4. 4
GRUPUL DE PRESĂ ȘI INIȚIATIVĂ CIVICĂ
PENTRU SLUJIREA LIMBII ROMÂNE
ÎN UNITATE DE SIMȚIRE NAȚIONALĂ
rețea voluntară pentru susținerea manifestărilor
Zilei Limbii Române
în spiritul de afirmare culturală propus de
Consfătuirea Națională a Intelectualilor de la Sate -
este un parteneriat întru stimularea întăririi
legăturilor dintre toți românii din lume format din:
ASOCIAȚIA COMUNELOR DIN ROMÂNIA – organizație cu
statut de utilitate publică
FUNDAȚIA EPISCOPUL GRIGORIE LEU – MIȘCARE
PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC –
organizație cu statut de utilitate publică
CONSILIUL AUTORITĂȚILOR LOCALE DIN
ROMÂNIA ȘI REPUBLICA MOLDOVA
MUZEUL NAȚIONAL AL LITERATURII ROMÂNE
UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA
UNIUNEA MUZICIENILOR INTERPREȚI DIN
ROMÂNIA
UNIUNEA ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI
SOCIETATATEA AUTORILOR ROMÂNI DIN
AUDIOVIZUAL
CLUBUL PRESEI TRANSATLANTICE
ASOCIAȚIA MASS-MEDIA JOURNALISTES
D’EXPRESSION ROUMAINE SANS FRONTIÉRE
AGENȚIA DE PRESĂ „AȘII ROMÂNI”
GRUPUL DE PRESĂ „CORECT NEWS”
GRUPUL DE PRESĂ ROMÂNIA-SUA-CANADA
„STARPRESS”
ASOCIAȚIA JURNALIȘTILOR ROMÂNI DE
PRETUTINDENI -CANADA
CENTRUL NAȚIONAL DE ARTĂ „TINERIMEA
ROMÂNĂ”
CENTRELE DE EXCELENȚĂ ÎN PROMOVAREA
CREATIVITĂȚII ROMÂNEȘTI: „PORȚILE NORDULUI”
ȘI „SUFLET ROMÂNESC”
5. 5
CONCURSUL DE POEZIE TRICOLORĂ AL FUNDAȚIEI
„R&J MIZIL”
PORTALUL INTERNET „REPUBLICA ARTELOR” –
ANGLIA
PORTALUL INTERNET „CARTE SI ARTE” – ROMÂNIA
INSPECTORATUL ȘCOLAR PRAHOVA
LICEUL TEORETIC MIZIL „GRIGORE TOCILESCU”
PRIMĂRIA MUNICIPIULUI MEDGIDIA
PRIMĂRIA ORAȘULUI MIZIL
PRIMĂRIA ORAȘULUI SINAIA
PRIMĂRIA COMUNEI CUMPĂNA – CONSTANȚA
PRIMĂPRIA COMUNEI CORNU – PRAHOVA
PRIMĂRIA COMUNEI MĂNĂSTIREA HUMORULUI –
SUCEAVA
PRIMĂRIA COMUNEI ARBORE - SUCEAVA
PRIMĂRIA COMUNEI VÂNĂTORI – NEAMȚ
PRIMĂRIA COMUNEI ÎNTORSURA BUZĂULUI –
COVASNA
PRIMĂRIA COMUNEI BEZDEAD – DÂMBOVIȚA
PRIMĂRIA COMUNEI VULCANA BĂI – DÂMBOVIȚA
PRIMĂRIA COMUNEI STOINA – GORJ
PRIMĂRIA COMUNEI IZBICENI - OLT
PRIMĂRIA COMUNEI LUNCAVIȚA – TULCEA
REVISTA „ARMONII CULTURALE” –ADJUD
REVISTA „CITITOR DE PROZĂ” –ANGLIA
REVISTA „CLIPA” –SUA
CASA DE EDITURĂ ȘI PRODUCȚIE FILM
„REALITATEA” ȘI „ALBINA ROMÂNEASCĂ”
REVISTA „DESTINE LITERARE” – CANADA
REVISTA „ITHACA” - IRLANDA
REVISTA „LAMURA” – CRAIOVA
REVISTA „LITERATURA ȘI ARTA” – CHIȘINĂU
REVISTA „PAGINI ROMÂNEȘTI ÎN NOUA ZEELANDĂ”
REVISTA „ROMÂNUL AUSTRALIAN”
RADIO „METAFORA” – SACRAMENTO-SUA
RADIO-TV „UNIREA” – VIENA
K2-TvRo –TELEVIZIUNEA ROMÂNILOR DIN
MONTREAL
CAMERA DE COMERȚ ȘI INDUSTRIE PRAHOVA
7. 7
antologie de poezie română
cinstind limba română
2013
,,Creșterea Limbii Românești”
SELECȚIA PE CARE AM
PUS-O LA ÎNCEPUT
LA DISPOZIȚIA
PARTICIPANȚILOR
realizată la Muzeul Național al
Literaturii Române
9. 9
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie
de Mihai Eminescu
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor,
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămîne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
10. 10
Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!
Ś
Testament literar
de Ienăchiţă Văcărescu
Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Şi-a patriei cinstire.
Ś
Limba românească
de Gheorghe Sion
Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.
Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.
Românașul o iubește
Ca sufletul său,
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu.
11. 11
Frați ce-n dulcea Românie
Nașteți și muriți
Și-n lumina ei cea vie
Dulce vieţuiți!
De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiți ca să roșească
Țărna ce călcăm?
Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu!
Ś
Patria Română
de George Coşbuc
Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoşii,
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Şi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane, -n gură,
Şi punând duşmanii-n juguri
Ei au frământat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii. -
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!
12. 12
Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte:
Numai noi cu-acelaşi nume,
Numai noi români pe lume
Toţi de-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
Şi ea sfântă să ne fie!
Patria ne-o fi pământul
Unde ne-or trăi nepoţii,
Şi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească
Şi vor face tot mai mare
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Şi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.
Ś
Limba Noastră
de Alexei Mateevici
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
13. 13
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.
Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastră-i limbă sfântâ,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.
14. 14
Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Ś
Ţara mea
de Ioan Neniţescu
Acolo unde-s nalţi stejari
Şi cât stejarii nalţi îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n faţă o privesc;
Acolo, unde-s stânci şi munţi,
Şi ca şi munţii nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunţi
În dor de ţară strămoşesc;
Şi unde dorul de moşie
Întotdeauna drept a stat
Şi bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat;
Acolo este ţara mea,
Şi neamul meu cel românesc!
15. 15
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!
Acolo unde întâlneşti
Cât ţine ţara-n lung şi-n lat
Bătrâne urme vitejeşti
Şi osul celor ce-au luptat;
Şi unde vezi mii de mormane
Sub care-adânc s-au îngropat
Mulţime de oştiri duşmane,
Ce cu robia ne-au cercat;
Acolo este ţara mea
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!
Nu plânge, Maică Românie!
Versuri găsite ȋn ranița unui soldat mort ȋn
toamna anului 1918, pe muntele
Sorica, din Carpații de Curbură.
“Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neȋmpărtășit!
Un glonț pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit….
Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Și din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!
Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o știm!
16. 16
Nu plânge, Maică Românie !
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă și pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!”
Ś
Ex libris
de Tudor Arghezi
Carte frumoasă cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaş cumpănită;
Eşti ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis.
Eşti ca vioara, singura ce cântă
Iubirea toată pe un fir de păr,
Şi paginile tale, adevăr,
S-au tipărit cu litera cea sfântă.
Un om de sânge ia din pisc noroi
Şi zămliseşte marea lui fantomă
De reverie, umbră şi aromă,
Şi o pogoară vie printre noi.
Dar jertfa lui zadarnică se pare,
Pe cât e ghiersul cărţii de frumos.
Carte iubită, fără de folos,
Tu nu răspunzi la nicio întrebare.
Testament
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
17. 17
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n călimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.
Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
18. 18
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Şi izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă făurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte că-n adîncul ei
Zace mânia bunilor mei.
Ś
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
de Lucian Blaga
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
19. 19
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei –
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Ś
Grai valah
de Vasile Voiculescu
Grai tămâiat, cătuie de petale,
Gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale.
Umblă singur pe munţi de sare,
Vânt bătrân cu miere-n spinare.
Şerpi de răcoare verde-n pâraie,
Cărări de bucium lung te stretaie.
Granguri de aur boabele-ţi ciugul',
Şesul ţi-l ară dorul cu plugul.
Calc des cu sufletul arsu-ţi coclaur,
Din fund oftează strămoşii de aur.
De piscul tău, unde se-mbină
Pale de nori cu limbi de lumină,
Buzele-mi razăm fremătătoare,
Slăvit pristol de piatră şi floare.
Ś
20. 20
Eu nu mă spăl de poporul meu
de Nichita Stănescu
Doamne, apără poporul român.
Ai grijă de el şi
apără-l!
El este al tău
cu blândeţea lui de miel
şi cu răbdarea lui de taur
cu omenia lui
de floare de zăpadă
ce se vede pe geam, Doamne,
pe fereastră şi pe libertate!
Doamne!
poporul meu nu se spală de mine!
Eu nu mă spăl
de poporul meu!
Dacă-mi vine alt miros
decât mirosul lui,
mă spăl pe mâini
numai de propriile mele mâini
şi mă las legat
de boarea de zăpadă
a poporului meu.
Mărul se poate spăla
numai de măr,
de pomul mărului nu! De pom nu!
Apără, Doamne, poporul român
şi nu te spăla de el!
Pe maica mea
care m-a născut pe mine
am dăruit-o poporului român.
Dăruieşte-ţi, Doamne,
pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,
21. 21
poporului român!
Ś
Limba noastră cea română
de Grigore Vieru
Sărut vatra şi-al ei nume
Care veşnic ne adună,
Vatra ce-a născut pe lume
Limba noastră cea română.
Cânt a Patriei fiinţă
Şi-a ei rodnică ţărână
Ce-a născut în suferinţă
Limba noastră cea română.
Pre pământ străvechi şi magic
Numai dânsa ni-i stăpână:
Limba neamului meu dacic,
Limba noastră cea română.
În al limbii tezaur
Pururea o să rămână
Limba doinelor de aur,
Limba noastră cea română.
Ś
Trebuiau să poarte un nume
de Marin Sorescu
Eminescu n-a existat.
22. 22
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan
cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii –
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
23. 23
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai
iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.
Ś
Izvorul
de Ioan Alexandru
Izvorului asemeni sunt şi eu
Cutremurat sub stelele de vară
Cu cât e cerul mai fără de vânt
Cu-atât lăuntrurile mele se-nfioară
24. 24
Nu dinafară-i zvon ce mă frământă
Nici din adâncuri nici de sus
O umbră s-a desprins din slavă
Icoana ei în mine a apus
Din ce în ce sunt cercuri mai adânci
Şi mai departe horele pe ape
S-a deşteptat în mine un izvor
Ce nu-l mai pot cuprinde şi încape.
Ś
Temelia limbii române
de Horia Bădescu
Să ne plecăm la dulcea rostire românească,
din ea născuţi şi-ntr-însa aduşi la ţintirim!
Să ne plecăm! Acolo din mamă şi din tată
stă verbul sfânt din care cu toţi ne zămislim.
Să-ngenunchem la cuvinte cu litere latine,
în limba asta numai putem să existăm,
în limba asta numai, putem plăti iubirea
şi ura şi dreptatea pe care le păstrăm,
în limba asta numai, dăm temelie lumii,
în limba asta numai, cum a se tace ştim,
în limba asta numai, ne pomenim eroii,
în limba asta numai, putem ca să murim.
Ś
25. 25
Patria
de Ştefan Baciu
Patria e un măr
Într'o vitrină de băcănie japoneză
pe strada Liliha
în Honolulu, arhipelagul Sandwich
sau o placă de patefon
ascultată în tăcere în Mexico
-Maria Tănase lângă vulcanul Popocatepetl-
patria e atelierul lui Brâncuşi la Paris
patria e peisajul lui Grigorescu
într'o după-amiază de toamnă la Barbizon
sau Rapsodia Română auzită într'o dimineaţă
în Port au Prince în Haiti
şi patria e mormântul lui Aron Cotruş
în California
patria e o ciocârlie care se înalţă
oriunde
fără frontiere şi fără intenţii
patria e un concert de Dinu Lipatti
la Lucerna, Elveţia, într-o seară ploioasă
patria e această adunare de fete
de întâmplări şi de sunete
împrăştiate peste tot globul
dar patria e
mai ales
o clipă de tăcere.
Asta e patria.
II.
Cu patria poţi vorbi la telefon
26. 26
s'o porţi, ca firmituri, în buzunare
poţi s'o asculţi în al distanţei svon
şi s'o găseşti decapitată'n ziare
nu-i numai cer sau piatră sau pământ
ci e un svon ce vine de oriunde
un miros, un obraz, un dans în vânt
un glas ce besna nopţii o pătrunde
căci patria nu-i un imn prescris
împodobit cu ilustraţii în chenare
ea-i pânza care-o ţeşi adânc în vis
şi se destramă'n zori c-o încântare
nu-i patria făcută din urale
ci din tăceri, din doruri şi distanţe;
o strâng din praf, la tropic în sandale
şi-o'mprăştii'n lume în speranţe.
III.
Turla bisericii Sfântului Nicolae din Schei
ecoul trenului lovindu-se, noaptea, de
Tâmpa
"Kefir Lukianoff" în Cişmigiu
"Tempo, Facla şi Credinţa"
"fierbinte porumbielu', fierbinte!"
domnu' Mişu dela "Cartea Românească"
fularul ca un curcubeu al lui Emil Botta
Maria Tănase cântând la "Neptun"
în Piaţa Buzeşti
Tata comentând "Război şi Pace"
sau o pagină de poezie din Nietzsche
(răsfoia cartea cu degetul arătător)
27. 27
un caputiner la "Coroana"
şi bancnota aceasta de 500 Lei
aflată într'un fund de plic îngălbenit
adus nici eu nu ştiu cum
din Braşov în Brazilia
şi apoi în Honolulu-Hawaii
Insula Oahu
Arhipelagul Sandwich.
Ś
Corabia cu poeţi
de Ana Blandiana
Poeţii cred că e o corabie
Şi se îmbarcă.
Lăsaţi-mă să mă urc pe corabia cu poeţi
Înaintând pe valurile timpului
Fără să-şi clatine catargul
Şi fără să aibă nevoie ca să mişte din loc
(Pentru că timpul se mişca
În jurul ei tot mai repede).
Poeţii aşteaptă, şi refuză să doarmă,
Refuză să moară,
Ca să nu piarda clipa din urmă
Când corabia se va desprinde de ţărm –
Dar ce e nemurirea dacă nu
Chiar această corabie de piatră,
28. 28
Aşteptând cu încăpăţânare ceva
Ce nu se va întâmpla niciodată?
Definiţie
Prea frumos
Pentru a nu fi cucerit,
Prea tânăr
Pentru a nu fi stăpânit,
Prea bogat
Pentru a-şi aparţine;
Prea înţelept
Pentru a lupta,
Prea curajos
Pentru a nu fi rănit
Prea sceptic
Pentru a nu fi înfrânt;
Prea înfrânt
Pentru a nu fi liber,
Prea liber
Pentru a nu fi umilit,
Prea umilit
Pentru a muri.
Ś
Sunt Spiritul Adâncurilor
de Nicolae Labiş
Eu sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât
voi,
În lumea alcoolurilor tari,
29. 29
Acolo unde numai
frunzele
Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.
Din când în
când
Mă urc în lumea voastră
În nopţi grozav de
liniştite şi senine,
Şi-atunci aprind mari focuri
Şi
zămislesc comori
Uimindu-vă pe cei ce
mă-nţelegeţi.
Apoi cobor din nou prin hrube trudnice
În
apa luminoasă, minunată.
Sunt spiritul
adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi.
Ś
Toma George MAIORESCU,
OCEANUL LIMBII ROMÂNE
Ţărmul Pacificului
Canioane verzi
50 de stele de aur
Fâşâitul aripilor de înger
Caut să captez şoaptele
Bat la cele şapte porţi ale Ierusalimului
30. 30
Mă închin la profeţii
Celor trei Chipuri fără chip
Ale Aceluiaşi
Unicul
Şi-aştept să coboare
Verbul făcător de lumi
Mă plimb cu Robespierre
Canişul meu negru imperial
Pe Şosea
Sub candelabrele ofilite ale castanilor
Şi cu iluzia că amân Nefiinţa
Logodesc cuvinte
Din când în când
Revin la izvorul primordial
La şipotul care mi-a susurat
Prima silabă
Şi celulă cu celulă
Vertebră cu vertebră
Mi-a înălţat statura
Din murmurul cuvintelor
Şoptite de îngeri
Îngânate de oracole
Bolborosite de şipotul
Pământului natal
A crescut arbore în faţa timpului
Coloana mea vertebrală
E catargul corabiei mele
Traversând cu toate pânzele întinse
Oceanul Limbii Române.
Ś
31. 31
antologie de poezie română
cinstind limba română
2013
,,Creșterea Limbii Românești”
SELECȚIA DIN POEȚI
BASARABENI
‐ realizată de Traian Vasilcău
33. 33
Drept motto la această parte a antologiei
noastre punem începutul unei poezii scrise de
Nicolae Costenco în cea mai întunecată
periodă stalinistă a Basarabiei:
NICOLAE COSTENCO
Limba țării mele,
limba mea de-acasă,
răsădită-n suflet
de al mamei cânt,
ai crescut pe brazda,
grea în spic,
miezoasă,
între frați, prin
veacuri
trainic legământ.
Limba strămoșească,
glas de voinicie,
de pe-ngălbenite
foi cronicărești,
din cenușa vremii
faci să reînvie
gloria străbună,
vechile povești.
Limba mângâioasă,
fiica-a vieții aspre,
ne doinești și-acuma
ca la început.
Mulți au fost s-o
smulgă
ființării noastre,
dar nici s-o
clintească
nimeni n-a putut.
Cantăreții meșteri
te-au purtat departe.
Cu cetăți de piatra
Ștefan te-a pazit.
A baladei noastre
vorbă fără moarte,
dragostea obștească
ți-a fost cuib și zid.
Limba mea sfătoasă,
Creangă ce-a iubit-o
și-a înaripat-o-n
vers Alecsandri,
Eminescu forma
ți-a desăvârșit-o
în cultura lumii
spre a ne mândri...
Ś
34. 34
TATIANA DABIJA
31 AUGUST
N-a mai rămas nimic decât cuvântul,
Ar mai urma să-l vindem şi pe el,
Şi-n secole să stingem infinitul
Al scrisului numit: latin.
Străini în casa de străbuni lăsată
Şi dincolo de orice jurământ
În sufletul ce-şi caută o pradă
Găsim frumosul rătăcit în gând.
Şi limba românească – limbă sfântă
Dintr-un trecut fără hotar renaşte
De parcă Dumnezeu îşi puse mâna
Deasupra visurilor noastre.
Ś
NICOLAE DABIJA
Mateevici Alexei
La Căinari, peste pădurea de lângă satul unde
am copilărit, s-a născut Alexei Mateevici.
Copil fiind, venisem în câteva rânduri, singur
sau cu colegii de clasă, la Căinari, cu
inexplicabila dorinţă să-l găsim acasă...
Din satul meu – pân’la Căinari, sfios,
prin codrii de miresme grei,
35. 35
adesea am făcut drumul pe jos,
ca să te văd, părinte Alexei.
Ca la o spovedanie curată
veneam, dinspre pădurile de tei –
nu te găseam acasă niciodată...
Unde erai, părinte Alexei?!
Vreun moş bătrân, din drum îmi vorovea,
şi ochii lui împrăştiau scântei:
„Copile, doar în cărţi de-i mai afla
unde-i acum părintele-Alexei...“
...De cum suiam cel deal în vâlvătaie,
sufletul meu, de plinul frumuseţii,
se desfăcea cum se desface o păstaie
atinsă de o rază-a dimineţii.
Vedeam în vale satul cu castani
pe lângă care, lunecând gonaşe,
trec trenurile pline cu ţărani
ca să-i deşerte-n marile oraşe.
Şi casa Ta intra-n pământ mai mult,
cum ceru-o apăsa, în dimineţi;
şi când băteau din aripi fluturi, mut,
varul cădea, întreg, de pe pereţi...
Preot al istui grai împovărat
de doruri, de cântări şi de litanii –
în pragul casei Tale, luminat,
şi vremile au foşnet de cazanii...
Când desfăceam sub arbori Cartea Ta –
36. 36
se desfăcea, lin, bolta peste mine:
parcă un zvon de coase se-auzea,
parcă un zumzet, tainic, de albine...
În Carte suferinţa-i din belşug
şi totu-i aşteptare milenară:
sămânţa ierbii aşteptând sub rug –
cum se va stinge el – ea să răsară!
Ţărani cu pielea friptă sub suman,
ţărance semănând cu Maica noastră,
plângeau de veacuri, fără de alean,
doar s-a deschide-n ceruri o fereastră.
Şi graiul era rupt din veşnicie,
aşa smerit şi plin de umilinţă:
eram bogaţi de-atâta sărăcie
şi luminaţi de-atâta suferinţă!
Azi cântul tău lucrează peste ţară
şi mierea o adaugă-n ştiubei,
şi grâul îl ajută să răsară
de sub zăpezi, părinte Alexei!
Pentru pădurea care-n miez de toamnă
aduce cu o casă devastată,
şi pentru graba asta ce ne-nseamnă,
mai poţi să ne iubeşti precum odată?!
Pentru cuvântul ce-i rostit pripit,
şi pentru floarea ce îngheaţă-n tei,
pentru c-ades cu ură ne-am iubit –
poţi să ne ierţi, părinte Alexei?!
37. 37
...Ca la o spovedanie curată
mai vin dinspre pădurile de tei –
nu te găsesc acasă niciodată...
Pe unde eşti, părinte Alexei?!
Prefaţă la Mateevici
Copile, -ţi las drept moştenire
Această limbă fără moarte
şi plină de dumnezeire —
să-i duci lumina mai departe.
Tu limba ta s-o îndrăgeşti —
găseasc-o unii cioturoasă —
pe mama ta cum o iubeşti
nu de atâta că-i frumoasă.
De-atât că ce e maică-i sfânt:
ea ţi-a dat viaţă şi temei,
că e doar una pe pământ,
că e a ta, că eşti al ei.
Iar tu — mergând cu ea alături —
te rușinezi de limba ta
şi o îngâni, privind în lături,
de parcă ai furat ceva.
Dar ştii câţi au căzut sub coasă
şi limba-n gură li s-a fript,
pentru ca tu s-o ai frumoasă
şi s-o vorbeşti nestingherit?!
Când sabia sărea din teacă
sau când cu sânge-n două-a nins —
38. 38
ei graiul au ştiut să-l tacă,
însă de el nu s-au dezis.
Prin pânza lacrimii îi văd
pe cei, stând focul să-i vegheze,
ce l-au salvat de la prăpăd,
dar n-au ştiut să se salveze.
Şi hrană-au fost pentru jivine,
desculţi dansat-au pe cărbuni —
ca să păstreze, pentru tine,
limba lăsată din străbuni.
Pe cerul slovelor în clocot
fu Eminescu astrul clar;
şi dacă graiul e un clopot —
Dânsul a fost un clopotar.
Şi Mateevici s-a trudit
să-i altoiască, sfântă, viţa.
Şi-n el de viu s-a fost zidit
păstorul cel din „Mioriţa“.
Blestem clipita ceea strâmbă,
când strănepoţi din viitor
nu vor mai şti: ]n care limbă
vorbit-au străbuneii lor?!
Când huzurind în leneş trai,
lor, ispitindu-şi paradisul,
nu le-or păsa în care grai
vorbesc, şi-şi murmură plictisul.
În ţară când au fost intrat
39. 39
duşmani cu legiuire strâmbă —
întâii ştii cine-au trădat?! —
acei ce s-au dezis de limbă.
Din ei, ades, câte-o lichea,
mai fiară decât orice fiară,
punea să tragă-n ţara sa,
zicând c-o face pentru ţară.
...Mai curg din zodii nişte ani
şi limba, ea ne-ngână iară —
pământul cum ara ţărani,
dânşii crezând că ei îl ară.
Decât alt grai, ale ei verbe
să nu îţi fie mai presus;
cum nu există graiuri şerbe,
nici limbi stăpânitoare nu-s.
Laudă graiul tău; în schimb —
ca pătrunjelul vre o babă —
cuvintele acestei limbi
să nu le vinzi de la tarabă.
Şi doina nu va conteni
de noi în lume să vorbească.
Vom fi atât cât vom vorbi
această limbă strămoşească.
Îngenuncheat, ca-ntr-un altar —
în ea trăi-voi mai departe,
în limba noastră, acest dar
ce-ţi va rămâne după moarte.
40. 40
Limba noastră cea română
Lui Grigore Vieru
...Face iarba să răsară.
Noi prin ea suntem o Ţară.
Ea ne-adună şi ne-ngână,
Limba noastră cea română.
Ea îi e păsării zborul,
Tânără precum izvorul
Ca veciile – bătrână...
Limba noastră cea română.
Unii au zis că e săracă
Valaha-româno-dacă,
Şi miroase a zer şi-a stână
Limba noastră cea română.
Şi-au ținut-o după uşe,
Şi au pus-o şi-n câtuşe,
Dar s-a înălțat, stăpână –
Limba noastră cea română.
Iar când dânsa-n bolti răsună:
Parcă fulgeră şi tună,
Parcă plouă pe țărână...
Limba noastră cea română.
Ca o mamă ne adună,
Ea ne tine împreună,
Ea aici e-n veci stăpână,
Limba noastră cea română.
41. 41
Coșmar
„În Republica Moldova circa 260.000
de moldoveni nu recunosc limba română,
numită de ei impropriu „moldovenească“,
drept limba lor maternă“.
(Din datele Departamentului de statistică)
În Taimâr, cu-o sanie cu reni –
colo pân’ şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.
I-a adus colo tătuca ţarul
şi le-a dat pământ, cât vezi în jur,
numai că nu-ntra în el brăzdarul –
căci e bocnă anul împrejur.
M-au cinstit cu ţuică din licheni,
m-au servit cu colţunaşi din peşte,
şi mi se jurau că-s moldoveni,
doar că – nu pot să vorbească româneşte.
Şi-amintiră, după lungi torturi, –
of, şi eu mă bucuram ca prostul! –
numai colo nişte-njurături
şi-ncă un fragment din „Tatăl nostru“.
Şi-am bocit cu ei la despărţire,
şi mi-au dat şi-un colte de mamut,
şi le-am dat volumul meu subţire
pe care-l tot răsfoiau, pierdut...
42. 42
Dar, de atunci, nu-n tundră, ci la noi
câte unu-aud cum se făleşte:
– Sunt şi eu tot moldovan, ca voi,
numai... c-am uitat „maldaveneşte“.
Se dezice, fiu al nimănui,
în discuţii şi – afişat – în presă,
de strămoşii şi de limba lui,
Iar Moldova i-i – doar o adresă.
Că nu-s patriot mă dojeneşte
şi-mi tot spune, cuvântând mereu,
el mai mult „ţărica“ că-şi iubeşte,
şi mă-nvaţă cum s-o fac şi eu.
...Lasă-mă, în graiu-mi, să bocesc
spicul sec, şi de sub luturi ruda –
„moldoveanule“, cum zici să te numesc,
care limba ţi-ai trădat, ca Iuda.
Nu te cred – cât fi-vei să cârteşti,
că-astă ţară cu-al ei sfânt temei
mult mai mult ca mine o iubeşti –
dacă silă ţi-i de limba ei.
Dacă limba mamei ţi-ai urât,
dar alt adevăr pe lume nu-i:
căci există un popor atât
cât mai e vorbită limba lui.
...În Taimâr, cu-o sanie cu reni –
colo pân’şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – sărmanii! – româneşte.
43. 43
Şi-un coşmar visez – de-atunci – prin vremi,
mă trezesc şi-mi zic: doamne fereşte
de-o Moldovă doar din moldoveni
ce-au uitat, cu toţii, româneşte.
1988
_ Ś
LEONIDA LARI
La Putna
Se lasa un abur de dor peste munți,
Se-aude o lina cântare,
Pe albe zapezi trec calugari carunți
Şi ochii lor ard de credința sub frunți
La Putna lui Ştefan cel Mare.
Alunec încet peste dalele reci,
Ma-nec într-o ruga amara,
Dar duhu-i ce nu are moarte în veci,
Şi nici poticnire prin capete seci,
Ma-ntreaba ce este în țara.
Se zbate-ntrebarea pe-arzânde faclii,
Ma reazem de cripta-mparata,
Ma reazem cu-o lume de suflete vii,
Şi spun cu durerea iubirii dintâi
Ca țara nu e ca odata.
Ca zimbru-i gonit din blazonul divin,
Şi trage prin mirişte carul,
Ca frații de-o mama aparte se țin
44. 44
Şi sângele lor declarant e strain,
Fiindca e altul hotarul.
Ca dupa ce neamul a fost razlețit,
Şi limba o alta se face,
Ei bine, dar verbul nu-i chip de robit,
Ca-atunci împotriva lui Domnu-ai pornit,
Ca-n verb însuşi spiritul zace.
Spun toate acestea tacând încordat
Şi sfinții-i privesc cu mirare,
Şi-n asta tacere, mareț, sacadat,
Se-aude prin seara cum clopote bat
La Putna lui Ştefan cel Mare.
Prelung bat, şi aspru, şi tânguitor,
Se varsa pe deal şi pe vale
Şi-aşa ți se pare, prin sunetul lor,
Ca Ştefan vesteşte: nu moare-un popor,
Vândut de mişei pe parale.
Popor ce de veacuri s-a statornicit
Pe munții, pe vaile-aceste,
De ce a fost dus, ridicat, nimicit
Cu nodul la gura şi lațul la gât? –
Din simpla pricina ca este.
Popor de pastori, de plugari, de naieri
Va fi pe aice şi mâine,
Ca cine-a trecut prin atâtea-ncercari,
De drag pentru țara, gasi-va puteri
Sa mânce doar apa şi pâine.
Bat clopote tare, de vuie-n Cuvânt
45. 45
Neînduplecata-ntrebare:
Sînt doua popoare cu acelaşi cuvânt?
Un singur popor e cu-acelaşi mormânt –
La Putna lui Ştefan cel Mare!
Ś
DUMITRU MATCOVSCHI
Cu limba noastră
Este a noastră limba noastră
şi noi suntem cu ea popor,
cum stelele
din cer
sunt stele
cu veşnica lumină-a lor.
Este a noastră limba noastră
şi noi suntem cu ea pământ,
cum marea mare
este mare
cu ape veşnic vălurând.
Este a noastră limba noastră
şi soartă noi suntem cu ea,
cum este codru verde soartă
cu ciuta şi cu pasărea.
Din străbunei cu limba noastră
noi am crescut şi creştem, demn,
cum creşte pomul din ţărână
suită-n frunză şi în lemn.
46. 46
Ci noi cu ea, cu
limba noastră,
nemuritori vom fi oricând,
nemuritori cum e Pământul
cu Soarele mereu arzând.
Ś
TUDOR PALLADI
NOI ALTA-N LUME NU AVEM
(Odă limbii române)
La mulţi ani limba mea maternă
De fraţi păzită la hotar
De rădăcina ta eternă
De veacuri ruptă de barbari
La mulţi ani limbă geto-dacă
Romanizată de Traian
Şi „înfiată" de-o dădacă
Ţaristă într-un timp tiran
La mulţi ani limbă-mpărătească
Crescută-n inimi de ţărani
Care-au ştiut să preţuiască
Dulceaţa ta şi-al tău alean
La mulţi ani limbă – duh divin
De sânge Dacic şi Latin
Ce nu râvneşte piept strein
Şi nici – dădacă la vecini
Ferit-a sfântul că ne vede
Din apa ei cu toţii bem
Romanul turc nu se mai crede
Şi dreptul are la blestem
47. 47
La mulţi ani limbă scoasă-n lume
După atât’ amar şi chin
Şi botezată cu-al tău nume
Şi-nveşmântată-n scris latin
La mulţi ani limbă fără armă
Fără de fiere-n legământ
Şi fără tonul de cazarmă
Ci cu iubire de ce-i sfânt
Limbă de fraţi şi de surori
Pân’ ieri uitată de eden
Limbă de clopot şi de dor
Noi alta-n lume nu avem!...
DOAMNE TRIMITE-NE-O
„PREMOARTE”
(satiră)
Cuvântul e frunza, iar inima-i ramul.
Mahabharata
Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre
trecut.
M. Eminescu
Doamne dă-mi tot ce nu te-ncape
Durerea ta să-mi dai deplin
Voi duce-o peste munţi şi ape
Încoronat de-ai vieţii spini
Doamne dă-mi tot ce-ţi mai rămâne
Neîntrebat printre străini
Şi la fărâma cea de pâine
Câte o lacrimă de crin
Că-i mult prea nu ştiu cum sărată
Îmbucătura-mi veac de veac
48. 48
Şi vorba-n sine supărată
Că nu o mai rostesc cu drag
Sau mă jupoaie ca pe-o oaie
La minte dacă nu am prins
Şi-aştept ninsoare-n loc de ploaie
Şi-n veci mă vreau numai învins
Doamne dacă mai ai ciocoi
Fă-ntr-o duminică de poţi
Şi-i mână-n ţara mea că noi
Le-om fi în casa-ne iloţi
Doamne-ndurerea de-i o şcoală
Mai treacă-meagră... Ce să-i faci?
Dar dacă-n sinea ei e-o boală
N-o mai pofti nici cu colaci
Afară din a noastră fire
(De mămăligă şi de brânză
Lăsată-n veacuri moştenire
Minţii să prinză la osânză)
Atunci la ce atâta fală
Şi pospăială de temut?
Cui trebuie această fală
De pierde-vară surdo-mut?
Or „Pielea rea şi răpănoasă” –
S-o spunem fără înconjor –
Ah! „Ori o bate ori o lasă”
Totuna doar de scârbă mori
Văcari păstori şi dorobanţi
Şi maice pe la mănăstiri
Fă-ne... tot greul toleranţi
L-om face piatră-ntru zidiri
Dă-ne tot ce-a rămas pe lume
Mai rău şi nu-ţi mai cer nimic
Să ne putem lăsa de nume
Şi să tăcem de noi chitic
49. 49
Dă-ne invidia haină
Că nu ne-ajunge cât avem
„Scumpi la tărâţă la făină
Ieftini” suntem – cumplit blestem
Dar dă-ne dă-ne-ncă la rele
Şi grozăvii neauzite
Ce-ar mai aduce după ele
Vremi şi mai mult nenorocite
Căci altfel cum să fim sub soare
Cu lumea-n rând nu avem nasul
Şi la ce bun tare şi mare
Când mult mai bun este necazul?...
Iar dacă nici aşa-ndestulă
Pedeapsă vezi că nu ne-ncape
Trimite-asupra noastră-o hulă
Nimic de ea să ne mai scape
Fă din coline şi din dealuri
O vale-ntinsă de ciulini
Şi noi desculţi spre idealuri
Mândri călcând pe ei de chin
Fă-ne reptile şi jivine
Cum nu s-au mai văzut nicicând
Şi să se laude pe sine
Că-s fără sentiment şi gând
Iar de nu-i chip pe toţi deodată
Trimite-ne pe rând la Circe
În porci să ne preschimbe...
Tată Să nu ne mai punem de price...
Vom grohăi un timp în care
S-or dumeri acei din jur
Că n-au nevoie de fanfare
Pentru o turmă de sperjuri
Iar când ne vor vedea-n băltoacă
Îngrămădiţi ca-ntr-un butoi
50. 50
Să ştii că din această cloacă
În lume nu răzbatem noi
Aşa că ce mai tura-vura
Noi am ajuns unde-am ajuns
Ne stă în gât îmbucătura
Şi vestea ca de popă tuns
Ni s-a fost dus în lumea-ntreagă
Setoşi a-i linguşi pe toţi
Dacă robia ne-a fost dragă
Şi lăudatu-i-am pe hoţi
Doamne trimite-ne-o „premoarte”
Niciunul-ntreg să nu rămână
De n-a fost chip s-avem o soarte
Demnă de limba cea română...
NEMĂRGINIREA CLIPEI
……………………
Clipa mea – colină
Pentru ţară-n veci
De ce n-ai hodină
Nici de neguri reci?...
Clipa mea de trecere
Fără pic de jale
N-ai un dor de zicere
Întru o altă Cale?...
Clipa mea „cea repede”
Ca un râu de munte
Oare-n spumă vede-te
Spicul din grăunte?...
51. 51
* * *
Scuturat mi-i veacul
Clipei milenare
Cine este magul
Fără-asemănare ?...
Clipă după clipă
Mor să nu mai mor
Zbor fără arìpă
Zbor să nu mai zbor
Şi cu moartea-n gură
Şi cu steaua-n ochi
Ard până la zgură
Pentru-al tău noroc :
( Râvnă şi iubire
De nepotolit
Şi nemărginire
Mit de dor de mit )
* * *
Nemărginirea clipei
Cuvântului matern
Mă dăruie risipei
Izvorului etern …
52. 52
MI-I BAŞTINA
O SEAMĂ DE CUVINTE
O samă de cuvinte
Ioan Neculce
Mi-i Baştina o seamă de Cuvinte
Doinite-n vremi de nuci şi de păduri
De ploile-n mătăsuri surâzânde
De spicele-aurite de arsuri
Mi-i Baştina o seamă de Cuvinte
Cu visele-nflorite din pământ
Strămoşii mei şi busuioc şi mintă
Bujor vâzdoagă şi pelin de-alint
Au pus în ele sânge şi olmaz –
Tăcere,-ngăduinţă şi suspine
În humă spulberaţi de-un vechi necaz
Ei moartea şi-au schimbat pe rădăcine
Ca după ele apele să vină
Şi graiul lor cântat mai nou să sune
Iar păsul să ne ţină de grădină
De Baştina Cuvintelor străbune
Să creştem din pământul lor de bine
Şi să lăsăm izvoarele-n amiezi
Din ieri spre azi din azi mereu spre mâine
Albastre să-i adune în livezi
Mi-i Baştina o seamă de Cuvinte
O Vatră-n care focul ei fierbinte
În noapte cheamă zmeii să-i descânte
53. 53
Iar Făt-Frumos îi seceră din minte
Mi-i Baştina un dor cum n-a mai fost
De-a-mi lumina cărările-nainte
Dogoarea frunţii creşte dintr-un rost
Ca Vatra – dintr-o seamă de Cuvinte...
TALISMANUL URSITEI
Cuvintele m-au gârbovit cu anii
Că nu le mai pot duce-n văzuşor
Şiluminat de vechilecazanii
PeDomnu-l rog de îndurarealor
Elemălasă-apoiuntimpîn care
Mă tot îndemnînsinea-mi pas cu pas
Să le salvez de grabnicauitare
De la Crăciunşipână la Ispas*
Din loc în loc când m-or cinsti ţăranii
Cu-a lor voroavă-aleasă îndelung
Mi-oi aminti cum ţin la jug plăvanii
Plugarilor ce-n verbe nu-mi ajung
Şi iar cu dor mă voi grăbi odată
Când răsuna-va un cuvânt străvechi
Să mi-l notez să nu-l uit niciodată
Şi tot aşa –- perechi după perechi...
Cuvintele de-o viaţă sau de două
M-au arcuit ca pe un cal de plug
Şi munci când nu mă-ncap în mine plouă
Iar când le uit mă simt că-s ars de-amurg...
Numai cu ELE m-am pornit în lume
54. 54
Ursita mi le-a dat drept talisman
Şi fără ELE n-aşi avea nici Nume
Şi n-aşi mai şti de-al Dragostei liman...
*ÎnălţareaDomnului, sărbătoarecreştinăortodoxă care cade la 40 de
ziledupăPaşti.
EU POT ZIDI NEMĂRGINIRI
... Aşa plăpând cum par...
Homer
Eu pot zidi dintr-un Cuvânt
De litere şi legământ
De-nchipuiri şi mănăstiri
Inimii din nemărginiri
Îmi pot imagina pe-un deal
Un zbor de foi autumnal
Şi-o vale-n iarnă toată-n flori
În prag de revărsat de zori
Să nu uitaţi că în cuvinte
Am vrăji de vise legăminte
Şi fel de fel de-nchipuiri
Şi taine pentru noi zidiri
De-aceea când pornesc la scris
Eu sunt al Dragostei proscris
Şi văzul mâinile în tremur
Simt ale bolţilor cutremur
Şi-aştern pe albul nins de foaie
55. 55
Gândul cel străbătut de ploaie
Şi de al ritmului năduh
Setos de-al zicerii văzduh
Şi precum datina străbună
Ne cere-o vorbă cât mai bună
Să ne-adresăm dar lui Homer
Şi la destinul lui din cer
Ursitele ce l-au făcut
Să fie-n lumea lui avut
In Spirit şi-n închipuire
Zidind din Verbe Nemurire
Şi Moştenire-ntru vecie
Ce sorb din Opera lui vie
Urmaşii veacurilor toate
Intru a Graiului cetate...
Ś
VICTOR TELEUCĂ
O altă limbă mai frumoasă nu-i
Mai dulce si mai buna decât toate
e pentru mine limba mea
si pentru tine limba ta,
si pentru dânsul – limba lui –
o alta limba mai frumoasa nu-i
din care omul cântecul îsi scoate.
Auzi? În limba mea
pe cer rasare prima stea,
56. 56
si-n toate limbile la fel
Luceafarul rasare clar, fidel.
Aici, pe-acest picior de plai,
vin rodnici ani în evantai
si-n limba mea ca-ntr-un izvor
e-un cer rasfrânt multicolor.
Si limba asta daca-o stiti,
pamântul, pâinea i-o sfintiti,
si truda omului ce-o face.
Cu ea cântam fratia, pacea.
Când spune unul ca-i saraca,
sarac îi el, nu-s limbi sarace,
lui poate limba sa nu-i placa,
dar mie orice limba-mi place
si pentru mine limba mea
e-n lumea cerului o stea.
Atingi o frunza-n codrul ei
si frunza scapara scântei,
când vii în codrul ei umbros,
te faci mai tânar, mai frumos;
când bei din apa ei adânca,
se prinde rod pe vârf de stânca.
E limba mea, pe care mama
mi-a pus-o-n suflet pentru drum
si-asa-i de noua si bogata,
ca n-o stiu bine nici acum.
1958
Ś
57. 57
TRAIAN VASILCĂU
Limba română
Faceţi curat, mai aruncaţi nişte gînduri,
Nişte vise trăite demult.
Copacii plîng cu frunze şi cu vrăbii,
Mi-am îngropat în mine doi părinţi,
Care vorbesc cu răni de suferinţi
Şi-şi dau duminicile lor în leagăn.
Culcă-ţi tristeţea în braţele mele,
Dă-mi numele tău să-l vindec,
Nu cu leacuri ci cu cîntec.
Sunt grîul copt în care paşte-un mînz
Şi-i secerat de gînduri pe la prînz,
Un cuc din ţeasta nucului răsare
Şi-mi ciuguleşte anii din cărare.
Găteşte-ţi chipul în oglinda inimii mele,
Rezemată de vînt.
Ai ochii scrişi cu raze de pămînt,
Timpul îşi potriveşte rana-i pernă.
Ce linişte a nins în jur cu fluturi!
Această tăcere în care pot scrie cu stele
Mi-i limbă eternă.
Odă limbii române
Lui Grigore Vieru
Maică sfîntă şi mireasă,
Dintre neamuri cel mai neam,
Am o limbă preafrumoasă
Şi un dar mai mare n-am.
58. 58
Am un grai de sărbătoare,
Dintre graiuri cel mai grai.
Dacă n-ai un grai sub soare,
Tu nici Patrie nu ai.
Limbă-pajişte prin care
Paşii mei de domn se plimbă,
Îngerii cu ea se-nnimbă
Fără nici o ezitare.
Noi n-am jefuit pe nimeni,
Alte stele n-am cerşit,
N-am rîvnit moşii străine
Şi nici graiuri n-am rîvnit.
Dar roşim în locul celor
De te-u stins cu necredinţă,
Grai şi scris — cîndva de aur,
Azi aproape-n nefiinţă.
Domnitori să fim pe veacuri,
Robi să fim ai limbii care-i
Ca luceferii pe lacuri
Şi ca cerul din izvoare.
Şi-om avea de bună seamă
Raiul lumii în cuvînt.
Cine are-un grai şi-o mamă
Nu e singur pe pămînt.
Nu e singur cel ce cîntă
Şi e înţeles uşor
Poate nu de ţări o sută,
59. 59
Dar de propriu-i popor.
Bogăţia mea de mire,
Fără lauri şi arginţi,
Graiu-a noastră veşnicire,
Zestre-aleasă din părinţi.
Maică sfîntă şi mireasă,
Dintre neamuri cel mai neam.
Am o limbă preafrumoasă
Şi un dar mai mare n-am.
1988
***
Doamne, vrerea Ta-i stăpînă.
Lasă-mă-n limba română.
Cînd ca ramul plin de floare
Urc din suferinţi spre soare.
Cînd din toate cite am
Tot săracu-mi este neam
Şi cuvintele mi-s date
Să-i facă lumii dreptate.
Doamne, tu—ulcior cu flori,
Din care sorbim candori.
***
Îmi place să tac în limba română.
Cîntul durerii mă-mbrăţişează.
Umbra totală a singurătăţii
E inima mea.
Am învăţat toţi arborii cerului,
I-am îmblînzit pîn-la cuvinte,
Ajungînd la sufletele lor
Foşnitoare.
Ochii tăcerii sunt împodobiţi cu lacrimi,
60. 60
Sufletul meu---cu tablouri de ceaţă.
Noaptea culege ofilite flori
Din privirea voastră fără viaţă.
Graiul
O lume este graiul
În anii tăi frumoşi
Şi dacă-l ştii, copile,
Îi bucuri pe strămoşi.
De-aceea-ngenunchează
La tronul lui de zeu,
În el, ca-ntr-o poveste,
Vom dăinui mereu.
EMINESCU
Ce-i graiul, copile,
Mă-ntrebi, strămoşescul?
E ţara numită de toţi
EMINESCU.
Acolo n-apune
Nicicînd bunul soare
Şi curg fără capăt
Din munte izvoare.
Albina culege
Lumina din zori,
Pădurea răsună
De privighetori
Şi rîul te-mbie,
61. 61
Şi mărul din ram,
Acolo ţi-i neamul
Din veci cel mai neam.
Şi numai acolo
Nu poţi şti de teamă
Alături de tată,
Alături de mamă,
Alături de sfîntul,
Străbunul pămînt
De care ne leagă
Un vechi jurămînt.
Ai grijă, copile,
De-alesul tău grai,
E tot ce avut-am,
E tot ce mai ai.
Comorile-acestea
De vis prea cerescu
Sunt ţara numită de toţi
EMINESCU.
Limbă de veșnicie
Mai frumoasă şi mai vie
Ca lumina prea curată,
Limba noastră-i veşnicie
Pentru veşnicie dată.
Mierea ei pe gură cîntă
Cînd îi zic un vers duios,
Limbă intimă şi sfîntă
Ca ţărîna dintr-un os.
62. 62
Murmură pe deal copacii
Graiul drag al mamei mele,
Parcă sună geto-dacii
Dintr-un corn vrăjit la stele.
Şi cînd freamătul de liră
Se aşterne peste tot,
Auzi-vei cum respiră
Ştefan, Mare Voievod
Într-o doină, pururi vie
Cum de veacuri ni se-arată
Limba noastră — veşnicie
Pentru veşnicie dată.
Fără limba noastră
Arde stea albastră
Noaptea în grădini.
Fără limba noastră
Noi am fi străini.
Creşte floarea-n glastră,
Tineri — anii ei.
Fără limba noastră
Am fi singurei.
N-am găsi în carte
Nici un nume sfînt,
N-am rosti în şoapte
Cel mai drag cuvînt.
Şi prin zodii clare,
63. 63
Colindînd cuminţi,
Noi am fi sub soare
Ca fără părinţi.
ŢARA CUVINTELOR
Să ai un vis sub pleoape
Şi-n mîini o floricea
Cînd treci printre cuvinte
Precum prin ţara ta.
Să te apleci o clipă,
Să te atingi de luturi
Şi să găseşti o cale
Spre veşnice-nceputuri.
Cuvîntul ce aşteaptă
Rostirea unui ceas
De zece ori şopteşte-l
În gînd şi-apoi dă-i glas.
Dar nu uita că ţara
Te vrea, cu mult temei,
Moştenitor de frunte
Şi nu duşman al ei.
POVESTEA GRAIULUI
E graiul tău o ţară
Cu slove care dor
Şi murmură în vară
Prin codrul cu izvor.
Nimic, de nu ştii graiul,
Nu-ţi este dat să-nvingi.
64. 64
O ţară-nseamnă dorul
De care poţi să plîngi.
Un grai nu-nseamnă, oare,
Prin anii ce-i înnozi,
O mîndră sărbătoare
Cu arbori-voievozi?
E lapte pur, e frunză,
E suflet mai întîi
Ce-n taina lui te-ascunde
O taină să rămîi.
E în amiezi cu soare,
Sub şiruri de cocori,
Cămaşă de izvoare
Şi leagăn de candori.
O lance-i şi despică
Minciuni de adevăr
Şi-n palma ta, cea mică,
Îţi lasă-n zori un măr.
O zînă-adevărată
Îţi porunceşte: „Hai,
În codrul meu“ şi-i dată
Cu dragoste s-o ai.
E graiul tău o ţară
Cu slove care dor
Şi murmură în vară
Prin codrul cu izvor.
65. 65
Să nu-l poţi da uitării
E tot ce vreau să-ţi zic,
Fără de grai pe lume
Nu poţi să ai nimic.
Ś
ION VATAMANU
Cuvintele limbii materne
Si-s toate demne si stapane,
Si-s por uncite-asa de mama,
Si suna cand le bati arama,
Si-s toate demne si stapane.
Si au atat cat are-o limba
A-si spune dor ul si destinul,
Si-mbarbateaza ca si vinul,
Si au atat cat are-o limba.
Si-s toate vii, iar viata lor
Se lupta sa infr unte moar tea,
Si-si compun din viata cartea,
Si-s toate vii, si-i viata lor.
Iar tu le curata si drepte
Le spui-n fata orisicui,
Sa te-nteleg si eu ce spui,
Iar tu le curata si drepte
Le spune azi, le spune maine
Cu inima ce bate-n tine,
Cu zari mai noi si mai senine,
Le spune azi, le spune maine.
Caci eu de-acolo, din vecie
66. 66
Cu neodihna-am sa te-ntreb:
Ce face el, frumosul verb?
Ce face el, strabun cuvantul,
Si cum e viata si pamantul?
Caci eu de-acolo, din vecie,
Mai am a spune si a scrie.
Ś
Renata Verejanu
Reproș
Încrederea nu-mi este pom roditor
Să culeagă din el fiecare.
Cred în cinstea acestui popor
Și-n graiul pe care îl are.
Cred în zidul înalt de cetate,
Când cetatea-i un singur cuvânt.
N-am risipit prin străinătate
Palma mea de pământ.
Nu știu dacă mi-am câștigat
Gramul cel de țărână ce-o să-mi acopere
fața;
Vin și eu… dintr-un sat,
De unde vin zorii… și dimineața.
Vin omenește, cum mi-i dat de natură,
Harnic și trist, nu mai mult ca alții.
Dar sunt drastic, când în file de zgură
67. 67
Îmi închideți limba română, îmi închideți
frații.
Mi-i viața toată, iată, această suflare
Sub pleoape trezită a răzbunare.
Grai Matern – limbă română
Eu nu mă retrag în tristețe amară
Precum melcul în frageda-i cochilie -
Eu adun, an de an, lumina de-afară
În propria mea, și a ta, bucurie.
În anii când iubeam ca o nebună -
Eliberam de voi, ascunși în tufele de liliac,
Ne-nvins nici de hău, nici de furtună -
Graiul acesta de dor și de leac.
Curajoasă, am ieșit pe linia întâi
A unei lupte ce încă nu a sfârşit –
Eu sunt una dintre-acele femei
Care-n limba română viața a iubit
Ś
GRIGORE VIERU
În limba ta
În aceeasi limba
Toata lumea plange,
68. 68
In aceeasi limba
Rade un pamant.
Ci doar in limba ta
Durerea poti s-o mangai,
Iar bucuria
S-o preschimbi in cant.
In limba ta
Ti-e dor de mama,
Si vinul e mai vin,
Si pranzul e mai pranz.
Si doar in limba ta
Poti rade singur,
Si doar in limba ta
Te poti opri din plans.
Iar cand nu poti
Nici plange si nici rade,
Cand nu poti mangaia
Si nici canta,
Cu-al tau pamant,
Cu cerul tau in fata,
Tu taci atuncea
Tot in limba ta.
Ś
69. 69
antologie de poezie română
cinstind limba română
2013
,,Creșterea Limbii Românești”
SELECȚIA DIN NOI
POEME
CONTEMPORANE
CARE AU VENIT
71. 71
Iacob Cazacu-Istrati
În limba mea...
În limba mea zâmbește codrul cu ponoare,
În limba mea izvoarelor mă vreau.
În limba mea-mi șoptesc podișuri și ogoare,
În limba mea și-a mamei visele mă iau...
Să plâng nu pot deloc în limbi străine,
Iar de vorbesc în ele tot gândesc în ea?
În limba mamei în care spun povești cu zâne
Și zorile-mi sărută ochii tot în limba mea...
De am dureri ce sufletul mi-apasă
În limba mea și-a mamei le oftez,
Și dorul mă lovește în limba mea frumoasă,
În limba-n care zbor și-ngenunchez.
În limba mea și stelele-mi zâmbesc,
În limba mea cununi de dor se leagă.
În limba mea, în graiul strămoșesc
Iubirile se nasc, viețile se-ncheagă...
Floare astră
...Doar o căsuţă
-Ntr-un colţ de rai,
Doar o măicuţă
Şi-o limbă ai!...
Dacă n-ai fi tu pe lume
N-ar avea nici Codrul nume,
Nu am şti de zi, de noapte
Limba mea fără de moarte...
Dacă n-ai avea cuvinte
N-am şti toate cele sfinte,
N-ar fi zi, ci veşnic noapte
72. 72
Limba mea fără de moarte …
De n-ai fi un grai, un nume
N-am avea doine străbune ,
Nici iubiri cu dor cântate
Limba mea fără de moarte...
De nu zămisleai cuvântul
Îmi era orfan şi gândul,
Şi înstrăinat de carte
Limba mea fără de moarte…
Eşti o floare astră-n geam,
Eşti comoara unui neam!...
Dor
Un drum de ţara spre o căsuţă,
Un râu, o barcă şi o mândruţă,
Un cer, un soare şi un pământ
În limba mamei eu le cânt…
O rândunică, o ciocarlie,
O lăcrimioară, o iasomie,
O dragoste, un dor durut
În limba mamei le sarut.
Limba mea- floare de mai,
Zâna mea, tu eşti un rai.
Esti mamă bună pe- acest pământ,
Limbă de doine, dor şi cânt.
Dorinţa
Aş vrea să ne-ntâlnim şi mâine iar,
Acei, ce îşi iubesc istoria şi fraţii,
Din dulcea Bucovină, Basarabia, Ardeal,
Ce de milenii ne - au unit Carpaţii.
Mai ieri sosind în mândrul zeu Arad,
73. 73
Ne-am prins în hora cea moldovenească,
Şi-nseamnă, că o Patrie eu am
Şi-o limbă dulce, românească!
Ś
DOINA DRAGAN
OMAGIU LIMBII ROMÂNE
ORIUNDE AR FI TOŢI ROMÂNII
de-un neam şi de-o limbă,
Întoarce-le gândul şi sufletul pur
la muma străbună
Iar sufletul lor fă-l să cânte
De-a pururi în limba română!
POPOR ROMÂNESC,
DIN NEAM ZEU,
arc pe boltă de vreme,
Câţi te-au râvnit,
Câţi te râvnesc în diademe,
Neam deceneu, din Zamolxis
cel vecinic, neam trac
Fost-a să treci, prin urgie,
cămilă prin ac.
O, CÂTE DURERI,
ţi-au adus cei ce nu te-au iubit
Şi limba „cea dulce”
au vrut să ţi-o smulgă
cei ce te-au hulit.
Da, munca robace a
74. 74
mâinilor sacre au vrut ca s-o fure,
Stăpân să se facă-n
Cetatea de Soare
cu legi noi sprejure.
LUMINĂ A LUMII, GLORIE TIE,
LIMBĂ ROMÂNĂ,
Cheamă-ţi copiii, bravi fii în juru-ţi
mână în mână
Să-nalţe-n cetate noi domuri,
coloane şi-altare,
Să cadă-n cenuşă de iaduri şi-urgie
duşmanele gheare.
IZBÂNDĂ,
GLORIE ŞI-N VEACURI
DREPTATE; FRĂŢIE.
Să ardă prin veacuri de tine legate,
O ROMÂNIE!
Condu înspre slavă nemuritoare
întreg neamul meu!
SURÂDE IZBÂNZII; SURÂDE
IUBIRII,
O, neam străbun,
Tot sufletul meu şi nădejdea de bine
în tine mi-o pun!
Înalţă-te ţară,
prin timpul cel vrednic,
Pe tine stăpână!
Glorie Tie, prin
DUMNEZEIASCA LIMBĂ ROMÂNĂ!
Ś
75. 75
George FILIP
VULTURUL CREŞTIN
de fapt eu sunt un vultur carpatin
cu aripi de la Dunăre la Tisa,
să cânt pe româneşte, să mă-nchin
pe unde-n veac românul plânsu-mi-sa.
In limba românească pot doini,
Hora unirii peste plai se-ngână,
În românește voi mărșălui
Încolonat în armia română.
Să îmi iubesc femeia-n limba mea
Când muguri noi în grai mi s-or aprinde,
De sărbători, când magii vin din stea,
feciorii-n limba mea să mă colinde.
La Sfânta cruce de pe Caraiman
Să rostui rugăciuni – pe românește
și să îmi intre-n casă an de an
popi ortodocși, cu DOAMNE
MILUIEȘTE...
când ne mai bate bunul Dumnezeu
printre păcatele terestre - certe,
poetul păcătos...acesta...eu,
să-L rog pe românește să ne ierte.
ce bine e săplângi în limba ta!
ce bine e să facem nunți ca-nbasme
când are cine bine-cuvânta
prin viața ponegrită de fantasme.
și când o fi să fiu vultur bătrân
și o să zbor la Doamne-miluiește,
76. 76
femeia mea – cu busuioc în sân,
să mă jelească tristă...românește.
11 august, 2013 - Montreal
Ś
GEORGE L. NIMIGEANU
CÂNTEC LIMBII ROMÂNE
Da !... M-ai zidit, cuvânt după cuvânt,
din tălpi până la creștet... și... mai sus...
până la suflet... până-n veșnicie...
să pot rosti curat... ce am de spus...
Și... m-ai adus, pe fiece silabă,
sunet cu sunet, din stră-vechiul grai...
rotindu-mă solar prin Calendarul
acestor fermecate guri de rai...
Și m-ai purtat prin spațiile sfinte
ale Durerii... - câte-n Nume dor -
să-mi fie trează inima sub vatra
cuvintelor... din care... viu... cobor...
Și... m-ai adeverit apoi în mine -
sâmbure... unui înțeles adânc...
să pot jertfi... iubind și cu uimire...
toată lumina câtă-n mine strâng...
Și m-ai dat Vieții Tale... dar de nuntă,
când, clipei, martor veacul mă ceru...
încât poemele pe neaua foii mele,
77. 77
cu mâna mea, nu eu le scriu... ci... TU !
LIMBA NOASTRĂ
Poemele ce încă nu le-am scris,
în Limba Noastră, s-au făcut cuvinte...
Eu nu-s decât un semn că ele sunt
vechi sărbători în tinere veșminte...
Poemele ce s-au mărturisit,
în Limba Noastră, s-au făcut izvoare...
Eu nu-s decât un semn că ele sunt
în spațiul jertfei noastre curgătoare...
Ne facem, astfel, viața temelie
mării eterne care Limba este...
cu sufletu-n cuvinte ostenind
să ridicăm năvoadele celeste
dintr-un ocean al Timpului Dintâi,
decis aici din sine să se nască...
cele ce sunt și-ncep, aici, cu noi,
nume să poarte-n Limba Românească...
Și câte-n morți cu viața se cuprind,
să-i fie... Limbii Noastre... Rădăcină,
ne-ndreptățesc să ducem, în cuvânt,
nu lutul morții noastre... ci... Lumină !...
MĂRIA TA
Către Eminescu
Stele vechi, de când e lumea, leagă viața de
cuvânt !...
78. 78
Firul ierbii, în cuvinte, stă cu veacul să se-
nfrunte.
Tu, precum adânca matcă a izvoarelor sub
munte,
legi nemărginirea lumii de ființa unui gând.
Și ne primenești lumina, aducându-ne
aminte...
în pofida morții înseși, rămânând
nemuritor...
prinț... unei dureri eterne, inimă... unui
popor,
peste nedreptăți și veacuri, sângerând între
cuvinte.
Vii, pădurile de aur bat cu floarea lor
stelară-n
Sfânta Limbă Românească... Noimele
înveșnicind...
Focurile ancestrale că în grai ni se aprind -
„ pe câmpia strămoșească, viu șirag... de
piatră rară”!...
Prinț durerilor eterne și, în grai, adânc izvor,
veacul măsurând cu pasul clipei care ți-a dat
nume,
veșnicești în Adevărul Nostru – de-nceput
de lume...
luminând durerii noastre... „rece... și...
nemuritor”...
Ś
79. 79
Gheorghe Pârlea-Năvrăpeşti
LIMBA ROMÂNĂ
Limba Română e glasul mamei
la capăt de leagăn –
eu fiind pruncul cel de demult.
*
Limba Română e porunca tatei –
la primii mei paşi –
de-a întâmpina omenia rostind „bună ziua!”.
*
Limba Română-i incantaţia din Liturghia
la care mi s-a rostit prima oară
numele de botez – Gheorghe.
*
Limba română-i ecoul adâncului
în care-mi rostesc strămoşii
şoapte testamentare.
*
Limba Română-i graiul vorbit –
de-a valma cu oamenii –
chiar şi de Sfânta Creaţie.
La noi, de la Geneză,
vântul adie ori vijeleşte,
izvorul racoarea-şi şopoteşte,
albina mierea-şi urzeşte,
privighetoarea trilu-şi măiestreşte –
în Limba Română.
*
80. 80
O, Doamne,
abia acum aflu
că Tu eşti – chiar Tu! –
Autorul Abecedarului
Limbii Române!
Ś
Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de
Nord
CARPAȚII
Născuţi din spasme şi dureri,
îmbrăţişând cosmicul zbor,
Carpaţii şi‐au revărsat gândurile
în izvoarele care pornesc din sânul lor,
ostoind setea pământului,
curgând după o geografie a nimfelor,
fermecătoarele Naiade.
Munţii gânditori, înţelepţi şi cuminţi
ne‐au învăţat când să vorbim,
cum să vorbim frumoasa noastră limbă,
când să tăcem, când să răbdăm,
când să ne revărsăm precum apele lor.
Munţii şi apele ne‐au dăruit cununa ţării,
ne‐au legat într‐o horă
şi ne‐au învăţat să ne iubim,
să‐i preţuim
şi să rămânem împreună.
Ś
81. 81
Virgil RĂZEȘU
LIMBA ROMÂNĂ
Limba română sunt eu !
Am fost zămislit de părinţi
În limba română.
Fiecare celulă a fiinţei mele
Pământene,
E plămădită în grai românesc.
Până am ieşit la lumină,
Am început a‐l şopti,
Odată cu prima picătură de sânge
Pornită să ducă viaţa şi limba
În celelalte alcătuiri
De le zicem celule sau inimă.
Apoi … am gângurit primii paşi,
Laptele ce l‐am supt
Şi braţele de gâtul mamei
Au fost în limba română.
Limba română nu se învaţă.
Ea există odată cu mine.
În şcoală am deprins doar
S‐o şlefuiesc, s‐o fac să strălucească
Şi, mai ales, s‐o păstrez neîntinată.
Auzit‐aţi grai mai frumos
Şi mai plin de expresivitate
Decât limba română ?
Puteţi spune în alte graiuri
A ogoi, a jindui, a tânji ori a doini ?
Nici poveste ! Vorbe asimilate !
Limba română sunt eu ! ,
82. 82
Eu sunt patria, izvoarele, munţii,
Cimitirele şi ceilalţi asemenea mie
Din cuprinsul României.
Patria e dăruită de Dumnezeu
Cu nenumărate şi felurite bogăţii.
Ni le pot fura, smulge, străinii.
Dar cea mai mare şi mai sfântă bogăţie,
Limba română,
Nimeni nu ne‐o poate lua.
Smintiţii de noi, ne cam batem joc
De limba română
Şi o mânjim, netrebnic, cu
Hallowen, locaţii, a aplica.
Marfă de import. Circumstanţială
De mod, de timp, de loc.
Eu sunt limba română !
Când nu voi mai fi
Şi preotul va rosti, ca la orice slujbă :
„Să se desfacă în limba din care a fost făcut !
Amin !
Ś
ION SCOROBETE
EXERCITIU PENTRU URNIT PIATRA
din mişcarea roţii se adulmecă sângele rănit
fiind
cum răsare şi apune în el soarele ca un bătrân
al cărui tinereţe
e scandalos de vie
83. 83
şi uneori reproşabil de dus cu pluta
pentru a se concentra pe inima drumului
sorbind totuşi din atâtea culori
pe cele esenţiale ale
curcubeului
în el mă îmbrac precum o câmpie
de floare a soarelui
sub astrul zilei aproape de orizontul însângerat
in zona albastrului deschis
la dialog
încât să poată să urce şi să se sloboadă
pe umerii mei
piatra
sub a cărei apăsare nu voi să dezertez în altă
constelaţie de promisiuni
VESMINTELE DE SARBATOARE ALE
UNEI ZILE ANUME
în mâzga copacului freamătă râul care nu mi-e
străin
oricât m-ar înstrăina oraşul
cu artificiile sale
liantul are vocaţia sângelui meu
munte cu verticala piramidală
spre care aderă fiecare metal din structură
în armonia elementelor mă clădeşte
dupa natură
încat spirala de nikel a vocii păstrează firul apei
în adâncul cel mai întunecat
ca probă de vârstă
prin cristalinul detaliului legat de umbră
nu se dezice
84. 84
mă adaugă în principiul formei
căci nicio atomizare nu destarmă vemântul ţesut
prin ligametele trupului
LIMBA ROMANA
în grădina solară un om între ceilalţi cultivă
gânduri perene
statorniceşte în perimetrul inimii mele
laptele cu vitamine genealogice
al acestei specii de plantă
de care mă simt dependent
grădinarul coboară spre argintul lacului din
Ipotesti
urcă apoi versanţii ideii
din radacina copacului până la cele mai
îndepărtate
ramuri
încât în freamătul frunzelor aud
clocotul spaţiului adanc
când luna se opreşte la fotografie
să-ţi întâmpine privirea dusă la consecinţa
neaşteptată
spre miezul rotund de recompunere a
elementelor
RELIEFUL CUVINTULUI
tatăl meu nu m-a purtat in braţe
vreodată m-am dumurit
e un obicei care poate surprinde
la o minimă observaţie
dar precum în relieful cuvântului
85. 85
sensul depaşit
se desprinde de corpul navei şi dezintegrat
intră în circuitul comun
urmele acestei independenţe însă
mi-au dat aripi
zborul n-a avut nicidecum aceleaşi coordonate
traiectioria doar include mai mult aer
prin vibraţie
în desenul cuprinzator de bogat
Ś
FLORENTIN SMARANDACHE
ISTORIA LIMBll ROMÂNE
S-au descoperit în pământ cioburi mari de
cuvinte
de pe vremea traco-geților.
(Aceste cuvinte care, pentru a î ncălzi,
le spargem
şi facem cu ele focul lângă tâmplă.)
Ele încântă stelele, plantele, animalele,
Plâng roua
și
zâmbesc mugurii.
Ele tac liniștea, cânta mierla
și răsar iarba
și bat briza dinspre partea de răsărit
a inimii.
Ś
86. 86
VICTOR GH STAN
PATRIA ŞI LIMBA
Patria-i o lacrimă
atât de pură
încât
nu se mai poate
întina cu nimic.
Limba-i un ochi
atât de limpede
încât
nu-l poate tulbura nimic.
Lacrimă şi ochi
un trup
din care pure
lacrimile
din care limpezi
ochii
în toată
liniştea luminii trupeşti.
Ś
NICOLAE STOIE
Lui Eminescu
Doamne Eminescu sfinte,
Tatăl nostru din cuvinte,
Carele ne eşti pe lume
87. 87
Al luceafărului nume,
Dă-ne nouă azi şi mâine
Sufletul de pus în pâine,
Dă-ne floarea cea albastră
Să-nflorească-n limba noastră;
Teiul legănându-şi creanga
Când se tânguie talanga,
Dă-ne cer senin pe vatră
Şi tăcerea grea de piatră
Negri nori de vin în turmă,
Dă-ne dorul de pe urmă,
Dă-ne nouă râsu-plânsu,
Toate câte sunt într-însu:
Dă-ne râul, dă-ne ramul,
Să ne fie veşnic neamul,
Doamne Eminescu sfinte,
Tatăl nostru din cuvinte !
(Din: “Eminescu în durată eternă”, antologie
alcătuită de George Mirea, Editura “Eminescu”,
1989, p.109)
Cerul senin al limbii române
Dulce iubire pururi rămâne
Cerul senin al limbii române:
Verde e frunza ca un zapisc
Sub bolta vocalei viaţa să-mi risc,
Frig de e-n lume sau vine moina
Să-mi alin dorul numai cu doina,
Pietre prin aer de prind să latre,
“Torna”, îmi strigă rănitul meu fratre !
88. 88
Departe-aproape, oriunde-ajung
Îmi scrie Neacşu din Câmpulung
Şi-nvie toamna cu strugurii-n vie
Lumina Paliei din Orăştie -
Clopot de ploaie care tot bate
Înseninându-mă-n singurătate
De-mi arde inima ca un tăciune
Şi-mi coace gura a rugăciune:
Mă rog de morţi, mă rog de vii,
De ai latinităţii mele copii
Să-mi deie şansa de-a mai rămâne
Sub cerul senin al limbii române,
Plată a trecerii prin veşnicie
Să-mi fie banul florii de păpădie…
(Din: Nicolae Stoie, “Cerul senin al limbii
române”, Editura “Albatros”, 1985, pp. 5-6)
Ś
Gheorghe A. STROIA
În fiecare an te regăsesc mai tristă…
Stai singură-aşteptând iar veste de departe,
ţi-e chipul plin de riduri şi glasurile-ape,
aştepţi la sânu-ţi fiii plecaţi în zări deşarte.
Ţi-e vocea sugrumată, emoţii te străbat,
de prin păduri şi munţi şi cerurile-nalte
răzbate câte-o doină cântată de-un copil,
iar se cutremur’ cetini din brazii de departe.
Ţi-e părul tău cel verde o vatră de cenuşă
89. 89
stinsă cu lacrimi multe din ochi tăi de jar,
asculţi strigăt de jale şi doruri nesecate,
aştepţi să se coboare al Cerului lin Har.
Eşti tristă iar, Măicuţă, te văd slăbită chiar
şi nu ştiu cum aş face să-ţi iau acum durerea:
nu plânge după codri, nu plânge după mare,
căci inimile noastre ţi-s singure averea!
Din cerurile albe chiar Pronia veghează,
în veci va fi de strajă l-al tău slăvit hotar,
căci numai Domnul ştie cât de bogată eşti,
iar fiii tăi de asta nici nu mai au habar!
În pieptul tău bat tare trei inimi cu putere -
Ardealul şi Moldova, şi Ţara Românească,
în mâinile-ţi trudite se zbat şoptind şuvoaie -
Trei Crişuri, Prutul, Oltul şi Dunărea cerească.
Toţi codrii tăi acum din frunză verde-ţi cântă
şi îngerii în cor colind rostesc în taină,
iar milioane de inimi bătând fără-ncetare
ţi-s cerul cu luceferi pe-a ta frumoasă haină.
În fiecare an te regăsesc mai tristă…
Cum aş putea, Măicuţă, durerile să-ţi iau
şi peste dealuri arse să le arunc pe toate
doar bucuria vieţii, lumina să ţi-o dau?În fiecare
an te regăsesc mai tristă…
Cum aş putea, Măicuţă, să-ţi stâmpăr aspra sete
şi să te strâng în braţe cu dragoste fierbinte,
Sufletul să-ţi sărut, pe ochi să-ţi pun Pecete?
Eu nu sunt trist, Măicuţă, şi nimeni nu mai fie!
90. 90
E ziua ta cea sfântă, e zi de sărbătoare,
când cerul şi pământul tresaltă pentru tine,
iar fiii tăi resimt născând, din dor, culoare.
Mă rog la cer, Măicuţă, să te cinstesc mereu:
Roş’, galben şi albastru mi-e sângele în vene,
Mi-i tânăr iarăşi gândul, dar sufletul îmi plânge
Că-n fiecare an… te regăsesc mai tristă!
Ś
Mariana Strungă
ÎNCHINARE
Doar limbii româneşti
Pe veci mă-nchin,
Lumină zămislită
Din lumină
Căci Dumnezeu
Din adâncu-i senin
A pus-o-n templu carpatin
Stupină,
Icoană pentru timpul
Ce-o să vină.
Doar el, prezenţă,
Absentă, zi de zi,
Cu foşnet de aripe
-n zări de fluturi,
Întru credinţă
Neamul va-ntări,
De-aceea de oriunde,
Române, să te bucuri,
91. 91
Şi să nu uiţi
Cătuşele-aduc jugul!
Căci fără limbă
Ne-am trece-n zadar,
Ca norul străveziu
Pe cerul verii,
Am fi doar cărămizi
Fără mortar,
Mascote-n catacombele,
Durerii
Fatalitate
Înălţând imperii.
Am fi doar umbre fade,
Fără sens,
Menite a ne pierde
În uitare,
Şi doar o lipă, răsucită-n
Zbor invers,
Ne-ar spulbera
Cenuşa din hotare,
De n-ar fi fost
Iubirea Lui prea mare.
Oasele noastre-n
Tije de cuvânt,
Consoane-s
Izvorâte din genune,
Cu sângele-n artere
Fremătând
Vocale scăpărând
Vin să-ncunune,
Templul străvechi,
Lăcaş de-nchinăciune.
Doar limbii româneşti
Pe veci mă-nchin,
92. 92
Lumină zămislită
Din lumină,
Căci Dumnezeu,
Din adâncu-i senin,
A pus-o-n templul carpatin
Regină,
Mărire ei şi-n timpul
Ce-o să vină !
Ś
GRIGORIE TOMA
Dincolo de veacurile de oseminte
Am cunoscut şi câteva secrete ale altor limbi
Incomparabil mai bogat
adâncul limbii mele
încă nu l-am pătruns până la nisipul de sub peşti
Oricât de sete simt pentru nestematele ei
nu ştiu de le voi birui până la capătul vieţii
În fiecare globulă care poartă oxigen
spre pompa existenţială a fiinţei
cuvântul mamă tronează suveran
Laptele alb născătoarea de viaţă
mi l-a îndulcit prin cuburi de miere
din vorbele ei legănate
Le-am cules ca pe florile de primăvară
şi le-am presat între filele cărţilor
păstrându-le aroma de întemeiere
La vorbele mamei din vremea ei
am adăugat vorbele mele
din vremea mea
Nu mă pot imagina înotând în apele altei limbi
93. 93
Nu mă pot închipui decât alergând
după fluturii multicolori ai sensurilor limbii
mele
Mă străduiesc de decenii şapte
să-i încropesc mamei un colier
din cele mai vii cuvinte româneşti
Să dăinuiască dincolo de cruci
şi de morminte
Dincolo de şirul de veacuri
de oseminte.
În largul limbii române
Anii zboară pe aripi de cuvinte
sunt aripile mamei încrustate în umeri
De ce vei paşte limba-i înainte
Ś
DAN VERONA
Cântecul vinovaţilor de iubire
Pe dealuri scrise cu morminte
Veghind ca nişte vechi creneluri,
Prin viţa merelor-cuvinte
O, ce noroc, mai curg cerneluri
De-azur, de lacrimă fierbinte!
Duminica aceasta sfântă
Ni-i dată nouă din vecie
Cu pâinea ruptă în pruncie,
Privighetoare care cântă
Şi blând veşmânt de apă vie.
94. 94
Copil, bărbat, ori veşnic mire
În inimă, fără de leac
O ducem pururea prin veac
Toţi vinovaţii de iubire.
Scriind pre limba românească
Doar un cuvânt de maica dat
Nu-i mână, fie de-mpărat,
De dor să nu se-mbolnăvească.
Acolo jos aprins de veacuri
Prind miez la focul de sub grai
Asemeni poamelor din rai
Cuvintele ca sfinte leacuri.
E dulce fructul pe o parte
Pe alta-i uneori amar –
Tu să-l primeşti ca pe un dar
Curat şi neatins de moarte.
Cuvintele acestei limbi
Ni-s date singură avere,
Ademenit de-ai fi cu miere
Pentru arginţi să nu le schimbi
Şi mai ales nu risipi
Averea asta cât de mică
Să nu murim cuprinşi de frică
Să ne trezim aşa-ntr-o zi
Că nu mai ştim în care limbă
Să ne rugăm, să creştem fii!
Când vaviloanele îşi plimbă
95. 95
Prin veacuri pumnul de nisip
Şi roua plânge în cerneală,
Cuprins de spaimă şi sfială
Adu-ţi aminte: tu ai chip!
Mai tare eşti, adu-ţi aminte,
Decât coloana de granit
Căci maica noastră te-a-nvelit
Într-o cămaşă de cuvinte.
Acolo jos, venindu-ţi rândul,
Ai fost ca pâinea frământat
Dintru acelaşi aluat
Din care S-a născut Cuvântul,
Întâiul care ne-a arat
Fiinţa dulce ca pământul.
Şi nici o forţă din iubire
Nu va putea să te desfacă,
În neamul tău vei sta ca-n teacă
O sabie de foc, subţire.
Dar de vei crede că-i povară
Această sfântă legătură
Ca trăsnetul de primăvară
Cuvântul îngheţat pe gură
Te va zvârli din groapă-afară.
Şi nici un bocet nu te va
Spăla de-atâta necredinţă
Chiar dacă maica-n suferinţă
Fiindu-i fiu, te va ierta.
Tu vei pricepe-aceste toate
96. 96
Când vei simţi în priveghere
Cuvântul, glontele de miere,
Pătruns în carnea ta curată
Şi vrând să-l smulgi fără durere
O, vei vedea că nu se poate
Să-l scoţi de-acolo niciodată.
Copil, bărbat, ori veşnic mire,
O ştim demult, n-avem scăpare:
Ne naştem prin adăugare
La vinovaţii de iubire.
Speranţă dulce este ea,
Această limbă-veşnicie
În care scriem din pruncie
Uşor, de parcă-am lăcrima...
Ś
Gheorghe VICOL
LIMBA ROMÂNĂ
E tânără, dar şi bătrână,
Când veselă, când doinitoare,
Opacă şi strălucitoare,
Iubita mea Limbă Română.
Atâtea frumuseţi ascunde
În doruri mici şi doruri grele!
E răsăritul, printre stele,
A lunii coborâtă-n unde.
97. 97
E zborul vorbelor alese
Rostite în Academie,
Ori celor simple, din câmpie,
Din florile de maci culese.
E ia-n zi de sărbătoare,
Ori vorba caldă de uimire,
E cerul nopţii, cu safire
Şi cântul de privighetoare.
E strigătul în bătălie
Când curge sângele pe arme,
Sau şoapta pruncului ce-adoarme
Când pacea se aşterne-n glie.
Ţăranii şi-au cântat durerea
Şi zilele pline de soare,
Căci Limba noastră farmec are
Şi e mai dulce decât mierea.
Pentru poeţi e o magie,
E o grădină fermecată,
Parcă anume inventată
Pentru frumoasa Românie.
Iar pentru fiii duşi departe
E cuib de dor şi de frăţie,
Pe toţi îi vrea în armonie,
Ea doar uneşte, nu desparte.
Şi-i fiecare rugăciune
Ce-a fost rostită-n româneşte;
Româna, Domnul o-ndrăgeşte
Şi sfinţilor ades’ le-o spune.
98. 98
Limbii Române, cu decenţă,
Îi dau întreaga mea iubire
Şi-i fac la fiece-ntâlnire
Cu sfiiciune-o reverenţă.
E Limba mea şi-a ta, maternă,
Venită ca o primăvară
Ce se aşază peste ţară
Şi-apoi rămâne-aşa, eternă.
E tânără, dar şi bătrână,
Când veselă, când doinitoare,
Opacă şi strălucitoare,
Iubita mea Limbă Română.
***
DESPRE LIMBA ROMÂNĂ
Dacă vrei să afli frumuseţea
limbii zeilor,
citeşte-l pe Eminescu.
Dacă vrei să afli frumuseţea
limbii pământului,
citeşte-l pe Creangă.
Dacă, însă, îi vei citi pe amândoi,
vei afla întreaga frumuseţe
a LIMBII ROMÂNE.
ÎN RAI
Cică-n Rai sfinţii vorbesc
Numai-n graiul românesc.
99. 99
De vorbesc în altă limbă,
Dumnezeu din post îi schimbă!
Dacă, fericit de soartă,
Ajungi sus, în rai, la poartă,
Faci un an de carantină,
Să înveţi Limba română.
De nu ştii să o vorbeşti,
Nu poţi să te mântuieşti!
Neamţul, rusul şi francezul
Spun în româneşte „Crezul”.
Doamne, Doamne bun şi sfânt,
Mută Raiul pe pământ!
Cică-n Rai sfinţii vorbesc
Numai-n graiul românesc.
De vorbesc în altă limbă,
Dumnezeu din post îi schimbă!
Ś
100. 100
antologie de poezie română
cinstind limba română
2013
,,Creșterea Limbii Românești”
ÎN CONTINUARE
PUBLICĂM
SELECȚIILE DE
POEZIE ALE CELOR
TREI CONCURSURI
CARE S-AU
DESFĂȘURAT SUB
SEMNUL ACESTEI
PRIME SĂRBĂTORIRI
OFICIALE.
DINTRE ELE, JURIUL
MANIFESTĂRILOR ANULUI
VIITOR VA ALEGE VERSURILE
PENTRU MARELE PREMIU
101. 101
CONCURSUL DE POEZIE
TRICOLORĂ
Au participat 143 de concurenţi din toată
Europa, Canada şi Statele Unite.
Juriul a fost format din scriitorii: Lucian
Mănăilescu, Emil Proşcan şi Ion Busuioc.
Iniţiator şi organizator: Fundaţia
Culturală "Romeo şi Julieta la Mizil".
Coordonator: prof. Bădicioiu Laurenţiu.
102. 102
Câştigătorii premiilor şi menţiunilor sunt
următorii:
Marele Premiu GALETARU GEO
Premiul 1 GÂRDA PETRU
Premiul 1 VOICU STELIANA
Premiul 2 BOCA ILARION
Premiul 3 DOBRE MARIN
Menţiune VASILCĂU TRAIAN
Menţiune BĂIŢEL LIVIU
Menţiune BURGHEL IOANA
Menţiune DINA MADELEINE
Menţiune DRAGOMIRESCU
ALEXANDRA Bucureşti
Menţiune GIBU ANA MARIA
Menţiune MUSCĂ OANA
Menţiune PETRU DINCĂ
103. 103
Geo GĂLETARU
La steaua limbii române
Ca o umbră piere veacul,
Peste noi îşi trece-aripa,
Veşnicia ta rămâne
Să ne-nmiresmeze clipa,
Blând să ningă cu vocale
Pe acest tărâm-minune,
Mântuită gura noastră
Ţie doar ţi se supune,
Priveghind la steaua care
Lăcrimează-n înserare,
Pruncii îşi îmbracă straiul
De cuvinte dulci-amare,
Prea plecaţi supuşi îţi suntem,
Vinovaţi de-o grea iubire,
De când te-am văzut suită
Pe un lemn de răstignire,
Într-o mută adorare
Flacăra ta ne-nveşmântă
Şi atunci durerea însăşi
E-o fântână care cântă,
Căci tu ştii porunca sacră
Rostuită-n fiecare,
Când ne pierdem pe sub crânguri,
Duşi de-o cosmică visare,
104. 104
Peste vămi şi peste fire,
Pe când toate se preschimbă,
Numai tu rămâi de-a pururi,
Maica noastră, dulce Limbă,
Nu mai vrem icoana-ţi sfântă
Pe la-nstrăinate uşi,
De-acum suntem pe vecie
Prea plecaţii tăi supuşi...
Graiul
Adie-n lume graiul, păstoru-acesta blând,
Albinele îl poartă cu mierea prin văzduhuri
Şi-un vânt îl poticneşte uşor, din când în
când,
Şi crinii îl dezmiardă şi îl respiră duhuri,
Cât pacea sapă cuiburi şi lacrimi nu mai sunt
Decât a semn de nuntă miresei din pridvor,
El e un fulger sacru ce suie din pământ,
În cer să tălmăcească iubirea-ntr-un izvor,
Sămânţa lină curgă-i în albii până-n veac,
Cât mai rămân sub vetre bătrânii albi şi buni,
Cât pruncii-i sorb mireasma şi de uimire tac,
Simţind în cerul gurii cum viscolesc
minuni...
Cuvântul de lumină
O, ninge peste lume, şi doar aici e bine,
Mireasmă-i veşnicia cu numele de Ţară...
Cât sunt părinţi pe dealuri şi rouă pe coline,
105. 105
Avem aici o rană care să ne mai doară...
Cât munţii leagă lutul de tremurul ceresc
Şi-n tulnice coboară cuvântul de lumină,
Cât pruncii, preacuraţii, la sânul mamei
cresc
Şi-un schit adună mirii sub aură senină...
O, ninge peste lume, şi-i o ninsoare sfântă
Şi-o linişte se lasă din turla ei fierbinte...
Cât sunt stejari în codri şi mierle care cântă,
Avem aici o casă, o limbă, un părinte...
Avem aici
(cuvântul ce ne doare)
N-ai cum să ştii, străine, cuvântul ce ne
doare
Şi ca un glonţ de aur ne caută şi ne scurmă,
Ori sacrele amurguri căzând peste izvoare,
Să ne rănească pleoapa cu ţipătul din urmă...
N-ai cum să vezi la praguri, în strai de rouă,
pruncii
De mână duşi spre crânguri de-o cosmică
visare,
Ori aripile mierlei lăsând în somnul luncii
Melancolii celeste de ploi izbăvitoare...
N-ai cum s-auzi cum cântă minunile sub
pietre,
Căci toate-ţi par nimicuri în veac
petrecătoare...
106. 106
Doar noi simţim cum bate cuvântul cald sub
vetre,
Precum în luturi pure o inimă de floare...
Ś
Petru GÂRDA
Limba română
Acrostih
Latina ți-e mamă sau tu îi ești mamă,
Istoricii încă vorbesc şi reclamă;
Mai sunt divergențe, mai sunt controverse,
Bizare izvoare şi surse diverse;
Ai mii de prieteni, dar ai şi duşmani,
Rămâne misterul de sute de ani;
O parte te-alintă, o parte te-njură,
Mai sunt venetici ce te-ngaimă cu ură,
Aceia ce nu știu că limba nu piere...
Ne eşti consolare, ne eşti mângâiere,
Avem o comoară, avem... o avere!
Moldovenilor de peste Prut
Sonet
Nu vin la voi cu daruri otrăvite,
N-aduc porumb și grâu de pe ogoare,
Nu pun pe apă floare lângă floare
Și nu spun vorbe mari, meșteșugite.
Nu vă promit ieşire, iar, la mare
107. 107
Și n-arunc nade, altfel de ispite,
Nici vorbă să vă iau pe ocolite,
Ce am de spus, vă spun deschis și tare.
Nu caut nicăieri, acum, pricină -
La ruși, la turci, la noi, la dumneavoastră:
Să zicem că istoria-i de vină
Că n-aveți port la Dunărea albastră
Și sol ce trebuia să v-aparțină...
Doar vreau să spun că-mi place limba...
noastră!
De departe...
Rondel
Vorbesc fluent vreo zece limbi străine,
Le-am învățat că sunt și că îmi pasă;
Amicilor, când sunt la ei acasă,
Mă adresez în graiul lor și-i bine.
Am vrut să fiu un erudit de clasă -
Eu știu că ignoranța-i o rușine -
Vorbesc fluent vreo zece limbi străine,
Le-am învățat că sunt și că îmi pasă.
Prin țările-anglofone sau latine,
Când văd, la summit, rasă lângă rasă,
Ascult atent și-analizez în mine,
În limba mea – o muncă serioasă -
Compar pe rând și-mi spun precis, în fine:
Româna, de departe,-i mai frumoasă!
Vorbesc fluent vreo zece limbi, străine...
108. 108
În limba română
Când vântul se-avântă
Prin trestii, la stână,
Ascultă-l cum cântă
În limba română.
Când fata se teme,
Tu ține-o de mână
Și spune-i poeme
În limba română.
Când visul se-ncheagă
Și-o vrei de stăpână,
Să-i strigi că ți-e dragă
În limba română.
Când pruncul cuminte
În leagăn îngână,
Șoptește-i cuvinte
În limba română.
Când, din pribegie,
Venirea și-amână,
Îndeamnă-l să-ți scrie
În limba română.
Când superi prea tare
Pe maica-ți bătrână,
Tu cere-i iertare
În limba română.
Când tata se duce
Pe veci în țărână,
109. 109
Tu scrie-i pe cruce
În limba română.
Când unii te fură
Și nu mai au frână,
Blestémă-i cu ură
În limba română.
Când spațiu-ți reclamă
Vreo liftă păgână,
Înjur-o de mamă
În limba română!
Ś
Steliana Voicu
Luna visează româneşte
Cineva m-a întrebat odată cum arată un
răsărit românesc.
I-am spus că înainte de a se ivi întâii zori,
cerul se luminează ca un tablou în culori de
ulei:
roşu, galben, albastru…
Apoi, printre ferestre de cer crăpate sub nori,
soarele însângerează orizontul
asemenea unui mac în lanul de grâu.
I-am spus că românii au cel puţin cinci
moduri de a spune răsărit
şi cel puţin tot atâtea de a se bucura de el.
Acolo, Moş Crăciun ajunge în noaptea de
Anul Nou,
110. 110
1 martie nu e scris cu roşul mărţişorului în
inimă,
roşiile nu au gust de roşii,
iar cei mai buni medici ai lor sunt astfel
pentru că
au terminat facultatea în România…
N-am cum să nu iubesc cerul acesta
pe care Luna visează româneşte,
spicele de grâu cântă româneşte şi Perseidele
sunt
de o mie de ori mai frumoase la ţară, la
bunica.
Pachet de Paşti
Pe bulevard, forfotă –
tăietorii de lemne desperechează visuri
lăsându-mi la fereastră numai un castan.
O femeie iese de la o casă de amanet, azi
mântuirea ne costă mai mult.
Va trimite cadouri şi cozonaci fiicei plecate
din ţară –
cozonacul de-acasă are alt gust,
în autocar se vorbeşte şi se râde româneşte,
pachetele în rulotă visează româneşte,
până şi florile de cireş imprimate pe geamuri
au parfum românesc.
Pachetul ei are ataşat un bilet: am de
străbătut 1200 de km,
până aproape de Marea Ionică,
111. 111
acolo unde se vorbeşte şi se visează
româneşte…
Poem pentru Lela
Porţi pe umăr amintirea unei aripi şi-un
desen
cu roua soarelui
în forma spicului de grâu.
Lângă tine, o fată ţine în palme cerul,
suflând peste el asemenea unui copil când îşi
leagă
visele de umbrele de păpădie.
Şi-o mie de curcubeie se desfac din palmele
ei, e ca şi când
ai avea de ales dintre toate limbile
pământului
numai una: pe cea mai dragă.
Ne despart 1200 de km şi o jumătate de fus
orar,
jumătate care nu e trecută pe nici o hartă,
căci cine măsoară timpul astfel?
Sunt diferenţe pe care doar cei care pleacă
le simt şi le ştiu…
Şi ori de câte ori străbaţi lumea, îţi spui:
la ora asta, România visează,
la ora asta, România sărbătoreşte Noul An,
în România stelele răsar cu o jumătate de oră
mai devreme…
şi uite aşa trec anii!
112. 112
Într-o zi, să-ţi înveţi fiul să spună în română
dor,
să simtă în română toate acele lucruri care-ţi
sunt dragi
şi să poarte pe umăr un desen cu roua
soarelui,
în suflet limba română
şi în vene acest poem tricolor!
Urmează-ţi visul!
(Ralucăi)
De mâine, soarele se va-nălţa pe-un cer
străin,
clădirile vor afişa un alt contur,
iar anotimpurile-ai să le numeri invers…
Poate-ai să crezi că luna te va privi dintr-un
alt colţ,
cu ochi străini,
dar va fi tot acolo,
orice-ai alege, oriunde ai să mergi!
Când visul tău îşi va întoarce trupul
obosit pe-o parte, tu încă
nu vei fi adormit, te vei gândi acasă…
Atunci să ştii că nu eşti singură!
De câte ori ai să-ntâlneşti în drumul tău
un fluture mic, alb
vei ştii că-s eu, îngânându-ţi paşii…
Şi oricare-ar fi iniţiala locului spre care
pleci,
în sufletul tău, să cânţi româneşte!
Să nu mergi niciodată printre visuri!
113. 113
Să le urmezi şi să te-ncrezi în ele!
Ś
Ilarion BOCA
Patria
Patria întâi de toate, e heraldica lumină,
Ce ne-a fulgerat destinul cu iubire din trecut,
E surâsul blând al mamei când spre pruncul
ei se-nclină
Dăltuindu-i zestrea sacră de cuvinte şi de lut.
Este candela de aur ce-a ţinut credinţa vie
Peste negurile vremii, de la brazdă pân' la
schit,
Este freamătul din cronici ce-l purtăm pentru
vecie:
Patria e adevărul pentru care s-a murit!
Patria sunt munţii noştri, ce-i purtăm lucizi
în gând,
Ca pe-un sens ireversibil care duce către
astre,
Este licăr de izvoare scânteind domol pe
prund:
Patria e chintesenţa aspiraţiilor noastre!
Patria e gustul pâinii, frântă-n ritual la masă,
De iubirea grea a tatei, ce spre viaţă ne
îmbie,
114. 114
Este chipul blând al mamei, dor etern şi
dulce casă:
Patria e moştenirea unui colţ de veşnicie!
Rezemaţi-vă cu fruntea de istoria străbună,
În furtunile vieţii prideţi sacre rădăcini,
Şi trăind cu ţara-n suflet puneţi-i pe cap
cunună,
Că destul i-au pus duşmanii peste lauri, văl
de spini.
Altarele Bucegilor
Veniţi cu mine-n munte, în valuri nesfârşite,
Ostaşi ai vredniciei şi ctitori mari de legi,
Să ne purtăm cu cinste solia bucuriei
La vechile altare, uitate în Bucegi.
La mine-n suflet astăzi e mare sărbătoare,
La mine-n gânduri iată, e-un colţ străvechi
de rai,
Şi-n inimă lumina strămoşilor tresaltă
Când ar ogorul sacru al dulcelui meu grai.
Ce nobilă trăire să ştii că ai o ţară,
Că eşti stăpân pe glie şi nu un biet proscris,
Că-n munţii tăi Zalmoxis veghează de
milenii
Cărările celeste spre alte lumi de vis.
Că-n plaiurile tale grânarele aşteaptă
Să-şi ducă bronzul dulce din lan în sacra
pâine,
Că-n obcini cade seara pe turme ca zăpada
115. 115
Şi creşte-n dor speranţa în binele de mâine.
Ce-aleasă bucurie să ştii că ai o limbă
Ce-a înfruntat milenii şi-i tânără mereu,
Că-n ea şopteşte vatra povestea noastră
sfântă
Ce-a scris-o din vecie în lacrimi Dumnezeu.
Ce 'nalte revelaţii să ştii că Eminescu
Ne cheamă spre lumina adâncului mister
Şi că în cer iubirea nu-i frângere de şale,
Nici legea nu-i tocmeala cu ştaif din efemer.
Veniţi cu mine-n munte, altarele aşteaptă,
Să ne cinstim azi ţara cu focul din cuvânt,
Că nu-i român să n-aibă un colţ de rai în
suflet,
Cum nu-i bărbat să-şi uite supremul
legământ.
Ś
Marin DOBRE
România Eternă,
De două mii de ani
cărăm în sufletele noastre
pietre,
pentru a înălţa templele
din visele dacilor;
nu pentru a-i întrece
116. 116
pe babilonieni,
ci pentru a oferi
un adăpost gândului nostru
şi pentru ca rostirea străbunilor
să n-o împrăştie vântul.
Pentru că nu aveam
armele la îndemână,
trebuia să aruncăm
uneori
cu ele în cei ce voiau
să ne răpună.
Pentru ca să învingem
risipirile
ne zideam în piatră
iubirile.
De două mii de ani
apele curg
surpându-ne pietrele
implantate ca vetre,
dar abia de curând
ele se-adună,
se-ncheagă,
se-nalţă,
după culoarea gândului nostru
şi după visul de suferinţă al străbunilor.
Rugăciunea lui Horea
Fii pe măsura sufletului meu,
trupul meu !
N-am cum te scăpa
din mâna călăilor.
Trosnetul oaselor tale
Va răsuna
117. 117
până-n margini de veac,
Carnea învineţită
Va lumina secolii
celor mulţi
şi chinuiţi
Sângele care se va
scurge din tine
îi va urmări
pe călăi
şi în vis.
Cei care au vrut
să te năruie grabnic
ţi-au dat
veşnicia.
Tudor din Vladimiri
„– Chiar dacă ai să visezi
că mi-a ruginit puşca,
că nu-mi mai pot
rezema mâna în sabie,
că un şarpe mi-a otrăvit
inima,
nu te nelinişti, mamă!
Am îmbrăcat cămaşa morţii
şi am plecat din grădinile Tismanei
ca să împrăştii în ţară
cea mai învăpăiată floare,
prea e multă întristare
şi întuneric în sufletul celor mulţi!
Dacă ai să vezi
că nu-ţi mai trimit ştiri,
ascultă, mamă,
bocetul fântânilor!”
118. 118
Unirea
Unirea este floarea
De mii de ani grijită
De neamul românesc.
Ciobanii călători peste munte
Sub asprul lor cojoc o încălzesc.
Ţăranii aplecaţi pe glie
Cu roua suferinţei o stropesc
Muncitorii cu braţe-ncordate
În zilele noastre-o-ntăresc.
Scriitorii cu pana de foc
O altoiesc pe al nostru noroc.
Ea a înflorit în mâinile
lui Mihai Viteazul,
Care i-a lăsat-o moştenire lui Cuza,
După ce fusese îngrijită,
o vreme,
De Bălcescu, Alecsandri
şi Andrei Mureşanu.
Tinerii morţi la Oituz, Mărăşeşti
şi Mărăşti
Floarea aceasta cu sânge o
stropesc.
Unirea, ca să crească,
are nevoie
De simţirea şi cugetul
rostite în graiul românesc.
Ś
119. 119
Traian VASILCĂU
Inscripţie pe catedrala de aur a limbii
române
Nu se putea să nu provenim dintr-un neam
infinit, izvodit din lacrima strămoșilor
dacoromani și ctitorit în imensa Columnă a
lui Traian.
Toate drumurile duc la Roma și pornesc de
acolo, " noi de la Rîm ne tragem" și voim
spovada unei zodii să ne spună spre care din
tării ne vrem tărîm.
Aici ajunși, vom scrie că limba noastră e
doina ce doinește în izvor și-această glăsuire
este limba unui popor ce-a izvodit din dor.
Sîntem și scriem: limba română și ne
închipuim deodată că ea ar face parte din
poporul român.
Dacii unei patrii, care nu era decît Dacia lor
liberă, porneau la luptă cu năvălitorii,
purtînd pe buze, ca niște boabe miraculoase,
cuvintele sacre ale limbii materne.
Noi vom fi rămas de-a pururi să fim în limba
română ca-ntr-o "acasă" a noastră, unde
oricine își poate avea chilia sa de duh.
Iubiți-vă copiii în limba română, dați-le în
dar cuvintele limbii strămoșilor voștri și nu
socotiți fără vreo trebuință acest unic , de
fapt, adevăr.
Sărutați-vă în limba română, să puteți auzi în
danțul sărutului vostru neprihănit clinchetul
dulce și fără sfîrșit al cuvintelor limbii
române.
120. 120
Eu te sărut în limba română, tu mă săruți în
limba română și mînă-n mînă, unul lîngă
altul, nedespărțiți în veci, sîntem veghetorii
fideli la dulcele fagur de privighetoare al
limbii române.
Odă limbii române
Lui Grigore Vieru
Maică sfîntă şi mireasă,
Dintre neamuri cel mai neam,
Am o limbă preafrumoasă
Şi un dar mai mare n-am.
Am un grai de sărbătoare,
Dintre graiuri cel mai grai.
Dacă n-ai un grai sub soare,
Tu nici Patrie nu ai.
Limbă-pajişte prin care
Paşii mei de domn se plimbă,
Îngerii cu ea se-nnimbă
Fără nici o ezitare.
Noi n-am jefuit pe nimeni,
Alte stele n-am cerşit,
N-am rîvnit moşii străine
Şi nici graiuri n-am rîvnit.
Dar roşim în locul celor
De te-u stins cu necredinţă,
Grai şi scris — cîndva de aur,
Azi aproape-n nefiinţă.
Domnitori să fim pe veacuri,
121. 121
Robi să fim ai limbii care-i
Ca luceferii pe lacuri
Şi ca cerul din izvoare.
Şi-om avea de bună seamă
Raiul lumii în cuvînt.
Cine are-un grai şi-o mamă
Nu e singur pe pămînt.
Nu e singur cel ce cîntă
Şi e înţeles uşor
Poate nu de ţări o sută,
Dar de propriu-i popor.
Bogăţia mea de mire,
Fără lauri şi arginţi,
Graiu-a noastră veşnicire,
Zestre-aleasă din părinţi.
Maică sfîntă şi mireasă,
Dintre neamuri cel mai neam.
Am o limbă preafrumoasă
Şi un dar mai mare n-am.
Ś
Liviu BĂIȚEL
De patrie
de patrie
mi-e dor
când nu mai ştiu
122. 122
de unde vin
şi pentru ce mai caut
cuvintelor
un adãpost
târziu
spre-a nu sfârşi
în dezmierdãri
de flaut
de patrie
mi-e dor
când prin nelinişti
mã rãtãcesc
rãnit
de intrebarea
de nu cumva
tristeţea
e stãpâna
acestor zile
nesfârşind
uitarea
de patrie-s legat
cum cerul însuşi
e prins de stele-n
amintirea serii
şi doar aici
pãmântul
de sub talpã
mã leagãnã
în taina
învierii
de patrie
123. 123
mi-e dor
în nopţi de iarnã
când vântul şuierã
povestea-i nesfârşitã
doar patria
mi-e sufletului hainã
şi zilelor
poruncã
şi
ursitã
Sunt mândru că-s român
Sunt mândru cã-s român
Chiar dacã astãzi
Mã doare plânsul ochilor din jur
Sunt hotãrât tristeţea s-o amân
O dau la schimb pe-un petec de azur
Pãşind prin zilele ce parcã n-au tipare
Strãin de mine însumi ieri am fost,
Azi nu mai dau ispitelor crezare
Şi mã întorc spre-al clipei unic rost
Al brazdelor sub care dorm strãbunii
Sortind sãmânţa vieţii sã renascã
Al liniştii din inima furtunii
Şi-al pãcii peste ţara româneascã
Iar când se-adunã-n câmpuri flori de mac
Şi peste mare cerul e stãpân
Mã-nchin Carpaţilor şi codrilor ce tac
Şi-s tare mândru, Doamne, cã-s român!
124. 124
Ţara mea
Ţara mea este cântecul
teilor
la margini de zare
când ploile tac
înnecându-se-n marea
cea mare
e trupul învins
al amiezei
între holdele
coapte
şi cerul întreg
rãscolit
între ziuã
şi noapte
Ţara mea este zâmbetul mamei
care-şi leagãnã visul
în braţele doinei
rãnite de dor
şi piscul înalt
dezmierdându-şi abisul
cu şoapte de îngeri
ce se roagã în cor
Ţara mea e lumina
icoanei
din sufletul tãu
Doamne
Despre ţară
Ţara asta nu e doar un loc pe hartã
Cerul nostru îngeri printre nouri poartã
125. 125
Nu uitaţi cã Ţara nu-i doar un cuvânt
Sau la vreo vânzare un petec de pãmânt
Niciodatã Ţara n-o vor înţelege
Dupã cum nu ştie hoţul când culege
Rodul din livada altuia şi-l vinde
Pe nimic prin lume, dornic sã colinde
Ţara nu-i pecetea pusã pe bancnote
Şi nici imn de slavã scris pe false note
Ţara-i necuprinsul liniştii din clipã
Ţara este taina scrisã de-o aripã
Ţara e credinţa în ziua care vine
Adevãrul însuşi izvorând din sine
Ţara-i limba noastrã povestind mereu
Despre cum ne iartã bunul Dumnezeu
Ţara este Mama care te-a nãscut
Cerul plin de stele-al primului sãrut
Dimineaţa-n care te-ai trezit iubind
Primul fulg din noaptea sfântã de colind
Nu uitaţi cã Ţara suntem noi cu toţii
Cei ce-au fost, iar mâine,fiii şi nepoţii
Blestematã fie ziua-n care voi
Aţi decis cã Ţara ...nu mai suntem noi
Ś
126. 126
Ioana BURGHEL
Limba română
Pentru tine, limba noastră
cerul scutură marame
peste clipele albastre
şi surâsul cald, de mame.
Sună clopot nepereche,
cu glas blând de rugăciune,
învelind duios Carpaţii
în vers de doine străbune.
Şi cu lacrimi mari, de stele
râd şi plâng poeţii-n file,
adunând în pagini grele
mult duioasa ta, rostire.
Doar în limba mea mi-e bine
să rostesc cuvântul ,,vatră,,
şi să simt cum creşte-n mine
pâinea simplă şi curată.
Dumnezeu întâia oară
mie mi-a numit străbunii
şi le-a pus în palma stângă
toată bogăţia lumii,
Din comoara de cuvinte
strânse snop, precum strângi grâul
şi de graiul tău, fierbinte
să tresară chiar şi Râul !
127. 127
Limba în care te naşti
Doar nebunii, ţăranii şi unii poeţi mai cred
că dorul n-are cum să doară altfel
decât în limba aceasta
în care înveţi să îţi numeri lacrimile
de la prima
la ultima respiraţie
în care inima
se îmbolnăveşte de iubiri rostite
iar amestecul de vocale şi consoane
e doar o victorie a ploii
din trupul căreia se adapă curcubee
poţi exista printre alte neamuri
le poţi folosi cuvintele
dar n-ai să poţi simţi
sau să trăieşti
decât cu sunetul melodios
al limbii în care te naşti
departe
lacrimile tale pot străbate trupuri
dar nu pot mişca suflete
Cruce doar în limba mea
Limba mea,
dor şi visare,
tinereţe rătăcită,
zbor de păsări călătoare
şi-o ,,Coloană Infinită,,
Limba mea,
128. 128
sub pleoapa lumii
încercară să te culce
când veniră, toţi nebunii
făr să ştie de Neculce.
Limba mea,
un colţ de Rai,
cântec nesfârşit de nai,
sărut dăltuit în piatră,
grâu dospind în veche vatră
Limba mea,
pe-aceia care
ţi-ar strivi sub tălpi rostirea,
să le-aşezi în scăldătoare
şi blestemul şi psaltirea.
Limba mea,
când vine vremea
să-mi strâng aripile-n cer,
să mă-nveţi tot tu durerea
şi cum trebuie să mor.
Rugă
Te rog, Doamne, nu-mi zidi graiul
în pietrele altora!
numai aici Limba Română e o sărbătoare
aici
unde bunica ţese firul eternităţii
în covoare olteneşti
unde anul îşi strange lunile la ,,masa tăcerii,,
129. 129
iar sărutul e un zbor
dăltuit în pietre
peste care veghează ,,Coloana fără Sfârşit,,
nu-mi zidi, Doamne, graiul
în pietre care nu simt !
Ś
Madeleine DINA
La judecată...
În frământate vremuri,
un popor e luat la rost de toţi:
,,Nevolnic te arăţi!
De când ai răsărit tu pe pământ,
n-ai ridicat nici piramide,
nici zid pe curmeziş de lume
ori poduri ce să lege
tărâm ştiut
de alt tărâm necunoscut,
peste oceane-n spume!
Stai tot într-ale tale margini,
mulţumindu-te cu puţin!
Frămânţi sub picioare desculţe glod,
vorbind o limbă fără ecou în lume!
Eşti un sărman norod...
Cu te poţi făli?
Cu ce ne poţi, în timp, uimi?
Hai, spune!”
Cu fruntea spre zenit
130. 130
şi călcâiul pe-un nevăzut nadir,
şi-arată chip trudit
poporul osândit...
Aruncându-şi sumanul
de cioban mioritic,
privirea oţeleşte
sub căciula veche de dac;
apoi, uscând o lacrimă,
el astfel le grăieşte:
,,Priviţi, voi străini,
mâna mea dreaptă!
Are o neasemuită putere:
fiecare deget schimbă,
după a mea vrere,
câte o literă cu har dăruită...
Spre pildă,
acum degetele-mi poartă
semne ce-alcătuiesc
cuvântul vatră.
De strâng degetele
şi fac mâna pumn,
vă spun
că-mi apar viaţa
şi plaiul străbun.
Ziceţi că n-am ridicat
monumente
ori zidiri pentru stihii?!
Iată ce-arată degetele-mi
pline de mistere:
munte e cuvântul
desenat de ele,
pe veci ocrotitor de spirit
131. 131
şi energii rebele!
Şi pentru c-al meu frate,
Codru pe nume,
să nu-şi piardă-n umbră
al său vechi renume,
cele cinci degete
de la mâna mea dreaptă
conturul verde-i saltă
spre soare.
Ce altar mai de preţ
pot să-i închin eu, oare?!
De ce stau în acelaşi loc?!
De ce nu caut
moşia să-mi măresc?!
Îmi e de-ajuns ce am…
de la străbuni e dar!
Aici îmi creşte-al meu noroc,
aici îmi freamătă degetele
în cuvântul hotar!
Străini, pricepeţi, dar?!
Am mână fermecată!
Nimic în astă lume
puterea nu-mi va lua
vreodată!
Chiar de veţi încerca
degetele a-mi strivi,
din oase de înaintaşi
şi blânde flori,
altele-n loc se vor ivi!
Nu mă puteţi opri