1. 14 ani de iubire cu Gheorghe Dinică
Text: Raluca Botezatu / Foto: Bogdan Dincă, 29 Ianuarie 2010
S-a stins de trei luni, dar dorul de el este de neostoit. Rupe bucăţi din ea, zi
după zi... În 2 februarie, iubirea lor ar fi împlinit 14 ani. O iubire găsită târziu,
aşteptată, sădită în rugăciuni... Singura mare iubire din viaţa lui Gheorghe
Dinică! Pentru prima dată de la dispariţia marelui actor, Gabriela Dinică a
acceptat să vorbească despre imensa lor dragoste, dar şi despre drama pe care
o trăia de şase ani: alzheimer-ul bărbatului iubit!
„Gheorghe nu era genul care să-ţi spună «te iubesc»"
Ne-am întâlnit într-o zi cu cer stropit de zinc şi laudanum. Poate şi datorită
acestui lucru am simţit casa lui Dinică mustind de căldură, de căldură şi...
durere. Ea, marea iubire, unica mare iubire a bărbatului Dinică mă aştepta în
prag. Când am privit-o în ochi, m-am simţit ca o osândă. Puteam să aud...
Sufletul i se exfolia încet, fâşii din el se trânteau, în zgomot surd, de podeaua ce
mai ieri îi mângâiau şi lui tălpile. Îi întind mâna rece sloi şi îmi cer scuze pentru
disconfortul pe care i-l creez. Pentru o clipă îmi zâmbeşte. Mi-a povestit mai
târziu că introducerea mea i-a amintit de una dintre replicile celebre ale lui
Dinică, cea în care maestrul, făcând cunoştinţă cu o domnişoară a cărei mână
era foarte rece, a invitat-o să vină la vară să-i pună mâna pe paharul cu vin.
„Avea multe cuvinte de duh. Dintre ele, s-au păstrat foarte puţine. Eu dacă vi le
spun acum, n-au niciun haz. Râdeam atât de mult cu el. Atât de mult...." Acum
plânge... Şi a plâns neîncetat în cele două ore în care am stat de vorbă. La
început mi-a răspuns scurt la întrebări, aproape monosilabic. Îşi aprindea câte o
ţigară. Şi-a aprins multe... A început să povestească. O ascultam şi urmăream
convoiul de vise spulberate. Se metamorfozau în lacrimi prelinse pe un obraz
rămas fără mângâierea omului iubit, cea mai dulce dintre mângâieri.
În zilele acelea, ultimele ale maestrului Dinică, faţa i-a devenit o floare grea... Şi
azi e întocmai. Doar ochii par mai mari, mai trişti. Trupul i s-a împuţinat. Poate şi
pentru că lacrimile nu o părăsesc niciodată. „Gheorghe nu era genul care să-ţi
spună «te iubesc» non stop. Îmi spunea doar că sunt cel mai bun lucru care i s-a
întâmplat vreodată." El, de fiecare dată când vorbea despre ea în public, îi
spunea „doamna Gabi". Recunoştea cu orice ocazie că „doamna Gabi" a făcut

2. ordine în „dezordinea existenţei lui". O întreb: „era multă dezordine în viaţa lui
Gheorghe Dinică?", „Oo, da. Ştiţi, eu de multe ori îl întrebam, mirată: «Numai cu
banii de la un singur film îţi puteai face câte o vilă . Ce s-a întâmplat?». Îmi
răspundea: «Dragă, eu nu mi-am făcut vile, dar ospătarii care m-au servit, cu
siguranţă au câte una»." Continuă să-mi povestească despre Dinică-celibatarul,
cum după ce a încasat banii pentru un film, a căutat în tot Bucureştiul un pulover
alb, cu guler pe gât, aşa cum îşi dorea de mult. De necaz că n-a găsit, s-a urcat
în tren şi a plecat la Sinaia, de unde s-a întors abia după ce a terminat toţi banii.
„Andrei Blaier îi era cel mai drag dintre toţi"
S-a vorbit mult despre boemia lui Gheorghe Dinică, despre serile de la „Şarpele
Roşu", despre petrecerile până la ziuă, dar nu s-a vorbit niciodată despre Dinică
cum că şi-ar fi neglijat, că şi-ar fi trădat meseria. Niciodată! Era posedat de arta
lui şi nu precupeţea nimic când venea vorba de a dărui pe scenă. Muncea ca un
nebun! Ani întregi a filmat ziua, iar seara se urca în tren, venea la Bucureşti şi
juca la teatru. „Asta era viaţa lui: să joace! Şi n-a refuzat niciodată, pe nimeni. Şi
poate că a greşit... Acum doi-trei ani a jucat într-un film al lui Şerban Marinescu.
Acolo era un securist reformat, nici nume n-avea. Zic: «Gheorghe, dar chiar
aşa?» Şi cu lucruri de acasă, şi s-a făcut un racord după şase luni. Eu lucrurile
alea le lăsasem, eram la Câmpulung şi le dădusem. Erau nişte chestii pe care le
purta vara. S-a dus şi a filmat în hainele lui, nu a avut costum la filmare, rolul a
fost... nici nu ştiu dacă a apărut pe generic... Dar el s-a dus şi vă daţi seama că
nu pentru bani. Pentru meserie, pentru că îi plăcea." O întreb care dintre regizori
i-a fost cel mai drag lui Gheorghe Dinică? „Pe meserie, toţi i-au fost dragi dintre
regizori. Aşa, sufleteşte, Andrei Blaier îi era cel mai drag dintre toţi. Îi era cel mai
prieten! Era omul pe care putea conta. Chiar dacă nu se întâlneau în fiecare zi, îl
simţea aproape. Oricum, soţul meu niciodată nu spunea: «cu ăsta n-o să mai
filmez sau n-a fost profesionist la filmare». El n-a vorbit niciodată de rău pe
nimeni sau n-a spus: «nu mă duc să filmez cu ăsta, că am mai filmat acum zece
ani şi nu ştiu ce s-a întâmplat!». Cu toţi avea drag să lucreze, pentru că îşi făcea
meseria şi era lucrul pe care îl iubea cel mai tare pe lumea asta. Era şi meserie,
şi hobby. Era viaţa lui! Îşi respecta foarte mult profesia. Erau lucruri pe care nu
le făcea ca să nu altereze cumva momentul ăla de pe scenă sau de la o filmare."
„14 ani în care n-au fost despărţiţi nici măcar o zi"

3. Omul despre care Gheorghe Dinică spunea că a fost cel mai bun dintre toţi pe
care i-a cunoscut vreodată a fost Gellu Naum. O spunea cu orice ocazie.
„Nepotul lui Rameau", în regia lui David Esrig şi traducerea lui Naum, a fost
piesa de suflet a lui Dinică. Spunea că abia alături de Esrig a învăţat cu adevărat
meserie. „Lucrul cu Esrig a fost cea mai minunată perioadă din viaţa mea. Era
fanatic. El nu punea în scenă, el sacrifica din viaţa lui ceva. «Nepotul lui
Rameau» a fost cel mai interesant personaj pe care l-am jucat de când fac
meseria asta", declara Gheorghe Dinică într-o emisiune tv, din noiembrie 2004.
Din nefericire, nu s-a păstrat nicio înregistrare a piesei celei mai dragi lui Dinică,
piesă ce a avut premiera în 1966. Gabi Dinică spune că a fost în sală la una
dintre reprezentaţii şi că, într-adevăr, publicul încremenea timp de două ore cât
ţinea piesa. Aproape că nu se mai respira. Pe scenă erau doar doi actori: Dinică
şi Moraru! Era de neînchipuit pe atunci că unul dintre ei îi va deveni, peste ani,
soţ.
„Anii petrecuţi alături de Gheorghe Dinică au fost sublimi, au fost cei mai frumoşi
ani din viaţa mea." Cuvintele acestea vin din parte unei femei care a fost
căsătorită de trei ori. O întreb ce a avut bărbatul Gheorghe Dinică atât de special
de i-a putut dărui clipele cele mai dragi? „Cred că a fost şi vârsta, eram amândoi
mai maturi... şi omul de lângă tine. A fost total deosebit! Şi chimia aia dintre
noi... a funcţionat perfect!" Cea mai frumoasă amintire? „Ooo, sunt multe
(izbucneşte din nou în plâns). Sunt aproape 14 ani în care noi n-am fost
despărţiţi nici măcar o zi." Când vorbeşte despre el, privirea îi este întoarsă spre
dinăuntru, ca într-o adâncă meditaţie. Face pauze lungi... „Cea mai frumoasă
călătorie? Au fost multe. Toate au avut hazul lor. A fost una în Franţa, apoi la
mare, în Turcia, de câteva ori. Locul lui favorit în lumea asta era însă România!
Oriunde ne-am fi aflat, aştepta cu ardoare să ajungă acasă."
62 de ani, prima căsătorie
Gabriela şi Gheorghe Dinică s-au cunoscut în 1993. Până în '92, Gabi fusese
plecată o bună perioadă de vreme din ţară . Crede că a fost dragoste la prima
vedere. „După doar o lună m-a cerut de soţie!" El spunea mereu că se visează
căsătoriţi, dar ceea ce a pus cu adevărat capac a fost o ştire care a circulat timp
de o săptămână prin toate ziarele şi pe la toate posturile de radio: „Dinică s-a
însurat!" Văzând frenezia ce-i măcina pe ziarişti, Gheorghe Dinică a
concluzionat cu umorul caracteristic: „Hai să ne căsătorim, să nu-i facem de
râs." Şi s-a întâmplat. Era în 2 februarie 1996. Gheorghe Dinică avea pe atunci
62 de ani şi se afla la prima căsătorie. S-au dus la Starea Civilă neînsoţiţi de
nimeni. Singurul martor: un prieten fotograf. Şi de atunci, ziua de 2 februarie o
sărbătoreau întotdeauna singuri, doar ei doi. Mi-am permis s-o întreb pe Gabi
Dinică dacă au vorbit vreodată despre fostele iubiri. Mi-a părut întotdeauna
ciudat că despre Gheorghe Dinică nu s-a auzit niciodată că ar fi avut vreo
aventură cu vreo colegă de scenă, că ar fi implicat într-o relaţie... „Era discret!
Asta l-a caracterizat: discreţia şi modestia! Am vorbit foarte puţin despre marile
iubiri pentru că nici eu nu-l întrebam. Sigur că a avut, ca orice bărbat, dar dacă l-
aş fi întrebat, mi-ar fi răspuns probabil: «da, teatrul!»"
Şase ani de alzheimer
Acum şase ani, Gheorghe Dinică a fost diagnosticat cu alzheimer, un diagnostic

4. năucitor, mai ales pentru un om cu o asemenea profesie. Dar el n-a aflat
niciodată. Doar Gabi s-a simţit cuprinsă de giulgiurile negre ale disperării. Boala
era destul de avansată, pe scara 5 din 11. A juca pe scenă fără o cască
ajutătoare devenea de neînchipuit. Marele Dinică avea nevoie de ajutor pentru
aş-i readuce în minte replicile. Poate fi imaginată durere mai mare? Se auzeau
zvonuri cum că cu maestrul Dinică s-ar întâmpla ceva straniu. Că a uitat textul la
„Tache, Ianke şi Cadâr", că se simţea de multe ori debusolat pe scenă. „S-au
întâmplat, s-au întâmplat... Eeee, la «Tache» n-a uitat. Au fost momente când
ieşea din scenă, se înspăimânta - bine, e un hău ce-i acolo la «Teatrul
Naţional», este pur şi simplu un hău, e aşa... o mare gaură neagră şi a avut
momente când s-a pierdut acolo." Chiar şi în aceste condiţii, Gheorghe Dinică a
muncit până în ultima clipă. Au fost voci care l-au acuzat că a acceptat să joace
în producţii mai facile, în telenovele. El a făcut-o doar din dragoste de profesie şi
dintr-un alt motiv, ştiut doar de soţia lui: „Mi-au spus şi medicii, am citit şi eu
foarte mult şi cea mai bună terapie la el era terapia asta ocupaţională, pentru că
altfel, stând şi nefăcând nimic, s-ar fi degradat mult mai repede. La telenovele a
mers în primul rând de dragul lui Adrian Sârbu - ţinea la el foarte mult - şi pentru
ca să facă ceva. Şi acum, chiar la final, în ultimii doi ani, teatru nu ştiu dacă ar
mai fi putut să facă. Şi pur şi simplu nu-l mai chemau... Era mai greu pentru că
nu toate teatrele ar fi putut să-i procure o cască sau... nu ştiu... Nu ştiu..."
„Să spună soţia mea, ea ştie ce este mai bine
pentru mine!"
De când a aflat de boală, Gabi Dinică s-a transformat în umbra soţului său. Nu
se despărţeau nici măcar o clipă, el devenise dependent de ea... Mergea zilnic
cu el la filmări, nu-l pierdea din ochi o clipă. Şi încerca să mascheze pe cât
posibil pierderile de memorie ale soţului ei. Ţinea mult să nu-i se ştirbească din
aură. Ştia că şi el ar fi suferit. Enorm. În ultima vreme, ajunsese să-i aleagă
până şi meniul când mergeau la restaurant. El nu mai avea capacitatea de a
alege.. Zicea atât: «Să spună soţia mea, ea ştie ce este mai bine pentru mine!»
În zilele în care nu filma, cădea în letargie. Trebuia readus mereu şi mereu la
viaţă. Gabi o făcea cu toată dragostea din lume, fără a se plânge vreodată. A
citit enorm despre alzheimer, pentru că îşi dorea să-l înţeleagă şi să-l ajute pe
cât posibil. Majoritatea colegilor şi prietenilor ştiau de boala lui Dinică, dar se

5. fereau să vorbească, din dragoste şi respect pentru el. Primul care a vorbit
public despre alzheimer-ul lui Dinică a fost Nelu Ploieşteanu. „Sunt profund
supărată pe el. A spus că oricum Gheorghe avea alzheimer şi de asta a murit,
or, nu-i deloc adevărat. Se ştie clar că din asta nu se moare. Apoi se plimba de
la o televiziune la alta, dându-i-se mare prieten. De ce n-au apărut să spună
asta Beligan sau Moraru, care chiar l-au iubit?"
Dinică s-a stins brusc, ca o avalanşă de nisip ud alunecând de pe malul de sus.
Şi nu din cauză c-ar fi avut alzheimer. Am întrebat-o pe Gabi Dinică dacă îi
poartă ranchiună lui Ion Caramitru pentru faptul că a refuzat ca Gheorghe Dinică
să fie privegheat timp de o zi la Teatrul Naţional? „Nu-i port ranchiună lui
Caramitru, dar nici nu mi-a plăcut ce s-a întâmplat. El a procedat cum a crezut
el, dar totuşi soţul meu a fost 37 de ani actorul «Teatrului Naţional» şi a avut
toate distincţiile pe care le poate avea o persoană în România. Dar nu, nu m-a
dezamăgit nimeni. Şi nici Gheorghe nu s-a plâns vreodată. Niciodată n-a spus:
«uite, îl vezi pe ăla, mi-a făcut nu ştiu ce» sau de vreun coleg de-al lui să spună
că joacă prost sau nu joacă bine, sau că el ar fi făcut rolul ăla mai bine...
Niciodată!"
„Nu-mi place să vorbesc despre viaţa mea dinainte de Gheorghe!"
Gheorghe Dinică s-a ferit mai tot timpul de apariţiile în presă. Când vedea în
ziare atâtea trupuri dezgolite spunea că pesemne cei din presă îşi imaginează
că poporul ăsta e alcătuit numai din impotenţi, din moment ce se încearcă cu
atâta obstinaţie stimularea zilnică a cititorilor. „Voia să se scrie despre el ce-a
făcut la teatru sau ce-a filmat, nu ce-a mâncat de dimineaţă sau ce-a visat azi-
noapte. Spunea că nu face nimic de care să-i fie ruşine sau că nu trăieşte într-
un glob de sticlă şi când iese de acolo, toată lumea: «dar, ce-ai făcut acolo?
Cum te-ai distrat? Ce-ai mâncat?» Dacă erau interviuri pe meserie, nu refuza!"
De altfel, nici Gabi Dinică nu vrea să vorbească despre ea şi nici n-a vrut
vreodată. „Nu-mi place să vorbesc despre viaţa mea dinainte de Gheorghe, mai
ales că nu sunt o persoană publică. Nu am ce să spun. Din prima căsătorie, am
un băiat, tatăl nepoţelei mele de 17 ani, sunt lucruri pe care toată lumea le ştie.
Dacă aş vorbi, ar înflori şi mai tare. Eu am fost plecată din ţară până în '93,
înainte să-l cunosc pe soţul meu. Sunt lucruri despre care nu-mi place să
vorbesc, sunt lucruri care mă privesc numai pe mine." Pe nepoţica lui Gabi,
Gheorghe Dinică a iubit-o enorm, iar sentimentul era reciproc. Trăiau împreună,
în aceeaşi casă. Îşi oprea de fiecare dată soţia când încerca s-o cheme pe fată
de la joacă: „Să nu întrerupi niciodată un copil din joc!", spunea el.
Dinică n-a îndrăznit să ceară nimic
Gheorghe Dinică era un om împlinit. Avea o familie care îl iubea nespus. Îşi mai
dorea câte ceva de la profesie: „Chiar îmi spunea că îşi dorea din suflet să
interpreteze anumite personaje şi îl întrebam de ce nu se duce el să propună?
Îmi spunea: «Dar nu e treaba mea. Un actor trebuie să fie chemat.» «Dar bine,
îţi doreşti atât de mult....» A vrut tare mult să facă „Zahei Orbul" în film, foarte
mult şi-a dorit. Şi în teatru a vrut să joace în «Furtuna». Voia să joace
Shakespeare, dar spunea mereu că nu trebuie să le spună el, ei trebuie să se
gândească. El nu îndrăznea." Dinică n-a îndrăznit să ceară nimic. În schimb, a
primit tot ce i s-a oferit. Îmbrăţişa fiecare rol cu fervoare, ca pe cea mai scumpă

6. dintre iubite. El, „ticălosul de serviciu al filmului românesc" (după cum a fost
numit, pentru perfecţiunea cu care interpreta rolurile negative), era un om de o
decenţă dusă la extrem. Dar când juca, ardea! Interpreta cu o simplitate de
neînchipuit, dar se dădea cu totul, plenar! Îmi amintesc de Giovanni Papini, care
vorbea despre genii ca şi cum l-ar fi văzut pe Dinică jucând: „Numai geniului îi
sunt hărăzite minunatele ceasuri când Dumnezeu pare să vorbească prin gura
lui, când totul e lumină, totul se deschide, totul e limpede şi armonios ca apa
unui fluviu frumos, ceasuri în care sufletul devine foc ca focul, aer ca aerul,
iubire ca iubirea, ceasuri în care, datorită unei misterioase nebunii, totul e cu
putinţă, totul e sacru, şi nu mai poţi să spui care e lumea şi care e sufletul tău."
Ea, femeia pe veci a lui Dinică
Mă despart de doamna Dinică după două ore de vorbit despre el... Şi sunt la fel
de emoţionată ca-n prima clipă când am intrat acolo, în universul lui. Ea
continuă să plângă... Îmi pune o întrebare care îmi umple sufletul: „Vrei să vezi
camera lui Dinică?" Ce-aş fi putut să-mi doresc mai mult? Acolo, la el, tablouri
cu ei împreună, hainele lui, încălţămintea, chipiul de la ultima filmare, totul, doar
el nu. Ea, femeia pe veci a lui Dinică, priveşte fotografiile cu o absorbire aproape
fanatică, îşi umple ochii de el, din nou şi din nou... „Viaţa noastră a fost pe cât de
frumoasă, pe atât de simplă. Nu am făcut lucruri extraordinare. Am făcut lucruri
normale. În prima noastră fotografie, de Crăciun, ne uitam ochi în ochi şi el a zis
că de atunci încolo ar trebui să ne uităm amândoi în aceeaşi direcţie, să privim
acelaşi punct. Şi aşa a fost."