1. FERTILIZAREA FOLIARĂ, CA MIJLOC DE ÎNTREŢINERE
A PLANTELOR LEGUMICOLE.
trimite pe:
postat la: 25 mar 2011
Tipareste articol
1. Ce este fertilizarea foliară
Fertilizarea foliară este orice substanţă fertilizatoare aplicată pe frunze sub formă
lichidă. Aceasta înseamnă însă un consum de timp, uneori important, şi de regulă,
pentru o cantitate mică de nutrienţi.
În contrast cu acest lucru, îngrăşămintele foliare moderne, sunt soluţii concentrate
care folosesc elemente de înaltă puritate tehnică şi în care azotul, fosforul şi
potasiul (luând în considerare doar o parte din elemente), sunt combinate într-un
echilibru dorit, într-un mediu controlat.
Elementele fertilizante în această situaţie sunt în soluţie, solubile, şi astfel foarte
accesibile plantelor.

2. Aceasta este în contrast cu aplicarea îngrăşămintelor la sol (sub formă solidă), şi
care se aplică de regulă sub formă granulată, uscate. Acestea apoi trebuie
dizolvate, fie prin irigare fie prin udare în urma unei ploi, pentru a fi disponibile
plantelor prin sistemul radicular. Cu alte cuvinte, trebuiesc dizolvate în soluţia
solului pentru a fi accesibile plantelor.
În soluţiile de îngrăşăminte foliare, se mai pot adăuga microelemente sub formă
chelată (compuşi organo-minerali), acizi humici, sau alţi aditivi în funcţie de ceeace
se doreşte, pentru a obţine un îngrăşământ echilibrat, care să asigure nu numai
NPK-ul, dar şi toate microelementele, precum şi hormoni de creştere şi dezvoltare,
vitamine, etc.
Se pot realiza foarte multe combinaţii NPK, diferite în funcţie de cerinţele aplicării.
Elementele care constituie fertilzantul foliar sunt cele care sunt necesare creşterii şi
dezvoltării plantelor şi sunt astfel formulate pentru a satisface pe cât posibil acest
necesar.
2. Compoziţia plantelor de cultură
Din tabelul 1 se constată că plantele sunt compuse din diferite elemente în anumite
proporţii şi pe care se bazează fertilizanţii foliari moderni.
Tabelul 1 Concentraţiile elementelor esenţiale din plantele superioare (după
diverşi autori)
Concentraţia medie din plante Concentraţia in
scoarţa terestră,
Elementul (la s.u.)
ppm % 16 km, %
Hidrogen 60.000 6,0 1,000
Carbon 450.000 45,0 0,350
Oxigen 450.000 45,0 49,130
Azot 15.000 1,5 0,040
Potasiu 10.000 1,0 2,350

3. Calciu 5.000 0,5 3,250
Magneziu 2.000 0,2 2,350
Fosfor 2.000 0,2 0,120
Sulf 1.000 0,1 0,100
Clor 100 0,01 0,200
Bor 20 0,002 0,005
Fier 100 0,01 4,200
Mangan 50 0,005 0,100
Zinc 20 0,002 0,020
Cupru 6 0,0006 0,010
Molibden 0,1 0,00001 0,001
Pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, 16 elemente sunt considerate ca
esenţiale. Aceste elemente esenţiale sunt împărţite în două grupe: macronutrienţii,
necesari relativ în cantităţi mari, cum ar fi C, H, O, N, P, K, Ca, Mg şi S, şi
micronutrienţii ceruţi în cantităţi mici şi care includ Fe, Cl, Mn, B, Zn, Cu şi Mo. De
departe cea mai mare proporţie – 96 %, este reprezentată de H, C şi O şi care sunt
preluate liber din aer şi apă.
Toate celelalte elemente se regăsesc în diferenţa de 4 %, din care elementele
majore N, P, K, Ca şi Mg reprezintă 3,4 %, rămânând doar 0,6 % pentru
microelemente.
3. Consumurile de elemente nutritive şi sensibilitatea plantelor legumicole
la lipsa acestora
In ceea ce priveşte consumul de elemente al plantelor, acesta este uneori foarte
ridicat. Astfel, mai ales în cazul legumelor şi cu deosebire al celor cultivate în sistem
protejat (tabelul 2), consumurile de elemente majore sunt deosebit de mari, pe
măsura şi a producţiilor obţinute.
Tabelul 2 Consumurile totale de NPK ale principalelor culturi de legume

4. Nr. Producţia Consumul total, kg/ha
Cultura N P2O5 K2O MgO
crt. t/ha
1 Ardei gogoşar-c 20-30 183 28 190 23
2 Ardei gras-c 25-30 240 40 218 37
3 Ardei gras-s 60-80 266 73 545 69
4 Ardei gras-p 40-50 197 60 326 33
5 Ardei lung-c 20-25 106 21 145 16
6 Castraveţi-c 15-20 43 16 78 10
7 Castraveţi-s 140-160 330 171 577 124
(lungi)
8 Castraveţi-s 30-50 70 59 135 29
(scurţi)
9 Castraveţi-p 50-80 110 56 242 29
(scurţi)
10 Ceapă din 35-63 122 51 254 54
sămânţă
11 Conopidă de 20-25 232 106 342 31
toamnă-c
12 Conopidă 12-14 107 60 179 15
timpurie-c
13 Fasole verde-c 6-9 165* 46 188 10
14 Mazăre verde-c 5-10 108* 34 86 7
15 Morcov-c 30-50 138 58 286 22
16 Pătrunjel-c 20-30 56 17 112 6
17 Ridichi de iarnă-c 30-40 227 105 175 10
18 Ridichi de lună-p 15-20 72 35 92 4
19 Salată-c 30-40 80 34 150 8
20 Salată-s 25-35 67 27 130 9
21 Salată-p 15-20 47 16 84 6
22 Sfeclă roşie-c 40-50 247 101 445 45
23 Spanac-c 25-40 118 55 226 28
24 Tomate ind.-c 40-60 125 54 147 32
25 Tomate-s/ciclul I 80-100 278 132 364 94

5. 26 Tomate-s/ciclul 50-70 240 53 378 48
II
27 Tomate-p 50-70 300 65 414 62
28 Tomate timp.-c 30-40 81 28 118 24
29 Tomate vară- 70-90 148 78 148 40
toamnă-c
30 Ţelină-c 30-40 222 116 338 39
31 Varză de toamnă- 80-100 246 98 431 48
c
32 Varză timpurie-c 40-50 145 62 209 18
33 Varză de vară-c 60-80 206 105 365 42
34 Vinete-c 30-40 140 36 192 36
35 Vinete-s 50-70 418 91 445 50
36 Vinete-p 40-50 319 70 341 37
c-cîmp, p-solar, s-seră;
*)la aceste specii, cea mai mare parte de N provine din atmosferă.
În funcţie de necesitatea aplicării, îngrăşămintele foliare se pot astfel formula
pentru a satisface cerinţele specifice plantei cultivate. De exemplu, când cerinţa
plantei este ridicată în azot, se formulează un îngrăşământ foliar cu concentraţie
mare în acest element comparativ cu fosforul, dar formularea se schimbă în cazul
fenofazelor de dezvoltare a plantei, când cerinţa faţă de fosfor şi/sau potasiu este
mai mare comparativ cu cea de azot. Această situaţie se întâlneşte frecvent când
plantele schimbă stadiul de creştere cu cel de dezvoltare, cel vegetativ cu cel
generativ, sau atunci când de regulă sunt supuse unor factori de stres (Fig. 1).
Pe baza consumurilor de elemente nutritive şi a unor particularităţi de nutriţie
observate sau determinate experimental, legumele pot fi clasificate diferit în ceea
ce priveşte sensibilitatea la lipsa macroelementelor (tabelul 3) şi microelementelor
(tabelul 4) din substratul de cultură.
Tabelul 3 Sensibilitatea plantelor legumicole la lipsa macroelementelor

6. N P K Ca Mg S
castraveţi, în general toate castraveţi, varză, ardei gras, sfeclă roşie
vinete, ardei culturile ardei, conopidă, castraveţi, varză,
gras, tomate extratimpurii şi tomate, leguminoase, ceapă conopidă,
protejate, timpurii, sfeclă roşie, rădăcinoase, semănată, spanac,
varză, castraveţi, vinete solanofruc- tomate, gulie, ceap
conopidă, tomate, protejate, toase, conopidă, pătrunjel,
ţelină, ridichi conopidă, ridichi rădăcinoase. castraveţi. sfeclă roşie, tomate,
de iarnă, de iarnă, sfeclă ţelină, varză, leguminoas
sfeclă roşie. roşie, varză. vinete. castraveţi,
dovlecei.
Tabelul 4
Sensibilitatea plantelor legumicole la lipsa microelementelor
Fe Mn B Zn Mo Cu
Sfeclă roşie, Sfeclă roşie, gulie, Sfeclă roşie, Fasole, Sfeclă roşie, Usturoi,
varză, leguminoase, rădăcinoase, bob, varză, ceapă,
conopidă, varză, conopidă, conopidă, usturoi, conopidă, spanac,
spanac, gulie, ţelină, castraveţi, broccoli, gulie, salată, castraveţi, mazăre,
ceapă, dovlecei, spanac, varză, varză ceapă, salată, spanac, anghinar
pătrunjel, sfeclă roşie, de Brouxelles, tomate. tomate,
tomate, ridichi, tomate. spanac salată, pepeni
leguminoase, ridichi, galbeni,
castraveţi, tomate. usturoi, ceapă.
dovlecei.
4. Cum acţionează îngrăşământul foliar
Încă din 1953 la Universitatea de Stat din Michigan, Departamentul de Energie
Atomică al Statelor Unite a dezvoltat un proiect de studiu a absorbţiei foliare a
nutrienţilor, precum şi translocarea acestora în plante.
Îngrăşămintele marcate cu izotopi radioactivi au permis aflarea a cât îngrăşământ
este luat de către plantă şi cât este pierdut. Este vorba de eficienţa utilizării

7. acestora. Este foarte important ca o cât mai mare parte din îngrăşământ să se
găsească în plantă şi cât mai puţin să se piardă în mediul înconjurător.
Radioizotopii au arătat că toţi nutrienţii aplicaţi foliar sunt absorbiţi de către
frunze.Aceştia sunt chiar absorbiţi şi prin ţesuturile lemnoase ale pomilor (prin
scoarţă). De fapt, aceşti izotopi au arătat că este de 8-10 ori mai eficient să
hrăneşti foliar o plantă comparativ cu cantităţile de nutrienţi necesare, precum şi cu
viteza cu care aceştia sunt utilizaţi.
Efectele benefice a unui foliar sunt datorate unei creşteri a sintezei clorofiliene
celulare. Această creştere a clorofilei şi a activităţii celulare şi respiraţiei se poate
vedea, ca un prim semn în cultură, după aplicarea fertilizantului foliar, prin trecerea
culorii frunzelor într-un verde închis. Fenomenul se poate măsura refractometric în
cel puţin 4 ore. Creşterea activităţii celulare şi a respiraţiei, aduce după sine o
creştere a absorbţiei apei prin sistemul vascular ca răspuns la creşterea cerinţei de
apă a frunzelor (aceasta aduce automat mai multe elemente fertilizante în plantă,
via sistem vascular).
Aplicarea fertilizanţilor foliari nu înseamnă că se înlocuieşte fertilizarea la sol, dar
creşte absorbţia acestora. Deasemenea creşterea eficienţei poate reduce necesarul
de îngrăşăminte aplicate pe sol, reducându-se astfel rata de spălare şi pierderea
elementelor fertilizante. Unele din cele mai recente cercetări arată creşterea
calitativă şi cantitativă a producţiei prin creşterea absorbţiei N şi P, şi punerea la
dispoziţia celulei a ionului fosfat în momentul când planta are mai multă nevoie. O
cantitate mică de potasiu şi fosfor pote creşte astfel semnificativ producţia, aducând
mai mulţi bani comparativ cu fertilizarea la sol.
Necesarul mai mare de apă şi schimbul de gaze mai intens stimulează creşterea
masei radiculare pentru a le putea furniza. Excesul de carbohidraţi produs de către
plante, datorat sintezei mai mari de zaharuri prin creşterea sintezei clorofilei, este
returnat solului prin perişorii radiculari care va stimula mai departe coloniile
microbiene din jurul rădăcinii constituind surse de energie suplimentare. Coloniile
bacteriene în schimb vor produce auxine şi alţi compuşi de stimulare a sistemului
radicular. Mai mult ţesut radicular şi mai mulţi perişori radiculari cresc abilitatea
plantei de a absorbi apă şi ioni nutritivi.
Este o reacţie în lanţ dacă se aplică fertilizantul necesar la momentul necesar
pentru a realiza acest ciclu. Cu îngrăşămintele foliare se obţine o eficienţă mai mare
deoarece astfel stimulăm întregul sistem de pompare care include celulele
frunzelor.

8. Lucrul important pe care nu trebuie să-l uităm este că printr-o cantitate mică de
îngrăşământ foliar folosit, de fapt creşte absorbţia comparativ cu absorbţia totală,
de câteva ori faţă de cantitatea de îngrăşământ aplicată. Unii cercetători sugerează
un raport de 6:1.
Aplicările foliare coincid adeseori în timp cu stadiile specifice vegetative sau de
fructificare, de dezvoltare, şi în acest sens trebuie ajustată formula de fertilizare.
Aplicările mai pot fi deasemenea făcute pentru a ajuta plantele să-şi revină după
şocul plantării, a daunelor produse de grindină, sau de alţi factori de mediu extremi.
În termeni de absorbţie nutritivă, fertilizarea foliară poate fi de 8 până la de 20 de
ori mai eficientă decât aplicarea îngrăşămintelor pe sol (anonim, 1985).
Totuşi, eficienţa fertilizării foliare nu este întotdeauna atinsă în practică. Adeseori
lipsa de eficienţă este rezultatul lipsei de atenţie acordată principiilor nutriţiei
foliare. Alte cauze ale eşecului includ aplicarea unui amestec greşit, sau un amestec
bun la un moment nepotrivit. Judecata, ce îngrăşăminte foliare să folosim şi în care
fenofază să le aplicăm, pare a fi pe cât de mult o artă, pe tot atât de mult o ştiinţă.
În timp ce fertilizarea foliară se foloseşte la o varietate mare de culturi, valoarea ei
economică este în general apreciată a fi mai mare în horticultură decât la cultura
mare. Aceasta deoarece culturile horticole au o valoare mai mare şi starea lor de
nutriţie este mai atent monitorizată (Williams şi Williams, 1986; Greene şi
Crassweller, 1995; Deremiens, 1995; Davidescu şi Velicica Davidescu, 1992;
Zuang, 1982; Voican şi Lăcătuş, 2004; Lăcătuş, 2006).
5. Efecte asociate aplicării fertilizanţilor foliari
Fertilizarea foliară în legumicultură este deosebit de eficientă, legumele adeseori
cultivându-se în condiţii relativ improprii, fie că ne referim la sol, fie la factorii de
mediu.Redăm în continuare câteva din efectele cele mai semnificative legate de
prezenţa unuia sau altuia din macro sau microelemente, aminoacizi esenţiali ş.a.
FOSFORUL:

9. determină o bună dezvoltare a
sistemului radicular
creşte timpurietatea
creşte numărul de nodozităţi
creşte greutatea medie a bulbilor
favorizează lăstărirea
prelungeşte vegetaţia
creşte numărul de flori şi % de
legare a acestora
scade sensibilitatea plantelor la:
Alternaria, Botrytis, Fusarium,
Erwinia, Phytophtora
lipsa fosforului afectează în
principal culturile de: morcov,
ceapă, mazăre, toate legumele
timpurii din solarii şi din
câmp,tomatele, castraveţii
spanacul şi salata
POTASIUL:
creşte fotosinteza şi respiraţia;
scade acumularea de hidraţi de C
solubili şi creşte conţinutul de amidon;
scade acumularea de nitraţi, de
aminoacizi liberi şi amide solubile,
micşorând atacul unor agenţi patogeni
şi dăunători;
creşte rezistenţa la secetă şi
temperaturi scăzute;
creşte calitatea nutriţională,
tehnologică şi comercială.
CALCIUL:
stabilizează pereţii celulari şi membranele
plasmatice;
reduce incidenţa putregaiului apical;
reglează permeabilitatea membranelor;
asigură extensia celulară;
asigură echilibrul acido-bazic şi reglează

10. presiunea osmotică
creşte rezistenţa la transport şi păstrare
măreşte rezistenţa la agenţi patogeni
MAGNEZIUL:
creşte acumularea de amidon în seminţele de cereale şi
tuberculi;
creşte puterea de germinare a seminţelor;
creşte acumularea de zahăr în fructe, legume, struguri
şi sfeclă;
accentuiază coacerea uniformă la tomate;
datorită rolului său în metabolismul energetic, proteic şi
în special al acizilor nucleici, măreşte rezistenţa
plantelor la boli şi dăunători;
BORUL:
creşte numărul de flori şi de fructe;
creşte numărul de boabe în păstăi;
creşte MMB;
stimulează absorbţia activă îndeosebi a ionilor fosfat,
conferă energie plantei;
stimulează creşterea sistemului radicular şi a
vârfurilor plantelor;
influenţează acumularea amidonului;
creşte calitatea nutriţională a producţiei;
MANGANUL:
intensifică sinteza hidraţilor de carbon, mai ales
în rădăcini;
favorizează reducerea nitriţilor şi sulfaţilor;
stimulează diviziunea celulară → creşterea;
creşte rezistenţa la îngheţ dar şi la secetă; de-
asemeni la conţinutul ridicat de săruri din sol;
favorizează înflorirea şi timpurietatea;
reduce pătarea boabelor de fasole;
creşte greutatea rădăcinoaselor şi reduce

11. formarea rădăcinilor secundare;
FIERUL:
stimulează procesele respiratorii;
favorizează fixarea N2 la leguminoase;
intensifică asimilaţia clorofiliană,
rata fotosintezei;
intensifică culoarea frunzelor la salată, spanac, ştevie, măcriş, castraveţi;
îmbunătăţeşte aroma unor legume -pătrunjel, mărar, leuştean, hrean;
îmbunătăţeşte mărimea şi calitatea (zaharuri) fructelor şi strugurilor;
AMINOACIZII: PROLINA, TRIPTOFANUL, ARGININA, ASPARAGINA,
CISTEINA, ALANINA, sunt precursorii multor substanţe bioactive, stimulatoare a
metabolismului plantelor, a creşterii şi dezvoltării acestora. Rolul lor se manifestă
îndeosebi în condiţii de stres. Sunt componente sau participă la construcţia celor
mai multe proteide vegetale care constituie substanţele de bază din nucleele
celulare şi din protoplasmă, şi sunt cele mai importante componente vitale ale
celulelor.
6. Mecanismul de pătrundere a componentelor foliare
Mecanismul pătrunderii diferitelor substanţe aplicate pe părţile exterioare depinde
de factorii interni şi externi. Cercetările întreprinse în acest domeniu arată, spre
deosebire de teoriile clasice care considerau cuticula cu care sunt acoperite celulele,
ca o barieră în pătrunderea substanţelor în interiorul plantelor, din contră ele
reprezintă o cale principală care facilitează trecerea acestora în plantă.
Plasmoderma şi ectoderma constituie o cale pentru transportul substanţelor de la
suprafaţă în interiorul celulelor. Acest tip de legătură prin plasmă s-a constatat a fi
foarte important mai ales că pereţii celulelor epidermice au de la 2 – 200 la 60 –
800 pe 50 microni pătraţi astfel de legături cu exteriorul. Pe o celulă pot reveni de
la 8000 la 9000 de astfel de căi. Aceste căi protoplasmatice care fac legătura între
protoplasma celulelor învecinate şi exterior facilitează contactul cu exteriorul şi
pătrunderea diferitelor substanţe. Această pătrundere depinde de starea de
hidratare a celulei, de turgescenţa acesteia, de vârstă, de natura produsului, ionul
însoţitor, metabolismul intern, ca şi de factorii externi ca: temperatura, lumina,
umiditatea, concentraţia, pH-ul soluţiei, etc. De asemenea, perii frunzelor sunt
echipaţi cu un astfel de mecanism. În acelaşi timp în epidermă apar şi stomate
incomplet diferenţiate (hidatode), care la rândul lor au 3 – 50 de pori şi care
favorizează pătrunderea substanţelor.

12. S-a constatat că viteza de pătrundere în frunze a diferiţilor anioni şi cationi diferă şi
în raport cu forma chimică folosită, ionii însoţitori, concentraţia şi pH-ul soluţiei.
N.S. A v d o n i n (1955) arată că pătrunderea azotului nitric se face după
aproximativ 15 minute, pe când azotul amoniacal pătrunde abia după 2 ore.
În ceea ce priveşte magneziul, s-a constatat că atunci când este sub formă de
MgSO4 pătrunde mult mai greu decât în cazul când este sub formă de MgCl2.
Înseamnă că anionul Cl- facilitează pătrunderea cationului Mg2+. De asemenea la
potasiu s-a stabilit că din KNO3 a pătruns în frunză după o oră, iar din KCl după o
jumătate de oră.
În legătură cu reacţia soluţiei, s-a constatat că pătrunderea potasiului se face mai
repede dintr-o soluţie bazică decât dintr-una acidă. În general reacţia acidă a
soluţiilor favorizează pătrunderea anionilor, iar reacţia bazică pătrunderea
cationilor.
În tabelul 5 se sintetizează gradul comparativ al mobilităţii ionilor aplicaţi
extraradicular.
Un factor care nu trebuie neglijat este concentraţia soluţiei nutritive folosite.
Tabelul 5 Gradul comparativ al mobilităţii elementelor nutritive aplicate pe
frunze (după Davidescu şi Velicica Davidescu)
Foarte puternic Puternic Moderat Slab
Azot Clor Cupru Bariu
Cesiu Fosfor Fier Bor
Potasiu Sulf Mangan Calciu
Rubidiu Molibden Magneziu
Sodiu Zinc Stronţiu
Pentru a micşora volumul soluţiei este preferabil – atunci când plantele suportă – să
se utilizeze concentraţii mai mari de 2 – 5 % în cazul îngrăşămintelor cu azot,
fosfor, potasiu şi de 0,01 – 0,05 % când se folosesc îngrăşăminte cu
microelemente. În general concentraţiile mai mari de 0,25 – 0,50 % cu

13. îngrăşăminte azotate sau potasice uşor solubile pot provoca însă arsuri pe frunzele
plantelor.
Fertilzarea foliară ca metodă, prezintă importanţă pentru multe plante spre a fi
aplicată, mai ales în epoca formării organelor de reproducere, între înflorire şi
fructificare, când are loc un mare consum de substanţe nutritive, iar plantele nu se
pot aproviziona în măsură satisfăcătoare din sol.
Din punct de vedere practic, nutriţia extraradiculară se face o dată sau de două ori,
la culturile cerealiere sau de mai multe ori la culturile horticole. Cantitatea de
soluţie la hectar variază între 400 şi 1000 l. Stropirea trebuie făcută pe timp
răcoros, dimineaţa până la ora 9 (dar nu şi atunci când pe frunze este rouă) sau
după amiază după ora 16. Soluţia trebuie să fie cât mai fin pulverizată, astfel ca să
rămână pe frunze sub forma unor picături foarte fine, fără a se scurge. Dacă după
aplicare urmează o ploaie, operaţia trebuie repetată. La plantele cu port înalt,
stropirea pe partea inferioară a frunzelor unde se află un număr mai mare de
stomate, are efect mai ridicat.
Rezultate bune s-au obţinut şi în ţara noastră la tomate, castraveţi, ardei, spanac,
ridichi, varză, la viţa-de-vie, la cartofi, la grâu, floarea soarelui, rapiţă, porumb, etc.
Alte plante care reacţionează la nutriţia extraradiculară sunt căpşunul (P), pepenii
(Mg + B), fasolea, mazărea de grădină, morcovul (N + Mo), sfecla, salata (N+P),
porumbul zaharat (Fe, Zn, Mn).
Foarte bune rezultate se obţin prin stropirea plantelor, atunci când este necesar să
se aplice îngrăşăminte cu microelemente. Acestea se folosesc de obicei în cantităţi
de la 2 – 3 kg/ha până la 10 – 15 kg/ha şi mai rar în cantităţi mai mari, ceea ce
face ca răspândirea uniformă pe teren să se facă greu. Aplicarea lor în soluţie şi
prin stropirea plantelor se face mai uniformă şi cu efect mai mare (Davidescu şi
Velicica Davidescu, 1969).
7. Bazele fertilizării foliare
Pentru ca fertilzarea foliară să acţioneze efectiv, trebuiesc respectate câteva
recomandări:
Pentru a fi eficient şi pentru a preveni unele pagube, se recomandă soluţii
foarte diluate. Uneori 0,5 l până la 1,5 l de îngrăşământ pe hectar sunt
suficiente pentru a obţine răspunsul dorit. Stropiri cu soluţii mai
concentrate, în special cele care au la bază îngrăşăminte cu săruri
anorganice, au un potenţial real de „ardere” a foliajului plantelor. Acest
lucru se constată mai ales în cazul sărurilor clorurate (ca de exemplu
clorura de potasiu).
pH-ul soluţiei de stropire trebuie să fie în domeniul slab acid-neutru.

14. În afara reacţiei, mai trebuiesc luate în considerare şi alte calităţi ale apei de
stropire.
- claritatea: particule mici nedizolvate pot rapid înfunda duzele, chiar şi pe cele
mai sofisticate;
- contaminanţi chimici şi agenţi patogeni: unele surse de apă pot fi
contaminate şi nu trebuiesc în nici un fel folosite pentru prepararea fertilizantului
foliar; dacă există dubii specifice legate de prezenţa unor patogeni, atunci apa
poate fi tratată efectiv cu puţin peroxid de hidrogen;
- clorul: clorinarea apei elimină bacteriile periculoase, dar în acelaşi timp poate
distruge şi organismele benefice, care pot fi incluse în unele foliare; se recomandă
lăsarea peste noapte a apei într-un rezervor descoperit;
Cel mai bun efect se obţine când stropirea foliară se face cu atomizorul.
Stropirea trebuie executată atunci când vântul este minim, mai ales când se
foloseşte atomizorul.
Absorbţia creşte când stropirea se face şi pe partea inferioară a frunzelor.
Aici sunt localizate cele mai multe stomate ale plantei.
Temperatura la care se face fertilizarea foliară trebuie să fie de 26-27 °C sau
mai puţin. Absorbţia la temperaturi ridicate este foarte scăzută deoarece
multe stomate sunt închise. Unele din cele mai eficiente stropiri foliare se
fac spre seară, sau dimineaţa după răsărirea soarelui când temperatura
este bună şi vântul minim.
Absorbţia este accentuată când condiţiile de mediu sunt umede. Prezenţa
picăturilor de rouă pe frunze facilitează alimentarea foliară. Acest lucru nu
este valabil însă atunci când odată cu îngrăşământul foliar se aplică şi unele
fungicide sau insecticide.
Adăugarea unui surfactant la soluţie scade tensiunea de suprafaţă pe frunză
şi poate creşte absorbţia.
8. Manipularea culturilor prin fertilizare foliară
Strategiile de fertilizare pot influenţa înfloritul, legarea fructelor, mărimea acestora,
cantitatea de masă vegetală precum şi alte caracteristici ale plantelor. Printr-o
alegere atentă a îngrăşământului foliar sau a fertilizării faziale, cultivatorul poate
„îndruma” planta către o recoltă mai timpurie, o mai bună legare a fructelor, sau
dimpotrivă să descurajeze fructificarea – un avantaj când se produc de exemplu
legume verzi sau în cazul culturilor furajere.

15. Mulţi cultivatori de legume ştiu că folosirea unor îngrăşăminte foliare cu mult fosfor,
azot amoniacal , bor, fier ş.a. favorizează legarea fructelor şi formarea seminţelor,
în timp ce fertilizanţi foliari cu mult azot nitric, potasiu, calciu, magneziu ş.a.
determină mărimea şi greutatea fructelor. În acelaşi timp, fertilizarea foliară ca o
practică reală, este cheia finală de a produce un fel de formă de „rezistenţă
indusă” la dăunători şi agenţi patogeni.
În timp ce aceste cunoştinţe dau producătorului mai multe opţiuni manageriale,
acesta totuşi nu ar trebui să-şi asume prea multe atunci când încearcă să
manipuleze performanţele culturii. Toate culturile şi în special cele horticole au
nevoie de diferite cantităţi de nutrienţi atât pentru creştere cât şi pentru mărimea
fructelor pe toată durata sezonului. Imprecizia momentului sau alegerea nepotrivită
pot diminua recolta şi afecta costurile de producţie (Wheeler şi Ward, 1998;
Andersen, 1992). De aceea, colaborarea cu un specialist în domeniu, creşte
semnificativ şansa de a manipula o cultură legumicolă prin fertilizare foliară.
9. FERTILIZANŢI FOLIARI MODERNI AVIZAŢI ÎN ROMÂNIA:
În prezent, în România, există o multidune de fertilizanţi foliari, o bună parte dintre
aceştia produşi în ţară, mulţi dintre ei gravitând în jurul aceloraşi formule de genul
F-urilor produse la Craiova, dar şi formulări noi, complexe, precum şi produse
importate. Toate aceste îngrăşăminte sunt testate în prealabil în reţeaua
coordonată de ICPA Bucureşti şi avizate de Comisia Interministerială din cadrul
MAPDR. Gama extrem de largă de formulări ar putea fi împărţită în:
Soluţii concentrate de N, P, K, Ca, Mg, S în diferite rapoarte, cu şi fără
adausuri de Cu, Fe, Mn, şi Zn sub formă chelată (complecşi organo-
minerali), B, Mo, acid aspartic, alanină, arginină, cisteină, prolină, triptofan
şi alţi aminoacizi, acizi organici, vitamine, polizaharide, biostimulatori –
auxine, fenilalanine, gibereline, naftenaţi, guaiacolaţi, etc;
Fertilizanţi foliari cu destinaţie precisă, pe bază de Ca+N, Ca+N+Mg, S,
Fe, Zn, B, Mo, ş.a;
Fertilizanţi foliari pe bază de hidrolizate de colagen obţinute prin
procese de hidroliză chimică şi chimico-enzimatică în condiţii moderate de
reacţie a unor subproduse din industria pielăriei;
Fertilizanţi foliari pentru culturile ecologice pe bază de extracte de
plante, alge marine, minerale, ş.a.
Concluzii:
Practica fertilizării foliare scoate în evidenţă câteva avantaje:

16. - Se evită imobilizarea îngrăşămintelor, fapt care poate avea loc când acestea se
introduc în sol;
- Această îngrăşare se poate utiliza şi la plantele care se seamănă în rânduri
apropiate sau prin împrăştiere, mai ales în a doua jumătate a perioadei de
vegetaţie, când aplicarea îngrăşămintelor prin celelalte metode este practic
nerealizabilă;
- Nutriţia suplimentară extraradiculară se poate face şi atunci când solul este uscat,
ca şi pe solurile sărăturate, unde aplicarea îngrăşămintelor poate mări concentraţia
soluţiei solului;
- Se folosesc cantităţi mai mici de îngrăşăminte, ceea ce permite o mai bună
aplicare, îndeosebi a îngrăşămintelor cu microelemente;
- Se poate realiza nutriţia diferenţiată în raport cu cerinţele plantelor în diferite faze
de vegetaţie;
- Îmbunătăţeşte starea de nutriţie a plantelor cultivate pe soluri cu fertilitate
redusă;
Fertilizarea foliară este metoda prin care se corectează cel mai rapid o deficienţă de
nutriţie. O dată cu nutriţia suplimentară extraradiculară se pot face şi unele
tratamente de control a agenţilor patogeni şi dăunătorilor, ca de exemplu stropirea
contra manei, musculiţei albe, etc;
Metoda nutriţiei suplimentare extraradiculare prezintă importanţă pentru culturile
de pe solurile reci, din zonele nordice, unde asimilarea azotului şi fosforului prin
rădăcini este mult stânjenită;
Îngrăşarea suplimentară extraradiculară prezintă şi unele inconveniente, şi anume:
- În cazul lipsei sursei de apă în câmp este necesar transportul unei cantităţi mari
de apă, operaţie rentabilă numai în cazul când se fac şi tratamente împotriva
diferiţilor agenţi patogeni şi dăunători; pentru exploatările mici care beneficiază de
sursă proprie de apă la locul culturii, acest aspect dispare;
- În condiţiile actuale aplicarea nutriţiei suplimentare extraradiculare din avion,
când se face o pulverizare mai fină şi cu un consum mai mic de apă, are însă o bază
tehnico-materială restrânsă şi depăşită pentru a putea fi extinsă; în acelaşi timp
această metodă creşte riscurile legate de mediu;

17. - Imprecizia momentului sau alegerea nepotrivită a fertilizantului foliar pot diminua
recolta şi afecta costurile de producţie.