pomicultura aplicata

1. UNIVERSITATEA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE
MANAGEMENTUL IN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
LUCRARE DE DISERTAŢIE
EXTINDEREA SPRE EST A UNIUNII
EUROPENE
-CAZUL ROMÂNIEI-

2. CUPRINS
CUPRINS.............................................................................................................2
INTRODUCERE.................................................................................................4
CAPITOLUL I. DESCHIDEREA UNIUNII EUROPENE SPRE ŢĂRILE
EUROPEI CENTRALE ŞI DE EST..................................................................9
I.1.PRECIZĂRI PREALABILE..................................................................................................................................9
I.2.UNIUNEA EUROPEANĂ: CONSTITUIRE ŞI EVOLUŢIE......................................................................................10
CAPITOLUL II. UNITATEA EUROPEANĂ ÎN PERSPECTIVĂ
ISTORICĂ.........................................................................................................13
II.1.
II.2.
II.3.
II.4.
II.5.
IDEILE DE UNITATE EUROPEANĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ.....................................................................14
INTEGRAREA EUROPEANĂ DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.....................................................14
CREAREA PRIMELOR COMUNITĂŢI EUROPENE............................................................................................15
ACTUL UNIC EUROPEAN............................................................................................................................19
CREAREA UNIUNII EUROPENE ŞI EVOLUŢIA ACESTEIA..............................................................................20
CAPITOLUL III. PROCESUL DE ADERARE LA UNIUNEA
EUROPEANĂ....................................................................................................23
III.1. PREMISELE ADERĂRII................................................................................................................................23
III.2. PROCEDURA DE ADERARE PREVĂZUTĂ DE TRATATUL ASUPRA UNIUNII EUROPENE ..............................26
III.3. STRATEGIA PREADERĂRII..........................................................................................................................27
III.4. ACORDURILE DE ASOCIERE CU ŢĂRILE CENTRAL ŞI EST EUROPENE.........................................................28
III.5. FAZA „CU CARACTER INTERNAŢIONAL”...................................................................................................29
III.6. ACQUIS-UL COMUNITAR............................................................................................................................30
III.7. EFECTELE ADERĂRII..................................................................................................................................32
III.8. RETRAGEREA DIN UNIUNEA EUROPEANĂ, EXCLUDEREA SAU ÎNCETAREA CALITĂŢII DE MEMBRU..........32
III.8.1. Dreptul de retragere din Uniunea europeană, ipotezele de suspendare a Tratatului şi procedura
prevăzută de art. 7 UE/Amsterdam...............................................................................................................33
III.8.2. Excluderea ........................................................................................................................................34
CAPITOLUL IV. EXTINDEREA SPRE EST A UNIUNII EUROPENE...34
IV.1. RELAŢIILE UNIUNII EUROPENE CU ŢĂRI DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI RĂSĂRITEANĂ ..............................34
IV.2. PERSPECTIVELE INSTITUŢIONALE ALE LĂRGIRII SPRE EST A UNIUNII EUROPENE....................................39
IV.2.1. Reforma instituţională a Uniunii Europene.....................................................................................40
IV.3. NEGOCIERILE DE ADERARE.......................................................................................................................41
IV.4. DEZVOLTAREA NEGOCIERILOR DE ADERARE ÎN CADRUL ÎNTÂLNIRILOR LA NIVEL ÎNALT.......................43
IV.5. AGENDA 2000 ŞI CRITERIILE DE ADERARE...............................................................................................44
IV.6. TRATATUL DE LA NISA ŞI CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UE.................................................45
IV.7. PERSPECTIVELE UNEI ULTERIOARE EXTINDERI A UNIUNII SPRE ŢĂRI DIN EUROPA ORIENTALĂ, DIN
CAUCAZ ŞI DIN ASIA CENTRALĂ ........................................................................................................................46
CAPITOLUL V. ETAPELE PARCURSE DE ROMÂNIA SPRE
INTEGRARE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ.................................................47
V.1. ROMÂNII ŞI EUROPENISMUL.......................................................................................................................49
V.2. ISTORICUL RELAŢIILOR UNIUNII EUROPENE CU ROMÂNIA........................................................................50
V.3. DEMERSURI COERENTE ALE ROMÂNIEI ÎN DIRECŢIA INTEGRĂRII EUROPENE............................................52
V.4. PARTENERIATUL PENTRU ADERARE...........................................................................................................54
V.5. CADRUL INSTITUŢIONAL AL DIALOGULUI UNIUNEA EUROPEANA - ROMÂNIA..........................................56
V.6. CADRUL FINANCIAR AL ADERĂRII..............................................................................................................58
V.7. EVALUAREA PROGRESELOR ÎNREGISTRATE DE ROMÂNIA ÎN BAZA „CRITERIILOR DE LA COPENHAGA”...62
V.8. CAPACITATEA DE ASUMARE A OBLIGAŢIILOR DE STAT MEMBRU AL UE...................................................66
V.8.1. Evoluţia şi stadiul actual al negocierilor de aderarea a României la UE.......................................67
V.8.2. Adoptarea acquis-ului comunitar de către România.........................................................................69
V.8.3. Acquis-ul comunitar............................................................................................................................72
V.9. CONSECINŢELE ADERĂRII ROMÂNIEI.........................................................................................................77
V.9.1. Raportul cost – beneficii al integrării României...............................................................................78
CONCLUZII......................................................................................................79
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................83
2

3. LISTĂ DE ABREVIERI...................................................................................85
3

4. INTRODUCERE
Extinderea Uniunii Europene nu este un scop în sine, deşi se poate afirma că, pentru aşi îndeplini misiunea de a realiza unitatea europeană, de a menţine pacea pe continent şi de a
avea un rol mai activ în lume, scopul Uniunii este acela de a aduna la un loc toate popoarele
Europei. Uniunea Europeană are la bază democraţia şi drepturile omului. Pentru a putea
transpune visul unei Europe puternice ca factor de stabilitate printr-o abordare comunitară
transparentă, eficientă, si democratică Uniunea a trebuit să parcurgă o serie de etape
instituţionale.
La ora actuală Uniunea regrupează 27 de state pe plan economic şi politic, având printre
obiectivele sale apărarea democraţiei, promovarea şi respectarea drepturilor omului,
prosperitatea şi pacea. Conform Tratatului privind instituirea unei Constituţii pentru Europa,
Uniunea dispune de un cadru instituţional unic care are drept scop: urmărirea obiectivelor
Uniunii, promovarea valorilor sale, servirea intereselor Uniunii, ale cetăţenilor şi ale statelor
membre, asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor întreprinse în
vederea atingerii obiectivelor sale. În definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor
comunitare Uniunea urmăreşte să combată orice discriminare pe motive de sex, rasă sau
origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală.
Cât priveşte ţările Europei Centrale şi de Est, Uniunea consideră că este de datoria sa să
le ajute să adere la organismul european, după decenii de regim totalitar, declin economic şi
izolare de familia europeană.
Aderarea acestora este considerată necesară pentru a întări noile democraţii şi, în
consecinţă, pentru a contribui la menţinerea păcii în Europa. Consiliul European s-a exprimat,
aşadar, în iunie 1987 la Copenhaga, în favoarea aderării la UE a ţărilor central şi est –
europene care îşi doreau acest lucru.
În acelaşi timp, Uniunea este conştientă de dificultăţile presupuse de extindere, atât
pentru UE cât şi pentru ţările în cauză. La nivel economic, tehnic şi adimistrativ , aceste ţări
se află cu mult sub nivelul mediu al statelor din cadrul UE, comparativ cu ţările cel mai puţin
dezvoltate care au aderat la Uniune în etapele precedente de extindere. Această discrepanţă,
precum şi numărul de aderări propuse, care vor dubla numărul statelor membre UE, vor avea
de asemenea un impact asupra uniformităţii din cadrul UE şi asupra modului de funcţionare a
Uniunii.
În 1993, la Copenhaga, Consiliul European a stabilit criteriile pe care trebuie să le
indeplinească candidaţii la aderare (în plus faţă de condiţiile stabilite în cadrul Tratatului) : o
4

5. economie de piaţă funcţională, capacitatea de a face presiunii concurenţiale şi pieţei din
cadrul Uniunii, adoptarea acquis-ului comunitar, care presupune capacitatea de a efectua
modificări substanţiale ale legilor, reglementărilor şi prevederilor administrative, adoptarea
obiectivelor fundamentale ale Uniunii, şi anume integrarea politică, economică şi monetară.
Diferenţele dintre statele solicitante în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor şi criteriilor
constau în faptul că situaţiile lor sunt diferite, iar procesul de aderare trebuie să ţină cont de
acest lucru.
Procesul de aderare, lansat pe 30 martie 1998 pentru toate cele 10 ţări centraleuropene şi Cipru includea şi Malta şi Turcia. A fost un proces evolutiv şi complex, în care
fiecare candidat a fost apreciat în funcţie de meritele proprii şi pe baza aceloraşi criterii.
Procesul includea o strategie de pre-aderare, negocieri de aderare, o examinare analitică a
legislaţiei Comunităţii Europene şi o procedură de reexaminare. Aderarea Ciprului a fost mai
complicată de faptul că insula era împărţită de fapt între comunitatea greacă şi cea turcă.
Aderarea Turciei este dificilă din cauza nivelului de dezvoltare economică şi a reformelor
necesare în domeniul democraţiei şi al respectării drepturilor omului.
Pentru a se asigura ca o extindere de asemenea proporţii nu se realizează în detrimetrul
procesului de integrare şi pentru a preveni acest fenomen, Uniunea trebuie mai întâi să se
adapteze.
Organizarea instituţională, în cadrul căreia pot apărea uneori dificultăţi chiar în ceea
ce priveşte funcţionarea eficientă a Uniunii cu 27 state membre, trebuie să fie regândită în
condiţiile în care Uniunea trebuie să continue să funcţioneze eficient cu peste 27 de membri.
Într-un “Protocol privind extinderea Uniunii Europene”, Tratatul de la Nisa include prevederi
instituţionale referitoate la sistemul de votare în cadrul Consiliului (care a intrat în vigoare la
1 ianuarie 2005), la alocarea locurilor în Parlamentul European începând cu mandatul 20042009 şi la reorganizarea Comisiei.
Potrivit lucrărilor summit-ului din 22-23 iunie 2007 de la Bruxelles,care au pus in
discuţie reformarea instituţională a UE, statele membre au ajuns relativ uşor la un acord
privind terminologia amendamentelor la tratate, eliminând orice element de factură
Constituţională. Tocmai de aceea, nu va exista un nou tratat unic al UE, ci se vor amenda cele
trei tratate fundamentale, iar noile texte nu vor include termenul „Constituţie” sau referiri la
simboluri de factură statală ale UE, precum steagul, imnul sau motto-ul.
Negocierile maraton de la Bruxelles s-au purtat pe câteva teme mari:
-
personalitatea juridică a Uniunii;
-
sistemul de vot din Consiliul UE;
-
includerea sau nu a Cartei drepturilor fundamentale in interiorul tratatului;
5

6. -
politica externa si de securitate;
-
funcţia de ministru de externe al UE;
-
creşterea rolului parlamentelor naţionale în procesul de luare a deciziilor in UE;
-
supremaţia dreptului european asupra dreptului naţional;
-
distribuţia competenţelor intre statele membre şi comunitate.
România a susţinut de la bun inceput propunerea de compromis a Preşedintiei
Germane, şi a pledat pentru păstrarea celor mai importante elemente convenite in 2004 in
Tratatul Constituţional, document ratificat de trei sferturi dintre statele membre, inclusiv ţara
noastră. Noile prevederi vor intra in vigoare până in 2009.
Va exista un preşedinte pe termen lung al Uniunii, care va fi responsabil de afacerile
UE. Un inalt reprezentant de politica externa va vorbi in numele Uniunii Europene in lume,
dar numai dacă cele 27 de state membre se pun de acord asupra mesajului.
Parlamentele naţionale ale tărilor membre vor avea un cuvânt mai important cu
privire la modul in care sunt adoptate legile UE. Deşi votul naţional va fi desfiinţat in peste 50
de capitole de negociere, Marea Britanie va păstra clauzele de exceptare in domeniul
cooperării in materie de poliţie si justiţie, ca si in domeniul obligativităţii cartei drepturilor
fundamentale.
Polonia a fost statul membru cel mai greu de convins să fie de acord cu un compromis
referitor la sistemul de vot din Consiliul Uniunii Europene, deşi a fost de acord cu sistemul de
vot cu dublă majoritate. Tratatele fundamentale ale UE vor fi amendate in sensul reformării
instituţiilor europene. De la schimbarea componentei Parlamentului European şi a Comisiei
Europene, şi acordarea unor puteri mai mari preşedintelui Comisiei, până la controversatul
sistem de vot in Consiliul UE, care va fi schimbat in 2014.
Reformarea instituţională a Uniunii Europene este necesară pentru insăşi funcţionarea
comunităţii în situaţia participării a unui număr aproape dublu de state la procesul decizional.
Polonia a dorit introducerea in Consiliul UE a unui sistem de vot bazat pe radacina patrata din
populatia statului membru, susţinând că ea şi statele asemănătoare ei vor fi dezavantajate de
sistemul cu dubla majoritate, convenit in 2004 pentru Tratatul constituţional.
Polonia a cedat după ce a obţinut o perioadă de tranziţie, până în martie 2017, pană
când dacă o decizie trebuie să fie adoptată in sistem de majoritate calificată, orice stat
membru va putea cere ca acea decizie să fie luată pe baza vechiului sistem definit de tratat, si
nu pe baza celui al dublei majorităţi.
Marea Britanie a cedat in ceea ce priveşte obligativitatea legală a Cartei drepturilor
fundamentale, dar totuşi, Carta ca atare nu va fi inclusa in textul tratatelor. Articolul din
tratate referitor la drepturile fundamentale va conţine o referinţă la Carta drepturilor
6

7. fundamentale, conferindu-i valoare juridică. De asemenea, Marea Britanie a cedat şi in ceea
ce priveşte personalitatea juridică a Uniunii Europene si supremaţia dreptului comunitar. In
cele din urmă, titlul Uniunea Europeana va avea o consistenţă juridică, pentru că UE va fi,
prin noul tratat, o personalitate juridică. Termenul „Comunitate” va fi inlocuit in toate textele
cu termenul „Uniune”. Uniunea va urma şi va inlocui Comunitatea, se va spune in tratate.
In ceea ce priveşte supremaţia dreptului european asupra dreptului naţional, statele
membre au apelat la un compromis, prin care Conferinţa Interguvernamentală va adopta o
declaraţie separată prin care să recunoască supremaţia dreptului european prin jurisprudenţa
Curţii Europene. Olanda si Cehia au obţinut intărirea rolului parlamentelor naţionale in
procesul decizional din UE. Astfel, intervalul de timp acordat parlamentelor naţionale pentru
a examina propunerile legislative europene se va mări de la 6 la 8 săptămani. De asemenea,
mecanismul de control al subsidiarităţii va fi intărit printr-o procedură specială, in care dacă o
propunere legislativă europeană este contestată de majoritatea simplă a voturilor alocate
parlamentelor naţionale, Comisia Europeana va reexamina actul si va decide păstrarea textului
sau amendarea lui. Dacă decide păstrarea textului, Comisia trebuie să il prezinte din nou
parlamentelor naţionale, impreună cu o scrisoare de argumentaţie (reasoned opinion)
referitoare la motivele pentru care principiul subsidiarităţii este respectat.
Preşedintele Comisiei Europene, Manuel Barroso a declarat că succesul acestui
summit este in primul rand un avantaj al cetăţenilor europeni. De altfel, in ultimul timp
susţinerea populaţiei europene pentru reforma UE a crescut de la 63% la 66%, conform
datelor din ultimul Eurobarometru.
Bătălia s-a purtat pe frontul proiectului de mandat pentru convocarea unei Conferinte
Interguvernamentale care să modifice actualul text al Tratatului Constituţional, cel respins in
referendum de Franţa si Olanda in 2005, pentru a da naştere unui Tratat pentru reformă care
să amendeze cele trei tratate ale UE:
- Tratatul privind constituirea Comunitatii Europene,
-
Tratatul Euratom
-
Tratatul Uniunii Europene, care isi va schimba denumirea in Tratatul privind
funcţionarea Uniunii.
Acordul celor 27 este un succes al Preşedinţiei Germane a Uniunii Europene iar la
finalul reuniunii, statele membre au ajuns la o inţelegere iar Europa va putea să iasă din „faza
de reflecţie” şi să meargă inainte. După doi ani in care s-a discutat pe un teren arid despre
„Tratatul Constitutional”, statele membre nereuşind să ajungă la nici o inţelegere pentru
ratificarea sa in unanimitate, Preşedintia Germană a Uniunii Europene a reuşit să deblocheze
impasul in care se afla UE, printr-o propunere de compromis viabilă şi rezonabilă. Preşedintia
7

8. Germană a purtat discuţii bilaterale cu toate statele membre incă de la inceputul mandatului
sau, făcand din deblocarea crizei tratatului constituţional o prioritate de top. Compromisurile
făcute de statele membre au fost reciproce şi nu au afectat cele mai importante elemente de
reformă convenite in 2004 prin Tratatul Constitutional. Cei 27 de sefi de state si de guverne
au reuşit să cadă de acord asupra unui mandat „foarte precis” pentru Conferinţa
Interguvernamentală. Deşi in 2005 Franţa a fost chiar una dintre ţările care au respins tratatul
constituţional, odata cu preluarea preşedinţiei franceze de către Nicolas Sarkozy, acest stat a
redevenit un motor al integrării europene. Astfel, Franţa a avut un puternic rol de mediator in
negocieri, iar preşedintele Poloniei Lech Kaczynski, a ţinut să mulţumească preşedintelui
francez pentru rolul de mediator pe care şi l-a asumat alături de Preşedintia Germană a UE.
In Declaraţia de la Berlin din martie 2007, statele membre UE au fost de acord să
convină asupra unei reforme a tratatelor fundamentale ale Uniunii pană la următoarele alegeri
generale parlamentare europene din 2009. Astfel, era necesar un acord clar al tuturor statelor
membre la Consiliul European de vară, astfel incat amendamentele tratatelor sa fie finalizate
pană la finele lui 2007 iar statele membre să aibă timp să ratifice noile prevederi până în 2009.
Conform Concluziilor Preşedinţiei Germane a Uniunii Europene la Consiliul European din
21-22 iunie 2007, document care include in Anexa I mandatul pentru Conferinta
Interguvernamentala, aceasta se va desfaăşra in timpul mandatului Portugaliei la preşedinţia
UE. Astfel, textul amendamentelor la tratate va fi finalizat pana in decembrie 2007. Jose
Socrates, primul-ministru al Portugaliei, a declarat după summitul de la Bruxelles că doreşte
chiar să devanseze adoptarea tratatelor amendate pentru luna octombrie a acestui an.
8

9. CAPITOLUL I. DESCHIDEREA UNIUNII EUROPENE SPRE ŢĂRILE EUROPEI
CENTRALE ŞI DE EST
I.1.Precizări prealabile
Uniunea Europeană se confruntă, în prezent cu două provocări majore şi anume
aprofundarea integrării politice şi extinderea spre est. Uniunea Europeană este, în primul
rând, un element de stabilitate în lume, decizia infiinţării sale conducând la peste cincizeci de
ani de pace pe continent. O realizarea majoră a Uniunii Europene este crearea Pieţei Unice,
care a contribuit la prosperitatea statelor membre şi a cetăţenilor Uniunii şi a permis Europei
să devină o forţă economică într-o lume a concurenţei acerbe şi a globalizării.
Unul dintre principiile fundamentale ale Uniunii Europene a fost acela că integrarea
trebuie deschisă oricărei ţări europene. Pentru ţările din Europa Centrală şi de Est acest lucru
a devenit posibil din 1989, odată cu sfârşitul divizării posbelice artificiale a Europei, când
ţările din fostul bloc comunist au ales democraţia şi libertatea.
Integrarea acestor ţări este o prioritate majoră atât a Uniunii Europene, cât ţi a ţărilor
candidate.
Ceea ce deosebeşte procesul de extindere care are loc în prezent nu sunt numai
provocările “tradiţionale” ale aderării succesive din trecut, dar şi abordarea diferită a dosarului
extinderii cu un număr de state fără precedent. În plus, ţările candidate doresc să se alăture
unei Uniunii puternice şi competitive, care să reprezinte mai mult decât o funcţie de
reprezentare a diferitelor interese naţionale.
Pentru ca Europa să devină un model de securitate, libertate şi participare, ţările care
doresc să adere la UE şi care sunt parte a Europei, trebuie să conlucreze la “aprofundarea”
9

10. Europei, promovând acel tip de solidaritate care va conferi tuturor statutul de cetăţean
european, acela care există deja între cetăţenii statelor membre- o solidaritate lipsită de
discriminare, bazată pe respectarea prerogativelor naţionale şi a libertăţilor democratice şi pe
tratamentul egal al cetăţenilor statelor membre.
În acelaşi timp “miza declarată a acestui vast exerciţiu de reformare a Uniunii este de a
transforma construcţia europeană într-una mai democratică, mai aproape de interesele şi
necesităţile cetăţenilor europeni, într-una a oportunităţilor egale pentru toţi indivizii şi nu în
ultimul rând, într-o structură mai activă şi mai eficientă pe plan extern.
I.2.Uniunea Europeană: constituire şi evoluţie
La Maastricht s-a desfăşurat între 9-11 decembrie 1991 unul dintre cele mai
importante evenimente din ultima jumătate de secol, care a marcat definitiv construcţia
europeană, netezând calea spre mult visata Uniune Europeană.
Ideea creării unei “uniuni” europene, după instituirea Comunităţilor Europene, a fost
pentru prima oară afirmată în cadrul Întâlnirilor la nivel a şefilor de state şi guverne a celor
“nouă” de la Paris. Cu această ocazie s-a lansat invitaţia întocmirii unor proiecte pe această
temă, care au fost ulterior prezentate la Întâlnirile la nivel înalt din 1974, în documentul
cunosctu sub denumirea de Raportul Tindemans.
Menit să întărească coeziunea internă şi externă comunitară, sub forma unei uniuni,
documentul amintit nu propunea nişte modificări radicale ale procesului integraţionist. Astfel,
se urmărea consolidarea sistemului instituţional existent prin alegerea directă a membrilor
Parlamentului, dobândirea iniţiativei legislative de către Parlament şi reîntoarcerea la votul
majoritar în Consiliu.
Documentul mai prevedea unificarea acţiunii comunitare (economice) cu cooperarea
politică. Consiliul Comunităţilor Europene urma să devină un centru unic de decizie, prin
dobândirea de competenţe privind cooperarea politică a statelor membre, care ar fi permis
elaborarea unei politici externe comune ce s-ar fi impus statelor ca orice decizie comunitară.
Nu trebuie trecută cu vederea nici deschiderea procesului integraţionist către noi
domenii, cum ar fi domeniul apărării şi producţiei de armament care s-a recomandat a fi
inclus în cooperarea politică a statelor (o politică comună de apărare).
Nevoia concretizării ideilor din raportul Tindemans, a fost reafirmată în Declaraţia
solemnă asupra Uniunii Europene, adoptată de Consiliul European de la Stuttgard din 1983,
ce a reprezentat suportul Proiectului de tratat
de Uniune Europeană adoptat de către
Parlamentul European la 14 februarie 1984 şi transmis statelor membre spre ratificare.
10

11. Prin cele 87 de articole ale proiectului s-a schiţat un cadru instituţional şi juridic în
care cele trei Comunităţii erau înlocuite cu o entitate unică, cu competenţe care acopereau şi
domeniul politicii externe şi cel al politicii de apărare. Parlamentul dobândea putere de
codecizie alături de Consiliu iar Consiliul European devenea o instituţie a Uniunii . Proiectul
nu a întrunit însă, adeziunea guvernelor statelor comunitare, care au optat pentru revizuirea
tratatelor institutive prin Actul Unic European.
Evenimentele care au marcat sfîrşitul deceniului nouă au determinat o schimbare de
atitudine şi optică astfel că statele comunitare, prin mesajul comun al reprezentanţilor
Germaniei şi Franţei, au recunoscut “necesitatea accelerării construcţiei politice a Europei
celor doisprezece şi, urmând voinţa semnatarilor Actului Unic European, să transforme
ansamblul relaţiilor dintre statele lor într-o Uniune Europeană dotată cu mijloacele necesare
de acţiune”.
Ca urmare, în cadrul a două conferinţe interguvernamentale paralele (una privind
Uniunea politică cealaltă privind Uniunea economică şi monetară) au început pregătirile
pentru elaborarea proiectului de “Tratatul asupra Uniunii Europene”. Acest proiect de tratat a
fost supus dezbaterii Consiliului European de la Maastricht (9-11 decembrie 1991), ţările
comunitare exprimându-şi acordul cu privire la “Tratatul asupra Uniunii Europene” ce a fost
semnat tot la Maastricht (7 februarie 1992) de către miniştrii de externe şi de finanţe a celor
doisprezece. Referindu-se la această fază decisivă a procesului integrării europene,
preşedintele Franţei (Fr. Mitterand) afirma că “Maastricht este unul dintre cele mai importante
evenimente din ultima jumătate de secol. Punctul de ancorare a douăsprezece ţări într-o
comunitate în care sunt constrînşi de acum înainte să acţioneze împreună în domeniile cele
mai importante ale activităţilor politice. Dar acest lucru este ireversibil”.
Documentul de mare complexitate, tratatul de la Maastricht a avut ca miză dubla
negociere a Uniunii economice şi monetare şi a Uniunii politice, care debutase din decembrie
1990, în cadrul Consiliului Europei de la Roma. Desigur această dublă negociere răspundea
unei duble inovaţii crearea unei Uniunii economice şi monetare şi a unei Uniunii politice,
structuri care dirijau construcţia europeană “dinspre economic înspre politic”
Obiectivul major al Uniunii a fost acela “de a organiza în mod coerent şi solidar
relaţiile între statele membre şi între popoarele lor” (art.A TUE). Uniunea Europeană nu-şi
propunea o alternativă la construcţia europeană şi nici o sinteză a structurilor existente.
Tratatele care au pus bazele Comunităţilor europene nu au fost înlocuite de la 1 ianuarie 1993,
ci numai modificate. Iar Comunităţile europene nu au fuzionat ci continuă să existe într-o
formă mai elaborată. De altfel, chiar TUE în titlul I art. A menţioneză că “prezentul tratat
marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni fără încetare şi mai strînsă între
11

12. popoarele europene”. Actuala Uniune Europeană se bazează, deci pe Comunităţile europene
care funcţionează potrivit tratatelor lor consecutive (modificate prin art. G-I din Tratatul de la
Maastricht).
Ea nu are personalitate juridică proprie aşa cum au Comunităţile şi nici capacitatea de
angajare în relaţiile internaţionale. În fapt, Uniunea Europeană nu are decât o existenţă
politică ce se sprijină pe trei structuri : Comunitatea Europeană, Politică externă şi de
securitate comună şi Afaceri interne şi justiţie.
Uniunea Europeană se confruntă, în prezent cu două provocări majore: aprofundarea
integrării politice şi extinderea spre est. Uniunea Europeană este, în primul rând, un element
de stabilitate în lume, decizia infiinţării sale conducând la peste 50 de ani de pace pe
continent. O realizare a Uniunii este Crearea Pieţei Unice, care a contribuit la prosperitatea
statelor membre şi a cetăţenilor Europei să devină o forţă economică într-o lume a concurenţei
acerbe şi a globalizării.
Unul dintre principiile fundamentale ale Uniunii Europene a fost acela că integrarea
trebuie deschisă oricărei ţări europene. Pentru ţările din Europa Centrală şi de Est acest lucru
a devenit posibill în 1989, odată cu sfârşitul divizării postbelice artificiale a Europei, când
ţările din fostul bloc comunist au ales democraţia şi libertatea. Integrarea acestor este acum o
prioritate majoră atât a Uniunii Europene cât şi a ţărilor candidate.
12

13. CAPITOLUL II. UNITATEA EUROPEANĂ ÎN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ
În abordarea acestei teme de o mare complexitate dar şi de o strictă actualitate
considerăm necesare unele trimiteri la eforturile europenilor (încă din antichitate) de a oferi
modelul unei lumi ideale comune.
Ideea de „Europa” vine din mitologia greacă: Zeus, transformându-se în taur, o
răpeşte pe Europa, fata regelui fenician, pentru a o lua cu el în insula Creta. Până în
Antichitate, noţiunea de „Europa” cuprindea modelul unei lumi ideale comune, prin natura sa
potrivită a ţine loc de factor unificant. Într-adevăr, ea, reprezintă un element de legătură
politică şi spirituală, caracterizată de o multitudine de forme expresive, manifestându-se deja
în epoci îndepărtate, în primele coaliţii ale oraşelor state greceşti, născute în timpul
războaielor persane, în timpul imperiului roman şi al celui franco-roman al lui Carol cel Mare,
în Sfântul Imperiu Roman de naţiune germanică, perioada Renaşterii şi a Iluminismului, în
conceptul european al dinastiilor regale şi în sfârşit în zilele noastre.
Reflecţiile literare asupra Europei unite sunt numeroase până în Evul Mediu şi, după
aceea, în epocile succesive. În „Recuperarea Pământului Sacru”(1305-1307) juristul francez
Pierre Dubois imaginează un sistem de pace europeană pus sub cârmuirea «creştinismului»,
adică a regelui Franţei.
În secolul XV, regele Podibrado al Boemiei redactează un plan destinat creării unei
alianţe europene pentru menţinerea păcii, în care sunt prezente, chiar dacă în formă
embrionară, părerile cu privire la modalităţile de alcătuire a controverselor, al procedurilor
arbitrare şi chiar la un sistem de reprezentanţă constituit în virtutea exercitării comune a unor
drepturi suverane. În acea epocă îndepărtată, ideea de «Europa» se întăreşte înainte de toate
de teama unei invazii turceşti şi din dorinţa de a se realiza pacea la nivel intern.
Concepţia unei «păci europene», este însă destinată a se dezvolta şi în epoca modernă.
După opera lui William Penns «An Essay towards the Present and Future Peace in Europe »,
urmează reflecţiile « Some Reasons or an European State» (1710) ale lui John Bellers. Câţiva
ani mai târziu scriitorul si filozoful francez J. J. Rousseau, , în al său «Projet pour la paix
perpétuelle », nu se încrede în voinţa principilor europeni de a ajunge la un acord de pace , a
cărei realizare el susţine că ar putea fi împlinită numai printr-o revoluţie. Dacă I. Kant, în
opera « Zum ewigen Frieden1 » schiţa o amplă federaţie de state europene, republicană şi de
1
I. Kant, „Asupra păcii eterne” – 1795.
13

14. lungă durată, lucrarea lui Saint Simon şi a lui Thierry «De la réorganisation de la société
européenne ou de la nécessitéet des moyens de rassembler les peuples de l´Europe en un seul
corps politique en conservant à chacun son indépendence nationale » (1814) naşte însă,
pentru prima oară, discuţia care va anima încă epocile succesive, ajungându-se până la
dezbaterea actuală asupra integrării Europei democratice („rassembler les peuples”),
economică şi socială. Viziunea este mult diferită faţă de cea a romancierului Victor Hugo
despre „Statele Unite ale Europei” (1849) mult mai vagă din punct de vedere politic.
II.1. Ideile de unitate europeană în perioada interbelică
Până la primul război mondial, afirmarea progresivă a naţionalismului va opri
răspândirea ideii de Europa; ea va fi reluată numai după război de către contele Richard
Coudenhove-Kalergi, în lucrarea „Pan-Europa” (1923), în care aristocratul milita pentru
crearea unui stat federal, „Statele Unite ale Europei”, care excludea Marea Britanie şi Uniunea
Sovietică. Pentru a răspândi propriile idei, contele Richard Coudenhove-Kalergi întemeia o
Uniune paneuropeană, proiect în care se implicau şi miniştrii de externe francez şi german
Aristide Briand şi Gustav Stresemann. În 7 septembrie 1929, Briand prezenta în cadrul
Societăţii Naţiunilor planul pentru crearea unei federaţii europene, în care îşi propune să
instituie un Comitet politic permanent şi un Secretariat. Pentru a nu minimaliza în mod
excesiv suveranitatea statală, planul prevedea crearea unei federaţii, fondată pe forme de
cooperare confederală. Din cauza slabei voinţe manifestate de alte state europene, probabil că
şi din cauza crizei politico-economice care se ivea către sfârşitul anilor 20, planul cade.
Contribuie la „îngroparea” lui definitivă şi poziţiile critice prin care se refuză direct singura
posibilitate de constituire a unei organizaţii politice alternative la Societatea Naţiunilor.
II.2. Integrarea europeană după cel de-al doilea război mondial
Ideea de «Europa» se impune rapid după cel de-al doilea război mondial În discursul
pronunţat la Zurrich în 19 septembrie 1946, Winston Churchill promite „reconstrucţia familiei
de popoare a Europei” în cadrul „Statelor Unite ale Europei”. Marea Britanie, intenţionând
mai întâi a-şi recăpăta o poziţie importanţă în cadrul Commonwealth, doreşte, în primul
moment, a lăsa realizarea primilor paşi de către alte state europene, mai ales de către Franţa;
Marea Britanie rămânând deocamdată în afara proiectului. După al doilea război mondial,
14

15. fostele mari puteri europene, influenţate de cerinţele de securitate izvorâte odată cu începerea
războiului rece, concep noul ideal de unificare european-occidentală ca un tip de reacţie
adversă la decăderea economică şi politică a lor însuşi. În timp scurt apar:
-
Uniunea Europeană (denumită succesiv Uniunea Europei occidentale, UEO), în 17
martie 1948;
-
Organizaţia pentru cooperare economică europeană (OCEE, mai târziu OECD), în 16
aprilie 1948;
-
Pactul Atlanticului de Nord (NATO), în 4 aprilie 1949;
-
Consiliul Europei, în 5 mai 1949, ale cărui state membre aderă la sistemul de tutelă
juridică prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale în 4 noiembrie 1950.
II.3. Crearea primelor comunităţi europene
La 9 mai 1950, într-o declaraţie adresată mai ales Germaniei, ministrul de afaceri
externe francez Robert Schumann ilustrează proiectul dezvoltat de Jean Monnet pentru
crearea unei Comunităţi de integrare europeană funcţional limitată, în primul rând, în
sectoarele cărbunelui şi oţelului. „Uniunea montană” ar fi trebuit ca să constituie „prima etapă
a unei federaţii europene”:
«Guvernul francez propune să pună întreaga producţie franco-germană de cărbune
şi de oţel sub egida unei Înalte Autorităţi Comune, instituită în cadrul unei organizaţii
deschisă cooperării cu alte state europene. Unirea producţiei de cărbune şi de oţel va
asigura imediat construirea unei baze comune a dezvoltării economice, prima etapă spre
crearea Federaţiei europene. În acest mod se va putea realiza , în timp scurt şi cu uşurinţă,
acea fuziune de interese, menită să constituie o Comunitate economică care să ducă la
crearea unei Comunităţi mai mari şi mai profunde între statele care, pentru mult timp, s-au
confruntat în cursul unui conflict sângeros2…».
Prin controlul industriilor cheie în acea epocă, planul Schumann-Monnet oferă Franţei
o serie de garanţii în confruntările cu o Germanie care, progresiv, îşi relua o poziţie de forţă;
el permite pe deasupra crearea unui regulament de integrare în gradul de a se dezvolta
ulterior, graţie instaurării de raporturi de parteneriat. Italia, statele Benelux şi Germania (unde
suscită viu interes, după cum se reţine din exclamaţia lui Konrad Adenauer „cu toată inima”),
2
Discursul ţinut de Robert Schumann la Quai d'Orsay, sediul Ministerului de Externe la conferinţa de presă prin
care anunţă constituirea CECO
15

16. acceptă imediat planul; Marea Britanie, însă, legată încă de raporturile din cadrul
Commonwealth, nu ia parte la acest proiect. Până la 20 iunie 1950, la Paris, se deschid
tratative care, în 18 aprilie 1951, conduc la semnarea Tratatului institutiv al Comunităţii
europene a cărbunelui şi a oţelului (CECO), al cărui sediu este fixat la Luxemburg. Odată
ratificat de statele membre, Tratatul intră în vigoare la 25 iulie 1952, cu Jean Monnet ca
primul preşedinte al Înaltei Autorităţi (Comisia). Mai mult decât atât, în acei ani, pe fondul
crizei din Coreea şi al reînarmării Germaniei (cu acordul Statelor Unite), Franţa pregăteşte un
plan pentru a crea o Comunitate europeană de apărare (CEA). Ratificarea tratatului CEA dă
faliment din cauza refuzului pronunţat al Adunării franceze în 30 august 1954. Eşuează astfel
posibilitatea de a se crea o amplă Comunitate politică europeană(CPE).
Experienţa funcţionării CECO recomanda, în primul rând, adoptarea unei politici de
integrare a sectoarelor economice menite creării Comunităţii limitate sub un profil funcţional.
În cursul Conferinţei miniştrilor de externe de la Messina din 1şi 2 iunie 1955 se pune de
acord convocarea unui comitet, pus sub conducerea lui Paul-Henri Spaak, însărcinat să
redacteze proiectele de tratate referitoare la piaţa comună sau la energia nucleară. În 29 mai
1956, la Veneţia, este prezentată partea finală a tratatului miniştrilor de externe. Raportul
Spaak indică a fi necesară, la sfârşitul constituirii unei pieţe comune, fuziunea pieţelor
naţionale şi introducerea unei uniuni vamale; în plus, ea trebuia să conţină şi propunerea
referitoare la instituirea de diverse grade de dezvoltare a pieţei comune, care ar urma unei
perioade tranzitorii. Raportul propune, la sfârşit, constituirea unor organe comunitare: un
Consiliu de Miniştri, o Comisie Europeană dotată cu prerogative proprii, o Curte de Justiţie şi
o Adunare Parlamentară, toate recrutate dintre organele deja existente ale CECO. Un model
similar a putut de asemenea să ţină locul de bază pentru constituirea unei Comunităţi destinată
uzului paşnic al energiei atomice.
În lunile care au urmat, sub îndrumarea lui Spaak, o Conferinţă inter-guvernamentală
va lucra pe aceste baze la Tratatul constitutiv al Comunităţii Economice Europene(CEE) şi la
Tratatul constitutiv al Comunităţii Economice Europene pentru Energia Atomică(CEEA).
Tratatele sunt semnate la 25 martie 1957 la Roma 3 şi intră în vigoare în toate statele membre
la 1 ianuarie 1958, după ratificare. Dacă tratatul CECO învesteşte Înalta autoritate cu
competenţe tipice oricărui organ legislativ, Tratatul CEE încredinţează dimpotrivă Comisiei,
cum reiese din cuvintele primului său preşedinte, Walter Hallstein, rolul de „motor, custode şi
mediator al tratatului”. Spre deosebire de CECO, decizia în sfârşit adoptată atribuie, ca o
caracteristică fundamentală a Consiliului de Miniştri, competenţa de a emana acte juridice ale
CEE (astăzi CE).
3
Cunoscut sub de numirea de Tratatul de la Roma
16

17. După falimentul CEA şi al CPE se remarcă însemnătatea crescândă a propunerii
susţinute de gaulliştii francezi, conform căreia ar fi posibilă crearea unei Uniuni politice
europene numai constituind o organizaţie fondată pe o formă de cooperare şi cu caracter
confederativ, nu una supranaţională.
La 18 iulie 1961, Întâlnirea la nivel înalt a celor şase state membre ale Comunităţii
Europene încredinţează unei comisii de experţi sarcina de a elabora planuri destinate „a da
uniunii de popoare, în timp scurt, un caracter statutar”. Sub responsabilitatea ambasadorului
francez Fouchet, în 10 decembrie 1961 un grup de lucru al Comisiei de experţi prezintă un
proiect referitor la înfiinţarea unei uniuni europene de natură confederală, organizată la nivel
interguvernamental, şi nu o uniune supranaţională. Acelaşi text prevede crearea unei politici
externe şi de apărare comune, şi forme de cooperare în sectoarele culturii şi ale ştiinţei. În
ceea ce priveşte politica economică, planul Fouchet prevede «apropierea, coordonarea şi
armonizarea», dar lasă nerezolvat raportul dintre comunităţile existente (CEE,CECO şi
CEEA)şi competenţele supranaţionale. Lipseşte, însă, recunoaşterea acquis-ului comunitar
supranaţional ale celor 3 comunităţi, de curând adăugat. În 1962, din păcate, atât planul
Fouchet cât şi contrapropunerile referitoare la fondarea unei Uniuni europene ratează din
cauza imposibilităţii de a se ajunge la un acord asupra textului tratativelor.
După tratatul asupra fuziunii executivelor din 8 aprilie 1965 se instituie o Comisie şi
un Consiliu comune. Comunitatea, în prima jumătate a aceluiaşi an, e constrânsă să înfrunte
cea mai importantă criză din istoria sa. Pentru mai mult de un semestru, într-adevăr, Franţa
refuză să ia parte la şedinţele Consiliului de Miniştri şi îi împiedică astfel funcţionarea 4.
Motivul care a determinat asemenea comportament este susţinerea menţinerii principiului
unanimităţii, în organele decizionale, în cadrul Consiliului de Miniştri. Mult mai tari sunt însă
aspiraţiile gaulliste, pentru restrângerea mediul de acţiune a Comisiei, intenţionând să
întărească poziţiile statelor naţionale. După formularea unor ample concesii în întâlnirile cu
cererile franceze, criza este definitiv depăşită prin „Compromisul de la Luxemburg” din 29
ianuarie 1966, conform căruia, deciziile referitoare la intereselor vitale ale statelor membre
trebuie să fie luate de comun acord, excluzând deci deciziile adoptate cu majoritate.
După demisia lui de Gaulle şi conferinţa conducătorilor de state şi de guverne de la
Haga din 1şi 2 decembrie 1969 se poate elabora în sfârşit un program asupra viitorului
comunităţii. Oportunitatea de a începe lucrările acestui plan e reprezentată de încheierea în 31
decembrie 1969, a primei faze tranzitorii, cu durata de 12 ani 5 . Programul prevede începerea
imediată a tratativelor cu statele care şi-au manifestat dorinţa de a adera la Comunitate;
4
5
Criză denumită „politica scaunului gol”
art., 8 CEE, art.7 CE;abrogat de Tratatul de la Amsterdam
17

18. înseamnă pe deasupra posibilitatea formulării unui acord asupra noii constituţii financiare a
comunităţilor europene dotate cu resurse proprii care să dea naştere unei Uniuni economice şi
monetare (UEM) alegeri directe în parlamentul european, şi, în sfârşit, crearea unei cooperări
politice europene. Referatul, încredinţat miniştrilor de externe de către şefii de state şi de
guverne6, este aprobat în 27 octombrie 1970 şi indică paşii de urmat în viitor, exprimându-se
în favoarea unei cooperări interguvernamentale, caracterizată prin absenţa elementelor de
integrare supranaţională în sectorul politicii externe.
În cursul anilor `70, obiectivele individualizate la conferinţa la nivel înalt de la Haga
din 1969 sunt realizate numai în parte: se creează o Constituţie financiară, în virtutea căreia
CEE obţine resurse proprii din tarifele vamale comune, din recoltele agricole şi procentele
asupra veniturilor din TVA ale statelor membre. În 1970 încep tratativele pentru aderare Marii
Britanii, Irlandei, Danemarcei şi Norvegiei, care în 1973 duc la aderarea acestor ţări; intrarea
Norvegiei ratează din cauza rezultatului negativ al referendumului organizat în această ţară.
Planul pentru crearea unei uniuni economice şi monetare este din păcate destinat a nu
avea succes. În ciuda diferitelor propuneri (planul Barre din 1969 şi planul Werner din 1970,
iniţiativa Jenkins din 1977), din cauza însemnatelor divergenţe, dintre statele membre, în
materie economică şi pe tema politicii monetare, nu este posibilă realizarea numeroaselor
proiecte elaborate. Cu toate acestea, în 1978,, sub iniţiativa lui Giscard d`Estaing şi a lui
Helmut Schmidt, ia naştere Sistemul Monetar european (SME), micul fragment al uniunii
economice (care nu prevede participarea Marii Britanii). Datorită SME, drumul schimbării în
statele membre devine mai stabil; în principiu este posibilă diminuarea costurilor tranzacţiilor
economice transfrontaliere, care să favorizeze în paralel, sub un profil de politică monetară,
piaţa internă.
Cooperarea prospectată de referatul Davignon în sectorul politicii externe conduce,
înainte de toate, la o mai intensă colaborare între miniştrii de externe ai statelor membre. În
plus, în fiecare an, se reuneşte conferinţa la nivel înalt a conducătorilor de state şi de guverne,
în cursul căreia sunt formulate liniile directive în materie de dezvoltare a Comunităţii.
Începând din anul 1979, la propunerea lui Giscard d`Estaing, asemenea conferinţe la nivel
înalt vor purta numele de «Consiliul european de şefi de state şi de guverne » (sau Consiliul
european tout court). Consiliul ar fi trebuit ca să se reunească de trei ori pe an, prevăzând şi
participarea miniştrilor de externe şi a preşedintelui Comisiei. În 1976, Consiliul ajunge la un
acord asupra modalităţilor de alegere directă în Parlamentul european, alegeri ce se vor ţine
pentru prima oară în 1979.
6
Cunoscută ca „Declaraţia de la Luxemburg, Declaraţia Davignon”
18

19. II.4. Actul Unic European
În iunie 1986, în cursul întâlnirii la nivel înalt de la Milano, Consiliul Europei, în ciuda
votului împotrivă al Danemarcei, al Greciei (intrată ca să facă pare din Comunitate în 1981) şi
al Marii Britanii, se exprimă în favoarea convocării unei Conferinţe interguvernamentale
căreia îi va fi încredinţată revizuirea tratatelor. După aderarea, în 1986, a Portugaliei şi a
Spaniei, lucrările conferinţei interguvernamentale se concluzionează în elaborarea «Actului
unic european», semnat la 17 februarie 1986 şi intrat în vigoare numai la 1 iulie 1987. AUE
«unifică » numeroasele politici comunitare şi sectoarele până acum extracomunitare (cum ar
fi, de exemplu, politica externă) în «Acte europene». Cu AUE sunt astfel prevăzute în tratate
Consiliul European şi CPE. Din modificările aduse de AUE Tratatului CEE rezultă astfel
prima reformă fundamentală a Comunităţii. Ea se extinde substanţial în următoarele sectoare
ale politicii comunitare:
-
al pieţei interne, în care este garantata libera circulaţie a mărfurilor şi a persoanelor, a
serviciilor şi a capitalului (art. 8A-8C, art. 100A, art.100B CEE);
-
al cooperării în sectorul politicii economice (art. 102A CEE);
-
al noilor competenţe din sectoarele cercetării, tehnologiei şi protecţiei mediului (art.
130F-130T CEE);
-
al politicii sociale (art. 118A şi 118B CEE);
-
al dezvoltării economice concentrat ca obiectiv comunitar (art. 130A-130E CEE);
-
al reformării procedurii decizionale şi legislative pentru a favoriza o mai intensă
colaborare între instituţiile CE (art. 149 CEE).
Cu AUE se întărea voinţa de dezvoltare ulterioară a proiectului de integrare. În iunie
1988, Consiliul european de la Hannover însărcina un grup de lucru, sub conducerea
preşedintelui Comisiei, Delors, să examineze posibilităţile de realizare treptată a Uniunii
Economice şi Monetare. În baza referatului Delors, prezentat la întâlnirea la nivel înalt de la
Madrid din 26 şi 27 iunie 1989, intrarea în vigoare a primei faze a Uniunii Monetare este
fixată la 1 iulie 1990. Deja în 27 şi 28 octombrie 1989 se fixează 1 ianuarie 1999 ca dată de
începere a următoarei faze, pregătirea instituţională a unui sistem european de bănci centrale.
La Dublin, în 25 şi 26 iulie, pentru a întemeia o largă Uniune europeană, se decide în sfârşit a
se convoca, alături de conferinţa interguvernamentală asupra Uniunii Economice şi Monetare,
o întâlnire la nivel înalt în paralel.
19

20. În această perioadă căpăta însemnătate problema lărgirii spre est a Comunităţii,
impusă de prăbuşirea sistemului comunist din blocul est-european. Numeroasele probleme de
natură economică, evidente după unificarea celor două Germanii, lasă să se anticipeze ce
probleme vor fi necesare a se înfrunta la nivel comunitar pentru a nu limita calitatea
procesului aprofundării lărgirii Comunităţii cu intrarea noilor state. Reunificarea germană nu
impune un mod particular de accelerare a eforturilor îndreptate spre a construi o uniune
politică, dincolo de cea economică şi monetară; se promite într-adevăr, în interesul tuturor, să
se creeze o legătură mai puternică care să unească Germania de Comunitate. Dacă
încorporarea teritoriilor fostei RDG în Comunităţile europene poate însă să se rezolve prin
adoptarea de măsuri excepţionale care nu vor cauza modificări fundamentale a Tratatelor
comunitare, lărgirea spre est, din contră, demonstrează în mod vădit că se poate realiza chiar
şi o schimbare a structurii comunitare interne. Aceasta premisă prevede posibilitatea de a
primi ulterioare adeziuni, o dată adăugat un acord asupra fazelor următoare ale integrării. Sunt
astfel încheiate, în prima fază, numai diverse Acorduri de asociere (aşa zisele «Acorduri
europene») cu unele state ale Europei centrale şi occidentale. În acest context, se prevede
pentru anul 1992, crearea unui Spaţiu Economic European (SEE) cu statele EFTA (European
Free Trade Association); chiar SEE, este în primul rând destinat a constitui numai o soluţie de
tranziţie.
II.5. Crearea Uniunii Europene şi evoluţia acesteia
În ciuda marii diversităţi de opinii dintre statele membre, Consiliul european de la
Maastricht din 9 şi 10 decembrie 1991 (graţie compromisurilor formulate de preşedintele
Comisiei Delors) reuşeşte să individualizeze un punct de echilibru între diferitele şi
conflictualele păreri susţinute. La Maastricht, cu ieşirea Marii Britanii din Uniunea socială,
divergenţele de opinie ajung ies la iveală în cadrul tratativelor cu privire la politica socială
europeană. «Concluziile Preşedinţiei», formulate la încheierea întâlnirii la nivel înalt de la
Maastrich, întrunesc rezultatul tratativelor, semnate pentru declararea ieşirii Marii Britanii
dintr-o Uniune Socială Europeană dotată, pentru prima oară cu competenţe legislative
supranaţionale: «Consiliul european ia act de faptul că 11 state membre doresc să urmeze
drumul lor pe calea indicată de Carta socială din 1989. În acest scop se adaugă la Tratat un
protocol referitor la politică socială care obligă organele Comunităţii ca să ia deciziile
necesare, conform procedurii de deliberare a modalităţii derivate din aplicarea tratatului la
toţi cei 11 membrii ». Cu aceasta se creează o ruptură temporală în politica socială europeană
20

21. a celor 12 (astăzi 27), şi o Uniune Socială care, în afară de Marea Britanie, se extinde în toate
cele 27 state membre. În domeniul politicii supranaţionale, aşadar, aceştia din urmă ajung la
un acord social care pus alături de Tratatul CE, este fondat pe o nouă bază pactuală şi, graţie
compromisului propus de preşedintele Comisiei Delors care salvează de la faliment Tratatul
de la Maastricht. Numai înfrângerea suferită în alegeri de către conservatorii britanici şi
venirea la guvernare a laburiştilor aduce Marea Britanie la Întâlnirea la nivel înalt de la
Amsterdam din iunie 1997. Tratatul de la Amsterdam include dispoziţiile din acordul social
din Tratatul CE (art. 136-143 CE Amsterdam); Marea Britanie, în acelaşi timp se declară
dispusă ca să accepte toatele actele juridice adoptate – în absenţa sa − pe baza acestui acord.
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene din 1992 prevede câteva
dispoziţiuni privitoare la politica externă şi de securitate comună (PESC) organizată la nivel
interguvernamental, şi la cooperarea în sectoarele justiţiei şi afacerilor interne (JAI); Tratatul
Uniunii Europene conţine şi prevederi fundamentale în materia revizuirii Tratatelor CEE,
CEEA şi CECO; Comunitatea economică europeană se transformă în cea mai mare
comunitate europeană (CE); în plus, alături de nucleul dur al Tratatului CE (art. 102A-109M
CE), constituit de Uniunea economică şi monetară, se prevedea introducerea cetăţeniei
Uniunii (prin dreptul de vot activ şi pasiv în alegerile administrative), dreptul de participare la
alegerile Parlamentului european şi, în sfârşit, dreptul de petiţie (art. 8-8E CE).
Tratatul UE a fost semnat la Maastricht în 7 februarie 1992 de către statele membre ale
celor trei Comunităţi europene; dar din cauza unor întârzieri legate de procedura de ratificare,
Tratatul a putut intra în vigoare numai la 1 noiembrie 1993. În unele state membre ratificarea
a fost urmată, aşa cum este prevăzută de dreptul constituţional propriu, de un referendum
şi/sau de diverse proceduri de revizuire constituţională. După votul din Franţa şi Irlanda, unde
majoritatea alegătorilor s-au exprimat în favoarea tratatului, prima tentativă de ratificare
daneză a ratat din cauza rezultatului negativ ieşit la referendum. După ce au putut obţine unele
concesii, în toate în sectoarele Uniunii economice şi monetare, danezii s-au pronunţat în
favoarea ratificării Tratatului de la Maastricht într-un al doilea referendum. La 12 octombrie
1993, tribunalul constituţional federal german a respins recursul având ca obiect legea
germană de autorizare a ratificării, eliminând astfel ultimul obstacol în calea ratificării lui de
către Germania. Înainte de reuniunea cea mai apropiată a Conferinţei interguvernamentale,
convocată cu scopul de revizuire a Tratatului Uniunii Europene, Finlanda, Austria şi Suedia
au devenit membre ale Uniunii Europene (de la 1 ianuarie 1995) urmând procedura indicată
de art. O7 din Tratatul Uniunii Europene. Aderarea Norvegiei ratează din cauza rezultatului
negativ ieşit la referendum.
7
Art. 49 UE/Amsterdam
21

22. În cursul Întâlnirii la nivel înalt de la Madrid din 15 decembrie 1995, Consiliul
European ajunge la o înţelegere asupra numelui viitoarei monede europene. «ECU» este
înlocuit cu «EURO», noua monedă comună. În ianuarie 1999 au fost fixate definitiv taxele de
schimb ale valutei din toate statele membre care, fiind în posesia cerinţelor fixate de Tratatul
Uniunii Europene, pot ca să facă parte din Uniunea economică şi monetară, şi în care,
«EURO», va înlocui, în iunie 2002, respectivele valute.
Deja din iunie 1993 Consiliul European de la Copenhaga lasă să se înţeleagă
posibilitatea de a permite aderarea la Uniunea Europeană a statelor limitrofe din Europa de
est, atât cât ele vor respecta cerinţele politico economice. În consecinţă, în decembrie 1994,
Consiliul European din Essen lansează o strategie menită a aduce în Uniunea Europeană
statele din Europa central-orientală care au prezentat cererea de aderare. În decembrie 1995,
Consiliul European de la Madrid fixează un plan de aderare, care stabileşte că tratativele cu
statele interesate vor începe la şase luni după Conferinţa de la Amsterdam asupra revizuirii
Tratatului Uniunii Europene. În agenda 2000 din 15 iulie 1997, Comisia europeană
recomanda să se înceapă tratativele de aderare la început numai cu şase state, Polonia,
Ungaria, Republica Cehă, Republica Slovacă, Estonia şi Cipru (care între timp au prezentat
cererea de aderare); Parlamentul european, dimpotrivă, preferă aşa zisul «model al liniilor de
pornire», conform căruia este bine a începe tratative în acelaşi timp cu toţi candidaţii la
aderare, şi, în particular cu Lituania şi cu Letonia.
În iunie 1997, Consiliul European lansează Tratatul de la Amsterdam, proiectul de
modificări rezultat din lucrările Conferinţei interguvernamentale prevăzute de art. N, 2°
aliniat din TUE pentru revizuirea Tratatului de la Maastricht, şi care este semnat în 2
octombrie 1997. Fiind necesară respectarea procedurii de ratificare de către statele membre,
Tratatul va intra în vigoare numai după ce toate statele Uniunii au dus la bun sfârşit
procedurile interne de ratificare.
Tratatul de la Amsterdam nu aduce modificări fundamentale în construcţia Tratatului
de la Maastricht. Mai mult, Comunitatea Europeană, cu introducerea noului titlu IV în
Tratatul CE («Vize, azil, emigrare şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor »)
instituie ulterioare competenţe în domeniul politicii interne: dreptul la veto, şi deci de
influenţă, competenţele parlamentului european asupra legislaţiei comunitare, prin extinderea
procesului de codecizie, extinderea domeniilor ulterior intrate în competenţa legislativă a CE.
Tratatul de la Amsterdam, pe deasupra, adoptă însă o nouă numerotare juridică pentru
introducerea articolelor Tratatului UE şi CE, iar dispoziţiile devenite învechite au fost
abrogate.
22

23. În ceea ce priveşte viitoarea lărgire a Uniunii, Tratatul de la Amsterdam prevede în
noul titlu VII, o serie de dispoziţii dedicate aşa zisei «cooperări întărite». Ele consimt ca un
mic cerc de state ale Uniunii să urma în drumul integrării graţie mecanismelor decizionale
flexibile. Convocarea următoarei Conferinţe de revizuire, fixată poate cu o anticipare excesivă
în intenţia de a depăşi provocările instituţionale viitoare, a limitat puternic însă la început
posibilitatea de a realiza progresele adecvate. Protocolul asupra instituţiilor de după lărgirea
Uniunii Europene, adăugat la Tratatul de la Amsterdam, prevede că „cel mai târziu în primul
an din momentul în care numărul de state membre a Uniunii Europene va depăşi douăzeci de
membri”, va trebui ca să fie convocată o Conferinţă pentru a reexamina compoziţia şi
modalităţile operative ale instituţiilor comunitare. Mai mult, reformele instituţionale necesare
pentru a face faţă lărgirii Uniunii cu statele Europei central-orientale au fost amânate. Rămâne
însă nepusă în practică, şi reforma dorită de Germania asupra cadrului financiar al Uniunii.
Tratatul de la Amsterdam denunţă o tensiune puternică între dorinţa de unificare a
Europei şi afirmarea singurelor identităţi statale; chiar rezultatele revizuirilor elaborate în
cursul următoarelor
conferinţe
interguvernamentale
exprimă
fără îndoială
această
neînţelegere. Provocările iscate de apropiata lărgire spre est stimulează pesimismul faţă de
scăzutele progrese instituţionale prevăzute de Tratatul de la Amsterdam. În viitor, obiectivele
procesului de integrare implicând un număr mereu mai mare de state ar putea să conducă la
divergenţe până în punctul în care să facă să apară menţinerea status quo-ului ca cel mai mic
rău posibil. Nu rămâne decât a se spera că o previziune foarte pesimistă este contrazisă de
alegerile şi de comportamentele statelor şi cetăţenilor Europei, este necesar ca, în ţările lor, să
convingă scepticii că numai renunţarea la oarbele interese naţionale poate conduce la
extinderea Uniunii Europene, respectând, în acelaşi timp, multitudinea şi bogăţia diverselor
culturi ale statelor membre ( art. F, 1° aliniat TUE; art. 6 al 3-lea alin. TUE/Amsterdam).
CAPITOLUL III. PROCESUL DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANĂ
III.1. Premisele aderării
23

24. Art. O UE (art. 49 UE/Amsterdam), înlocuind clauzele de aderare prevăzute de cele
trei tratate constitutive (art. 237 CEE, art. 05 CEEA şi art. 98 CECO), stabileşte că orice stat
european poate „cere să devină membru al Uniunii”. Dat fiind că Uniunea Europeană nu este
o organizaţie internaţională dotată cu personalitate juridică, în teorie nu s-ar putea nici măcar
vorbi de aderare în sens tehnic; a deveni „ membru al Uniunii” însă, conform prevederilor art.
O UE (art. 49 UE/Amsterdam), înseamnă nu numai aderarea la cele trei Comunităţi Europene
(CE, CEEA şi CECO), dar participarea în acelaşi timp, la nivel interguvernmental, la PESC şi
la JAI. Este deci posibilă aderarea la Uniune numai dacă, în acelaşi timp, se aderă la cele trei
Comunităţi, la PESC şi la JAI: inadmisibilă este, din contră, orice dorinţă de aderare parţială,
frecvent indicată ca „aderarea à la carte”.
Interpretarea literară a art. O UE pare să limiteze cerinţele necesare pentru aderarea la
Uniune numai la apartenenţa geografică la Europa şi la calitatea de stat a candidatului; cum
este uşor de intuit, acest ultimă cerinţă exclude a priori organizaţiile internaţionale de la
posibilitatea de a prezenta cererea de aderare la UE. Articolul 6 1°alin. UE/Amsterdam
stabileşte într-adevăr că fiecare stat membru al Uniunii trebuie să ajungă la un nivel egal de
acquis democratic, de respectare a libertăţilor fundamentale, a drepturilor omului, precum şi a
principiilor caracteristice statului de drept. Dacă pentru fiecare membru al Uniunii astfel de
cerinţă capătă caracter de obligaţie, ea se transformă dimpotrivă, pentru fiecare candidat la
aderare, într-o cerinţă preliminară pe care acelaşi candidat trebuie ca să o aibă. În virtutea
referirii exprese prevăzute de art. 49, 1° alin. UE/Amsterdam, asemenea cerinţă a căpătat
contururi mai clare decât cele prevăzute de Tratatul asupra Uniunii; art. 6, 1° alin.
UE/Amsterdam stabileşte într-adevăr că: „Uniunea e fondată pe principii de libertate, de
democraţie, respectare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a statului de
drept; asemenea principii sunt comune tuturor statelor membre”. Statul care doreşte să adere
trebuie, în consecinţă, ca să fie un stat de drept fondat pe principii democratice.
Dat fiind faptul că cele trei Comunităţi şi, mai mult, CE tind ca să realizeze un proces
de integrare a pieţei caracterizat printr-un ridicat grad de dinamism, statele membre care
doresc aderarea la Uniune au obligaţia de a îndeplini nişte cerinţe minime, care învestesc
dispoziţiile constituţionale adoptate în materie economică şi aplicarea lor în practică. Art. 3A,
1° aliniat CE (art.4, 1°aliniat CE/Amsterdam) stabileşte că politica economică urmată de CE
şi statele membre trebuie să fie condusă „ conform principiului economiei de piaţă deschisă şi
al liberei concurenţe”: se revine deci la piaţă, în măsura posibilităţii şi în vederea susţinerii
operaţiunilor referitoare la nivelul social, de a decide în spiritul alocării de bunuri şi al
mobilităţii factorilor de producţie, ţinându-de cont, în particular, de concurenţa ce ia naştere
între statele membre în relaţia dintre diversele poziţii ale aceloraşi factori, în sfârşit pentru a
24

25. putea să adopte, acolo unde este necesar, măsurile comunitare indispensabile pentru a
contrasta cu aşa zisul „dumping social”. Desigur nepotrivit cu cererea de aderare şi
menţinerea pe termen lung a monopolurilor statale cu caracter comercial, care sunt admise
numai pe cale excepţională şi pentru o perioadă de timp limitat de art. 37 CE (art. 31
CE/Amsterdam). Considerând posibilitatea că statele din Europa centrală şi de est ar fi
prezentat cererea de aderare, Consiliul european, în cursul Întâlnirii la nivel înalt ţinută la
Copenhaga în iunie 1993, a reţinut oportun a defini ca „ economie de piaţă eficientă”
economia dotată cu capacitatea de a „rezista la presiunea exercitată de concurenţă şi de forţele
din piaţa internă a Uniunii”.
Însumează o însemnătate determinantă pentru a evalua capacitatea efectivă a unui stat
de a adera deplin la Uniune chiar şi disponibilitatea şi posibilitatea de a face parte din
cooperarea în materie de politică externă şi de securitate în cadrul PESC şi al JAI, şi în
sectorul justiţiei şi al internelor.
Condiţiile cerute pentru aderare:
1. Este necesar ca un candidat la aderare să fie un stat european. Condiţia este de a avea
calitate de „stat”, respectiv de a îndeplini condiţiile cerute de dreptul internaţional
public pentru a fi considerat ca subiect de drept pe plan internaţional. Această calitate
trebuie să fie recunoscută de către toate statele membre ale Uniunii Europene. Altă
condiţie este calitatea de stat european. Bazată pe criterii exclusiv geografice, condiţia
este cuprinsă în prevederile art. 237 al C.E. O problemă deosebită o reprezintă
candidatura Turciei (1987), deşi în cazul acesteia caracterul european este mai evident,
ea fiind şi membră a Consiliului Europei (cu toate că cea mai mare parte a teritoriului
său se află în Asia).
2. Forma de guvernământ a statului trebuie să fie democratică şi să se distingă prin
respectarea principiilor statului de drept, să garanteze procedurile necesare la ocrotirea
libertăţilor fundamentale şi a drepturilor omului (art. F, 1°şi al 2° aliniat UE; art.6, 1°
aliniat UE/Amsterdam).Constituind un principiu de bază al organizării şi funcţionării
Comunităţilor europene şi al Uniunii Europene, respectarea principiilor democratice şi
a drepturilor omului reprezintă un criteriu de bază pentru primirea unui stat în cadrul
acesteia..
a) Pentru a satisface cerinţele pecuniare ale pieţei comune europene, statul
trebuie să respecte principiile fundamentale ale liberei concurenţe.
b) Să manifeste disponibilitatea de a avea posibilităţile tehnice pentru a
asigura propria cooperare în cadrul PESC şi al JAI. Alte condiţii pentru
25

26. admisibilitatea cererii de aderare sunt de natură politică şi economică –
destul de delicate de altfel, care fac în unele cazuri procesul de negociere
destul de dificil – precum şi alte elemente de natură principială,
nesancţionabile din punct de vedere juridic, care impun statelor candidate
să accepte în mod integral obligaţiile care sunt stabilite prin tratatele de
instituire a Comunităţilor, precum şi a principiilor generale şi a dreptului
derivat. Aceasta presupune că sunt nu admise derogări de la această ordine
juridică
III.2. Procedura de aderare prevăzută de Tratatul asupra Uniunii Europene
Îndeplinirea cerinţelor de aderare şi depunerea în prealabil a cererii de aderare nu
conferă automat dreptul de a fi admis să facă parte din Uniunea Europeană şi din Comunităţi.
Consiliul şi statele Uniunii Europene dispun într-un anumit sens, în urma unui amplu proces
de evaluare, asupra viitoarelor adeziuni prevăzut de 8° alin. din Preambulul Tratatului CE..
Este necesar ca, în primul rând, Consiliul să decidă „dacă” se primeşte cererea de aderare; în
favoarea sa este necesară unanimitatea; urmează consultarea Comisiei şi a Parlamentului
european, care să se exprime cu majoritatea absolută a membrilor care le compun 8 ,. În ceea
ce priveşte conţinutul deciziei, Consiliul se limitează să formuleze propria părere la cererea de
aderare prezentată; fixarea conţinutului referitor la condiţiilor de aderare revine însă statelor
Uniunii.
În următorul moment statele Uniunii decid „cum” să primească cererea de aderare,
confirmând tratatul internaţional (aşa zisul tratat de aderare), condiţiile de aderare şi
eventualele modificări ale tratatelor9 . Părţile tratatului de aderare sunt statele Uniunii şi statul
candidat. Participarea statelor nu se limitează la fixarea modalităţilor de aderare; revizuirea
tratatelor institutive, necesită consensul parlamentar al adunării tuturor statelor din Uniune.
Chiar şi în timpul acestei faze, conduse la nivel guvernamental, este nevoie să se adopte un
act, tratatul de aderare, constituit de specifica poziţie juridică derivată din cererea de aderare.
Aderarea este, supusă aprobării exprese, la propunerea Consiliului, de către fiecare din statele
Uniunii.
Procedura de aderare cuprinde, în linii mari, două faze:
8
9
Art. O, 1° aliniat, a doua frază TUE; art. 49, 1° aliniat, a doua frază UE/Amsterdam
Art. O, 2° aliniat, prima frază TUE; art. 49, 2° aliniat, prima frază UE/Amsterdam
26

27. 1) Consiliul se pronunţă în unanimitate, urmează consultarea Comisiei şi opinia
conformă a Parlamentului european, exprimat prin majoritatea absolută de către
membrii săi (art. 49, primul aliniat, UE/Amsterdam).
2) După conducerea tratativelor speciale la nivel interguvernamental, statele Uniunii şi
statul petiţionar încheie tratatul de aderare, care trebuie să fie ratificat de toate statele
membre în conformitate cu respectivele dispoziţiuni constituţionale (art. 49, al doilea
aliniat UE/Amsterdam).
Fazele în legătură cu aderarea sunt astfel întinse:
a) Decizia adoptată la nivel intern de statul candidat.
b) Formularea cererii de aderare.
c) Prezentarea cererii de a face parte din Consiliu.
d) Prezentarea cererii de a face parte din Consiliu şi din Comisie
pentru a obţine opinia acesteia din urmă.
e) Analizarea situaţiei politice, juridice şi economice din statul
candidat şi elaborarea opiniei relative din partea Comisiei.
f) Adoptarea opiniei din partea Comisiei.
g) Deliberarea în Consiliu asupra opiniei Comisiei şi începerea
tratativelor de aderare.
h) Organizarea Conferinţei la care participă statul candidat sau statele
candidate la aderare.
i) Tratativele de aderare.
j) Protocolul de încheiere a tratativelor.
k) Înaintarea rezultatului tratativelor Consiliului european.
l) Opinia conformă a parlamentului european.
m) Ratificarea tratatului de aderare din partea candidatului sau a
candidaţilor la aderare.
n) Ratificarea tratatului de aderare din partea statelor uniunii.
o) Intrarea în vigoarea a tratatului de aderare.
III.3. Strategia preaderării
Consiliul european de la Essen din 1994 a stabilit o strategie în vederea pregătirii
ţărilor central şi est europene pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Această strategie se bazează pe trei elemente principale:
27

28. -
aplicarea acordurilor europene;
-
programele PHARE de asistenţă financiară;
-
un dialog care să reunească statele membre şi ţările candidate în vederea examinării
unor chestiuni de interes general.
Consiliul european de la Luxemburg din 1997 a stabilit o strategie de preaderare
întărită pentru cele zece ţări care la acea vreme erau candidate precum şi o strategie specifică
pentru Cipru şi a cerut Comisiei să elaboreze o astfel de strategie şi pentru Turcia şi Malta.
Strategia de preaderare pentru ţările candidate din Europa centrală şi de est se bazează
pe:
a) – Acordurile europene;
b) – Parteneriatele pentru aderare şi programele naţionale pentru adoptarea
acquis-ului comunitar (PNAA);
c) – Ajutorul de preaderare, respectiv;
- Programul PHARE;
- Ajutorul pentru investiţii în domeniul transporturilor şi mediului
(programul ISPA);
-
Ajutorul pentru dezvoltarea agricolă şi rurală (programul SAPARD);
-
Cofinanţarea de către instituţiile financiare internaţionale;
d) – Participarea la programele şi agenţiile comunităţilor europene.
III.4. Acordurile de asociere cu ţările central şi est europene
Acordurile europene de asociere sunt instrumente juridice1 de bază încheiate între
Uniunea Europeană şi statele candidate la aderare. Ele conţin reglementări cu privire la
dialogul politic, relaţiile comerciale, armonizarea legislaţiei şi referitor la alte domenii de
cooperare.
Prin aceste acorduri se instituie liberul schimb între Uniunea Europeană şi statele
membre ale acesteia pentru o perioadă delimitată pentru fiecare stat candidat. De la intrarea în
vigoare a acordului cu fiecare stat, nu se poate stabili nici un alt drept de vamă şi nici o
restricţie cantitativă. Pentru alte domenii acordurile de asociere prevăd o perioadă de tranziţie
pentru fiecare stat în parte.
Acordurile de asociere prevăd integrarea progresivă a reglementărilor comunitare în
ordinea juridică naţională a fiecărui stat, precum şi un anumit număr de dispoziţii specifice în
1
Pentru instrumentele juridice de detaliere a acestor acorduri si solutionarea eventualelor conflicte de legi
aparute, a se vedea , C.T.Ungureanu, “dreptul european privat al afacerilor “, Edit.Junimea,Iasi, 2002
28

29. domeniul circulaţiei capitalurilor, a regulilor de concurenţă, dreptului de proprietate
intelectuală şi industrială şi a pieţelor publice.
Cu toată asimetria acestor acorduri care prevăd ridicarea restricţiilor la exportul de
către ţările asociate mai rapid decât cele privind exporturile Uniunii Europene, balanţa
comercială globală a Uniunii cu aceste state rămâne în mare parte pozitivă.
Aceste acorduri urmăresc să contribuie la crearea noii arhitecturi europene, bazată pe
conştiinţa unei identităţi comune europene.
Astfel, începând din 1991, au fost semnate acorduri cu Ungaria, Cehia, Slovacia,
Polonia, România, Slovenia, Bulgaria, Estonia, Letonia şi Lituania. La aceasta se adaugă
acordurile semnate cu Turcia (1963), Malta (1970) şi Cipru (1972).
Pentru realizarea acestor obiective s-au creat organisme care să contribuie la
desfăşurarea în bune condiţii a dialogului politic, a facilitării libertăţii de schimb şi a liberei
circulaţii, a cooperării economice, culturale şi financiare. Astfel, prin respectivele acorduri de
asociere s-au creat următoarele organe:
-
Consiliul de asociere, care este un organ politic cu competenţă supremă şi care se
reuneşte în compunere ministerială, însărcinat cu supervizarea aplicării acordurilor şi
promovarea dialogului politic;
-
Comitetul de asociere care este alcătuit din trei înalţi funcţionari şi care are rolul de a
asista Consiliul de asociere şi de a asigura continuitatea desfăşurării reuniunilor
acestuia;
-
Comitetul parlamentar de asociere, care are ca sarcină instituirea şi menţinerea
dialogului între reprezentanţii parlamentelor ţărilor asociate şi cei ai Parlamentului
European.
Începând din 1994 cu fiecare ţară cu care s-a încheiat un acord de asociere există un
ciclu anual de reuniuni ale Consiliului de asociere şi ale comitetului de asociere, precum şi
numeroase reuniuni ale subcomitetelor multidisciplinare (tehnice).
III.5. Faza „cu caracter internaţional”
Desemnează faza în care trebuie să fie încheiat câte un acord de aderare între statul
care solicită aderarea şi fiecare stat membru în parte, acorduri care trebuie să fie ratificate de
către toate statele membre şi de statul solicitant, în concordanţă cu reglementările lor
constituţionale. Intrarea în vigoare a acestor acorduri constituie momentul în care statul
respectiv devine membru a Uniunii Europene.
29

30. Tratatul de la Amsterdam aduce o precizare la art. O din Tratatul de la Maastricht, în
sensul că prevede posibilitatea de a deveni membru al Uniunii orice stat care respectă
principiile enunţate în art. 6 par.1 din Tratatul de la Amsterdam, respectiv principiile libertăţii,
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi celelalte principii ale
statului de drept, principii care sunt comune tuturor celorlalte state membre.
Procedura de aderare nu este modificată.
Negocierile pentru aderare sunt deosebit de complexe, adaptate specificului fiecărui
stat şi presupun, în esenţă, stabilirea modului în care statul respectiv îndeplineşte condiţiile
cerute pentru aderare şi respectarea acquis-ului comunitar.
III.6. Acquis-ul comunitar
Acquis comunitar este un termen francez care semnifică, substanţial, „UE aşa cum e”
– cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile pe care ţările din UE le împărtăşesc. Acquis-ul
cuprinde toate tratatele şi legile, declaraţiile şi rezoluţiile, acordurile internaţionale cu privire
la afacerile UE şi sentinţele pronunţate de Curtea de Justiţie. Cuprinde ansamblul legislaţiei
comunitare adoptată iniţial, precum şi cea de revizuire a acesteia în decursul perioadei de
existenţă a Comunităţilor. Aceasta se referă deci la tratatele de instituire a acestora adoptate la
Paris şi Roma, precum şi la Tratatul de la Bruxelles, Actul Unic European, Tratatul de la
Maastricht, cel de la Amsterdam şi la toate regulamentele, directivele şi celelalte reglementări
adoptate de Consiliu, precum şi la Jurisprudenţa Curţii de Justiţie Cuprinde şi iniţiativele pe
care guvernele din UE le iau împreună în domeniul „justiţiei şi al afacerilor interne” şi al
politicii externe de securitate şi cooperare. „Acceptarea acquis-ului” semnifică mai mult a lua
UE aşa cum e. Ţările candidate trebuie mai întâi să accepte „acquis-ul” înainte de aderare la
UE şi integrarea legislaţiei UE în legislaţia lor naţională.
Adoptarea acquis-ului comunitar presupune ca ţările candidate să-şi adapteze, în cea
mai mare măsură posibilă, instituţiile întreprinderile şi infrastructurile importante în vederea
respectării normelor comunitare. Desigur că acest proces necesită unele costuri, în special în
ceea ce priveşte aplicarea regulilor comunitare în domeniul mediului înconjurător, al
siguranţei nucleare, securităţii transporturilor, al condiţiilor de muncă, al comercializării
produselor alimentare, informarea consumatorului sau controlul proceselor de fabricaţie. În
acest scop, pe lângă efortul ţărilor în cauză, Uniunea Europeană contribuie cu fonduri pentru
sprijinirea realizării acquis-ului comunitar.
În primăvara anului 1998 Comisia a iniţiat un proces de examinare analitică
(screening) a acquis-ului comunitar nu numai cu cele şase ţări cu care deja se afla în curs de
negocieri de aderare, ci şi cu Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia. Acest
30

31. proces are drept scop să ajute ţările în cauză să perceapă mai bine regulile care stau la baza
Uniunii şi să identifice mai clar chestiunile pe care vor trebui să le abordeze pe măsură ce vor
acţiona pentru punerea în aplicare a acquis-ului comunitar şi pentru pregătirea ţărilor
respective în vederea aderării.
Capitolele acquis-ului comunitar asupra cărora se poartă negocieri în vederea aderării
unui stat sunt următoarele:
1. Libera circulaţie a mărfurilor
2. Libera circulaţie a persoanelor
3. Libera prestaţie a serviciilor
4. Libera circulaţie a capitalurilor
5. Dreptul societăţilor
6. Politica concurenţială
7. Agricultura
8. Pescuitul
9. Politica în domeniul transporturilor
10. Politica fiscală
11. Uniunea economică şi monetară
12. Statistici
13. Politica socială şi angajarea
14. Energia
15. Politica industrială
16. Întreprinderile mici şi mijlocii
17. Ştiinţă şi cercetare
18. Educaţie şi formare profesională
19. Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor
20. Cultură şi audio-vizual
21. Politica regională şi coordonarea instrumentelor
22. Mediul înconjurător
23. Consumatori şi protecţia sănătăţii
24. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
25. Uniunea vamală
26. Relaţiile externe
27. Politica externă şi de securitate comună
28. Controlul financiar
29. Reglementările financiar bugetare
31

32. 30. Instituţii
31. Diverse
III.7. Efectele aderării
În virtutea aderării, statul devine subiect cu aceleaşi drepturi şi obligaţii ca ale statelor
membre ale Uniunii: între obligaţii, cea mai importantă este acea a acceptării acquis-ului
comunitar (care se extinde şi în interpretarea dreptului comunitar de către Curtea de justiţie), a
dreptului comunitar primar şi secundar în toată complexitatea sa. Dacă în tratatul de aderare
nu sunt prevăzute măsuri tranzitorii, acceptarea are efect imediat. Pe deasupra vine, semnalat
că până astăzi, în acordurile de aderare, era de obicei introdusă o clauză de aderare care
dispune că „poziţia noului stat membru, în ceea ce priveşte declaraţiile, deciziile şi opiniile
ulterioare formulate de Consiliu, de asemenea şi declaraţiile, deciziile şi ulterioarele opinii
cu privire la Comunităţile europene, adoptate de comun acord de către statele membre, este
egală cu aceea a statelor membre în timpul adoptării acelor acte”.
Obligaţia de a accepta acquis-ul comunitar impus statului nou intrat în Uniune
garantează că eventualele modificări ale tratatelor ca urmare a aderării nu au nici o influenţă
asupra „identităţii” Uniunii sau a Comunităţilor: acquis-ul adăugat de integrare în momentul
aderării nu trebuie să fie deci pasibil de tulburare. Comisia a definit aşadar caracteristicile de
recunoaştere a acquis-ului comunitar în cadrul procedurilor de aderare: „Devenind membru al
comunităţilor, statul care a prezentat cererea de aderare acceptă fără rezervă tratatele şi
respectivele obiective politice, deciziile de oricare natură asumate cu începere de la intrarea
în vigoare a tratatelor, de asemenea opţiunile adoptate în legătură cu dezvoltarea,
construcţia şi întărirea Comunităţilor”10 . Principiile individualizate în materia de acquis
comunitar sunt urmate şi în cât priveşte acquis-urile interguvernamentale adăugate în cadrul
PESC şi JAI.
III.8. Retragerea din Uniunea Europeană, excluderea sau încetarea calităţii de
membru
Tratatele nu conţin nici o dispoziţie referitoare la încetarea calităţii de membru al
Comunităţii Europene sau al Uniunii Europene, nici în ceea ce priveşte retragerea, nici
referitor la excludere. Această lipsă de reglementare a tratatelor în acest domeniu este
10
art. 237 CE
32

33. considerată ca fiind intenţionată în scopul de a sublinia caracterul deosebit de important al
acordului de aderare la aceste organizaţii internaţionale.
Există totuşi posibilitatea de încetare a calităţii de membru în două situaţii: retragerea
statului şi excluderea sa.
III.8.1. Dreptul de retragere din Uniunea europeană, ipotezele de suspendare a Tratatului şi
procedura prevăzută de art. 7 UE/Amsterdam
Tratatul asupra Uniunii Europene nu prevede nimic în vederea excluderii din Uniune
a unui stat membru. Nu se prevede ipoteza retragerii unilaterale a unui stat membru din
Uniune; numai pe cale excepţională, în cazul în care s-a manifestat imposibilitatea continuării
statutului de membru cu drepturi depline a Uniunii, se poate aplica clauza internaţională
rebus sic standibus11 .
Aplicarea dispoziţiei art. 60, al 2º paragraf, Conferinţa de la Viena cu privire la dreptul
Tratatelor, adică excluderea unui stat din Uniune numai pe cale excepţională, acolo unde se
constată o încălcare frecventă a tratatului din partea aceluiaşi stat, a fost posibilă numai până
la intrarea în vigoarea a Tratatului de la Amsterdam. Această circumstanţă presupunea că nu a
fost posibilă impunerea altor statelor membre, în ciuda începerii procedurii de infracţiune,
ulterioara permanenţă a statului necorespunzător în interiorul Uniunii.
Cu intrarea în vigoare a tratatului de la Amsterdam, însă, procedura specială de
suspendare a drepturilor corespunzătoare status-ului de membru prevăzut de art. 7
UE/Amsterdam, se introduc mai puţine posibilităţi de a se recurge la excluderea prevăzută de
Conferinţa de la Viena cu privire la dreptul Tratatelor.
De asemenea în lipsa dispoziţiilor exprese, se apreciază că ar putea fi aplicabile
reglementările generale, de drept internaţional, respectiv art. 54 din Convenţia de la Viena
privind dreptul tratatelor, care prevede că denunţarea tratatului sau retragerea nu sunt posibile
decât dacă se stabileşte că acestea au fost avute în intenţia părţilor sau dacă se pot deduce din
natura tratatului, exprimându-se însă şi opinia că aceste două situaţii nu pot fi aplicate în
cadrul tratatelor comunitare.
Se apreciază deci că retragerea din comunităţi nu poate fi privită doar prin prisma
prevederilor internaţionale privind dreptul tratatelor, întrucât dreptul de retragere trebuie
recunoscut. Se argumentează prin faptul că Tratatul de la Maastricht recunoaşte şi respectă
identitatea naţională a statelor membre, iar atunci când apare o neconcordanţă fundamentală
între scopurile Uniunii Europene şi cele ale unui stat membru, în baza respectării acestei
identităţi naţionale, statul respectiv se poate retrage, sens în care este ilustrativ cazul Marii
11
art. 62 Conferinţa de la Viena cu privire la dreptul Tratatelor
33

34. Britanii, care în 1974 a solicitat o renegociere a condiţiilor de aderare, ameninţând cu
retragerea în caz de neacceptare a cerinţelor sale. În această situaţie, nici unul dintre statele
membre nu a ridicat problema imposibilităţii retragerii din punct de vedere juridic.
III.8.2. Excluderea
Excluderea din cadrul comunităţilor apare ca o altă modalitate de încetare a calităţii de
membru, dar care, de asemenea, nu este reglementată de tratatele constitutive. Din aceste
considerente, ea apare ca imposibilă din punct de vedere juridic. Pornind de la neîntâlnirea în
practică a unor asemenea situaţii, în doctrină se apreciază că în cazul unor încălcări persistente
de către unul din statele membre a unor principii democratice şi a drepturilor fundamentale
ale omului, prin presiuni politice se poate ajunge fie la corectarea conduitei acelui stat, fie la
determinarea retragerii acestuia.
În momentul de faţă, Consiliul poate delibera cu privire la suspendarea drepturilor
corespunzătoarea statutului de membru, a statului membru care a încălcat în mod grav şi
repetat principiile prevăzute în art. 6, 1º paragraf, UE/Amsterdam, respectiv principiul
democraţiei sau al statului de drept, sau nu a asigurat în mod suficient respectarea
procedurilor indispensabile tutelării libertăţilor şi drepturilor fundamentale (art. 7
UE/Amsterdam).
Consiliul, reunit cu participarea şefilor de state şi de guvern, constată, deliberând în
unanimitate, asupra propunerii avansate de un stat terţ, de unul din statele membre sau de
Comisie, în urma opiniei conforme exprimate de Parlamentul european, existenţa unei
încălcări grave şi persistente (art. 7, 1º paragraf UE/Amsterdam), şi, odată efectuată această
constatare decide, în urma deliberării cu majoritate calificată, de suspendare a unor drepturi,
inclusiv a dreptului de vot, corespunzător statutului de membru (art. 7, 2º paragraf
UE/Amsterdam).
CAPITOLUL IV. EXTINDEREA SPRE EST A UNIUNII EUROPENE
IV.1. Relaţiile Uniunii Europene cu ţări din Europa Centrală şi Răsăriteană
Declaraţia Comună din 25 iunie 1988 a pregătit terenul stabilirii relaţiilor oficiale
dintre comunităţile Europene şi statele est europene membre ale CAER. Aceste relaţii au fost
stabilite începând cu vara anului 1988 şi au dus la deschiderea misiunilor diplomatice
acreditate pe lângă Comisia Europeană începând şi atunci şi negocierile pentru încheierea de
acorduri comerciale şi de cooperare între Comunităţi şi ţările CAER.
34

35. O relansare1 a relaţiilor dintre Comunităţile Europene şi Europa centrală şi de Est s-a
realizat în vara anului 1989. În cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Paris al grupului celor şapte
(G7) la 14 iunie 1989 s-a hotărât acordarea unui ajutor economic şi financiar Poloniei şi
Ungariei.
Comisia Europeană a fost însărcinată cu coordonarea acestui ajutor.
Polonia şi Ungaria au fost desemnate ca destinatare ale ajutorului nerambursabil
acordat de cele 24 de ţări industrializate, membre ale (OCED) – G24. În cadrul ajutorului
acordat de G24 Poloniei şi Ungariei, Comunităţile Europene şi-au dezvoltat propriul
mecanism de ajutor prin Programul PHARE (Polonia şi Ungaria Asistenţa pentru
Reconstrucţie Economică).
În prezent, în afară de Polonia şi Ungaria, beneficiază de Programul PHARE şi alte
state europene: Albania, Bulgaria, Republica cehă, România, Slovacia, Slovenia, Estonia,
Letonia, Lituania plus fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM).
Asistenţa din partea programului PHARE este condiţionată de stabilitatea politică a
ţărilor respective şi de angajamentul acestora faţă de idealurile democratice şi principiile
economiei de piaţă. Programele de asistenţă se bazează pe o abordare descentralizată, legată
de nevoile beneficiarului în scopul satisfacerii nevoilor imediate ale unei economii în
tranziţie. Asistenţa pentru reformă guvernamentală se realizează prin planuri de acţiune,
recomandări în domeniul elaborării politicilor economice. Cea mai mare parte a fondurilor,
(aproximativ 75%) se acordă pe baza punctelor de vedere comune ale Comunităţilor şi statelor
beneficiare, privind finanţarea anumitor programe.
Obiectivul principal al programului PHARE este de a contribui la procesul de reformă
economică, ajustare structurală şi dezvoltare susţinută a statelor beneficiare.
Programul PHARE îşi propune în continuare coordonarea activităţilor cu cele ale
Băncii Europene de Investiţii, Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Băncii
Mondiale, în scopul asigurării unei abordări complementare a acţiunilor acestor instituţii în
Europa Centrală şi de Est.
Asistenţa PHARE se realizează în cadrul unei proceduri descentralizate, în care statele
beneficiare ale ajutorului financiar poartă răspunderea executării programului. Pentru aceasta
au fost înfiinţate Unităţile de Implementare a Programului (UIP) şi Unităţile de Management
al Programului (UMP).
Sistemul de lucru al programului PHARE constă, în principal, în operaţiuni de
acordare a unor fonduri nerambursabile şi, mai puţin, în operaţiuni de împrumut. În afara
programului PHARE, Uniunea Europeană coordonează şi programul TACIS (Asistenţă
1
Gabriela Prelipcean, “relatii economice internationale” , Editura Universitatii Suceava, 2001
35

36. Tehnică pentru Comunitatea Statelor Independente), în scopul acordării asistenţei tehnice
Noilor State Independente (NSI), create în urma dezmembrării foste Uniuni Sovietice.
Programul TACIS a fost înfiinţat în decembrie 1990, reprezentând singurul program
de ajutor financiar pentru statele formate în urma dezmembrării Uniunii Sovietice.
Scopul programului TACIS este de a ajuta statele beneficiare să facă faţă problemelor
economice şi financiare pe care le presupune trecerea la economia de piaţă şi întărirea
democraţiei. Asistenţa programului TACIS constă în operaţiuni de acordare de fonduri
nerambursabile.
Fondurile sunt distribuite beneficiarilor în funcţie de anumite criterii între care:
produsul naţional brut, populaţie, starea reformei şi capacitatea de a absorbi asistenţă
financiară.
Declaraţia Comună semnată la 25 iunie 1988 între Comunităţile Europene şi CAER a
deschis calea creării unor relaţii comerciale şi politice cu ţările Europei Centrale şi de Est.
Astfel, au fost semnate acorduri comerciale şi de cooperare cu Ungaria, Polonia,
Republica Cehă, Bulgaria şi România. În 1992 au fost negociate astfel de acorduri şi cu Ţările
Baltice şi cu Albania.
Acordurile comerciale şi de cooperare economică urmăresc promovarea comerţului
reciproc, cooperarea economică, (în domeniul industriei, minelor, agriculturii, energiei,
cercetării, mediului înconjurător, pregătirii profesionale, alte domenii de interes comun) şi
stabilirea unui comitet comun cu rol de forum pentru consultări periodice.
Între Comunităţile Europene şi unele ţări din Europa Centrală şi de Est au fost semnate
acorduri de asociere (Acordurile Europa).
Aceste acorduri reprezintă mai mult decât acordurile de comerţ şi cooperare, ele
oferind cadrul instituţional necesar dialogului politic. Cooperarea dintre cele două părţi este
coordonată prin intermediul organismelor comune create conform dispoziţiilor din acordurile
de asociere.
Acordurile prevăd orientarea graduală spre un comerţ reciproc liber. Îndeplinirea
acestui obiectiv este prevăzută a se realiza în mod asimetric, ceea ce presupune că piaţa
Uniunii va fi deschisă comerţului înaintea pieţelor din ţările asociate. Acordurile europene
favorizează legăturile economice, ştiinţifice şi tehnice, zonele de cooperare cuprinzând
agricultura, industria, tehnologia, pregătirea profesională, cercetarea, transporturile,
telecomunicaţiile, mediul înconjurător şi altele.
Între 1991-1993, Comunităţile Europene au semnat Acordul de asociere cu şase ţări
din Europa Centrală şi de Est:, Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, România şi
Bulgaria.
36

37. Prevederile Acordurilor cu Polonia şi Ungaria au fost aplicate integral în 1994, iar cu
celelalte ţări în 1995.
Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993 a confirmat posibilitatea ţărilor
din Europa Centrală şi de Est de a deveni membre ale UE în raport de îndeplinirea condiţiilor
economice şi politice impuse de calitatea de membru.
Cu prilejul întrunirii Consiliului European de la Essen din decembrie 1994 a fost
adoptată o strategie de pregătire a ţărilor asociate în vederea aderării lor la UE.
Referitor la aderarea ţărilor asociate la UE, la 16 iulie 1997, Comisia a adoptat, agenda
2000. Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă prin care se fac recomandări ţărilor
candidate la aderare, Comisia a propus începerea negocierilor de aderare cu şase ţări: Polonia,
Ungaria, Cehia, Estonia, Slovenia şi Cipru. Consiliul European de la Luxemburg din 12-13
decembrie 1997 a decis lansarea procesului de aderare cu: Polonia, Ungaria, Republica Cehă,
România, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta şi Cipru (acesta urmând să fie partea
aplicării art. O din Tratatul de la Maastricht).
La 30 martie 1998 a avut loc la Bruxelles întâlnirea la nivel ministerial cu reprezentaţi
a celor 11 candidaţi.
Tot la Bruxelles au avut loc la 31 martie 1998 Conferinţele interguvernamentale care
au deschis negocierile de aderare cu cele şase ţări nominaliza de Comisie.
Pregătirea ţărilor Europei Centrale şi de Est în vederea aderării la UE are la bază o
serie de măsuri menite să micşoreze decalajul dintre ţările asociate şi UE cum ar fi: stabilirea
unor elemente comune de infrastructură, cooperarea în politica externă şi de securitate şi în
domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.
În decembrie 1999, la Conferinţa Consiliului European de la Helsinki s-a hotărât
începerea negocierilor de aderare cu încă şase state europene: Letonia, Lituania, Slovenia,
Bulgaria, România şi Malta. Primele negocieri substanţiale de aderare între UE şi acest grup
de state europene (Valul Helsinki) au început la 20 martie 2000 când statele candidate au
prezentat domeniile iniţiale avute în vedere în procesul de negociere. Negocierile oficiale se
desfăşoară în cadrul Conferinţei de negociere la care participă negociatorul ţării candidate şi
Consiliul Uniunii Europene. Instituţiile comunitate implicate în procesul de negociere sunt:
Consiliul Uniunii şi Comisia Europeană (Direcţia generală pentru extindere). Scopurile
concrete ale negocierii sunt:
- modificarea Tratatelor constitutive pentru a include noile state candidate;
- modificări instituţionale ca urmare a extinderii (sub aspectul numărului de membrii);
- modificarea legislaţiei derivate a U.E. încât să fie aplicabilă şi noilor state;
37

38. - stabilirea contribuţiei noilor state membre la bugetul UE precum şi a alocaţiei pe care
o vor primi din acest buget;
- stabilirea condiţiilor participării noilor state la aplicarea politicilor comune a UE.
Procesul extinderii Uniunii Europene are într-adevăr origini îndepărtate (ia naştere la
începutul anilor ’50) şi a fost realizat progresiv şi în etape; numai cu negocierile de rigoare,
premise ale aderării celor 17 state din Europa centrală şi de est; se poate zice că UE tinde să
pună bazele unei adevărate federaţii europene, care nu este numai o uniune de state, dar care
îşi asumă ea însăşi unele caracteristici ale unui stat.
Pentru a face aceasta, statele membre, după ce au renunţat la suveranitatea monetară şi
au instituit o piaţă unică, renunţând ulterior la suveranitatea politică, în favoarea unui sistem
unificat şi din punct de vedere al politicii sociale, şi care realizează consolidarea efectivă a
păcii, democraţiei şi bunăstării între ele.
În decembrie 1994 Consiliul european de la Essen a indicat strategia de urmat pentru a
adera la Comunităţi şi la relativul acquis comunitar al statelor din Europa centrală şi de est
interesate de aderare. Pentru prima dată, la sfârşitul întâlnirii la nivel înalt, şefilor de state şi
de guvern din Polonia, Ungaria, Republica Cehă şi Slovacă, România şi Bulgaria le-a fost
recunoscut statutul de invitat; însă Consiliul european de la Madrid din 1995 a fost cel care a
fixat calendarul de începere a tratativelor de aderare cu ţările în cauză. Tratativele, conform
acestor programe, ar fi trebuit pe cât posibil ca să înceapă în şase luni de la începerea
Conferinţei de revizuire de la Amsterdam.
În Agenda 2000 din 15 iulie 1997 Comisia europeană a recomandat începerea
tratativelor de aderare, la început cu numai şase state, adică Polonia, Ungaria, Republica
Cehă, Republica Slovacă, Estonia şi Cipru (care între timp şi-a prezentat cererea de aderare).
Statele care, având înaintată cererea de aderare, nu erau incluse în lista Agendei 2000 (Letonia
şi Lituania) au protestat împotriva aşa-zisului „pachet de şase state”, care prevede începerea
tratativelor în acelaşi timp cu toţi candidaţii la aderare. Contrar poziţiei adoptate de Comisie,
Parlamentul european s-a exprimat în favoarea aşa-zisului „model de linii de plecare”, care
prevede începerea tratativelor în acelaşi timp cu toţi candidaţii la aderare.
Comisia, în „Cartea albă: pregătirea statelor asociate din Europa centrală şi de est la
integrare în piaţa comună a Uniunii Europene” din 3 mai 1995 ţinea să sublinieze
însemnătatea cererii generale de aderare, în baza căreia statele candidate la aderare la piaţa
comună internă vor trebui să-şi adecveze propriile politice economice şi cerinţe ale pieţei
înainte de aderare; aceasta, printre altele nu ar fi trebuit puse în discuţie admisibilitatea
eventualelor dispoziţii tranzitorii adoptate.
38