1. Capitolul al VI-lea
ORDINE RELIGIOASE
Secţiunea I
Suveranul pontif
Darul slujirii este unul dintre cele mai mari daruri pe care Cristos le-a acordat
lumii. Acesta este darul despre ale cărui care binecuvântate rezultate vorbeşte psalmistul
atât de semeţ, prezicând înălţarea lui Cristos: „Te-ai suit în înălţime, ai luat robia roabă, ai
primit daruri pentru oameni, chiar şi pentru cei răzvrătiţi, ca Domnul Dumnezeu să poată
locui printre ei.”i
Bisericii Romei, la prima sa întemeiere, i s-a acordat în mod dumnezeiesc darul
unei slujiri şi a unor slujitori scripturali, iar apoi despre credinţa lor se vestea în toată
lumea”; faptele sale de neprihănire erau atât bogate, cât şi abundente. Dar, într-un ceas rău,
elementul babilonian a fost admis în slujba sa şi de-acolo încolo, ceea ce fusese menit ca
binecuvântare a fost transformat într-un blestem. De-atunci, în loc să sfinţească oamenii, ea
a fost doar mijlocul pentru a-i demoraliza şi a-i face „copii ai iadului de două ori mai răi”
decât ar fi fost dacă ar fi fost pur şi simplu lăsaţi în pace.
Dacă este cineva care-şi închipuie că poate exista vreo virtute ocultă şi misterioasă
într-o succesiune apostolică provenită prin papalitate, să ia mare aminte la adevăratul
caracter al ordinelor papei însuşi, precum şi la cele ale episcopilor şi ale clericilor săi. De la
papă în jos, toată structura poate fi demonstrată acum a fi în mod radical babiloniană.
Colegiul cardinalilor, avându-l pe papă în frunte, este pur şi simplu copia colegiului păgân
de pontifi, cu al său Pontifex Maximus, sau Suveranul Pontif, care exista în Roma din cele
mai vechi timpuri şi despre care se ştie că a fost întocmit după modelul marelui Conciliu
original al pontifilor din Babilon. Papa pretinde acum supremaţia în Biserică, în calitate de
succesor al lui Petru, căruia i s-ar fi dat în mod exclusiv, chipurile, cheile Împărăţiei
cerurilor. Dar aici se află un fapt important, acela că până când papa a fost învestit cu acest
titlu – care timp de o mie de ani avusese ataşat la el puterea cheilor lui Ianus şi ale
Cybelei1, niciodată nu fost făcută publică din partea sa vreo atare pretenţie la o astfel de
poziţie şi nici la ceva asemănător ei, pe temeiul faptului că ar fi fost deţinătorul cheilor
încredinţate lui Petru.
Într-adevăr, de foarte timpuriu episcopii Romei au manifestat un spirit mândru şi
ambiţios, dar în timpul primelor trei secole pretenţia lor la o onoare superioară s-a bazat
pur şi simplu pe demnitatea diocezei lor, plasată în cetatea imperială, capitala lumii
romane.
Cu toate acestea, atunci când sediul imperiului a fost mutat în Răsărit şi
Constantinopolul ameninţa să eclipseze Roma, a trebuit căutat un temei nou pentru
păstrarea demnităţii Episcopului Romei. Acest temei nou a fost găsit când, prin 378, a
devenit moştenitor al cheilor care erau simboluri ale două bine-cunoscute zeităţi păgâne
din Roma. Ianus avea o cheie, şi la fel şi Cybele, şi acestea sunt cele două chei cu care
papa şi-a înnobilat braţele, ca însemne ale autorităţii sale spirituale. Modul în care papa a
1
Numai în secolul al II-lea înaintea erei creştine a fost introdusă în Roma închinarea la Cybele, sub acest
nume; însă, având „puterea cheii”, aceleiaşi zeiţe, sub numele de Cardea, şi lui Ianus, li se aducea închinare
în Roma, cu veacuri înainte. OVIDIU, Fastele [Cartea I, stihul 55, respectiv 63-70. N. tr.].
1

2. ajuns să fie considerat ca exercitând puterea acestor chei va apărea în cele ce urmează, dar
faptul că, în concepţia populară el a dobândit dreptul de a avea această putere în perioada
la care facem referire, este sigur. Acum, atunci când, după părerea păgânilor, a ajuns să
ocupe locul reprezentanţilor lui Ianus şi ai Cybelei şi, prin urmare, era îndreptăţit să poarte
cheile, papa a văzut că dacă ar putea, cumva, să-i facă pe creştini să creadă că numai Petru
avusese puterea cheilor, şi că el era succesorul lui Petru, atunci priveliştea acestor chei ar
putea menţine înşelăciunea şi astfel, deşi demnitatea temporală a Romei ca şi cetate cădea,
propria sa demnitate de Episcop al Romei urma să fie mai consolidată ca niciodată înainte.
Este evident că a acţionat pe baza acestei politici. S-a lăsat să treacă o vreme iar apoi, pe
când lucrarea secretă a Tainei fărădelegii pregătise calea, papa şi-a afirmat pentru prima
dată în mod public pre-eminenţa ca fiind fondată pe cheile date lui Petru. Pe la 378 a fost
înălţat la poziţia pe care, potrivit părerilor păgâne, i-o dădea posesiunea cheilor. În 432, şi
nu înainte de aceasta, a pretins în mod public faptul că este în posesia cheilor lui Petru.
Aceasta, desigur, este o coincidenţă izbitoare. Se întreabă cititorul cum de a fost cu putinţă
ca oamenii să dea importanţă unei supoziţii atât de neîntemeiate? Cuvintele Scripturii
privitoare chiar la acest subiect oferă un răspuns foarte solemn, dar satisfăcător:
10
şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit
dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.
11
Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună...
II Tesaloniceni, 2:10,11.
Puţine minciuni ar putea fi mai grosolane decât aceasta, dar, o dată cu trecerea
vremii, ea a ajuns să fie crezută, iar acum, o dată ce statuii lui Iupiter i se aduce închinare
la Roma ca fiind reprezentarea veritabilă a lui Petru, tot aşa şi despre cheile lui Ianus şi ale
Cybelei se crede de veacuri, cu pioşenie, că ar reprezenta cheile aceluiaşi apostol.
În timp ce credulitatea creştinilor privitoare la aceste chei ca fiind însemne ale
puterii exclusive date de Cristos papei prin Petru nu poate fi explicată prin nimic altceva
decât printr-o orbire a facultăţii critice, nu este dificil să vedem modul în care păgânii s-ar
ralia pe lângă papă cu atât mai mult când ar auzi că el îşi fondează puterea pe posesiunea
cheilor lui Petru. Cheile pe care le purta papa erau, într-adevăr, cheile unui „Petru” bine
cunoscut păgânilor iniţiaţi în Misterele caldeene. Faptul că apostolul Petru ar fi fost
vreodată episcopul Romei a fost demonstrat în repetate rânduri a fi o închipuire crasă.
Chiar şi faptul că ar fi pus vreodată piciorul în Roma este, în cel mai bun caz, foarte
îndoielnic. Vizita sa în cetatea respectivă nu se bazează pe o autoritate mai bună decât cea
a unui autor de la sfârşitul secolului al II-lea sau începutul secolului al III-lea, autorul
lucrării intitulate Clementine, care ne spune cu seriozitate că, cu ocazia acelei vizite,
găsindu-l acolo pe Simon Magul, apostolul l-a provocat să facă demonstraţia puterilor sale
miraculoase sau magice, la care vrăjitorul s-a ridicat în aer, iar Petru l-a adus pe pământ cu
aşa repeziciune încât acela şi-a rupt piciorul. Toţi istoricii renumiţi au respins pe dată
această istorisire a întrevederii apostolului cu magicianul ca fiind lipsită de orice dovezi
contemporane, însă, întrucât vizita lui Petru la Roma se bazează pe aceeaşi autoritate, ea
trebuie să rămână în picioare sau să cadă împreună cu ea, sau, cel puţin trebuie să fie
admisă ca fiind extrem de îndoielnică.
Însă, în timp ce aşa stau lucrurile cu Petru creştinul, se poate demonstra ca fiind
lipsit de orice îndoială faptul că înainte de era creştină, şi chiar mai aproape de noi, la
Roma chiar trăia un „Petru” care ocupa locul cel mai înalt în preoţia păgână. Preotul care
explica iniţiaţilor Misterele era uneori numit printr-un termen grecesc, hierofant, dar în
limba caldeeană primitivă – adevărata limbă a Misterelor – titlul său, atunci când nu se
utilizau punctele, era „Petru”, adică „interpretul”. În calitate de descoperitor a ceea ce era
2

3. ascuns, nimic nu era mai normal decât aceasta, ca în timp ce deschidea doctrina esoterică a
Misterelor, el să fie decorat cu cheile celor două zeităţi ale căror taine le dezvăluia.2
Astfel, putem vedea modul în care cheile lui Ianus şi ale Cybelei urmau să devină
cunoscute ca fiind cheile lui Petru, „interpretul” Misterelor. Da, avem cele mai puternice
dovezi că în ţări aflate la mare distanţă unele de altele şi departe de Roma, aceste chei erau
cunsocute de păgânii iniţiaţi nu doar ca fiind „cheile lui Petru”, ci şi ca fiind cheile lui
Petru cel identificat cu Roma. În Misterele eleusine de la Atena, atunci când candidaţii la
iniţiere erau instruiţi în doctrina secretă a păgânismului, explicaţia acelei doctrine le era
citită dintr-o carte denumită de scriitorii obişnuiţi ca fiind „Cartea Petroma”, adică, din câte
ni se spune, cartea făcută din piatră. Aceasta, însă, este numai un joc de cuvinte, potrivit
obişnuitului spirit al păgânismului, menit a amuza vulgul. Atât natura cazului, cât şi istoria
Misterelor, ne arată că această carte nu putea fi alta decât „Cartea Pet-Roma”, sau, altfel
spus, „Cartea Marelui Interpret”, cu alte cuvinte, a lui Hermes Trismegistus, marele
„tălmaci al zeilor”. În Egipt, de unde Atena-şi derivă religia, cărţile lui Hermes erau
considerate a fi izvorul divin al întregii cunoaşteri adevărate a Misterelor.3 Prin urmare, în
Egipt Hermes era considerat a avea acest rol de Mare Tălmaci, sau „Petru-Roma.”4 În
Atena, Hermes, după cum este bine cunoscut, ocupa exact acelaşi loc5 şi, desigur, în limba
sacră, trebuie să fi fost cunoscut prin acelaşi titlu.
Aşadar, preotul care explica Misterele în numele lui Hermes, trebuie să fi fost
împodobit nu numai cu cheile lui Petru, ci şi cu cheile lui „Petru-Roma.” Aici, iată,
faimoasa „Carte de piatră” începe să apară într-o lumină nouă, şi nu numaiatât, ci şi să
împrăştie lumină asupra unuia dintre cele mai întunecate şi mai încâlcite pasaje ale istoriei
papalităţii. Pentru cercetătorii candizi ai istoriei a fost întotdeauna un motiv de uimire să
vadă cum s-a întâmplat că numele lui Petru a ajuns să fie asociat cu Roma în felul în care
este descoperit din secolul al IV-lea încoace, şi cum de în multe ţări diferite s-a ajuns să se
creadă că Petru, care a fost „un apostol al celor circumcişi”, a apostaziat de la însărcinarea
sa dumnezeiască şi a devenit episcop al unei Biserici de ne-evrei, de Neamuri, şi că el a
ajuns să fie conducător spiritual în Roma, când nu s-au putut găsi dovezi satisfăcătoare că
ar fi fost vreodată în Roma. Dar cartea „Petru-Roma” lămureşte ceea ce, altfel, ar fi fost pe
deplin inexplicabil. Existenţa unui asemenea titlu era prea preţioasă pentru a fi trecută cu
vederea de către papalitate şi, conform politicii sale obişnuite, s-a asigurat, atunci când a
avut ocazia, că va răsuci aceasta în folosul propriei sale măriri, şi a şi avut această
2
Muftiii turci, sau „interpreţii” Koran-ului, îşi derivă numele din acelaşi verb din care provine Miftah,
„cheie”.
3
Pentru afirmaţia din text am recurs la următoarele autorităţi: „Jamblichus spune că Hermes [adică
egipteanul] era zeul întregii cunoaşteri celeste, pe care, transmiţând-o preoţilor săi, i-a autorizat să-şi înscrie
comentariile cu numele său” (WILKINSON). Din nou, potrivit istorisirilor fabuloase despre egipteanul
Mercur, se spunea că...el i-a învăţat pe oameni modul cuvenit de a se apropia de Dumnezeire cu rugăciuni şi
sacrificii (WILKINSON). Hermes Trismegistus pare să fi fost considerat a fi o nouă incarnare a lui Thoth, şi
posesor al înaltelor onoruri. Cărţile principale ale acestui Hermes, potrivit lui Clement Alexandrinul, erau
tratate de egipteni cu cel mai profund respect şi purtate în procesiunile lor religioase (CLEMENT
ALEXANDRINUL, Stromate.).
4
În Egipt, Petr era folosit chiar în acest sens. A se vedea BUNSEN, Hieroglyph, unde se spune că Ptr
semnifică „a arăta”. Interpretul era denumit hierofant, care conţine în sine chiar ideea de „arătare”.
5
Hermes atenianul sau grecul este celebrat ca „Sursa invenţiei... De asemenea, el acordă sufletelor mathesis,
dezvăluind voia părintelui, a lui Iupiter, şi face aceasta ca înger sau mesager al lui Iupiter...El este păzitorul
disciplinelor, întrucât inventarea geometriei, a raţiunii şi a limbajului este atribuită acestui zeu. Prin urmare,
el prezidează asupra oricărei specii a erudiţiei, conducându-ne din acest sălaş pieritor spre o esenţă
inteligibilă, guvernând diferitele turme de suflete” (PROCLUS, Commentary on First Alcibiades, şi
TAYLOR, Orphic Hymns). Grecul Hermes era atât de profund descoperitorul sau interpretul lucrurilor divine
încât termenul „hermeneut”, interpret sau tălmaci, se spune în mod curent că provine de la acest nume
(HYGINUS).
3

4. oportunitate. Când papa a intrat în legătură intimă cu preoţia păgână, când aceştia au ajuns
finalmente sub controlul său, ce ar fi putut fi mai natural decât să caute nu numai să
reconcilieze păgânismul cu creştinismul, ci şi să facă astfel încât să pară că „Petru-Roma”
cel păgân, cu cheile sale, înseamnă „Petru din Roma”, şi că acest „Petru din Roma” era
chiar apostolul căruia Domnul Isus Cristos i-ar fi dat „cheile Împărăţiei Cerurilor”? Iată
cum, încurcând cuvintele, au fost amestecate persoane şi lucruri care, în esenţa lor, erau
diferite, şi păgânismul şi creştinismul s-au învălmăşit, pentru ca ambiţia crescândă a unui
preot rău să fie satisfăcută şi astfel, pentru creştinii orbiţi ai apostaziei, papa era
reprezentatul apostolului Petru, în timp ce, pentru păgânii iniţiaţi, el era numai
reprezentantul lui Petru, interpretul bine-cunoscutelor lor Mistere. Acesta este felul în care
papa a ajuns omologul expres al zeului „Ianus, cel cu două feţe”. O, ce semnificaţii bogate
descoperim în expresia scripturală „Taina fărădelegii”, aplicată la papalitate!
Cititorul este pregătit acum să înţeleagă modul în care Marele Conciliu de stat al
papei, care-l asistă în guvernarea bisericii, a ajuns să fie denumit Colegiul Cardinalilor.
Termenul „cardinal” este derivat din cardo, „balama”. Ianus, cel ale cărui chei le poartă
papa, era zeul uşilor şi al balamalelor şi a fost denumit Patulcius şi Clusius „deschizătorul
şi închizătorul”. Aceasta avea o semnificaţie blasfemiatoare, căci lui i se aducea închinare
în Roma în ipostaza sa de mare mediator. Oricât de importantă era cerinţa, orice zeitate
urma să fie invocată, mai întâi de toate trebuia să fie invocat Ianus, care era recunoscut ca
„Zeu al zeilor”, în a cărui divinitate tainică se combinau caracterele tatălui şi al fiului, şi
fără aceasta, nu era auzită nici o rugăciune, iar „poarta” Cerurilor nu se deschidea. Era
acelaşi zeu al cărui cult domina din cale-afară Asia Mică în timpul în care, prin servul său
Ioan, Domnul nostru a trimis cele şapte mesaje apocaliptice la bisericile întemeiate în acea
regiune. Şi, prin urmare, într-unul dintre aceste mesaje Îl vedem mustrând în mod subtil
faptul că propria Sa demnitate a fost profanată, fiind transferată respectivului zeu şi
declarând-Şi pretenţia exclusivă la prerogativa atribuită în mod obişnuit rivalului Său.
Astfel, iată Apocalipsa, 3:7:
Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine
cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va
deschide”...
Acum, acestui Ianus, în ipostaza sa de Mediator, căruia i se aducea închinare în
Asia Mică şi, în mod egal, din cele mai vechi timpuri, şi în Roma, îi aparţinea guvernarea
lumii şi, conform ideilor păgâne, în el era învestită „toată puterea din Ceruri, de pe Pământ
şi din mare”. În această ipostază a sa se spunea despre el că are „jus vertendi cardinis”,
„dreptul de a învârti balamaua”, de a deschide porţile Cerurilor sau de a deschide sau
închide porţile păcii sau ale războiului pe Pământ. Prin urmare, papa, atunci când a fost
instituit Mare-Preot al lui Ianus, şi-a asumat şi „jus vertendi cardinis”, dreptul învârtirii
balamalei, adică a deschiderii şi închiderii în cel mai blasfemiator sens păgân. La început,
încet şi prudent, această putere a fost declarată; însă, o dată ce temeliile au fost puse în
mod statornic, secol după secol, peste ea a fost construită superstructura puterii preoţeşti.
Păgânii, care vedeau sforţările pe care creştinismul, aşa cum era el mărturisit în Roma, le
face spre păgânism, sub îndrumare papală, erau mai mult decât mulţumiţi să-l recunoască
pe papă ca având această putere. Ei l-au încurajat cu bucurie să se ridice, pas cu pas, la
deplina înălţime a pretenţiilor blasfemiatoare care se conformau reprezentantului lui Ianus,
pretenţii care, acum, după cum ştie toată lumea, sunt recunoscute prin acordul unanim al
creştinătăţii apusene apostate ca fiind intrinseci oficiului de Episcop al Romei. Cu toate
acestea, pentru a-l împuternici pe papă să se ridice la plenitudinea puterii pe care o declară
acum, era necesară cooperarea altora. Atunci când puterea sa a sporit, când stăpânirea sa s-
4

5. a extins, şi în special după ce a devenit un suveran temporal, cheia lui Ianus a devenit prea
grea pentru o singură mână: avea nevoie de cineva cu care să împartă puterea „balamalei”.
Aşa au apărut sfetnicii particulari, înalţii funcţionari de stat, care îi erau asociaţi la
guvernarea Bisericii şi a lumii, care au primit acum bine-cunoscutul titlu de „cardinali”,
preoţi ai „balamalei”. Înainte, acest titlu fusese purtat de înalţi oficiali ai Împăratului roman
care, în calitatea sa de „Pontifex Maximus”, fusese el însuşi reprezentantul lui Ianus, şi
care delega puterile sale unor servi de-ai săi. Chiar şi în timpul domniei lui Teodosiu,
împăratul creştin al Romei, titlul de cardinal era purtat de primul său ministru. Dar acum,
atât numele cât şi puterea implicate în acest nume dispăruseră de mult de la toţi
funcţionarii civili ai suveranilor temporali, şi numai cei care-l ajutau pe papă să poarte
cheia lui Ianus, adică să deschidă şi să închidă, au ajuns cunoscuţi sub titlul de cardinali
sau de preoţi ai „balamalei”.
Am spus că papa a devenit reprezentantul lui Ianus care, evident, nu era nimeni
altul decât babilonianul „Mesia”. Dacă cititorul ar lua aminte la preluările blasfemiatoare
ale papalităţii, ar vedea exact modul în care aceasta a fost copiată după originalul său. În
ţările unde sistemul babilonian a fost dezvoltat cel mai deplin, îl găsim pe Suveranul Pontif
al zeului babilonian învestit cu înseşi acele atribute care acum sunt puse în seama papei.
Este papa denumit „Dumnezeu pe Pământ”, „Vice-Dumnezeu” şi „Vicar al lui Isus
Cristos”? Regele din Egipt, care era Suveran Pontif6, ne spune Wilkinson, era privit cu cea
mai mare reverenţă ca fiind „REPREZENTANTUL DIVINITĂŢII PE PĂMÂNT.”
Este papa „infailibil” şi, în consecinţă se poate făli Biserica Romei că a fost
întotdeauna „neschimbată şi neschimbătoare”? La fel stăteau lucrurile şi cu Pontiful
caldeean şi cu sistemul peste care prezida. Suveranul Pontif, ne spune scriitorul menţionat,
era considerat a fi „INCAPABIL DE EROARE”7 şi, în consecinţă, „exista cel mai mare
respect pentru sanctitatea vechilor edicte”; şi, de-aici, fără îndoială, apare şi originea
„legilor mezilor şi perşilor, care nu pot fi schimbate”. Primeşte papa adoraţia cardinalilor?
Regele Babilonului, în calitate de Suveran Pontif, era adorat într-o manieră similară.8
Li se cere regilor şi ambasadorilor să sărute papucul papei? Şi aceasta este copiată
din acelaşi tipar, căci profesorul Gaussen ne spune, citându-i pe Strabo şi pe Herodot, că
„regii din Caldeea purtau în picioare papuci pe care regii pe care-i biruiseră aveau obiceiul
de a-i săruta.”
În fine, se adresează oamenii papei cu titlul de „Sfinţia voastră”? La fel stăteau
lucrurile şi cu Pontiful păgân al Romei. Titlul pare să fi fost comun tuturor pontifilor.
Symmachus, ultimul reprezentant păgân al Împăratului roman în calitate de Suveran
Pontif, adresându-i-se unuia dintre colegii săi pontifi, care era pe punctul de a fi promovat,
îi spune: „Am auzit că SFINŢIA VOASTRĂ (sanctitatem tuam) urmează să fiţi evidenţiat
prin scrisorile sacre.”
6
Wilkinson arată faptul că regele avea dreptul de a decreta legi şi de a gestiona toate chestiunile legate de
religie şi de stat, care dovedesc că era Suveran Pontif.
7
Egyptians, de WILKINSON. „Infailibilitatea” a fost un rezultat natural al credinţei populare privitoare la
relaţia în care Suveranul se afla cu zeii: pentru că Diodor din Sicilia, vorbind despre Egipt, ne spune că
despre rege se credea că este „părtaş firii dumnezeieşti”.
8
Din afirmaţia lui LAYARD (Nineveh and its Remains şi Nineveh and Babylon), reiese că, după cum regele
Egiptului era „Capul religiei şi statului”, la fel era şi regele Asiriei, care includea Babilonul. Atunci, avem
dovada că i se aducea închinare. Reprezentările sacre ni-l arată ca primind adorare, care nu s-ar fi concretizat
dacă propriii săi supuşi nu i-ar fi adus omagii în acest fel. Apoi adorarea pretinsă de Alexandru cel Mare a
venit, evident, din această sursă. Faptul că el a pretins asemenea omagii era o imitare directă a adorării aduse
regilor persani. De la Xenofon avem dovezi că acest obicei persan a venit din Babilon. Numai atunci când
Cyrus a intrat în Babilon, persanii, pentru prima dată, şi-au adus omagiile prin adorare, dar, „înainte de a
aceasta, nici un persan nu-i adusese adorare lui Cyrus”, ne spune Xenofon (Cyropoed).
5

6. Am redat, deci, cheile lui Petru proprietarului lor de drept. Tot lui trebuie să-i
trimitem şi scaunul lui Petru. Acest scaun faimos a venit din acelaşi colţ de lume ca şi
cheile încrucişate. Acelaşi motiv care l-a determinat pe papă să-şi asume cheile caldeene l-
a condus în mod natural să ia în posesiune şi scaunul vacant al păgânului Pontifex
Maximus. În calitate de Pontifex, în virtutea oficiului său, fusese hierofant, sau interpret al
Misterelor, scaunul şi slujba sa fuseseră pe deplin îndreptăţite a fi numite „ale lui Petru”,
după cum şi cheile păgâne fuseseră denumite cheile lui Petru. Adevăratul pedigree al
faimosului scaun al lui Petru va reieşi din următorul fapt, relatat de Bower:
După cum credeau ei, până în 1662, catolicii aveau o dovadă remarcabilă nu numai a
faptului că Petru instituise scaunul lor, ci şi că el însuşi ar fi şezut pe el, însă în acel an,
chiar scaunul acela pe care ei credeau – sau îi făceau pe alţii să creadă – că el ar fi şezut, a
fost arătat şi expus spre adoraţie publică în data de 18 ianuarie, ziua festivalului scaunului
cu pricina. Dar, în timp ce-l curăţau pentru a-l expune într-un loc vizibil din Vatican, din
nefericire, pe el au fost văzute cele douăsprezece munci ale lui Hercule!
...şi a trebuit să fie lăsat deoparte. Descumpănirea resimţită de partizanii papalităţii
nu a fost mică, în urma acestei descoperiri, dar au încercat să dea chestiunii cea mai
frumoasă înfăţişare cu putinţă. În timp ce relatează circumstanţele descoperirii, Giacomo
Bartolini, în cartea sa Sacred Antiquities of Rome, scrie: „Cu toate acestea, închinarea
noastră nu a fost adusă în mod greşit, întrucât noi nu ne închinam lemnului, ci prinţilor
apostolilor, Sfântului Petru”, despre care se presupune că ar fi şezut în scaun. Orice ar
crede cititorul despre această apologie a închinării la scaun, el va percepe cel puţin faptul
că, punând aceasta în relaţie cu ceea ce am văzut deja, venerabila născocire a scaunului lui
Petru este cu desăvârşire discreditată. În timpurile moderne, Roma pare să fi fost mai
degrabă ghinionistă vizavi de scaunul lui Petru, întrucât chiar şi după ce ceea ce purta cele
douăsprezece munci ale lui Hercule a fost osândit şi izgonit ca fiind nepotrivit pentru a
purta lumina pe care Reforma a revărsat-o peste întunericul Sfintei Episcopii, lucrul ales
pentru a-l înlocui a fost destinat a dezvălui într-un mod şi mai grotesc imposturile
neruşinate ale papalităţii. Primul scaun fusese împrumutat de la păgâni; următorul pare să
fi fost tâlhărit de la musulmani, deoarece atunci când soldaţii francezi, sub generalul
Bonaparte, au luat Roma în stăpânire, în 1795, ei au găsit pe spatele său, scris în arabă,
bine-cunoscuta frază din Koran: „Nu este alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed este
Profetul Său.”
Papa nu are numai un scaun pe care şade, ci şi unul pe care este cărat, cu tot fastul,
pe umerii oamenilor, atunci când face o vizită bisericii Sf. Petru sau altei biserici din
Roma. Iată cum descrie un martor ocular o asemenea ceremonie fastuoasă în Ziua
Domnului, în cartierul general al idolatriei papale:
Afară se auzeau bătăile tobelor. Armele soldaţilor zăngăneau pe pardoseala de piatră a
casei lui Dumnezeu şi, la un semn al ofiţerului, soldaţii au dus armele la picior, la umăr,
apoi le-au prezentat. Cât de diferit de Sabat! Cât de diferit de religie! Cât de diferit de
pregătirea potrivită pentru a primi un slujitor al blândului şi smeritului Isus! Apoi,
înaintând încet printre două şiruri de soldaţi înarmaţi, a apărut o lungă procesiune de
clerici, de episcopi, de preoţi şi de cardinali care-l precedau pe pontiful roman, care era
purtat pe un scaun poleit, înveşmântat în straie strălucitoare ca soarele. Purtătorii săi erau
12 bărbaţi înveşmântaţi în stacojiu, fiind imediat precedaţi de câteva persoane cărând o
cruce, mitra sa, tripla sa coroană şi alte însemne ale oficiului său. Pe când era purtat pe
umerii oamenilor, în mijlocul gloatelor cu gurile căscate de uimire, capul său era umbrit
sau acoperit de două evantaie imense, făcute din pene de păun, purtate de doi însoţitori.
6

7. Aşa stau lucrurile cu Suveranul Pontif din Roma până în ziua de azi, numai atât că,
în mod frecvent, pe lângă faptul că este umbrit de evantai – care este „Evantaiul mistic al
lui Bachus” – şi mai presus de aceasta, scaunul său oficial este acoperit şi cu un baldachin
obişnuit. Acum, să privim înapoi cu 3.000 de ani şi să vedem modul în care Suveranul
Pontif al Egiptului obişnuia să facă vizite la templul zeului său. Wilkinson scrie:
Ajungând la tărâmul îngrădit al templului, păzitorii şi însoţitorii regali selectaţi pentru a fi
reprezentanţii întregii armate intrau în curţi... Fanfare militare cântau imnurile favorite ale
ţării şi numeroasele stindarde ale diferitelor regimente, drapeluri fluturând în vânt, lustrul
strălucitor al armelor, imensa îmbulzeală a oamenilor şi maiestuozitatea impunătoare a
propileelor, împodobite cu steagurile lor colorate strălucitor, arborate deasupra cornişei,
înfăţişau o privelişte rareori, se poate spune, egalată cu vreo ocazie în vreo ţară. Trăsătura
ce mai grăitoare a acestei ceremonii pompoase era cortegiul sclipitor al monarhului, care
fie era purtat în scaunul său statal de ofiţerii principali de stat, sub un baldachin bogat, fie
mergea pe jos, umbrit de flabellaii bogate, fâlfâinde.
Wilkinson ne pune la dispoziţie o xilogravură (Fig. 47), a cărei porţiune centrală a
uneia dintre plăcuţe este dedicată unei asemenea procesiuni egiptene, pentru ca cititorul să
poată vedea cu ochii săi cât de precis ceremonialul păgân concordă cu bine-cunoscuta
relatera a ceremonialului papal.
Figura 47: Regele-pontif egiptean, sub un baldachin, purtat pe umerii oamenilor
După Wilkinson, vol. al VI-lea, ilustraţia 76.
Cam atât cu privire la scaunul şi la cheile lui Petru. Acum Ianus, a cărui cheie papa
a uzurpat-o cu cea a soţiei sale sau a mamei Cybele, era şi zeul Dagon. Ianus, zeul cu două
capete, „care trăia în două lumi”, era o zeitate babiloniană care-l întruchipa pe Noe. Dagon,
zeul-peşte, reprezenta această zeitate ca manifestare a patriarhului care trăise atât de mult
în apele diluviului. După cum papa poartă cheia lui Ianus, tot aşa el poartă şi mitra lui
Dagon. Excavările din Ninive au îndepărtat orice posibilitate de îndoială. Mitra papală este
în întregime diferită de mitra lui Aaron şi a marilor-preoţi evrei. Mitra respectivă era un
turban. Mitra cu două coarne pe care o poartă papa atunci când şade pe înaltul altar de la
Roma şi primeşte adoraţia cardinalilor este chiar mitra purtată de Dagon, zeul-peşte al
filistenilor şi al babilonienilor. În antichitate, Dagon era reprezentat în două moduri: în
primul era reprezentat jumătate om – jumătate peşte, partea superioară fiind complet
umană şi partea inferioară terminându-se cu o coadă de peşte. Celălalt mod era acela în
7

8. care, pentru a întrebuinţa cuvintele lui Layard, „capul peştelui forma o mitră deasupra
capului bărbatului, în timp ce coada sa solzoasă, sub formă de evantai, cădea în spate ca o
mantie, lăsând expuse membrele şi labele picioarelor.” Layard, în ultima sa lucrare,
înfăţişează o reprezentare a lui dagon în această formă, pe care o reproducem pentru cititor
(Fig. 48) şi din cei care examinează mitra lui şi o compară cu cea a papei, aşa cum apare ea
în lucrarea Horoe, de Elliot, nimeni nu se poate îndoi nici un moment că aceasta, şi nu alta,
este sursa din care a fost derivată mitra pontificală.
Figura 48: Asirianul Dagon, cu mitra în formă de cap de peşte.
După Layard, Babylon and Nineveh, p. 343.
Fălcile deschise ale peştelui, care înconjoară capul omului de la Ninive, sunt
omologi inconfundabili ai coarnelor mitrei papale din Roma. Aşa stăteau lucrurile în
Răsărit, cu cel puţin 500 de ani înaintea erei creştine. Cu acelaşi caz se pare că aveam de-a
face şi în Egipt, pentru că Wilkinson, vorbind despre un peşte din specia Siluris, scrie că
„unul dintre zeităţile panteonului egiptean apare sub formă umană, cu capul acestui peşte.”
În Apus, într-o perioadă mai târzie, avem dovezi că păgânii detaşaseră capul de mitră al
peştelui de corpul său şi foloseau mitra pentru a împodobi capul marelui zeu mijlocitor,
căci pe câteva monede malteze zeul respectiv, cu bine-cunoscutele atribute ale lui Osiris,
este reprezentat ca neavând nimic de la peşte, cu excepţia mitrei puse pe cap (Fig. 49),
având forma foarte asemănătoare cu mitra papei sau a unui episcop catolic din zilele
noastre.
Figura 49: Zeu maltez cu mitră similară.
După BRYANT, vol. al V-lea, p. 384.
Chiar şi în China fusese răspândită pe vremuri aceeaşi practică a purtării unei mitre
în formă de cap de peşte, deoarece chiar copia mitrei papale, aşa cum este ea purtată de
8

9. împăratul chinez, a rezistat până în vremurile moderne. În corespondenţa personală pe care
o port cu un foarte citit autor al vremurilor noastre, acesta întreba:
Oare se cunoaşte faptul că, în toate veacurile, şi chiar şi în acest an, o dată pe an,
împăratul Chinei, în calitate de mare preot al naţiunii, fiind îmbrăcat cu odăjdiile
preoţeşti şi având pe cap mitra sa, care este mitra pontifului roman, exact aceeaşi ca
şi cea purtată de aproape 1.200 de ani, se roagă pentru întreaga naţiune şi o
binecuvântează? Aşa stau lucrurile.
Ca dovadă a acestei declaraţii punem la dispoziţie această figură a mitrei imperiale
(Fig. 50) – care este copia fidelă a mitrei episcopale papistaşe, vedere din faţă. Cititorul
trebuie să reţină că chiar şi în Japonia, care este încă mai depărtată de Babel decât China,
una dintre zeităţi este reprezentată prin acelaşi simbol de putere cum era şi în Asiria, mai
precis coarnele taurului, şi este denumită „Prinţul ceresc cu cap de bou”. Dacă simbolul lui
Nimrod, la fel ca şi Kronos, „Încornoratul”, este găsit astfel în Japonia, nu poate să ne
surprindă că simbolul lui Dagon se găseşte în China.
Figura 50: Mitra sacrificială a împăratului chinez, ca Pontifex Maximus al naţiunii sale.
După HAGER, Chinese Hieroglyphics, B xxxv. în British Museum, copiată pentru mine
[Hislop] de fiul domnului Trimen, domnul L. B. Trimen. Cuvintele lui Hager sunt:
„În aceeaşi manieră, mitra sacrificială a împăratului chinez, Pontifex maximus al naţiunii
sale, care era din vechime reprezentată în această formă (şi apoi este reprodusă figura de
mai sus) (Philos. Transact. at tab. 41-), indicând o mare asemănare
cu mitra episcopală romană” etc.
Dar mai există un simbol al puterii papei, simbol care nu trebuie să fie trecut cu
vederea, şi acela este cârja pontificală. De unde a apărut această cârjă? Răspunsul la
această întrebare este acela că, în primul rând, papa a furat-o de la augurul roman.
Cititorul de literatură clasică îşi va aminti, poate, că atunci când augurii romani consultau
faţa cerului sau făceau pronosticuri pe baza aspectelor cerului, exista un anumit instrument
care era indispensabil pentru echipamentul lor. Acest instrument cu ajutorul căruia descriau
porţiuni ale cerurilor, cu ajutorul căruia se făceau observaţiile lor, era curbat la un capăt şi
era denumit lituus. Acum, acest lituus sau toiag încârligat al augurilor romani era atât de
vizibil identic cu cârja pontificală încât chiar scriitorii romano-catolici care scriau în
întunecatul Ev Mediu, atunci când deghizarea nu mai era considerată necesară, nu ezitau să
9

10. folosească termenul lituus ca sinonim pentru cârjă. Astfel descrie un scriitor catolic un
anumit papă sau episcop papal ca „mitra lituoque decorus”, împodobit cu mitră şi toiagul
augurului, însemnând prin aceasta că era „împodobit cu mitră şi cu cârjă.” Însă lituus-ul
acesta sau toiagul de divinaţie al augurilor romani, după cum bine se ştie, era împrumutat
de la etrusci care, la rândul lor, îl preluaseră de la asirieni, cu tot cu religia lor. După cum
augurul roman se distingea prin toiagul său încârligat, tot aşa şi ghicitorii şi preoţii caldeeni
care, în săvârşirea riturilor lor magice, erau echipaţi în general cu un băţ îndoit sau o cârjă
încârligată. Existenţa acestui băţ magic îndoit poate fi trasată direct până la primul regee al
Babilonului, adică la Nimrod, care, după cum afirmă Berosus, a fost primul care a purtat
titlul de rege-păstor. În ebraică sau în caldeeana din zilele lui Avraham, „Nimrod Păstorul”
era doar Nimrod „He-Roe” şi, neîndoielnic, din acest titlu al „puternicului vânător înaintea
Domnului” a derivat atât numele eroului cât şi cultul eroilor care s-a răspândit de-atunci în
lume. Cert este că succesorii zeificaţi ai lui Nimrod au fost reprezentaţi în general cu un băţ
sau o cârjă îndoită. Aşa au stat lucrurile în Babilon şi Ninive, după cum arată monumentele
care au supravieţuit. Figura următoare (Fig. 51) din Babilon arată cârja în forma sa mai
grosolană. La Layard ea poate fi văzută într-o formă mai ornată şi fiind aproape aceeaşi cu
cârja papală întrebuinţată astăzi.9 Aşa au stat lucrurile şi în Egipt, după ce puterea
babiloniană a fost întemeiată acolo, după cum depun mărturie statuile lui Osiris cu cârja
sa,10 Osiris însuşi fiind reprezentat frecvent ca o cârjă cu un ochi deasupra sa.
Figura 51: Cârjă babiloniană.
După KITTO, Biblical Cyclopaedia, vol. I, p. 272.
A se vedea şi KITTO, Illustrated Commentary, vol. al IV-lea, p. 31,
Unde este redată o altă figură din Babylon cu o cârjă similară.
Aşa stau lucrurile printre negrii din Africa, al căror zeu, denumit fetiş, este
reprezentat sub forma unei cârje, după cum este evident din următoarele cuvinte ale lui
9
Nineveh and Babylon. Layard pare să creadă că instrumentul la care se face referire, care este purtat de rege,
„înveşmântat ca mare preot în odăjdiile sale sacrificiale”, este o seceră, dar oricine examinează atent va vedea
că este o cârjă ţintuită, după cum este cazul în mod obişnuit chiar şi acum cu cârjele catolice, atâta doar că, în
loc să fie ţinută ridicată, este ţinută în jos.
10
Bine-cunoscutul titlu de faraon, titlul regilor pontifi din Egipt, este doar forma egipteană a ebraicului He-
Roe. În cartea Genesa, termenul „faraon”, scris fără punctele vocalice, este pe-roe. Pe este articolul hotărât
egiptean. Egiptenii aveau oroare nu de regii-păstori, ci de Roi-Ţan, „păstori de vite” (Genesa, 46:34). Fără
articol, roe, „păstor”, este evident a fi originalul termenului francez roi, „rege”, de unde provine şi adjectivul
„roial”. Iar din ro, care semnifică „a avea rol de păstor”, care este pronunţat reg în mod frecvent (cu ş, care
semnifică „Cel care este” sau „face”, ca afix), provine Regah, „Cel care păstoreşte”, iar de-acolo vine
latinescul rex şi regal.
10

11. Hurd: „Ei pun fetişuri în faţa uşilor lor, iar aceste zeităţi titulare sunt confecţionate în
formă de cange sau de cârlige, pe care noi le folosim în general pentru a scutura pomii
fructiferi.” Aşa stau lucrurile până în acest ceas în Tibet, acolo unde, după cum afirmă
iezuitul Huc, călugării Lama sau Theros poartă o cârjă îndoită, ca însemn al oficiului lor.
Aşa stau lucrurile chiar şi în îndepărtata Japonie unde, într-o descriere a idolilor marelui
templu din Miaco, capitala spirituală, găsim această afirmaţie: „Capetele lor sunt
împodobite cu raze de slavă, iar unii dintre ei au în mâini beţe îndoite de păstori, indicând
astfel că sunt păzitorii omenirii, împotriva tuturor maşinaţiilor spiritelor rele.” Prin urmare,
cârja papei, pe care el o poartă ca însemn al oficiului său, în calitate de mare păstor al oilor,
nu este nici mai mult, nici mai puţin decât toiagul încârligat al augurului sau băţul magic al
preoţilor lui Nimrod.
Acum, ce vor spune închinătorii succesiunii apostolice la toate acestea? Ce cred ei
acum despre făloasele lor ordine preoţeşti, ca fiind derivate de la Petru din Roma? Cu
siguranţă că au multe motive pentru a fi mândri de ei. Dar mai întreb, ce ar spune chiar şi
preoţii păgâni din vechime, care au coborât de pe scena temporală în timpul în care martirii
mai luptau încă împotriva zeilor lor şi care, mai degrabă decât să-i reproducă prin
simboluri, „nu şi-au iubit viaţa nici chiar până la moarte”, dacă ar vedea starea prezentă a
aşa-numitei Biserici a creştinătăţii europene? Ce ar spune Belşaţar însuşi dacă ar fi cu
putinţă pentru el să „viziteze din nou tărâmul sublunar” şi să intre în biserica Sf. Petru din
Roma, şi să-l vadă pe papă în pontificatul său, cu toată pompa şi splendoarea? Cu siguranţă
că ar conchide că a intrat într-unul dintre bine-cunoscutele sale temple şi că toate lucrurile
au continuat aşa cum erau în Babilon, în acea memorabilă noapte când, uluit, a văzut pe zid
o scriere de mână: „Mene, mene, tekel upharsin.”
Secţiunea a II-a
Preoţi, călugări şi călugăriţe
Dacă s-a îmbolnăvit capul, atunci şi mădularele bolesc. Dacă papa este
esenţialmente păgân, atunci ce altceva se poate spune despre caracterul clericilor săi? Dacă
ei îşi derivă ordinele de la o sursă stricată în mod radical, atunci aceste ordine se
împărtăşesc din stricăciunea sursei din care curg. Aceasta se poate deduce independent de
orice dovadă specială, dar dovada cu privire la caracterul păgân al clericilor papei este la
fel de deplină precum cea privitoare la însuşi papa. În orice lumină ar fi examinat acest
subiect, el va fi foarte evident.
Există un contrast direct între caracterul slujitorilor lui Cristos şi cel al preoţiei
papale. Atunci când Cristos Şi-a mandatat servii, El a făcut-o pentru „a paşte oile Sale, a
paşte mieii Săi”, făcând aceasta cu Cuvântul lui Dumnezeu, care mărturiseşte despre El şi
conţine cuvintele vieţii veşnice. Atunci când papa îşi hirotoneşte clerul, el îi obligă să
interzică, cu excepţia unor circumstanţe speciale, citirea Cuvântului lui Dumnezeu „într-o
limbă a vulgului”, adică într-o limbă pe care poporul ar putea-o înţelege. Într-adevăr, el le
dă o însărcinare; care ar fi aceea? Ea se află ascunsă în aceste cuvinte uluitoare: „Primeşte
puterea de a aduce jertfe pentru cei vii şi pentru cei morţi”. Ce blasfemie ar putea fi mai rea
decât aceasta? Ce ar putea fi mai dispreţuitor pentru acea unică jertfă a lui Cristos, prin
care „El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi” (Epistola către evrei,
10:14)? Aceasta este adevărata funcţie distinctivă a preoţiei papistaşe. Amintindu-şi că prin
chiar aceste cuvinte, şi lui i s-a conferit această putere, atunci când a fost hirotonit ca preot,
11

12. Luther se mai cutremura încă şi-şi exprima uluiala că „pământul nu şi-a căscat gura pentru
a-l înghiţi atât pe cel care rostea aceste vorbe, cât şi pe cel căruia-i erau adresate.” Jertfa pe
care preoţia papală este împuternicită s-o aducă în calitate de „adevărat sacrificiu de
propiţiere” pentru păcatele celor vii şi celor morţi este tocmai „jertfa nesângeroasă” a
messei, care era adusă ca ofrandă în Babilon cu mult înainte ca la Roma să se fi auzit de ea.
Acum, în timp ce Semiramis, adevărata Regină caldeeană a Cerului, căreia i se
aducea mai întâi „jertfa nesângeroasă” a messei, era, după cum am văzut, întruparea
supremei necurăţii, în acelaşi timp ea a afişat cea mai mare favoare pentru acel tip de
sanctitate care se uită cu dispreţ la orânduiala sfântă şi dumnezeiască privitoare la
căsătorie. Misterele asupra cărora prezida ea erau scene pentru cele mai grosolane
pângăriri, şi totuşi, ordinele preoţeşti superioare erau obligate să ducă o viaţă de celibat, ca
şi cum ar fi fost o viaţă de sfinţenie specială şi superioară. Deşi pare straniu, totuşi vocea
antichităţii atribuie reginei abandonate invenţia celibatului clerical, şi aceasta în forma sa
cea mai aspră. În unele ţări, cum ar fi Egiptul, natura umană şi-a revendicat drepturile şi,
deşi sistemul general al Babilonului a fost păstrat, jugul celibatului a fost desfiinţat şi
preoţilor li s-a îngăduit să se căsătorească. Dar orice cercetător ştie că atunci când cultul
Cybelei, zeiţa babiloniană, a fost introdus în Roma păgână, el a fost introdus în forma sa
primitivă, cu clerul său celibatar. Atunci când papa şi-a însuşit atât de mult din ceea ce era
specific închinării la zeiţa respectivă, din aceeaşi sursă, el a introdus în preoţia de sub
autoritatea sa şi obligaţia celibatului. Introducerea unui asemenea principiu în Biserica
creştină fusese prezis în mod distinct ca fiind unul dintre semnele mari ale apostaziei, când
„oamenii care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor, opresc
căsătoria”. Efectele introducerii sale au fost dintre cele mai dezastruoase. Consemnările
tuturor popoarelor în care a fost introdus celibatul preoţesc a demonstrat că, în loc să fie de
folos spre puritate pentru cei osândiţi la el, el doar i-a făcut să se prăbuşească în
spurcăciunea cea mai adâncă. Istoria Tibetului, a Chinei şi a Japoniei, unde instituirea
babiloniană a celibatului preoţesc a domnit din vremuri imemoriale, poartă mărturie a
spurcăciunilor care au curs din el. Excesele comise de preoţii celibatari ai lui Bachus în
Roma păgână în Misterele lor secrete, erau de asemenea natură încât Senatul s-a simţit
chemat să-i expulzeze dintre hotarele Republicii romane. În Roma papală aceleaşi
spurcăciuni au curs din partea preoţilor celibatari, aflaţi în legătură cu sistemul corupt şi
corupător al confesionalului, atât de mult încât toţi oamenii care au examinat acest subiect
au fost siliţi să admire semnificaţia uimitoare a numelui acordat lui prin rostire
dumnezeiască, atât în sens literal cât şi figurat: „Babilonul cel mare, MAMA CURVELOR
ŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI.”11
Dintr-o mie de fapte asemănătoare, să prezentăm doar unul, pentru care garantează
distinsul istoric romano-catolic De Thou. Atunci când papa Paul V a luat în considerare
închiderea bordelurilor autorizate din „Cetatea Sfântă”, Senatul roman a depus o petiţie
împotriva ducerii la îndeplinire a planului său, pe motivul că existenţa acestor stabilimente
era singurul mijloc prin care se putea preîntâmpina seducerea soţiilor şi a fiicelor lor de
către preoţi!!
Toţi aceşti preoţi celibatari au un anumit însemn pus asupra lor la hirotonire, acesta
fiind tonsura clericală. Această tonsură reprezintă prima parte din ceremonia de hirotonire
şi este considerată a fi un element foarte important de legătură cu ordinele preoţeşti
catolice. Când, după multe lupte, picţii au fost în cele din urmă aduşi la supunere faţă de
Episcopul Romei, acceptarea acestei tonsuri de către clerici ca fiind tonsura Sfântului Petru
a fost simbolul vizibil simbol al respectivei supuneri. Naitan, regele picţilor, convocând
11
Apocalipsa, 17:5. Rev. M. H. Seymour ne arată că în 1836 numărul total al naşterilor din Roma a fost de
4373, în timp ce nu mai puţin de 3160 dintre aceşti copii au fost abandonaţi! Ce enormă destrăbălare ne
dezvăluie aceasta! „Moral Results of the Romish System”, în Evenings with Romanists.
12

13. nobilii curţii sale şi pastorii bisericii lui, li s-a adresat în felul următor: „Eu recomand
tuturor clericilor regatului meu să primească tonsura.” Atunci, fără zăbavă, după cum ne
mărturiseşte Venerabilul Beda, această importantă revoluţie a fost înfăptuită prin
autoritatea regală. El a trimis agenţi în fiecare provincie şi i-a făcut pe toţi slujitorii şi
călugării să primească tonsura circulară, conform modei romane, supunându-se astfel lui
Petru, „Petru, cel mai binecuvântat dintre apostoli”. Merle D'Aubigne scrie: „Acesta era
însemnul pe care papii îl pecetluiau nu pe frunţi, ci pe coroane. O proclamaţie regală,
câteva tăieturi cu foarfecele, şi scoţienii, ca o turmă de oi, au fost trecuţi sub cârja îndoită a
păstorului de pe Tibru.”
Acum, întrucât Roma acorda acestei tonsuri o importanţă atât de mare, să întrebăm
care era semnificaţia ei? Ea era inaugurarea vizibilă a celor care i se supuneau în calitate de
preoţi ai lui Bachus. Această tonsură nu poate avea nici cea mai măruntă pretenţie că ar
proveni din autoritatea creştină. Ea era, într-adevăr, „tonsura lui Petru” dar nu a lui Petru
din Galileea, ci a lui Petru caldeeanul, cel cu Misterele. El era preot tuns, pentru că aşa era
şi zeul ale cărui mistere le revela. Cu veacuri înainte de era creştină, iată ce scria Herodot
despre tonsura babiloniană: „Arabii nu recunosc alţi zei decât Bachus şi Urania [adică,
Regina Cerului], şi ei spun că părul lor era tăiat la fel cum este tăiat părul lui Bachus;
acum, ei îl taie în formă circulară, bărbierindu-l pe la tâmple.”
Dar oare ce anume ar fi putut duce la această tonsură a lui Bachus? În istoria sa,
totul era reprezentat mistic sau hieroglific, şi aceasta într-un asemenea mod încât nimeni nu
putea înţelege decât iniţiaţii. Unul dintre lucrurile care ocupau un loc de maximă
importanţă în Mistere era mutilarea la care a fost suspus când a fost dat morţii. Pentru a
comemora aceasta, în fiecare an el era bocit cu lacrimi amare ca fiind „Roş-Gheza”,
„Prinţul mutilat”. Dar „Roş-Gheza” semnifica şi „cap tuns sau ras”. Prin urmare, el era
reprezentat fie cu o formă de tonsură, fie cu cealaltă, şi din acelaşi motiv, preoţii săi, la
hirotonire, fie erau tunşi, fie erau raşi. Pretutindeni în lume pe unde au fost găsite urme ale
sistemului caldeean, întotdeuna a fost găsită şi această tonsură sau radere a capului. Preoţii
lui Osiris, Bachus al egiptenilor, au fost întotdeauna distinşi prin raderea capului. În Roma
păgână, în India şi chiar şi în China, însemnul distinctiv al preoţiei babiloniene era capul
ras. Astfel, Gautama Buddha, care a trăit cu cel puţin 540 ani înainte de Cristos, atunci
când a întemeiat în India secta budistă care s-a răspândit până la marginile Pământului, mai
întâi şi-a ras capul în ascultare, după cum a pretins, de o poruncă divină, iar apoi s-a pus pe
treabă, pentru a-i face şi pe alţii să-i imite exemplul. Unul dintre primele titluri prin care a
fost cunoscut a fost cel de „Cap ras”. Unul dintre purani spune: „Capul ras pentru a putea
îndeplini poruncile lui Vişnu, şi-a strâns un număr de discipoli şi de capete rase, la fel ca el
însuşi.” Marea vechime a acestei tonsuri poate fi văzută dintr-un decret dat împotriva sa în
cadrul legii mozaice. Preoţilor evrei le era interzis în mod expres să-şi facă vreun loc
pleşuv în cap (Leviticul, 21:5), care este suficient pentru a arăta că încă de pe timpul lui
Moise „capul-ras” fusese deja introdus. În Biserica Romei, părul capetelor preoţilor de mir
este numai tăiat, capetele călugărilor sau ale clerului regular este ras, dar ambelor categorii,
la consacrarea lor, li se face tonsura circulară, identificându-i prin aceasta, dincolo de
orice îndoială, cu Bachus, „Prinţul mutilat”.12
12
Am arătat deja că printre caldeeni termenul zero semnifica totodată „cerc” şi „semn”. După cum am văzut,
în India, suro, „sămânţa”, era zeitatea solară incarnată. Atunci când sămânţa respectivă era reprezentată în
formă umană, pentru a-l identifica cu soarele, el era reprezentat cu cercul, bine-cunoscuta emblemă a cursului
anual al soarelui, plasată pe o parte a fiinţei sale. La fel şi Thor, zeul nostru, era reprezentat având pe piept un
cerc în flăcări (Parsi Religion, de WILSON). În Persia şi Asiria cercul era reprezentat uneori pe piept, uneori
în jurul taliei şi uneori în mâna zelui-soare (Nineveh and Babylon, de BRYANT şi LAYARD). În India el
este reprezentat pe vârful degetului („Vişnu”, în Pantheon, de MOOR). De-aici, cercul a devenit emblema lui
Tammuz, cel născut din nou, sau „sămânţa”. Tonsura circulară a lui Bachus era neîndoielnic menită a-l
indica drept Zero, sau „sămânţa”, marele izbăvitor. Iar cercul luminii în jurul capului prezentă în aşa-
13

14. Acum, dacă preoţii Romei încuie Biblia pentru oameni şi-şi păstrează cheia
cunoaşterii, dacă sunt hirotoniţi pentru a aduce jertfe caldeene în cinstea Reginei păgâne a
Cerului, dacă ei sunt obligaţi să rămână celibatari printr-o lege caldeeană care-i face să se
scufunde în destrăbălare, adică, pe scurt, dacă la consacrarea lor sunt însemnaţi cu semnul
distinctiv al preoţilor caldeeanului Bachus, atunci ce drept, într-adevăr, ce drept au ei să fie
numiţi slujitori ai lui Cristos?
Dar Roma nu are numai obişnuitul său cler secular, ci, după cum ştie toată lumea,
are şi alte ordine religioase de un fel diferit. Are nenumărate armate de călugări şi
călugăriţe, toţi angajaţi în serviciul său. Unde se poate arăta în Sfânta Scriptură cel mai mic
temei pentru existenţa unei asemenea instituţii? În religia babilonianului „Mesia”, însă,
această instituţie exista din cele mai vechi vremuri. În Tibet şi Japonia, acolo unde sistemul
caldeean a fost introdus de timpuriu, existau din abundenţă călugări şi călugăriţe. Acolo se
mai află încă mănăstiri de-ale lor, cu aceleaşi rezultate dezastruoase pentru morală ca în
Europa papală.13
În Scandinavia, preotesele zeiţei Freya, care, în general, erau fiicele regelui, a căror
slujbă era aceea de a veghea asupra focului sacru şi care erau obligate să rămână pururea
fecioare, erau doar un ordin de călugăriţe. În Atena existau fecioare ţinute pe cheltuiala
publică, fecioare care erau obligate cu stricteţe la o viaţă de celibat. În Roma păgână,
vestalele, fecioare care aveau aceeaşi slujbă de îndeplinit ca şi preotesele zeiţei Freya,
ocupau o poziţie similară. Chiar şi în Peru, în timpul domniilor incaşilor, acelaşi sistem era
prevalent, şi acesta arăta o analogie remarcabilă, aceea că vestalele Romei, călugăriţele
papalităţii şi Sfintele Fecioare din Peru trebuie să fi provenit dintr-o origine comună. Iată
ce scrie Prescott despre mănăstirile călugăriţelor peruviene:
O altă analogie singulară cu instituţiile romano-catolice este prezentată de fecioarele
soarelui, alesele, după cum sunt ele denumite. Acestea au fost tinere fecioare dedicate
slujirii zeităţii, care au fost luate de-acasă la vârste fragede şi introduse în mănăstiri, unde
au fost puse sub grija unor matroane în vârstă, mamaconas14, care încărunţiseră între
zidurile mănăstirii. Aveau slujba de a veghea asupra focului sacru aprins la sărbătoarea lui
numitele picturi ale lui lui Cristos era, evident, doar o formă diferită a aceluiaşi lucru şi împrumutată din
aceeaşi sursă. Referindu-se la practicile respectivei ceremonii în India, Maurice ne spune că „era o veche
practică a preoţilor lui Mithra, care, prin tonsurile lor imitau discul solar” (Antiquities). După cum zeul-soare
era marele zeu bocit, iar părul său era tăiat în formă circulară şi preoţii-bocitori îşi tăiau părul într-un mod
similar, tot aşa, în diferite ţări, cei care-şi boceau morţii şi-şi tăiau părul pentru a-i cinsti, şi-l tăiau în formă
circulară. Urme ale acestui obicei există în Grecia, din câte apare în Electra de Sofocle, iar Herodot se referă
în particular la aceasta ca fiind practicat printre sciţi atunci când relatează despre funeraliile regale oficiate în
cadrul acelui popor. El scrie: „Trupul este prins în ceară, apoi ei îl pun pe un car şi-l duc în alt ţinut unde cei
care-l primesc, cum ar fi sciţii regali, îşi taie o bucată din ureche, îşi rad capetele în formă circulară” etc.
(Hist.). Acum, după cum însuşi papei, marele reprezentant al falsului Mesia, i s-a făcut o tonsură circulară,
tot aşa şi preoţilor săi li se cere să se identifice cu sistemul primind aceeaşi tonsură circulară, pentru a-i
însemna în măsura lor şi în propria lor sferă ca reprezentanţi ai aceluiaşi fals Mesia.
13
Există unii, şi chiar protestanţi, care încep să vorbească despre ceea ce denumesc beneficiile mănăstirilor în
vremurile dure, de parcă acestea ar fi vătămătoare numai atunci când cad în „decrepitudine şi stricăciune”!
Celibatul obligatoriu, care se află la baza sistemului monahal, este chiar esenţa apostaziei, care este
caracterizat în chip dumnezeiesc ca fiind „Taina fărădelegii”. Protestanţii despre care vorbesc să citească I
Timotei, 4:1-3, şi atunci cu siguranţă nu vor mai vorbi despre spurcăciunile mănăstirilor ca provenind numai
din „decrepitudinea” lor!
14
Mamacona, „Mama Preoteasă”, este un termen evreiesc aproape pur, fiind derivat din am, „mamă” şi cohn,
„preot”, având terminaţia de feminin. Propriul nostru cuvânt „mama”, precum şi cel din Peru, este doar
evreiescul am, dublat. Este singular faptul că stilul şi titlul obişnuit al Maicii Superioare din Irlanda este
„Maica Stareţă”. Însuşi termenul nun14 este un cuvânt caldeean: Ninus, fiul, în caldeeană este fie nin, fie non.
Acum, femininul termenului non, „fiu”, este nonna, „fiică”, termen care este chiar termenul papistaş canonic
pentru o „nun”, deci pentru o călugăriţă. În acelaşi fel, Nonnus, în timpurile străvechi, era desemnarea pentru
un călugăr din Răsărit (GIESELER).
14

15. Raymi. Din clipa în care intrau în stabiliment, li se reteza orice posibilitate de a comunica
cu lumea exterioară, chiar şi cu propria lor familie şi prieteni... Vai de nefericita fecioară
care era surprinsă în vreo legătură amoroasă! Pe temeiul asprei legi a incaşilor, ea trebuia
îngropată de vie.
Exact aceeaşi era şi soarta unei vestale romane care fusese prinsă că şi-a încălcat
jurământul. Nici în Peru, nici în Roma păgână, obligaţia păstrării castităţii nu era atât de
stringentă ca în papalitate. Fecioria peruviană sau păgână nu era perpetuă şi, prin urmare,
nu era din cale-afară de demoralizatoare. După o vreme, călugăriţele puteau fi eliberate din
detenţie şi se puteau căsători, dar în Biserica Romei aceste nădejdi sunt spulberate cu
desăvârşire. Cu toate acestea, în toate aceste cazuri este limpede că principiul pe baza
căruia au fost fondate aceste instituţii a fost iniţial acelaşi. Prescott adaugă: „Suntem uluiţi
să descoperim o asemănare atât de mare între instituţiile amerindienilor, romanilor din
antichitate şi catolicilor moderni.”
Lui Prescott i se pare dificil să lămurească această asemănare, dar există o frază
rostită de profetul Ieremia, citată de noi la începutul acestei cercetări, care clarifică
lucrurile pe deplin: „Babilonul era în mâna Domnului un potir de aur, care îmbăta TOT
PĂMÂNTUL” (Ieremia, 51:7). Piatra Rosetta ne-a ajutat deja să aducem la lumină atât de
multe lucruri dintre nedreptăţile tăinuite ale papalităţii, şi are menirea de a mai descifra
Misterele întunecate ale fiecărui sistem de mitologie păgână, care a fost sau mai este.
Declaraţiile din acest text pot fi demonstrate a fi fapte reale. Se poate dovedi că idolatria
întregului Pământ este una şi aceeaşi; că limba sacră a tuturor naţiunilor este în mod
fundamental caldeeana; că MARII ZEI ai fiecărei ţări şi tărâm poartă nume babiloniene; că
toate păgânismele rasei umane sunt numai o stricare răutăcioasă şi deliberată, dar, cu toate
acestea, foarte instructivă a Proto-Evangheliei predicate mai întâi în Eden şi, prin Noe,
răspândită în toată omenirea. Sistemul, născocit mai întâi în Babilon, şi răspândit de-acolo
până la marginile Pământului, a fost modificat şi diluat, în veacuri şi ţări diferite. Numai în
Roma papală poate fi el găsit aproape pur şi integral. Dar, cu toate acestea, în mijlocul
întregii, aparent, varietăţi de păgânism, există o unicitate şi o identitate uluitoare, care
depune mărturie pentru Cuvântul lui Dumnezeu. De-acum, răsturnarea întregii idolatrii nu
poate fi departe. Însă, înainte ca idolii păgânilor să fie în cele din urmă daţi pradă
„şobolanilor şi liliecilor”, eu sunt încredinţat că ei vor fi doborâţi şi făcuţi să se închine
Domnului, Împăratul, pentru a depune mărturie în favoarea slăvitului Său adevăr şi toţi,
într-un glas puternic, vor aclama şi vor recunoaşte că mântuirea şi slava şi cinstea şi
puterea sunt ale Celui care şade pe tron şi ale Mielului, în veci de veci.
i
Psalmii, 68:18. Traducere făcută după versiunea întrebuinţată de Alexander Hislop. N. tr.
ii
Flabellum: evantai de pene de păsări mari, struţi etc. N. tr.
15