descriere

1. Ucraina
Ucraina (în ucraineană Україна, transliterat Ukraiina, AFI /ukra'jina)
este o țară în Europa Orientală. Are frontieră cu Rusia - în nord-est, Belarus - în nord, Polonia, Slovacia și Ungaria - în
vest, România și Republica Moldova - la sud-vest, Marea Neagră și Marea Azov - la sud. Capitala Ucrainei este orașul
Kiev. Suprafața Ucrainei fără Republica Crimeea și orașul Sevastopol este de 576.683 kilometri pătrați iar numărul
locuitorilor de 46.044.000.
Etimologie
Numele "Ucraina" provine din termenul ukraina din slava veche răsăriteană, termen ce înseamnă
"teritoriu de graniță" sau "în teren", "în țara". Este derivat din u ("lângă") și substantivul slav krai ("regat, ținut").[1]
Teritoriul și-a primit acest nume fiindcă în momentul invaziei tătare din secolul al XIII-lea se afla în zona de frontieră a
Rusiei medievale.[1]
A fost cunoscută (mai ales în perioada țaristă) și sub numele de "Rusia Mică", prin contrast cu
"Rusia Mare", când principatul său medieval s-a separat de restul Rusiei, în urma invaziei tătare.[1]
În limba ucraineană
kraina înseamnă "țară".
Istorie
Preistorie și istorie antică
Cele mai vechi așezări umane de pe teritoriul Ucrainei datează din preajma anului 4500 î.e.n., perioada de
înflorire a culturii Cucuteni, din neolitic, într-o arie largă ce acoperă părți din Ucraina de astăzi, precum și întreaga
regiune Nipru-Nistru. În timpul epocii fierului, teritoriul a fost locuit de cimerieni, sciți și sarmați.[2]
Între 700 î.e.n. și
200 î.e.n. a făcut parte din Sciția. Mai târziu, au fost fondate colonii grecești, romane, și bizantine, cum ar fi Tyras,
Olbia și Hermonassa, începând cu secolul al VI-lea î.e.n., pe malul nord-estic al Mării Negre, și care au înflorit până în
secolul al VI-lea e.n.. În secolul al VII-lea, estul Ucrainei a făcut parte din statul bulgarilor. La sfârșitul acelui secol,
majoritatea triburilor bulgare au migrat în diferite direcții, iar teritoriul locuit de ele a căzut în mâinile hazarilor.
Epoca de Aur a Kievului
Hartă a Rusiei Kievene în secolul al XI-lea. În timpul Epocii de Aur a
Kievului, teritoriul Rusiei Kievene ocupa mare parte din Ucraina de
astăzi, precum și vestul Rusiei și Belarusului.
În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată
de rusi, care formaseră statul numit astăzi Rusia Kieveană. În
secolele al X-lea și al XI-lea, acest stat a devenit cel mai mare și mai
puternic din Europa.[3]
În secolele care au urmat, acesta a pus
bazele identității naționale a ucrainenilor, precum și ale
identităților altor popoare slave răsăritene.[4]
Kiev, capitala Ucrainei
moderne, a devenit cel mai important oraș al Rusiei. Conform
Cronicii lui Nestor, elita rusă era constituită, inițial, din varegii din
Scandinavia. Varegii au fost, ulterior, asimilați de populația slavă
locală și au devenit parte din prima dinastie rusă, dinastia Rurik.[4]

2. Rusia Kieveană era compusă din câteva cnezate (principate) guvernate de cnejii înrudiți din dinastia Rurik. Cnezatul
Kievului, cel mai prestigios și influent din toate principatele, a devenit subiectul rivalităților între rurikizi, fiind premiul
cel mai de preț în lupta lor pentru putere.
Epoca de Aur a Rusiei Kievene a început cu domnia lui Vladimir cel Mare (Volodîmîr, 980–1015), care a
îndreptat Rusia spre creștinismul bizantin. În timpul domniei fiului acestuia, Iaroslav cel Înțelept (1019–1054), Rusia
Kieveană a atins apogeul dezvoltării culturale și al forței militare.[4]
Aceasta a fost urmată de fragmentarea
progresivă a statului, importanța puterilor regionale crescând din nou. După o ultimă revigorare, în timpul domniilor
lui Vladimir Monomah (1113–1125) și a fiului său Mstislav (1125–1132), Rusia Kieveană s-a divizat în principate separate.
Invazia mongolă din secolul al XIII-lea a devastat Rusia Kieveană, Kievul fiind complet distrus în 1240.[5]
Pe teritoriul
ucrainean, Rusia Kieveană a fost urmată de principatele Halici și Volînia, care au fost unite, ulterior, sub numele de
Halici-Volînia.
Dominația străină
În secolele ce au urmat invaziei mongole, mare parte din Ucraina a
fost controlată de Lituania (din secolul al XIV-lea) și, după Uniunea de
la Lublin (1569), de Polonia, după cum se vede în această hartă a Uniunii
Polono-Lituaniene din 1619.
"Răspunsul Cazacilor Zaporojeni către Sultanul Mehmed al IV-lea al
Imperiului Otoman." Pictură de Ilia Repin din 1880-1891.
La jumătatea secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui
polon Casimir cel Mare, iar centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv Kievul, a fost
preluat de Marele Ducat al Lituaniei, după Bătălia de pe Râul Irpen. În urma
Uniunii de la Krevo din 1386, o uniune dinastică între Polonia și Lituania, mare
parte din teritoriul Ucrainei a fost controlat de nobilii lituanieni rutenizați, în
contextul apartenenței de Marele Ducat al Lituaniei. În acest moment, termenii
de Rutenia și ruteni au devenit folosiți pe scară mai largă pentru a denumi
regiunile Ucrainei și oamenii ce le locuiau, ca versiuni latinizate ale cuvântului
"rus'".[6]
După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-lituaniană, și o parte semnificativă a
teritoriului ucrainean a trecut din mâinile nobililor lituanieni rutenizați în administrarea polonă, acesta fiind transferat
coroanei polone. Sub presiunea culturală și politică a polonizării, mulți membri ai claselor superioare rutene s-au
convertit la catolicism, devenind confundabili cu nobilii poloni.[7]
Astfel, ucrainenii de rând, lipsiți de protectorii lor din
rândurile nobilimii rutene, au recurs la protecția cazacilor, care rămăseseră permanent ortodocși și aveau tendința de
a recurge la violență împotriva celor percepuți de ei ca dușmani, în particular, împotriva statului polon și
reprezentanților acestuia.[8]
La jumătatea secolului al XVII-lea, a fost înființat un cvasistat militar căzăcesc de către cazacii de la Nipru
și țăranii ruteni care fugeau de iobăgie.[9]
Polonia nu controla foarte bine acest teritoriu, dar cazacii erau o forță utilă
în luptele împotriva turcilor și, în unele momente, cele două state erau aliate în campanii militare.[10]
Totuși,
continuarea iobăgirii țăranilor de către nobilimea polonă și, mai important, suprimarea Bisericii Ortodoxe i-au împins
pe cazaci departe de Polonia.[10]
Aspirațiile lor erau de a avea reprezentare în Seimul polon, recunoaștere a tradițiilor
ortodoxe și creșterea treptată a prezenței cazacilor în armată. Aceste aspirații au fost refuzate, cu vehemență, de
regii poloni. În cele din urmă, cazacii s-au aliat cu Rusia ortodoxă, decizie ce a condus, mai târziu, la decăderea
statului polono-lituanian[9]
și la păstrarea creștinismului ortodox în Ucraina.[11]
Hatmanatul Căzăcesc
În 1648, Bohdan Hmelnițki a condus cea mai mare răscoală căzăcească împotriva Uniunii Polono-
Lituaniene și împotriva regelui polon Ioan al II-lea Casimir.[12]
Teritoriul de pe malul stâng al Niprului a fost integrat în
Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac, în urma Tratatului de la Pereiaslav, din 1654, și a războiului ruso-polonez ce i-a
urmat. După împărțirile Poloniei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (1772, 1793, 1795) între Prusia, Austria Habsburgică
și Rusia, Galiția a fost preluată de Austria, iar restul Ucrainei a fost incorporat în Imperiul Rus.
După moartea lui Hmelnițki, Ucraina căzăcească decade. Fiul lui Bogdan, Iuri, a fost numit succesor, dar el
nu a fost la fel de înțelept ca tatăl său. După domnii fără sens, "ruina" ucraineană este eliminată de Ivan Mazepa.

3. Hatmanatul a înflorit în timpul domniei sale, în domeniul artistic, în special. Stilul arhitectural dezvoltat în timpul
mandatului său a fost numit „barocul ucrainean”. Izbucnind Marele Război Nordic dintre Rusia și Suedia, el rupe
alianța cazacilor ucraineni cu rușii, aliindu-se cu Suedia. Victoria rușilor a pus capăt visului de independență al lui
Mazepa, independență pe care o promiseseră suedezii, în schimbul ajutorului acordat de ucraineni. După moartea lui
Kirilo Rozumovski, ultimul hatman, Ucraina intră sub stăpânirea rusă.
Ucraina rusă
În ciuda promisiunilor de autonomie a Ucrainei făcute cu ocazia Tratatului de la Pereiaslav, cazacii și
nobilii ucraineni nu au primit niciodată libertățile și autonomia pe care le așteptau de la Imperiul Rus. Totuși, în cadrul
imperiului, ucrainenii au ajuns să ocupe funcții înalte în administrația de stat rusească și în Biserica Ortodoxă Rusă.
Mai târziu, regimul țarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor ucrainene, suprimând folosirea limbii
ucrainene în tipărituri și în public.[13]
Primul Război Mondial și Revoluția Rusă
Ucrainenii au intrat în Primul Război Mondial atât de partea Puterilor Centrale, sub Austria, cât și de
partea Antantei, sub Rusia. În timpul războiului, autoritățile austro-ungare au format Legiunea Ucraineană, alături de
Legiunea Polonă, pentru a lupta împotriva Imperiului Rus. Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice și
a armatei galițiene ucrainene ce a luptat împotriva bolșevicilor și a polonilor în perioada imediat următoare Primului
Război Mondial (1919–23). Cei suspectați de sentimente filo-ruse, în Austria, au fost tratați dur. Până la 5.000 de
susținători ai Imperiului Rus din Galiția au fost închiși în lagărele de prizonieri de la Talerhof, Styria, și în fortăreața
Terezín (astăzi în Cehia).[14]
Soldați ai Armatei Populare Ucrainene
Odată cu prăbușirea imperiilor rus și austro-ungar, în urma Primului Război Mondial și al Revoluției Ruse,
a apărut o mișcare națională ucraineană pentru independență. În perioada 1917–20, au apărut câteva state ucrainene:
Republica Populară Ucraineană, Hatmanatul, Directoratul și Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (probolșevică),
state ce au ocupat teritorii din fostul Imperiu Rus; de asemenea, pe fostul teritoriu austro-ungar s-a format Republica
Populară Vest-Ucraineană. În mijlocul Războiului Civil Rus, s-a dezvoltat și o mișcare anarhistă ucraineană, numită
Armata Neagră, condusă de Nestor Mahno.[15]
Totuși, în urma înfrângerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-
Ucrainean, urmat de eșecul invaziei polone respinse de forțele ruse și ucrainene pro-sovietice, Ucraina și-a pierdut
independența. În urma Păcii de la Riga, tratat semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică și Polonia, vestul Ucrainei
a fost împărțit și încorporat în Polonia, iar părțile centrale și estice au format RSS Ucraineană, în martie 1919, care a
devenit, ulterior, republică fondatoare a URSS, în decembrie 1922.[16]
Ucraina Sovietică Interbelică
Revoluția care a adus la putere guvernul sovietic a devastat Ucraina. 1,5 milioane de oameni au murit și
sute de mii și-au pierdut casele în urma conflictelor. În condițiile acestea, guvernul sovietic a rămas flexibil în anii
1920.[17]
Astfel, cultura și limba ucraineană au avut o perioadă de reviriment, iar ucrainizarea a devenit o
implementare locală a politicii sovietice de korenizație (adică indigenizare).[16]
Bolșevicii au introdus și asistența medicală universală, educație și asistență
socială.[18]
Drepturile femeilor au fost recunoscute iar noile legi au căutat
eliminarea vechilor inegalități.[19]
Majoritatea acestor politici au fost anulate,
însă, până la începutul anilor 1930, după ce Iosif Stalin și-a consolidat,
progresiv, puterea, devenind liderul de facto al Partidului Comunist și
dictator al Uniunii Sovietice.
Hidrocentrala DniproGES în construcție, pe la 1930

4. Începând cu sfârșitul anilor 1920, Ucraina a fost implicată în proiectele de industrializare a URSS, iar
producția industrială a țării a crescut de patru ori în anii 1930.[16]
Totuși, industrializarea a avut costuri enorme pentru
țărănime, care fusese, din punct de vedere demografic, baza națiunii ucrainene. Pentru a satisface nevoia crescândă
de hrană și pentru a finanța industrializarea, Stalin a instituit o politică de colectivizare a agriculturii, statul confiscând
pământurile și animalele țăranilor și comasându-le în ferme colective, aceste politici fiind aplicate cu ajutorul armatei
și a poliției secrete.[16]
Cei care au opus rezistență au fost arestați și deportați. Asupra țăranilor au fost impuse cote de
producție din ce în ce mai mari. Colectivizarea a avut un efect devastator asupra productivității agricole. Întrucât
membrii fermelor colective nu aveau dreptul de a primi din produsul muncii lor până când nu se îndeplinea planul, în
Uniunea Sovietică s-a răspândit foametea. În 1932–33, milioane de oameni au murit de foame în ceea ce astăzi se
cunoaște sub numele de Holodomor. Nu există încă un consens între istorici în ceea ce privește faptul dacă această
foamete artificială poate fi denumită genocid, dar Rada Supremă a Ucrainei și mai multe alte țări îl consideră un
genocid al poporului ucrainean.[c]
Perioadele industrializării și a Holodomorului au coincis și cu politica sovietică agresivă împotriva elitelor
culturale și politice naționale adesea acuzate de "deviaționism naționalist". Două valuri de represiune politică și
persecuții din URSS (1929–34 și 1936–38) au avut ca rezultat uciderea a 681.692 oameni; printre aceștia se numărau și
80% din membrii elitei culturale ucrainene și trei sferturi din toți ofițerii de rang înalt ai Armatei Roșii.[16]
Al Doilea Război Mondial
Soldați sovietici pregătind plute pentru traversarea Niprului (pe semn scrie "Către Kiev!") în Bătălia
Niprului din 1943
În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germane și sovietice și-au împărțit teritoriul
Poloniei. Astfel, Galiția și Volînia, cu populația lor majoritar ucraineană, au fost unite cu restul Ucrainei. Unificarea
reușită de Ucraina pentru prima oară în istoria sa a fost un eveniment decisiv în istoria acestei țări.[20][21]
După capitularea Franței în fața Germaniei, România a fost forțată de URSS să cedeze Basarabia și nordul
Bucovinei, în urma Ultimatumului sovietic din 26-28 august 1940. RSS Ucraineană a incorporat nordul și sudul
Basarabiei, nordul Bucovinei, și Ținutul Herța, ocupat de sovietici. Vestul fostei Republici Autonome Moldovenești a
fost cedat de Ucraina sovietică nou-createi RSS Moldovenești. Aceste anexări teritoriale au fost recunoscute de
tratatele de pace din 1947.
Armatele germane au invadat URSS în 22 iunie 1941. Armatele Axei au avansat rapid, în pofida eforturilor
disperate ale Armatei Roșii. Peste 600.000 de soldați sovietici au fost uciși sau au căzut prizonieri în bătălia de la
Kiev.[22][23]
Deși marea majoritate a ucrainenilor au luptat de partea Armatei Roșii și a rezistenței sovietice,[24]
unii
naționaliști ucraineni au creat o formațiune antisovietică în Galiția, Armata Insurecțională Ucraineană (1942), care s-a
ciocnit, uneori, cu forțele naziste; în timp ce o altă mișcare naționalistă a luptat de partea naziștilor. În total, numărul
ucrainenilor care au luptat în armata sovietică este estimat a fi între 4,5 milioane[24]
și 7 milioane.[25]
Gherilele
prosovietice din Ucraina sunt estimate la 47.800, la începutul ocupației, și 500.000 în 1944; aproximativ 48% dintre
aceștia erau etnici ucraineni.[26]
Inițial, germanii au fost primiți ca eliberatori de unii ucraineni din vest, adică din teritoriile anexate de
URSS în 1939 și 1940. Dar administrațiile teritoriilor ocupate nu au făcut prea multe încercări de a exploata
nemulțumirile ucrainenilor față de politicile staliniste.[27]
În schimb, naziștii au păstrat sistemul fermelor colective, au
dus politici sistematice de exterminare a evreilor, au deportat oameni în Germania pentru muncă și au început o
politică de depopulare a Ucrainei pentru a o pregăti în vederea colonizării.[27]
În aceste condiții, în mare parte, cei
rămași în teritoriul ocupat s-au opus, activ sau pasiv, naziștilor.
Pierderile totale de populație suferite de Ucraina în timpul războiului sunt estimate a fi între cinci și opt
milioane,[28][29]
inclusiv peste o jumătate de milion de evrei uciși de Einsatzgruppen, uneori, cu ajutorul colaboratorilor
locali. Din 8,7 milioane de soldați sovietici care au murit în luptele contra naziștilor,[30][31][32]
1,4 milioane erau etnici
ucraineni.[30][32]

5. După război
Serghei Koroliov și Valentin Glushko
Republica a fost grav afectată de război și a fost
nevoie de eforturi semnificative pentru a își reveni. Peste 700 de
orașe și 28.000 de sate au fost distruse.[33]
Situația a fost
înrăutățită de o foamete cumplită, în 1946–47, cauzată de secetă.
[34]
Rezistența antisovietică a continuat mulți ani după
război, mai ales în vestul Ucrainei, teritorii proaspăt ocupate de URSS, dar și în alte regiuni.[35]
Armata Ucraineană
Insurgentă a continuat să lupte împotriva URSS până în anii 1950, folosind tactici de gherilă.[36][37]
În urma morții lui Stalin, în 1953, Nikita Hrușciov a devenit noul lider al URSS. În calitate de fost Prim
Secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană, în perioada 1938-49, Hrușciov cunoștea, în detaliu republica și,
după preluarea puterii la nivelul uniunii, a pus accent pe prietenia dintre popoarele rus și ucrainean. În 1954,
aniversarea a 300 de ani de la Tratatul de la Pereiaslav a fost sărbătorită cu fast, și în acel an, Crimeea a fost
transferată de la RSFS Rusă la RSS Ucraineană.[38]
Până în anii 1950, republica a depășit nivelul de producție industrială dinainte de război.[39]
De asemenea,
a devenit un important centru al producției sovietice de armament și al cercetării științifice. Acest rol important a
avut drept consecință obținerea unei influențe majore de către elita locală. Mulți membri ai conducerii sovietice
proveneau din Ucraina, cel mai de seamă fiind Leonid Brejnev, care l-a înlăturat pe Hrușciov și a devenit lider al
Uniunii, între 1964 și 1982, precum și numeroși sportivi, artiști și oameni de știință sovietici.
La 26 aprilie 1986, un reactor al Centralei Nucleare de la Cernobîl a explodat, având ca rezultat dezastrul
de la Cernobîl, cel mai grav accident nuclear din istorie.[40][41]
La momentul accidentului, șapte milioane de persoane
locuiau în regiunile contaminate, din care 2,2 milioane în Ucraina.[42]
După accident, un nou oraș, Slavutici, a fost
construit în afara zonei de excluziune pentru a găzdui și susține angajații centralei, care a fost închisă în 2000.
Aproximativ 150.000 de oameni au fost evacuați din zona contaminată, iar 300.000–600.000 au luat parte la
curățenie. Până în anul 2000, 4.000 de copii ucraineni au fost diagnosticați cu cancer la tiroidă cauzat de radiațiile
emanate în timpul accidentului.[43]
Independența
Euromaidan, Decembrie 2013
Republica Populară Donețk, aprilie 2015
La 16 iulie 1990, noul parlament a adoptat Declarația Suveranității de Stat a Ucrainei.[44]
Declarația
stabilea principiile de autodeterminare a națiunii ucrainene, democrație, independență politică și economică, și
prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean în fața legii sovietice. Cu o lună în urmă, o declarație similară fusese
adoptată de parlamentul RSFS Ruse. Aceasta a dus la o perioadă de confruntări între autoritățile sovietice centrale și
cele republicane. În august 1991, liderii conservatori comuniști ai URSS au încercat un puci pentru înlăturarea de la
putere a lui Gorbaciov și restaurarea puterii Partidului Comunist. După eșecul tentativei, la 24 august 1991,
parlamentul ucrainean a adoptat Declarația de Independență, în care Ucraina era declarată stat democratic și
independent.[45]
Un referendum și primele alegeri prezidențiale au avut loc la 1 decembrie 1991. În acea zi, peste 90%
din ucraineni și-au exprimat susținerea pentru independență și l-au ales pe președintele parlamentului, Leonid
Kravciuk, ca președinte al țării. La întâlnirea de la Brest (Belarus), din 8 decembrie, și apoi la întâlnirea de la Alma Ata,
din 21 decembrie, liderii Belarusului, Rusiei, și Ucrainei, au dizolvat, oficial, Uniunea Sovietică și au format
Comunitatea Statelor Independente (CSI).[46]

6. Ucraina a fost, inițial, văzută ca o republică cu condiții economice favorabile, în comparație cu celelalte
regiuni ale fostei URSS.[47]
Totuși, țara a suferit o scădere economică mai profundă decât alte foste republici
sovietice. În timpul recesiunii, între 1991 și 1999, Ucraina a pierdut 60% din PIB [48][49]
și a suferit o inflație de ordinul
zecilor de mii de procente.[50]
Nemulțumiți de situația economică, dar și de criminalitate și corupție, ucrainenii au
protestat și au organizat greve.[51]
Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârșitul anilor 1990. O nouă monedă, grivna, a fost introdusă
în 1996. Începând cu anul 2000, țara a avut o creștere economică medie de 7% pe an.[52][53]
O nouă Constituție a
Ucrainei a fost adoptată în 1996, ceea ce a transformat Ucraina într-o republică semiprezidențială. Președintele
Kucima a fost, însă, criticat de adversari pentru că a concentrat prea multă putere în funcția prezidențială, pentru
corupție, transferul proprietății publice în mâinile unei oligarhii loiale lui, descurajarea libertății de exprimare și
fraudă electorală.[54]
În 2004, Viktor Ianukovici, pe atunci prim ministru, a fost declarat câștigător al alegerilor
prezidențiale, care au fost fraudate masiv, după cum a constatat și Curtea Supremă de Justiție a Ucrainei.[55]
Rezultatele au cauzat nemulțumiri și demonstrații în favoarea candidatului opoziției, Viktor Iușcenko, care a
contestat rezultatele și a condus Revoluția Portocalie. În urma repetării alegerilor, Viktor Iușcenko a devenit
președinte și Iulia Timoșenko prim ministru, iar Viktor Ianukovici a rămas în opoziție.[56]
Geografia
.
Harta fizică a Ucrainei
Evoluția teritorială a Ucrainei moderne
Cu o suprafață de 603.700 km² și cu o ieșire la mare în lungime de 2.782 km, Ucraina este a patruzeci și
patra țară din lume ca suprafață. Este a doua țară din Europa ca suprafață, după Rusia europeană.[3]
La nord, Ucraina se învecinează cu Bielorusia și Rusia, aceasta din urmă fiindu-i vecină și la est. La vest,
Ucraina se învecinează cu Polonia, Slovacia și Ungaria. La sud-vest, are granițe cu România pe Tisa în Maramureș, în
Bucovina, și mai la sud pe Dunăre și în Delta Dunării, pe Brațul Chilia ; între aceste două porțiuni, vecina Ucrainei este
Republica Moldova. Ucraina are, așadar, șapte vecini, dintre care patru în Uniunea Europeană.
Peisajul ucrainean este compus, mai ales, din câmpii fertile (sau stepe) și podișuri, traversate de fluvii
cum ar fi Niprul, Donețul, Nistrul și Bugul de Sud, care curg spre sud, vărsându-se în Marea Neagră și în Marea Azov.
Singurii munți din țară sunt Munții Carpați, aflați în vest, cel mai înalt punct fiind vârful Hovârla la 2.061 m, și Munții
Crimeii în peninsula Crimeea, în sudul extrem, de-a lungul coastei.[57]
Ucraina are o climă temperat-continentală, cu influențe mediteraneene pe coasta din sudul Crimeei.
Precipitațiile sunt distribuite disproporționat, fiind mai abundente în vest și nord și mai sărace în est și sud-est. Vestul
Ucrainei primește aproximativ 1.200 mm de precipitații anual, în timp ce Crimeea primește aproximativ 400 mm
anual. Iernile sunt mai blânde la țărmul Mării Negre, dar mai reci în interiorul continentului. Temperaturile medii
anuale sunt în intervalul 5,5–7 °C în nord, și 11–13 °C în sud[58]
.
Regiunile istorice sunt de la vest spre est : Volînia, Galiția, Rutenia, Podolia Bucovina de nord, părți din
Basarabia, Herța, Bugeacul, Edisanul, Taurida, Crimeea, Zaporojia și Meotida (aceasta din urmă denumită de
sovietici : Donbass).

7. Politică și organizare
Ucraina este o republică guvernată după un sistem semiprezidențial. Președintele este ales prin vot
popular direct pentru un mandat de cinci ani.[59]
Puterea legislativă este reprezentată de un parlament unicameral cu 450 de membri, numit Verhovna
Rada.[60]
Parlamentul este responsabil de formarea Cabinetului de Miniștri, condus de Primul Ministru.[61]
Legile, actele parlamentului și cabinetului, decretele prezidențiale și actele Parlamentului Crimeei pot fi
abrogate de Curtea Constituțională, dacă încalcă Constituția Ucrainei. Alte acte normative sunt și ele supuse
verificărilor juridice. Curtea Supremă este instanța judecătorească supremă. Oficial, este garantată autonomia locală.
Consiliile locale și primarii sunt aleși prin vot și exercită control asupra bugetelor locale. Liderii administrațiilor
regionale sunt numiți de președinte.
În Ucraina activează un număr mare de partide politice, dintre care multe au foarte puțini membri și nu
sunt de notorietate. Partidele mici se reunesc adesea în coaliții largi pentru a participa la alegerile parlamentare.
Armata
Soldați ai armatei ucrainene într-un BTR-80, în Irak
După prăbușirea Uniunii Sovietice, Ucraina a moștenit o forță
militară de 780.000 de oameni pe teritoriul său, echipată cu al treilea arsenal
nuclear ca dimensiune din lume.[62][63]
În mai 1992, Ucraina a semnat Tratatul
pentru Reducerea Armelor Strategice (START) prin care a acceptat să cedeze
Rusiei toate armele nucleare pentru a fi distruse și să se alăture Tratatului de
Neproliferare a Armelor Nucleare ca stat fără arme nucleare. Ucraina a ratificat
tratatul în 1994 și, până în 1996, a renunțat complet la armamentul nuclear.[62]
Armata Ucrainei este a doua ca efectiv din Europa, după cea rusă.[64]
Ucraina a făcut progrese și în sensul reducerii armelor convenționale. A semnat Tratatul Forțelor Armate
Convenționale din Europa, care cere reducerea efectivului de tancuri, artilerie și blindate. Țara plănuiește să renunțe
la stagiul militar obligatoriu, pentru a trece la o armată profesionistă până în 2011.[65]
Ucraina joacă un rol și în operațiunile de menținere a păcii. Trupe ucrainene sunt desfășurate în Kosovo
ca parte a unui batalion polono-ucrainean.[66]
O unitate ucraineană a fost desfășurată în Liban, sub egida ONU,
pentru aplicarea acordurilor de încetare a focului. De asemenea, un batalion ucrainean a fost prezent în Sierra Leone.
În 2003–05, o unitate ucraineană a luptat în Irak, în cadrul Forței Multinaționale din Irak, sub comandă poloneză.
Numărul total al soldaților ucraineni activi în teatrele de operațiuni din lume este de 562.[67]
În urma obținerii independenței, Ucraina s-a declarat stat neutru.[68]
Țara a avut un parteneriat militar
limitat cu Rusia și alte țări CSI și un parteneriat cu NATO, din 1994. În anii 2000, guvernul a înclinat din ce în ce mai
mult către NATO, și cooperarea cu Alianța Nord-Atlantică a fost reglementată prin Planul de Acțiune NATO-Ucraina
semnat în 2002. Ulterior, s-a convenit ca chestiunea aderării la NATO să fie stabilită în urma unui referendum
național.[65]
Împărțire administrativă

8. Împărțirea administrativă a Ucrainei
Ucraina este subdivizată în 24 de regiuni (oblasti, singular - oblast adică raioane ), 1 republică autonomă
(avtomna respublica) în Crimeea, două municipii (mista, singular - misto) cu statut de regiune și 494 de raioane.
• Cercasî
• Cernăuți
• Cernihiv
• Dniepropetrovsk
• Donețk
• Harkiv
• Herson
• Hmelnițki
• Ivano-Frankivsk
• Jitomir
• Kirovograd
• Kiev (municipiu)
• Kiev (regiune)
• Livov
• Luhansk
• Mîkolaiv
• Odesa
• Poltava
• Republica Autonomă Crimeea
• Rivne
• Sevastopol
• Sumî
• Tarnopol
• Vinița
• Volîn
• Transcarpatia
• Zaporoje
Ucraina are 176 de orașe de subordonare regională (обласного значення) și 279 de orașe de
subordonare raională (районного значення). În plus, mai există 886 de așezări de tip urban (селищ міського типу)
și 28.552 de localități rurale, din care 27197 comune (сільські ради) și 1365 sate fără administrație proprie (селищні
ради).
Economia
În perioada sovietică, economia ucraineană era a doua ca mărime din URSS, reprezentând o importantă
componentă industrială și agricolă a economiei planificate a uniunii.[3]
În urma prăbușirii sistemului sovietic, țara a
trecut de la economia planificată la o economie de piață. Tranziția a fost dificilă pentru majoritatea populației, care a
căzut în sărăcie. Economia Ucrainei a scăzut puternic în anii de după prăbușirea URSS. Viața de zi cu zi a ucraineanului
de rând era grea. Un număr semnificativ de cetățeni din regiunile rurale ale țării au supraviețuit doar hrănindu-se cu
ceea ce cultivau pe pământurile lor, lucrând în câte două locuri de muncă și obținând bunurile de strictă necesitate
prin schimburi în natură.[69]
În 1991 guvernul a liberalizat majoritatea prețurilor pentru a combate penuria, dar nu a reușit să rezolve
problema. În același timp, guvernul a continuat să subvenționeze sectoarele de stat din industrie și agricultură prin
emisii monetare fără acoperire. Politica monetară lejeră de la începutul anilor 1990 a dus inflația la nivele foarte mari.
Ucraina deține recordul mondial de inflație pe un an calendaristic, pentru inflația din 1993.[70]
Cei care trăiau pe baza
unui venit fix au suferit cel mai mult.[16]
Prețurile s-au stabilizat doar după introducerea noii monede, grivna, în 1996.
Un avion Antonov An-148 de fabricație ucraineană
Țara a implementat foarte lent reformele structurale. După obținerea independenței, guvernul a elaborat
un cadru legal pentru privatizare. Totuși, rezistența la reformă din cadrul guvernului, ca și cea venită din partea unei
părți semnificative a populației, a blocat eforturile de reformă. Un număr mare de întreprinderi de stat au fost scutite
de privatizare. Între timp, până în 1999, producția a scăzut la mai puțin de 40% din nivelul anului 1991,[71]
dar și-a
revenit, atingând din nou nivelul respectiv până în anul 2006.[48]
PIB-ul (PPP) Ucrainei din 2007, calculat de FMI, este pe locul 29 în lume, cu o valoare estimată de
399,866 miliarde de dolari.[48]
PIB-ul nominal (în dolari americani, calculat la rata de schimb a pieței) a fost de
140,5 miliarde de dolari, al 41-lea din lume.[3]
Până în decembrie 2007 salariul mediu nominal în Ucraina a atins

9. 1.774 grivne pe lună.[72]
În ciuda faptului că a rămas în urma țărilor vecine central-europene, creșterea anuală a
salariului mediu în termeni reali este de 20% pentru perioada 2001–2006.[73]
La începutul anilor 2000 economia a arătat o puternică creștere bazată pe export, de 5 până la 10%,
producția industrială crescând cu mai mult de 10% pe an.[74]
Ucraina produce aproape toate tipurile de vehicule de
transport și nave spațiale. Avioanele Antonov și camioanele KrAZ sunt exportate în multe țări. Majoritatea
exporturilor Ucrainei sunt îndreptate spre țările Uniunii Europene și ale Comunității Statelor Independente.[75]
De la
independență, Ucraina și-a păstrat propria agenție spațială, Agenția Spațială Națională a Ucrainei. Primul astronaut
care a ieșit în spațiu din partea Ucrainei a fost Leonid Kadeniuk la 13 mai 1997. Ucraina a devenit participant activ în
explorarea științifică a spațiului. Între 1991 și 2007, au fost lansați șase sateliți și 101 vehicule spațiale ucrainene,
această țară continuând să proiecteze nave spațiale.[76]
Ucraina își importă majoritatea resurselor de energie, în special petrolul și gazele naturale, și depinde în
mare măsură de Rusia ca furnizor de energie. În timp ce 25% din gazele naturale din Ucraina provin din surse interne,
aproximativ 35% provin din Rusia iar restul de 40% din Asia Centrală, prin rute de tranzit controlate de Rusia. În același
timp, 85% din gazul rusesc este livrat în Europa de Vest prin Ucraina.[77]
Banca Mondială a clasificat Ucraina ca un stat cu venit mediu.[78]
Printre problemele semnificative se
numără infrastructura și transportul subdezvoltate, corupția și birocrația. În 2007, bursa ucraineană de acțiuni a
înregistrat a doua creștere din lume cu 130 de procente.[79]
Conform CIA, în 2006 capitalizarea bursei de acțiuni a
Ucrainei a fost de 42,87 miliarde de dolari.[3]
Printre sectoarele în creștere ale economiei ucrainene se numără piața
IT, care le-a depășit pe toate cele din celelalte țări central- și est-europene în 2007, crescând cu aproximativ 40 de
procente.[80]
Industria auto
Numărul total de mașini înmatriculate în Ucraina depășește 6 milioane de unități[81][82]
. În anul 2008,
vânzările de mașini noi au fost de 623.000 de unități, în creștere cu aproape 15% față de anul 2007[81]
. În Ucraina
activează patru producători auto[81]
. Cel mai important este Zaporozhye (ZAZ), care produce autovehicule low-
cost[81]
. Uzina a încheiat un parteneriat cu General Motors și produce mașini sub brandurile Opel, Chevrolet și
Daewoo[81]
.
Cultura
Ouă încondeiate (pîsankî) din Volînia
Obiceiurile ucrainene sunt puternic influențate de creștinism, religia cu cei mai mulți practicanți în țară.[83]
Rolurile sexelor tind să fie și ele repartizate în manieră tradițională, bunicii jucând un rol mai mare în educația copiilor
decât în țările occidentale.[84]
Cultura ucraineană a fost influențată și de vecinii de la vest și de la est ai țării, fapt ce se
reflectă în artele plastice, arhitectură și muzică.
Epoca comunistă a avut un efect puternic asupra artelor.[85]
În 1932, Stalin a impus realismul socialist ca
politică de stat în Uniunea Sovietică, promulgând decretul "pentru reconstrucția organizațiilor artistice și literare".
Această manieră controlată de stat a inhibat în mare măsură creațiile originale. În timpul anii 1980, a fost introdusă
politica glasnost (deschiderea) și artiștii sovietici au fost mai liberi să se exprime.[86]
Tradiția vopsirii ouălor de Paști, cunoscute sub numele de pîsankî, datează de multă vreme în Ucraina. Pe
ouă se desenează cu ceară pentru a se realiza formele; apoi, se aplică vopseaua pentru a le colora, aceasta
neacoperind părțile trasate cu ceară. După ce se vopsește oul, se înlătură ceara, lăsând doar formele colorate.
Această tradiție este mai veche de o mie de ani, dinaintea apariției creștinismului în Ucraina.[87]
Bucătăria tradițională ucraineană se bazează pe carne de pui, porc, vită, pește și ciuperci. De asemenea,
ucrainenii mănâncă mulți cartofi, cereale și legume proaspete și murate. Printre mâncărurile tradiționale ucrainene
se numără varenîkî (găluște fierte cu ciuperci, cartofi, varză, brânză sau cireșe), borș și holubțî (un fel de sarmale
umplute cu orez, morcovi și carne). Printre specialitățile ucrainene se numără și puiul Kiev și prăjitura Kiev. Băuturile

10. preferate ale ucrainenilor sunt compotul, sucurile, laptele, iaurtul, apa minerală, ceaiul și cafeaua, precum și berea,
vinul și horilka.[88]
Patrimoniu
Între 1990-2011 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 5 obiective culturale sau naturale
din Ucraina.
Limbile vorbite
Procentajul vorbitorilor nativi ai limbii ucrainene, pe regiuni
Conform Constituției, limba oficială a Ucrainei este limba ucraineană. Rusa, limba oficială de facto a
Uniunii Sovietice, este vorbită de mulți ucraineni, mai ales în regiunile estice și sudice. Conform recensământului din
2001, 67.5% din populație a declarat ucraineana ca limbă maternă și 29.6% au declarat rusa.[89]
Majoritatea vorbitorilor
nativi de ucraineană cunosc rusa ca a doua limbă.
Multe sondaje în ce privește limbile vorbite au rezultate diferite, deoarece orice reformulare a unei
întrebări poate conduce la o schimbare a răspunsului unui număr semnificativ de persoane. Ucraineana este vorbită
mai ales în vestul și centrul Ucrainei. În vest, ucraineana este limba pricipală în orașe (cum ar fi Livov). În centru,
ucraineana și rusa sunt folosite aproximativ la fel de mult în mediul urban, rusa fiind mai mult vorbită în Kiev,
ucraineana fiind limba dominantă în mediul rural. În sud și est, rusa este folosită mai mult în orașe, în zonele rurale
predominând un dialect care amestecă rusa cu ucraineana.
Procentajul de vorbitori nativi de rusă (pe regiuni)
Mare parte din perioada sovietică, numărul de vorbitori nativi de ucraineană a scăzut de la generație la
generație și, în anii 1980, utilizarea limbii ucrainene în viața publică a scăzut semnificativ.[90]
În urma independenței,
guvernul Ucrainei a urmat o politică de ucrainizare,[91]
pentru a crește gradul de utilizare a limbii ucrainene,
descurajând limba rusă, care a fost interzisă sau restrânsă în mass-media și filme.[92][93]
Astfel, programele TV în limba
rusă sunt subtitrate în ucraineană, cu excepția filmelor în rusă realizate în perioada sovietică.
Conform Constituției Republicii Autonome Crimeea, ucraineana este singura limbă oficială a republicii.
Totuși, constituția republicii recunoaște limba rusă ca limbă a majorității populației și îi garantează utilizarea "în toate
sferele vieții publice". Similar, tătarei crimeene (limba unei minorități de 12% din populația republicii[94]
) îi este
garantată protecția specială a statului, ca și "limbile celorlalte naționalități". Vorbitorii de rusă constituie o majoritate
importantă a populației Crimeei (77%), vorbitorii de ucraineană constituind doar 10,1%, iar cei ai tătarei crimeene 11,4%.
[95]
Dar, în viața de zi cu zi, majoritatea ucrainenilor și tătarilor din Crimeea folosesc și ei rusa.[96]

11. Literatura
Taras Șevcenko (1814–1861), autoportret din 1840
Istoria literaturii ucrainene datează din secolul al XI-lea, după creștinarea Rusiei Kievene.[97]
Scrierile
vremii erau mai ales bisericești și erau scrise în slavonă. Relatările istorice ale vremii sunt denumite cronici, iar cea mai
semnificativă cronică a perioadei este cronica lui Nistor.[98]
Activitatea literară a suferit un declin puternic în timpul
invaziei mongole.[97]
Literatura ucraineană a reînceput să se dezvolte în secolul al XIV-lea, și a înregistrat progrese deosebite în
secolul al XVI-lea odată cu introducerea tiparului și cu începutul perioadei de glorie a cazacilor, sub dominație
rusească și polonă.[97]
Cazacii au stabilit o societate independentă și au popularizat un gen nou de poem epic, care a
marcat un vârf al literaturii orale ucrainene.[98]
Aceste progrese au fost apoi anulate în secolul al XVII-lea și la
începutul secolului al XVIII-lea, când publicarea în limba ucraineană a fost descurajată. Dar până la sfârșitul secolului
al XVIII-lea limba ucraineană literară modernă s-a perfecționat.[97]
Secolul al XIX-lea a debutat în Ucraina cu o perioadă de promovare a limbii locale, inițiată de Ivan
Kotliarevski cu lucrarea sa Eneida, prima lucrare publicată scrisă în ucraineana modernă. Până în anii 1830, a început
dezvoltarea romantismului ucrainean, fiind perioada de glorie a celei mai importante figuri a culturii naționale
ucrainene, pictorul și poetul romantic Taras Șevcenko. Ivan Kotliarevski este considerat părintele literaturii în limba
ucraineană, iar Șevcenko este simbolul renașterii naționale.[99]
Apoi, în 1863, utilizarea limbii ucrainene în tipărituri a
fost interzisă de Imperiul Rus.[13]
Aceasta a afectat grav activitatea literară din regiune, iar scriitorii ucraineni au fost
obligați fie să publice în limba rusă, fie să-și publice lucrările în Galiția austriacă. Interdicția nu a fost ridicată oficial,
dar, în urma revoluției din 1917 și a venirii la putere a bolșevicilor, a fost ignorată.[98]
Literatura ucraineană a continuat să înflorească în primii ani ai perioadei sovietice, când erau acceptate
aproape toate curentele literare. Lucrurile s-au schimbat drastic în anii 1930, când Stalin și-a implementat politica de
realism socialist. Doctrina nu era îndreptată direct împotriva literaturii în limba ucraineană, dar a impus ca autorii să
folosească un anumit stil în lucrările lor. Activitățile literare au continuat să fie limitate în perioada comunistă și doar
după obținerea independenței Ucrainei, în 1991, scriitorii au fost liberi să se exprime după cum doreau.[97]
Sport
Andrei Șevcenko
Ucraina a profitat de pe urma accentului pus de conducerea sovietică pe educația fizică. Astfel de politici
au lăsat Ucrainei sute de stadioane, bazine, săli de sport și alte elemente de infrastructură sportivă.[100]
Cel mai
popular sport în Ucraina este fotbalul. Competiția națională de cel mai înalt nivel este Vîșcea Liha, primul eșalon
fotbalistic ucrainean. Cele mai de succes cluburi din Vîșcea Liha sunt marile rivale Dinamo Kiev și Șahtior Donețk.

12. Deși Șahtior este campioană a Ucrainei, Dinamo Kiev are cel mai bogat palmares din istoria fotbalului
ucrainean, fiind de două ori câștigătoare a Cupei Cupelor, a unei supercupă a Europei, de 13 ori campioană a URSS și
de 12 ori campioană a Ucrainei, în timp ce Șahtior a câștigat doar patru campionate ale URSS și patru ale Ucrainei.[101]
Mulți fotbaliști ucraineni au jucat în echipa națională a Uniunii Sovietice, cei mai importanți fiind Igor Belanov și Oleg
Blohin, câștigători ai Balonului de Aur pentru cel mai bun fotbalist al anului. După căderea Uniunii Sovietice, un singur
ucrainean a mai câștigat acest trofeu, și anume Andrei Șevcenko, căpitanul echipei naționale ucrainene. Echipa
națională a debutat în turneele finale de campionat mondial sau european în Campionatul Mondial de Fotbal din
2006, atingând faza sferturilor de finală, fiind învinși de Italia.
Alți sportivi ucraineni cu rezultate notabile sunt boxerii Vitali și Vladimir Kliciko, cei doi frații obținând
titlul mondial la categorie grea.Sa -l amintim si pe marele atlet Serghei Bubka multiplu campion mondial si olimpic la
saritura cu prajina si detinatorul recordului mondial in aer liber cu o performanta de 6.14 m.
Ucraina a debutat la olimpiade la ediția din 1994 a Jocurilor Olimpice de iarnă. Deocamdată, Ucraina a
avut mult mai mult succes la Olimpiadele de vară — 69 de medalii la trei ediții — la cele de iarnă obținând doar cinci
medalii la patru ediții. Ucraina este plasată pe locul 36 după numărul de medalii câștigate în istoria Jocurilor Olimpice,
toate țările plasate pe un loc mai bun, cu excepția Rusiei, fiind prezente la mai multe ediții.
Demografie
Structura etnică a Ucrainei[102]
Ucraineni (77.82%)
Ruși (17.82%)
Români/Moldoveni (0.85%)
Belaruși (0.57%)
Tătari crimeeni (0.51%)
Bulgari (0.42%)
Unguri (0.32%)
Polonezi (0.30%)
Alții (1.72%)
Conform recensământului din 2001, ucrainenii compun 77,8% din populația țării. Alte grupuri etnice
semnificative sunt rușii (17,3%), românii (0,85%), belarușii (0,6%), tătarii crimeeni (0,5%), bulgarii (0,4%), maghiarii
(0,3%), polonezii (0,3%), evreii (0,2%), armenii (0,2%), grecii (0,2%).[103]
Ucraina se consideră a fi într-o criză demografică, datorită mortalității ridicate și a natalității scăzute.
Natalitatea în Ucraina este de 9,55 nașteri la mia de locuitori anual, iar mortalitatea este de 15,93 decese la mia de
locuitori anual. Un factor care contribuie la mortalitatea ridicată sunt cauze ca fumatul și intoxicația cu alcool în
rândul populației masculine la vârste anterioare pensionării.[104]
În 2007, populația țării a scăzut cu o viteză care o
plasează pe locul patru în lume.[105]
Regiunile industrializate din est și sud-est sunt cele mai populate, și aproximativ 67,2% din populație
trăiește în mediul urban.[106]

13. Numărul de locuitori - în milioane (1990–2007)
Pentru a ameliora aceste statistici, guvernul a crescut alocația pentru copii de 17 ori în 2005, oferind o
plată de 8175 de grivne, și alocații lunare de 154 grivne pentru fiecare copil.[107][108]
Tendința demografică arată semne
de îmbunătățire, natalitatea fiind în creștere din 2001.[109]
În primele nouă luni din 2007, în unele provincii s-a
înregistrat o creștere demografică în cinci regiuni ale țării (din 24), iar scăderea demografică arăta semne de
stabilizare la nivel național. Cele mai mari rate ale natalității s-au înregistrat în regiunile din vest.[110]
În primii cinci ani de independență ai Ucrainei, au avut loc migrații semnificative ale populației. Peste un
milion de oameni s-au mutat în Ucraina în anii 1991-1992, mai ales din celelalte foste republici sovietice. În total, între
1991 și 2004, 2,2 milioane de persoane au imigrat în Ucraina (printre aceștia, 2 milioane au venit din alte foste state
sovietice), și 2,5 milioane au emigrat din Ucraina (printre acestea, 1,9 milioane s-au mutat în alte foste republici
sovietice).[111]
În prezent, imigranții constituie aproximativ 14,7% din totalul populației, sau 6,9 milioane de oameni.[112]
Religia
Catedrala Sfânta Sofia din Kiev, monument înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO[113]
Confesiunea majoritară în Ucraina este creștinismul ortodox, ai cărui credincioși sunt împărțiți în trei
ramuri: Biserica Ortodoxă Ucraineană, aflată sub administrarea Patriarhiei de la Moscova, Biserica Ortodoxă
Ucraineană - Patriarhia de la Kiev, și Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală.[83]
Pe locul doi ca număr de credincioși este Biserica Greco-Catolică Ucraineană, care practică aceleași tradiții
spirituale și liturgice ca și ortodoxia, și recunoaște primatul papei ca lider al creștinătății. Întâistătătorul Bisericii
Greco-Catolice Ucrainene este arhiepiscopul Sviatoslav Șevciuc.[114]
În Ucraina există de asemenea 863 de comunități romano-catolice, 474 clerici și un milion de credincioși
romano-catolici.[83]
Grupul formează aproximativ 2,19% din populație și constă preponderent din etnici polonezi, care
trăiesc mai ales în zona de vest a țării.
Palatul Hanului Crimeei din Bahcisarai este centrul Islamului în Ucraina și un
monument din Patrimoniul Mondial UNESCO.[115]
Creștinii protestanți formează și ei 2,19% din populație. Numărul protestanților a crescut mult după
independența Ucrainei. Uniunea Evanghelică Baptistă din Ucraina este cel mai mare grup, cu peste 150.000 de
membri și aproximativ 3000 de clerici. A doua biserică protestantă ca mărime este cea penticostală cu 110.000 de
membri, peste 1500 de biserici locale și peste 2000 de clerici, dar există și alte grupuri și uniuni penticostale care
împreună numără peste 300.000 de credincioși, cu peste 3000 de biserici locale. Sunt și multe școli penticostale cum
ar fi Seminarul Teologic Penticostal din Liov și Institutul Biblic Kiev. Printre alte grupuri se numără calviniștii, luteranii,
metodiștii și adventiștii de ziua a șaptea. Există și comunități de mormoni.[83]
Sunt aproximativ 500.000 de musulmani în Ucraina, aproximativ 300.000 din aceștia fiind tătari crimeeni.
Există 487 de comunități musulmane înregistrate, 368 dintre ele fiind în peninsula Crimeea. În plus, aproximativ
50.000 de musulmani trăiesc în Kiev, majoritatea născuți în străinătate.[116]

14. Comunitatea evreiască este doar o mică parte din ceea ce reprezenta ea înainte de Al Doilea Război
Mondial. Cultul mozaic reprezintă 0,63% din populație. Recensământul din 2001 a relevat existența a 103.600 de evrei
mozaici, deși liderii comunităților susțin că populația ar fi de 300.000. Nu există statistici privind ce parte din evreii
ucraineni aparțin cultului mozaic, dar iudaismul ortodox are cea mai puternică prezență în Ucraina. Sunt prezente și
mici comunități reformate și conservatoare.[83]
La 1 ianuarie 2006 existau 35 de comunități hinudse și 53 budiste în țară.[116]
Educația
Ucraina este pe locul patru la număr de absolvenți de studii universitare și postliceale din Europa, fiind pe
locul șapte ca populație
Conform Constituției Ucrainei, accesul gratuit la educație este garantat pentru toți cetățenii. Studiile
gimnaziale sunt obligatorii în școlile de stat, școli ce reprezintă marea majoritate a instituțiilor de învățământ.
Educația la nivel liceal este furnizată pe baze concurențiale.[117]
Există și un mic număr de licee și universități
particulare acreditate.
Datorită accentului pus de URSS pe accesul total la educație pentru toți cetățenii, rata alfabetizării este
de aproximativ 99,4%.[3]
Din 2005, programul de studii de unsprezece clase a fost înlocuit cu unul de douăsprezece
clase: școala primară durează patru ani (începând la șase ani), educația gimnazială durează cinci ani, iar liceul durează
trei ani. [118]
În clasa a douăsprezecea, elevii dau Testele Guvernamentale, numite și examene de terminarea școlii.
Aceste teste sunt folosite pentru admiterea în învățământul superior.
Sistemul ucrainean de învățământ superior este compus din instituții și organisme științifice și
metodologice la nivel federal, municipal și din organizații autonome de educație.[119]
Organizarea învățământului
superior în Ucraina este efectuată conform structurii educaționale a statelor dezvoltate, așa cum este ea definită de
UNESCO și de ONU.[120]
Infrastructura
Drumurile din Ucraina
Mare parte din sistemul rutier ucrainean datează din perioada sovietică, și este rămas în urmă. Guvernul
ucrainean s-a angajat să construiască 4.500 km de autostrăzi până în 2012.[121]
În total, drumurile asfaltate din Ucraina
reprezintă 164.732 km de drumuri.[3]
Transportul feroviar din Ucraina are rolul de a face legătura între principalele
zone urbane, porturi și centre industriale și țările vecine. Cea mai mare concentrație de căi ferate se află în regiunea
Donbas. Deși volumul de marfă transportată pe calea ferată a scăzut cu 7,4% în 1995 comparativ cu 1994, Ucraina
este încă una din țările care se bazează puternic pe transportul feroviar.[122]
Lungimea totală a căilor ferate din
Ucraina este de 22.473 km, din care 9.250 km sunt electrificați.[3]

15. Ucraina este unul din cei mai mari consumatori europeni de energie, consumând de două ori mai multă
energie decât Germania, pe unitatea de PIB.[123]
O mare parte din energia folosită de Ucraina provine din surse
nucleare, țara primind mare parte din combustibilul său nuclear din Rusia. Restul de petrol și gaze naturale este
importat tot din fosta Uniune Sovietică. Ucraina este puternic dependentă de energia nucleară. Cea mai mare
centrală nucleară din Europa, centrala termonucleară Zaporijia, se află în Ucraina. În 2006, guvernul planifica să
construiască 11 noi reactoare nucleare până în anul 2030, aproape dublând efectiv cantitatea de energie produsă în
prezent.[124]
Sectorul energetic ucrainean este al doisprezecelea din lume în termeni de putere instalată, cu 54 GW.[123]
Energia regenerabilă joacă un rol foarte modest în ce privește producția de energie electrică, în 2005 producția
energetică fiind asigurată din următoarele surse: nucleară (47%), termică (45%), hidrocentrale și altele (8%).[124]
Ucraina consumă anual aproximativ 40-45 miliarde de metri cubi de gaze naturale, jumătate din această
cantitate fiind cumpărată anterior de la compania rusă Gazprom, care, în iunie 2014, a oprit complet livrările de gaze
către teritoriul ucrainean din cauza unor dispute legate de preț și datoriile Ucrainei.[125]