Istoria dreptului romanesc unitatea ii

2. SPATIUL JURIDIC MEDIEVAL ROMANESC
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
• sa identifici caracteristicile dreptului cutumiar romanesc;
• sa corelezi evolutia unitara a dreptului cu aparitia statelor medievale;
• sa diferentiezi tipurile de proprietate si rolul acesteia in Evul Mediu;
• sa intelegi raporturile politico-juridice ale Tarilor Romane cu Turcia,
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore
2.1. Jus Valahicum si inceputurile dreptului feudal
romanesc
37
2.2. Evolutia dreptului feudal la romani 51
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 62
Teste de autoevaluare 62
Răspunsuri la întrebările din testele de
autoevaluare
63
Lucrare de verificare 63
Bibliografie minimală 64

Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 37
2.1. Jus Valahicum si inceputurile dreptului feudal romanesc
2.1.1. Jus Valahicum in Tarile Romane
Despre cutumă, dicţionarele se pronunţă în mod lacunar: „normă de drept
izvorâtă dintr-o practică îndelungată; obicei (în vechiul drept românesc)”. Dat
fiind importanţa acestei norme de drept în istorie, vom apela la Dicţionarul de
expresii juridice latine (autori: Sebastian Răduleţu, Lucian Săuleanu) în care se
dă o explicaţie lămuritoare asupra a ceea ce reprezintă cutuma, termen
cunoscut şi sub denumirile de obicei, obiceiul pământului, consuetudo. A jucat
un rol important în Europa până în secolul al XIX-lea, când a început să-şi
piardă din importanţă, locul său fiind luat treptat de legile scrise, moderne, dar
care au încorporat părţile pozitive durabile ale cutumei. Cu toate acestea,
obiceiul juridic continuă să fie izvor important de drept în sistemul anglo-
saxon. De asemenea, cutuma deţine un rol deosebit în cadrul anumitor ramuri
de drept, precum dreptul maritim, dreptul internaţional, sau dreptul
constituţional, mai ales că multe ţări au constituţii preponderent cutumiare. În
alte ramuri de drept cutuma nu poate fi admisă ca izvor de drept, precum e în
cadrul dreptului penal, care este guvernat de principiul legalităţii, încriminări şi
de principiul legalităţii pedepselor.
În ansamblul lor, datinile, cutumele şi tradiţiile juridice alcătuiesc un subsistem
juridic primar, din care, pe de o parte, s-a format „legea ţării” sau „obiceiul
pământului”, iar, pe de alta, s-a născut substantivul secundar de norme juridice
senioriale (domneşti, boiereşti şi mănăstireşti), care sunt, în ansamblul lor, mai
consistente şi mai elaborate. Ambele subsisteme, cel primar şi cel secundar vor
alcătui, după cum se va vedea în continuare, sistemul juridic feudal românesc.
În evul mediu, cutuma era socotită un ansamblu coerent de obiceiuri de obşte
autohtonă, pe cale de dezagregare. Acesteia i s-au adăugat, începând cu sec.
XIII-XIV, unele norme de mai mare însemnătate. Ele priveau structura
generală a statului, şi în primul rând puterea medievală şi domnească. Chiar o
lege scrisă se putea transforma în cutumă. Spre exemplu, abandonarea oficială
a unei norme de drept, dacă ea răspundea cerinţelor obştii, păstrându-se forma
de cutumă. În asemenea situaţii se făcea trimitere la porunca anulată: „Aşa cum
a dat poruncă Ştefan Vodă”, cu referire la faptul că urmaşii nu mai respectau
anumite norme de lege stabilite de înaintaşi.
Factorul juridic reprezentat prin dreptul nescris, obiceiul, legea cea vie „care
trăieşte în conştiinţa tuturor ––aprecia istoricul Ioan Lupaş–– a constituit o
creaţie originală a românilor, care a evoluat în direcţia spiritului de unitate,
întreţinut de limba şi religia română”. Pe calea „dreptului românesc” (Jus
Valachicus), a dreptului consuetudinar sau obişnuielnic, s-au transmis multe
tradiţii şi instituţii ancestrale româneşti, socotite cu temei, contribuţii la
patrimoniul ştiinţific universal.
Primele norme ale cutumei priveau, desigur, organizarea şi ordinea socială,
proprietatea, folosirea pământului, relaţiile de familie etc. S-au constituit şi
instituţii de judecată specifice, alese după anumite rânduieli; s-au instituit dări
şi pedepse concepute după o datină proprie. Obştea săteasca, agrară şi
pastorală, este socotită de întreaga literatură juridică românească din ultimul
timp, drept cadru al formării cutumei.
Revenind la Legea ţării trebuie spus că aceasta însemna o multiseculară

practică a vieţii sociale, bazată pe îndeletnicirile fundamentale, ce acopereau
întreg spaţiul locuit de români. Asemenea legi nescrise, de sorginte străveche,
cu numeroase elemente de drept cutumiar, agrar şi pastoral, cuprind şi
organismele de aplicare a normelor juridice astfel ca, că Jus Valachicum
constituie apogeul unei îndelungate evoluţii, în cadrul obştilor săteşti.
Ascensiunea organizării teritoriale şi politice către ceea ce s-a numit „ţară”, la
un moment dat, urmată apoi de cnezat şi voievodat, s-a făcut pe temeiul
consolidării şi perfectării normelor de drept proprii.
Jus Valachicum constituie dovada faptului că instituţia dreptului la români era
puternică prin vechimea, logica şi răspândirea ei. Nu numai că a supravieţuit
vicisitudinilor istoriei, ci mai mult decât atât, s-a perfectat într-un sistem, ceea
ce nu a putut fi dislocat de migratori sau de către influenţe din afară. Datorită
acestui fapt autohtonii au exercitat o puternică influenţă asupra vieţii
populaţiilor migratoare, grăbindu-le procesul de trecere spre feudalism şi chiar
sedentarizarea geopolitică.
Potrivit dicţionarelor, Jus Valachicum sau Jus Valachorum, se traduce prin
dreptul românesc. Acesta a fost sistemul de reglementare în cadrul obştilor
săteşti ale românilor, pe când nu se numea aşa (Jus Valachicum) şi care, pe
măsura cristalizării societăţii feudale în Europa de est, state din preajma
românilor au receptat Jus Valachicum, recunoscându-i aplicabilitatea.
Totodată, în Ţara Românească şi Moldova aceleaşi norme de drept au căpătat
denumirea de Legea ţării. Folosirea termenului de Vlah (Valah) în sens
romanic (vorbitor de limbă romanică) apare aproximativ în secolul al VII-lea,
termen folosit de vechii germani (walch, welsch); mai frecvent însă, vlahii sunt
menţionaţi (în documente) începând cu secolul al IX-lea (Balak(h), denumire
preluată din vechi mărturii bizantine, care la rândul lor proveneau de la vechii
germani.
Astfel, Jus Valachicum a ajuns, în mod firesc să se asocieze cu termenul valah
care termen îi definea, îi nominaliza pe români. De altfel dualitatea vlah-
român, folosită pentru spaţiul românesc, dovedeşte că populaţia vlahă se
identifica cu aceea de apartenenţă romană, legată de originea istorică a acestui
popor.
Aşa cum cu temei aprecia istoricul I.C. Filitti:
“A legiui (a emite legi) nu se prea obişnuia în trecutul nostru (a românilor) îndepărtat. Legea
era obiceiul pământului, uzul tradiţional, născut o dată cu formarea poporului român şi cu
întemeierea Principatelor (statelor feudale centralizate româneşti). Când, rare ori, se
introducea vreo orânduială (rânduială), legiuitorul era domnitorul...”
O continuare şi funcţionare firească a avut Jus Valachicum în cele două ţări
româneşti, aşa cum era firesc, de altfel, pentru că aici era leagănul de apariţie şi
dezvoltare a acestuia. Obiceiul juridic nescris, cel care îşi are originea în
dreptul de sat liber, este atestat documentar sub numiri diverse precum legea
românească, legea ţării, obiceiul pământului, obiceiul ţării, legea bătrână,
dreptul ţării etc. În substratul acestor formulări simple ca exprimare, stau
reguli de drept ce oglindesc întreaga realitate socială, adică: boierimea,
ţărănimea dependentă, moşnenii, răzeşii şi orăşenii, comunitatea obştească –
satul.

În Moldova, legea românească este amintită într-un document (cel mai vechi
cunoscut) din septembrie 1445, în care domnitorul Ştefan al II-lea, dăruind un
tătar (rob) preciza că în eventualitatea eliberării lui (a tătarului-rob), „acesta să
trăiască slobod după legea românească”. Într-un alt document din 1452
Alexandru al II-lea voievod promitea să întărească „cu privilegiul cel mare,
după dreptate şi după obiceiul ţării” lui Mihail logofăt, ocinile cumpărate.
Ştefan cel Mare a dat numeroase acte „după legea ţării, aşa cum stau şi trăiesc
în ţara noastră toţi românii, după legea lor românească” […], „aşa cum cere
dreptul ţării”. Alexandru Iliaş, invoca şi el „obiceiul pământului” la 1632 etc.
În documentele Ţării Româneşti (Muntenia), legea românească este
menţionată la 28 iulie 1470 (prima cunoscută) prin care domnitorul Radu cel
Frumos întărea o danie „după legea românească”. La 1619 Gavril Movilă
confirma mănăstirii Sfânta Troiţă din Bucureşti un sat, poruncindu-le sătenilor
„să dea datul (darea) cum iaste legea românilor…”. Matei Basarab invoca, la
1633, „obiceiul românilor”, ca fiind lege veche; Radu Şerban nu voia să iasă
din rânduiala ţării Româneşti, din lege, ci Domnia Sa le-a dat lege să jure cu 12
megiaşi.
„Legea veche şi obiceiul ţării” (după care urmau să fie cercetate şi judecate, în
faţa judecătorilor îndrituiţi, toate pricinile…”) sunt menţionate în art. 10 al
Tratatului din 20 mai 1595, încheiat la Alba Iulia între delegaţia de boieri
munteni şi Sigismund Bathory, principele Ardealului.
Sarcina de lucru 1
Formulează trei argumente prin care demonstrezi că Jus Valahicum,
reprezinta un argument al continuitatii la romani.
2.1.2. Practici juridice in afara teritoriilor romanesti
Fie în spaţiul românesc, fie în afara acestuia, pe teritoriile altor state din
preajmă, Jus Valachicum a constituit trunchiul care a alimentat normele de
drept românesc, norme împământenite „din veac”. În jurul acestui „trunchi” au
gravitat toate formele de manifestare a legii româneşti. Jus Valachicum este în
acest caz expresia recunoaşterii legii românilor de către alte popoare, şi prin
aceasta, recunoaşterea însăşi a românilor, a culturii şi civilizaţiei lor. La acea
vreme, o astfel de recunoaştere era firească, deoarece lumea nu se
„emancipaseră” într-atât, încât să nege dreptul la existenţă a altora, sau să se
considere superioare şi să denigreze istoria altora.
Răspândirea lui Jus Valachicum a fost destul de mare. În sudul Poloniei, spre
exemplu, aşezările cu regim de „drept valah” au fost, după unii cercetători, de
243, iar după alţii de 400-500. În Moravia, numărul valahilor era apreciat, în
1864, la cca. 50.000-60.000 de suflete. Cifre elocvente pentru a demonstra

cuprinderea legii româneşti „în afară”.
Pe de altă parte, frecvenţa expresiei de Jus Valachicum era destul de mare,
aceasta apărând integrată în documente străine îmbrăcând referiri diferite.
Referiri care nu dezgolesc de conţinut termenul de valah, adică românesc. În
Polonia, satul supus dreptului românesc era o Villa Valachica, adică terenuri
agricole dintr-o aşezare românească. Tot în Polonia terenurile erau delimitate
după un sistem agromensual românesc, mensuna Valachică, iar cneazul din
aşezările româneşti, convocat de regele Poloniei la război, se prezenta armatus
cum uno equo, arcu et telis ac cum reliqua Valachica apparatu; ceea ce se
traduce prin existenţa unei armate româneşti, echipată, potrivit tradiţiei
româneşti, cai, arcuri, săgeţi, suliţe, şi ghioage.
În Silezia existau aşezări de „drept valah”. În Croaţia, de asemenea, mărturiile
amintesc de Universitas Valachorum, de comites Valachorum (1468), precum
şi de cnezi valahi, ceea ce pune în evidenţă existenţa unor trăiri româneşti
recunoscute de către autorităţile statului în interiorul căror graniţe se aflau.
Indicarea expresă a lui Jus Valachicum ca normă aplicabilă a unor litigii civile
sau penale este de o importanţă deosebită pentru istoria dreptului românesc. Jus
Valachicum era un sistem de drept pozitiv cu aplicare oficială în statul polon,
fie de către organele aşezării româneşti, fie de către cneaz (care putea să nu fie
român), fie de către organele judiciare ale statului, cu o anumită participare a
aşezării căreia îi aparţineau părţile în litigiu.
În cazul când numai una dintre părţi intra sub incidenţa lui Jus Valachicum (în
cazuri penale) pentru a fi valabilă, aceasta trebuia să concorde cu celelalte
drepturi aplicabile, caz în care Jus Valachicum înceta de a mai fi un suport de
reducere sau de agravare a pedepsei.
Ideea de bază a sistemului de Jus Valachicum, prin originile lui, era aceea că
recunoaşterea statutului privilegial pe care îl comporta, se acorda unor oameni
liberi, adică neînrobiţi, fiind şi beneficiari ai unei relative autonomii etnic-
locale. Referindu-se la maramureşeni, Miron Costin arată că „ei nu sunt supuşi
nimănui, liberi, nu slujesc nici până azi unui stăpân [străin]”. Numai când
mergea şi principele în persoană
„încălecă şi ei la război, şi ţin pe cheltuiala lor garnizoana cetăţii Hust (localitate
românească aflată în Ucraina). Au privilegii deosebite ––precizează cronicarul–– şi sunt
până astăzi neîntrecuţi în treburile ostăşeşti.”
În ţara Moţilor ––şi aceasta aflată sub dominaţie maghiară, la început, apoi sub
cea otomană, urmată de stăpânire austriacă–– de asemenea funcţiona un regim
de libertate valahă. În acest fel s-a manifestat până în secolul al XIX-lea.
Noţiunea de drept românesc pentru aşezările Vlahe, acţiona şi în Serbia, în
regiunea Prizren, regăsindu-se şi în secolul al XIV-lea. Mărturii credibile
conţin precizări asupra faptului că aşezările cu organizare judiciară erau mai
vechi, respectiv din secolul al XII-lea. Alte dovezi: în actele lui Ştefan Duşan
al III-lea, al Serbiei din anii 1336-1346 şi din 1348-1353, sunt reglementate
normele cu privire la vlahi, purtând numirea de legea vlahilor. Asemenea legi
sunt prezentate ca legi din bătrâni, legi vechi. Tot aşa va fi înfăţişată şi legea
vlahilor din Croaţia (1436).
Alte legi Valahe (Vlahe), aplicabile, fără o consemnare formală de legea

Vlahilor, continuau să se aplice prin efectul receptări şi reglementării de obşte
valahă ––ca obicei local. În dreptul fundamental al statului sârb se admitea
valabilitatea obiceiurilor locale în limita intereselor generale ale societăţii
sârbeşti. Procesul se poate interpreta în acelaşi fel şi în Croaţia, Ungaria sau
Polonia, unde, de asemenea mărturiile documentare atestă funcţionarea unui
sistem de drept valah. Astfel, nu se poate nega caracterul de supravieţuire a
unui străvechi drept consuetudinar românesc.
Tot atât de adevărat este şi faptul că după o lungă rezistenţă în încercuirea
impusă de ţările respective (Polonia, Serbia, Moravia, Slovacia, Croaţia,
Bulgaria şi Grecia) Jus Valachicum s-a pierdut treptat (nu de tot) prin
îndepărtarea lui de către legislaţia autohtonă. Au rămas doar în mod
excepţional unele dispoziţii, ca „obicei românesc”. Acesta din urmă nu a putut
fi dezrădăcinat ca formă de autonomie locală şi fără caracter de privilegiu. Deci
o valorificare restrânsă care să nu afecteze legile statului respectiv.
Sarcina de lucru 2
Identifică cel putin doua teritorii romanesti unde se aplica jus
valahicum in afara tarilor Romane.
2.1.3. Organizarea politico-statala a romanilor in Evul Mediu
În arcul carpatic existau în secolul al X-lea formaţiuni politico-administrative
ce proveneau din vechea obşte. Ele se numeau cnezate sau voievodate. Astfel,
sunt atestate documentar, Ţara Crişanei ––condusă de voievodul Menumorut
(dux Vlachorum); Ţara voievodului Glad (ducele Banatului); Ţara
Ultransilvaniei (a voievodului Gelu); Ţara Bârsei, Făgăraşului, Zarandului,
Maramureşului (cu cnezatul Câmpulung pe Tisa) etc. Asemenea formaţiuni
înglobau teritorii vaste şi parcurgeau în secolele IX-XI un proces de dezvoltare
şi afirmare în toate planurile, după cum dovedesc mărturiile istorice.
Voievozii români, între care Menumorut, Glad, Ahtum şi Gelu s-au împotrivit
expansiunii maghiare în Transilvania, căutând să apere independenţa şi
autenticitatea acestor teritorii româneşti. O astfel de rezistenţă a întârziat şi
limitat dominaţia regatului maghiar în Transilvania, dar nu a putut să o
îndepărteze.
Teritoriile româneşti de la sud de Carpaţi au cunoscut organizarea politică
înainte de 1247, anul emiterii “Diplomei Ioaniţilor”. La vest de Olt era
voievodatul lui Litovoi, care cuprindea Valea Jiului până dincolo de Munţii
Hategului, apoi cnezatele lui Farcaş (aproximativ jud. Vâlcea) şi Ioan (teritoriul
dinspre Dunăre în jud. Olt). “Diploma Ioaniţilor” îi menţionează pe majores
terrae (mai marii pământurilor). Menţiunea confirmă existenţa clasei feudale.

La răsărit de Olt, pe valea Argeşului se afla “Ţara lui Seneslau, voievodul
românilor”. Istoricul Dinu Giurescu apreciază că, dat fiind densitatea
populaţiei şi unele indicii din documente ulterioare, au existat la sud de Carpaţi
şi alte formaţiuni politice, în părţile Ilfovului, pe Ialomiţa inferioară, Târgul de
Floci (pe Dunăre), în părţile Buzăului şi Râmnicului Sărat etc.
Pornind de la elemente similare, se poate afirma că şi în Moldova, estul
Carpaţilor Răsăriteni, au existat formaţiuni politice româneşti, atestate cel mai
târziu în sec. al XIII-lea. În părţile Vrancei, spre exemplu, exista un cnezat
căruia Dimitrie Cantemir îi spunea “republica”. Alte formaţiuni statal-politice,
după câte se cunoaşte până în prezent, au fost la Câmpulung Moldovenesc şi la
Tigheciu. De asemenea, cnezate şi voievodate vor fi mai existat pe valea
Trotuşului, cu centru la Ocna de Sare de aici; în jurul Bârladului (Ţara
Berlandicilor), târg amintit de cronicile ruseşti din secolul al XII-lea, în părţile
Orheiului şi ale Iaşilor, în jurul Tighinei; în “Ţara Sepeniţului”, care cuprindea
cetăţile Hotin, Tetina şi Hmielov; în zonele Baia, Suceava şi Siret.
Totodată, românii din Moldova sunt explicit menţionaţi de misionarul
franciscan Giovani da Piani del Carpini care, la 1247, aminteşte de voievodatul
lui Olaha; Thomas Tuscus, în a sa cronică la 1277 scrie despre un conflict între
“bruteni (probabil ruteni) şi blaci (români). Aceiaşi români, de la est de
Carpaţi, erau aliaţii regelui polon Wladislau Lokietek, în razboiul dus
împotriva mangrafului de Branderburg, la 1326.
Românii, prin tradiţia lor dacică, prin evoluţia lor unitară în perioada
migraţiilor, aveau dreptul la o organizare feudală centralizată într-un singur stat
pe toata întinderea fostei Dacii. Însă, vicisitudinile istoriei nu au permis acest
lucru, realizându-se astfel cele trei state românesti cu puternice şi permanente
legături între ele. În pofida unor atari realităţi politice pluraliste, românii vor
evolua unitar prin spirit, limba şi conştiinţa originii comune. Unirea politică
deplină se va înfăptui, după încercarea lui Mihai Viteazul la 1600, mai târziu,
în epocile modernă şi contemporană.
Voievodatul Transilvaniei
Cum anume s-a produs actul de unificare a cnezatelor şi voievodatelor din
Transilvania, dând naştere la o puternică formaţiune politică centralizată, nu se
ştie prea bine. Ceea ce se cunoaşte cu exactitate este faptul că în secolele XI-
XIII teritoriul românesc a cunoscut ultimele valuri ale populaţiilor migratoare:
pecenegi, uzi, cumani, mongoli şi tătari. Acestea au cauzat enorme distrugeri
materiale şi pierderi de vieţi omeneşti, au frânat dezvoltarea societăţii
româneşti, aflată în acea vreme într-o perioadă de avânt economic şi de
consolidare a vieţii politice şi de stat.
Notarul anonim al regelui maghiar Bela aminteşte în cronica sa Gesta
Hungarorum de existenţa, la sfârşitul secolului al IX-lea, a trei formaţiuni
politice - ducate (voievodate) ––sau “ţări”–– în Banat, Crişana şi Podişul
Transilvaniei, conduse de: Glad, Menumorut, Gelu, urmate la sfârşitul
secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea de alte două ducate sau
voievodate: unul cu centru la Alba-Iulia, iar al doilea în Banat, având cetatea
de scaun la Morisena (Cenad, jud. Timiş).
Aceste două voievodate cuprindeau teritoriile unor “ţări” ale românilor, fiind
mai întinse decât cele precedente, mai bine organizate şi mai bogate. Totodată,

săpăturile arheologice au scos la iveală cetăţi ca Moigrad şi Moreşti, reşedinte
ale unor căpetenii politice.
Un alt izvor convingător este epopea intitulată Viaţa sfântului Gerard de
Cenad, scrisă în prima jumătate a secolului al XII-lea, în care se dau informaţii
despre organizarea voievodatului “bănăţean”, precum şi despre legăturile lui
politice şi religioase cu Bizanţul.
În această etapă, voievodatele româneşti au evoluat de la formaţiuni de mică
întindere spre forme statale mai cuprinzătoare, mai bine organizate, adică spre
realizarea centralizării într-un singur voievodat.
Lucru, de asemenea ştiut, este faptul că în anul 1176, Leustachius apărea ca
voievod al întregii Transilvanii, ceea ce atrage atenţia asupra unificării care
avusese loc în acest spaţiu românesc. Au urmat alţi voievozi ca Roland Borşa
(1284-1293) sau Ladislau Kan (1294 -1315), care au asigurat unitatea
înfăptuită, precum şi un cuprinzător statut de autonomie românească.
Ţara Românească (Muntenia)
A fost constituită ca stat feudal centralizat de sine stătător în prima parte a
secolului al XIV-lea, rezultat firesc al unui proces complex şi îndelungat de
unificare a tuturor formaţiunilor politice româneşti prestatale existente de
secole între Carpaţi şi Dunăre. Pe parcursul veacului al XIII-lea s-a realizat pe
întreg teritoriu amintit o omogenizare etnică în condiţiile asimilării de către
autohtoni a ultimilor migratori (slavi, pecenegi, cumani, tătari). Se constată o
maturizare politică a formaţiunilor existente din spaţiul de la sud de Carpaţi.
Dezvoltarea acestor cnezate şi voievodate a fost stânjenită, de asemenea, de
tendinţele expansioniste ale regatului maghiar, care râvnea cu insistenţă la
supunere faţă de Coroana Maghiară a acestei ţări româneşti. Periodic, aceste
formaţiuni au avut statut de vasalitate faţă de regii unguri. Aceştia din urmă,
fără să aibă vreun drept, cu atât mai puţin accepţiunea românilor, se considerau
suzerani ai cnezatelor şi voievodatelor de la sud de Carpaţi.
Nu puţine şi nu uşoare au fost confruntările voievozilor români cu regatul
maghiar, în tendinţa şi dorinţa lor firească de a-şi menţine independenţa
deplină. Exemplul cel mai atrăgător îl oferă voievodul Litovoi, care în anii
1272-1277 a refuzat să recunoască suzeranitatea regelui maghiar Ladislau
Cumanul. Intervenţia militară a ungurilor a fost întâmpinată de români cu
rezistenţă armată. Litovoi a căzut în luptă (1277) iar fratele său Bărbat,
succesor la domnie, a fost nevoit să recunoască pentru un timp suzeranitatea
regelui maghiar.
Cel care a conferit românilor de la sud de Carpaţi independenţă şi un larg
prestigiu a fost Basarab (fiul lui Tihomir) care a domnit între anii 1310-1352,
recunoscut ca mare voievod, apoi ca domnitor (unificator) de toţi ceilalţi cnezi
şi voievozi dintre Dunăre şi Carpaţii sudici.
Victoria armatelor sale la Posada (9-12 noiembrie 1330) asupra regelui
maghiar Carol Robert a reprezentat actul de naştere a Ţării Româneşti ca stat
independent, unitar, centralizat şi de sine stătător.
Acest fapt a asigurat pentru o perioadă de circa o sută de ani, organizarea şi
dezvoltarea liberă a acestei ţări. Totodată, noul stat european se va bucura de

un real prestigiu în rândul ţărilor vecine şi în Europa.
Moldova
Începând cu secolul al XI-lea sunt atestate, la est de Carpaţi, mai multe
formaţiuni politice româneşti, care au ieşit în evidenţă, fiind consemnate în
cronicele vremii. Izvoarele poloneze ce stau la baza Cronicii lui Jan Dlugosz
dovedesc faptul că în anul 1070 “valahii” au luptat alături de Viaceslav de
Polotk împotriva lui Boleslav al II-lea, “cel îndrăzneţ”, regele Poloniei.
Formaţiunile politice româneşti de la est de munţii Carpaţi au urmat aceeaşi
cale ca şi Ţara Românească, în efortul lor de constituire a statului feudal
centralizat de sine stătător, existând în acest caz multe asemănări. Realităţile
social-economice şi politice, existenţa mai multor formaţiuni politice în
regiunea la care ne referim confirmă gradul evoluat la care ajunsese această
zonă. La fel ca în Ţara Românească şi în Moldova, slăbirea dominaţiei Hoardei
de Aur (tătarii) crease condiţii mai bune procesului de unificare a românilor.
În primii ani ai secolului al XIV-lea este pomenită în zonă o “ţară a
românilor” (Vlachenlant), dar şi aici pătrunsese regalitatea maghiară, care a
organizat în părţile nord-estice ale Moldovei începând din anul 1352 o Marcă
(administrativ-politică) cu capitala la Baia. Conducerea ei a fost încredinţată lui
Dragoş (boier român din Maramureş) care a căpătat titlu de voievod supus
coroanei maghiare.
Lichidarea vasalităţii ce o impuseseră maghiarii aici s-a înfăptuit prin lupta
armată a românilor localnici, în alianţă cu oştenii maramureşeni conduşi de
către căpetenia lor Bogdan de Cuhea. Acesta era un aprig luptător român
împotriva tendinţelor şi practicilor expansioniste ale feudalităţii maghiare.
Profitând de faptul că ungurii se găseau în conflict cu Ţara Românească şi cu
bulgarii, Bogdan din Maramureş a trecut munţii cu o mică armată, şi în
conlucrare cu oştile boierilor moldoveni l-a alungat pe voievodul Balk (1359),
urmaşul lui Dragoş la tronul Moldovei, aflat şi el sub suzeranitate maghiară.
Drept urmare a îndepărtării “împuternicitului” maghiar, boierii moldoveni l-au
ales pe Bogdan domn al ţării Moldovei. Astfel se alcătuia o nouă ţară
românească ca stat independent de sine stătător centralizat.
Ţara Cavarnei (Dobrogea)
În secolele X-XIII românii dintre Dunăre şi Marea Neagră erau organizaţi,
asemănător întregului spaţiu românesc în formaţiuni politico-statale ca acelea
conduse de jupan Dimitrie (sec. X). Către sfârşitul secolului întâi al celui de-al
doilea mileniu în Dobrogea sunt atestate formaţiuni politice româneşti: una
condusă de Tatos, cu centru la Silistra; o alta a lui Satza, cu centrul la Vicina; şi
una condusă de Sestlav. Aceste formaţiuni situate aproximativ pe teritoriul de
astăzi al Dobrogei au luptat pentru emancipare de sub dominaţia bizantină,
dovadă a unei evoluţii evidente şi a organizării politice a acestei zone.
Pe la anul 1346 Dobrogea a fost eliberată de sub autoritatea temporară a ţarilor
bulgari de către Balica, şi el unul dintre conducătorii importanţi ai acestui
teritoriu. Au urmat apoi Dobrotici, Ivanco şi Mircea Cel Bătrân. Acesta din
urmă a apărat-o ca domnitor până în anul 1418, când a fost cucerită de turci.

2.1.4. Domnia
Ca instituţie centrală, reprezentativă pentru societatea feudală românească,
domnia la români a constituit elementul de referinţă în evaluarea unor norme
juridice. Această instituţie, asemănătoare altora de acest fel din alte ţări, are
unele trăsături specifice, originale prin reprezentativitatea şi funcţionalitatea ei.
Domnia în cazul românilor a fost rezultatul unui îndelung proces evolutiv şi de
maturizare a societăţii româneşti. Ca expresie a formei politice de stat domnia a
apărut concomitent cu întemeierea Ţării Româneşti (începutul sec. XIV), şi
apoi a Moldovei. În ambele ţări procesul de afirmare a instituţiei amintite a fost
în această privinţă asemănător. Voievodul Basarab devine domn după victoria
românilor de la Posada (1330) asupra regelui maghiar Carol Robert.
Treptat, titulatura de voievod a fost umbrită de cea de domnitor (domn).
Rezultă limpede faptul că titlul de domn nu era o chestiune de demnitate
personală, ci una care semnifica instituţia supremă a statului (ţării). Titlul de
domnitor oglindea starea politică şi juridică raportată la natura relaţiilor ţării cu
alte state. Această titulatură statua independenţa ţării respective, poziţia şefului
de stat (domnitorul) care nu recunoştea o autoritate străină ca fiindu-i
superioară.
Originalitatea domniei
Domnia constituie o creaţie instituţională românească, originală. Ea a apărut ca
treaptă superioară în evoluţia organizării de stat la români, sintetizând forma
“ţărilor”, cnezatelor şi voievodatelor.
În consolidarea autorităţii lor, domnitorii români s-au folosit de sprijinul
bisericii ortodoxe, ceea ce însemna asentimentul (voinţa) întregii ţări, a
creştinilor ortodocşi. Şi nu în ultimul rând, domnii celor două ţări româneşti
(Moldova şi Muntenia) s-au sprijinit în activitatea şi afirmarea instituţiei
domniei pe normele de drept româneşti, bine înrădăcinate şi cunoscute la acea
vreme. Aşa cum s-a mai arătat în paginile acestei cărţi, normele de drept
(legea) a constituit întotdeauna un element important în afirmarea unor
momente şi instituţii româneşti. Normele de drept au fost acelea care au
stimulat conştientizarea factorului politic de prezenţa momentului oportun
pentru a acţiona într-o direcţie sau alta.
Legitimitatea domniei
Principiile care au stat la baza legitimităţii domniei aveau o puternică tradiţie la
români. Astfel de principii rezultau din două trăsături fundamentale şi anume:
alegerea domnitorului, cu respectarea eredităţii. Reprezentarea principiului
legitimităţii a făcut ca mulţi domnitori români să domnească perioade
îndelungate. Astfel, Basarab I a domnit 42 de ani în Ţara Românească; de
asemenea, Mircea cel Bătrân a domnit 32 de ani, Alexandru cel Bun a condus
Ţara Moldovei 32 de ani iar Ştefan cel Mare 47 de ani. Legitimitatea trebuia să
rezulte din acceptarea domnitorului de către marea majoritate a boierilor
(boierimii) de la curte şi din teritoriu, principiu care, în cele mai multe cazuri,
s-a respectat la români.
a. Alegerea era un principiu întemeiat de vechea obşte, încă din vremea
dacilor, respectat în timpul cuceririi romane şi consolidat după retragerea
romanilor din Dacia (275 e.n.). Ca atare, pe fundalul unei îndelungate tradiţii,

noua instituţie, domnia a putut fi acceptată cu uşurinţă. Aceasta cu atât mai
mult cu cât ea (domnia) nu a fost impusă din afară, ci dimpotrivă, s-a afirmat în
lupta cu agresorii străini, pentru apărarea valorilor româneşti.
b. Ereditatea, unul din cele două principii fundamentale amintite mai sus,
constituia un element nou în practica instituţională feudală românească. Fără să
se renunţe la principiul eligibilităţii s-a introdus, odată cu domnia, şi acela al
eredităţii, ajungându-se la împletirea celor două modalităţi, deopotrivă de utile
şi trainice. Funcţiile de cneaz şi voievod au devenit cu timpul ereditare,
modalitate transmisă şi la instituţia domniei. Deci instituţia voievodală, foarte
puternică la români, s-a transformat treptat în una domnească, titlul de voievod
menţinându-se alături de acela de domnitor, în cele mai multe cazuri. Principiul
domniei ereditar – elective, bazat pe legitimitate, a cunoscut şi unele variante
cum erau asocierea la domnie sau recomandarea. Urmărindu-se prin acestea
transmiterea paşnică a puterii dar şi o mai sigură modalitate de a se păstra
domnia în cadrul aceleaşi familii domnitoare.
c. Asocierea era atunci când domnitorul proclama din timpul vieţii una din
rudele sale (fiu, nepot, frate) ca asociat la domnie, alături de el, urmând ca
asociatul să domnească în continuare după decesul sau îndepărtarea
domnitorului.
d. Recomandarea a fost o altă modalitate de asigurare paşnică a succesiunii,
exemplul cel mai elocvent şi mai cunoscut este acela când Ştefan cel Mare, la o
vârstă înaintată şi suferind, a adunat Sfatul Ţării, recomandându-i să aleagă ca
succesor pe tronul Moldovei pe fiul său Bogdan al III-lea. Mai târziu, peste ani,
Ştefăniţă Vodă a recomandat ca succesor pe Petru Rareş.
Asemenea modalităţi au rezultat din nevoia de a fi asigurată continuitatea şi
stabilitatea politică, şi de a nu lăsa posibilitatea unor intruşi neaveniţi şi
nelegitimi să acceadă la putere, precum şi de a limita amestecul puterii
suzerane, Turcia, în treburile interne ale Ţărilor Române.
Acestea erau rânduielile fireşti, adică în conformitate cu legea ţării, care trebuia
respectată. Atât originalitatea, cât şi celelalte aspecte ca legitimitatea sistemului
ereditar etc. se circumscriu normelor de drept românesc, mai vechi sau mai noi,
pentru acea vreme toate acestea constituind elemente trainice şi funcţionale în
materie de drept. Au existat şi abateri de la lege, atunci când elemente străine
de familia domnitoare sau nedorite (neagreate), care prin şiretlicuri au acaparat,
nu pentru mult timp, puterea; sau atunci când domnitorii erau numiţi de către
Turcia, puterea suzerană, ceea ce s-a socotit pe bună dreptate că domnitorii
respectivi erau nelegiuiţi, nu aveau temei legal, potrivit normelor de drept din
Ţara Românească.
Prin recomandare, ca şi prin asociere nu se încălcau normele sistemului electiv
– ereditar. Ambele modalităţi aveau un caracter paşnic, sprijinindu-se pe
consimţământul Sfatului Ţării. Era totodată, şi o recunoaştere din partea
domnitorului a prerogativelor adunării stărilor, o dovadă de respect faţă de
normele impuse de Legea Ţării cu privire la domnie, ceea ce întărea acesteia
caracterul ei de legitimitate.
Intensificarea luptelor interne pentru tron, lupte întreţinute abil de puterea
Otomană, devenită din secolul al XV-lea suzerană Ţărilor Române, a dus la

slăbirea sistemului electiv – ereditar. În acelaşi timp un nou neajuns l-a
constituit larga vocaţie succesorală (prea mulţi aveau dreptul la domnie) fapt ce
a provocat numeroase fricţiuni, patimi, violenţe, cheltuieli inutile şi păguboase.
Toate acestea au şubrezit sistemul tradiţional, adică legea.
Pe măsură ce puterea Otomană se consolida şi se extindea (sec. XV-XVIII) iar
lupta pentru putere în Ţările Române căpăta forme acute, s-a deschis
posibilitatea ca domnitorii români să fie mai întâi confirmaţi de Poartă, după
care Sfatul Ţării se pronunţa „pentru”. Şi mai gravă a devenit situaţia când
domnitorii români erau numiţi direct de către Constantinopol. Faptul a
constituit o atingere gravă a demnităţii româneşti, erodată între timp cu
concursul marii boierimi (vz. infra).
Lucru ştiut că începând din prima parte a secolului al XV-lea, între Ţările
Române şi puterea Otomană s-au încheiat tratate ce cuprindeau obligaţii pentru
ambele părţi. Prin asemenea tratate, numite capitulaţii, se recunoştea
identitatea Ţărilor Române, turcii angajându-se să le apere integritatea
teritorială şi să nu se amestece în treburile interne. În schimb românii
recunoşteau Turcia ca putere suzerană şi se angajau la plata unui tribut anual.
Regula alegerii pe viaţă a domnitorului a fost anulată de turci în secolul al
XVI-lea, apoi domnitorii au cerut să fie confirmaţi (“întăriţi”) de Poartă la
fiecare trei ani, iar din secolul al XVII-lea confirmarea se va face la un an.
Faptul constituia o încălcare gravă de către puterea otomană a principiilor
dreptului românesc, aceasta amestecându-se tot mai brutal în viaţa politică a
Ţărilor Române. La fel de gravă a fost impunerea (tot de către Poartă) regulii
ca boierii să poată alege ca domnitor pe unul dintre ei, ceea ce lovea în dreptul
eredităţii, şi va ascuţi lupta pentru putere.
Prerogativele domneşti în evul mediu
Mărturiile vremii pun în evidenţă faptul că prerogativele domneşti erau
numeroase, ceea ce făcea ca unele dintre ele să fie îndeplinite cu ajutorul
Sfatului Ţării sau a dregătorilor. Actele de mare importanţă pentru ţară erau
semnate de domnitor cu consimţământul şi a altor autorităţi. Mircea cel Bătrân,
cu ocazia acordării privilegiilor comerciale braşovenilor (1413), după ce
enumeră ca fiind de faţă boierii Divanului adaugă ”« et alii nostri barones et
milites terrae nostre multi»”. Actul de închinare al lui Bogdan Vodă la 1450
către Ioan Corvin este făcut cu “căpitanii noştri, boierii noştri, oştile noastre,
Sfatul nostru şi întreagă ţara noastră”. Un ceremonial asemănător a avut loc şi
cu prilejul tratatului de închinare a lui Ştefan cel Mare la Colomeea (1485)
către regele Poloniei.
Oprindu-ne doar la unele dintre prerogativele mai importante şi de mai mare
interes pentru lucrarea de faţă amintim:
- -prerogativa executivă, în care intrau mai multe atribuţii de ordin
administrativ-politic. Domnitorul era principalul deţinător al puterii în
stat; el era şeful puterii executive;
- prerogativa militară, care deşi se regăseşte în executiv, avea o
importanţă aparte, deoarece domnitorul era conducătorul suprem al
oştirii;
- prerogativa diplomaţiei, de asemenea, revenea expres domnitorului,

deoarece acesta reprezenta ţara în raport cu celelalte state;
- prerogativa judecătorească. Domnitorul era instanţa supremă de
judecată, precum avea şi prerogativa legiuitoare (emiterea de acte
normative). Asemenea prerogative, emanând dintr-un singur loc, de la o
singură persoană/instituţie (domnia), asigura un sistem juridic unitar
ţării. (Asupra acestei probleme vom reveni mai jos). Domnitorul putea
da ordine permanente şi obligatorii ca nişte legi. Era supremul judecător
şi legislator. Aşa se explică faptul că pentru români, ca şi pentru alte
popoare, domnitorul era socotit, în primul rând Judecătorul Suprem.
2.1.5. Sfatul Ţării
În cele două ţări româneşti, Muntenia şi Moldova, funcţiona ca organism
reprezentativ Adunarea celor mai de seamă boieri, organism căruia i s-a spus
Sfatul Ţării. Această adunare, constituită încă de la întemeierea statelor
centralizate româneşti, era menită să asigure conducerea treburilor ţării alături
de domnitor. Din operele cronicarilor moldoveni rezultă faptul logic, potrivit
căruia domnitorul nu conducea singur ţara, ci el trebuia să consulte Sfatul în
problemele principale.
Importanţa deosebită a Sfatului Ţării rezultă din atribuţiile sale în conducerea
treburilor statului. Acest organism avea îndatoriri asemănătoare cu cele ale
domnitorului. Ca exponent al clasei feudale, Sfatul Ţării consilia pe domnitor
în probleme juridice, financiare, religioase, militare, de politică externă etc.
Adunarea la care ne referim era rezultatul unui îndelung exerciţiu politic şi de
drept. Constituirea lui într-o nouă dimensiune trebuia raportată la instituţia
domniei, care căpătase şi ea o altă conotaţie administrativ-statală. Domnia
reprezenta acum un stat centralizat, o adevărată ţară independentă în sensul cel
mai larg al expresiei.
Ca organism de conducere superioară, Sfatul Ţării, era rezultatul, nu a unei
invenţii sau creaţii de moment, ci a unei evoluţii îndelungate, marcând odată cu
instituţionalizarea domniei, o treaptă nouă, superioară în afirmarea politică şi
juridică a românilor. Sfatul Ţării semnifica într-un plan superior ceea ce altă
dată, în lipsa clasei feudale era Sfatul oamenilor buni şi bătrâni, iar mai târziu
adunările voievodale.
Până în secolul al XVI-lea adunările boiereşti (Sfatul Ţării) au acţionat în
concordanţă cu voinţa voievodului (domnitorului), perioadă în care puterea
domnească reuşea cu uşurinţă să o domine pe cea a boierilor. De altfel, între
cele două puteri centrale erau legături fireşti, “originare de solidaritate între
domn şi marii boieri”. Faptul se explică prin menţinerea, un timp, nealterată a
vechilor tradiţii care constau în interdependenţa dintre cele două instituţii.
Adunarea boierilor alegea pe domnitor, iar acesta la rându-i ocrotea interesele
clasei feudale, din mijlocul căreia provenea şi el.
Instituţia Sfatul Ţării a înregistrat cu timpul transformări şi modificări de
atribuţii, în sensul creşterii acestora, la un moment dat, dar şi pierderea lor mai
târziu, când situaţia politică a celor două state (Moldova şi Ţara Românească)
se va deteriora ca urmare a amestecului turcesc în viaţa lor internă. Începând
din a doua jumătate a sec. al XVI-lea se va impune termenul de divan, de

origine turcească (însemnând consiliul sultanului, domnitorului în cazul
românilor). S-a menţinut însă şi termenul de sfat, care era folosit alternativ.
Ca instituţia cea mai prestigioasă, după domnie, Sfatul Ţării îşi asigurase
atribuţii dintre cele mai importante. Mai mult decât atât, ca prerogativă politică
Sfatul avea în primul rând pe aceea a alegerii domnitorului, participând apoi
deopotrivă la actul de conducere şi gospodărire a ţării.
Avea atribuţii în politica externă, contribuind împreună cu domnitorul la
încheierea tratatelor cu alte ţări, şi chiar semnându-le alături de şeful statului.
În cele mai multe situaţii domnitorul se consulta cu membrii Sfatului în
privinţa direcţiilor de orientare a politicii externe.
În domeniul juridic Sfatul era implicat ca element de consiliere a domnitorului,
dar şi de soluţionare a unor procese importante. Membrii Sfatului erau aceia
care cunoşteau normele dreptului consuetudinar sau al pravilelor, asigurând,
prin intervenţia lor, acurateţea şi obiectivitatea actului de drept. Sfatul domnesc
nu era o instanţă de judecată. Membrii săi ajutau pe domnitor în cercetarea şi
judecarea cazurilor “pe rol”. Ei nu votau, nu hotărau, ci îşi dădeau doar cu
părerea (vot consultativ).
Privitor la problemele economico-financiare, atribuţiile Sfatului Ţării
cuprindeau: strângerea dărilor, plata haraciului către turci, găsirea de mijloace
potrivite pentru îndeplinirea celor de mai sus. Prin aceste atribuţii, boierii,
membri ai Sfatului Ţării, veneau în ajutorul domnitorului, aprobând
propunerile şi măsurile acestuia, conforme cu normele de drept după care se
călăuzeau. Ei nu se puteau opune atunci când domnitorul introducea o dare
nouă. Sfatul nu controla cheltuielile din visteria ţării, de care era răspunzător
vistiernicul în faţa domnitorului. În schimb acesta putea prezenta catastiful
(registru, condică) de cheltuieli spre informarea Sfatului.
S-a enumerat deja între atribuţiile Sfatului Domnesc şi aceea a problemelor
bisericii. Acesta (Sfatul) era consultat de către domnitor în chestiunile
importante ce priveau raporturile statului cu biserica. Alegerea ierarhilor
bisericii se făcea de către un Sobor convocat de domnitor. Din acest Sobor
făceau parte episcopi, membrii ai Sfatului Domnesc şi egumeni. De asemenea,
membri ai Sfatului participau la dezbateri privitoare la înfiinţarea de eparhii
sau mutarea dintr-o localitate în alta a mitropoliţilor şi a episcopiilor;
caterisirea ierarhilor de către domn se făcea tot cu acordul Sfatului Domnesc.
Una dintre atribuţiile relevante ale Sfatului Domnesc a fost acea judiciară,
atribuţie despre care s-a amintit doar tangenţial. Este locul să detaliem aceste
atribuţii deoarece interesează în mod deosebit lucrarea de faţă. Există opinia,
sprijinită de mărturii documentare, potrivit căreia în Moldova în secolele XIV-
XVIII Sfatul Domnesc “conlucra cu domnitorul în dezbaterile judiciare”.
Alte opinii mai recente, converg către ideea că Sfatul Domnesc şi domnitorul
constituiau “instanţa supremă de judecată”. Acest fapt nu înseamnă că orice
şedinţă de judecată se derula neapărat în această componenţă. Existau situaţii
când domnitorul judeca şi dădea sentinţele singur, probabil asistat doar de unii
membrii ai Sfatului. În principiu însă, consultarea de către domnitor a Sfatului
Ţării la judecăţi constituia o necesitate politică, dar şi o cerinţă „profesională”,
întrucât între membrii Sfatului existau buni cunoscători ai legilor. Se explică,
astfel, principiul că unde judecă mai mulţi nu poate fi încălcată (ştirbită)

dreptatea.
Sfatul Domnesc avea în secolul XVII atribuţii judiciare mai clar exprimate.
Dacă până în secolul al XVII-lea judecata se desfăşura în prezenţa
domnitorului, începând cu acest veac, Sfatul Domnesc judeca în absenţa
acestuia (şeful statului). Se crede că domnitorul nu mai participa la toate
instanţele, acordând în mod tacit gir sfatului sau reprezentanţilor acestuia. De
altfel, se constată că hotărâri judiciare ale instanţei boierilor, formată din
membrii Sfatului Domnesc erau întărite de către domnitor prin semnătură şi
sigiliul său.
În secolul al XVIII-lea participarea Divanului la judecata domnească a căpătat
noi forme de organizare şi manifestare juridică. Un colectiv restrâns, de data
aceasta, format din membri ai Divanului, din dregători sau foşti dregători
primea misiune de la domnitor de a cerceta pricina şi de a propune soluţii.
Actul emis se va numi anafora, şi dobândea putere executorie numai după ce
era întărită, semnată (confirmată) de către domnitor. Acesta putea modifica
hotărârea propusă.
Secolul al XVIII-lea a fost secolul luminilor şi era de aşteptat ca şi în practica
juridică să se facă simţit acest lucru. Faptul a coincis cu instituirea în Ţările
Române a domniilor turco-fanariote. Noii “domnitori” veniţi din
Constantinopol au adus cu ei şi practici noi în domeniul juridic. S-a impus
dreptul scris, răspândirea lui fiind mai largă şi mai expresivă.
2.1.6. Dregătoriile
O altă instituţie centrală cu puteri destul de mari a fost dregătoria. Aceste
dregătorii erau numeroase, fiind conduse de către un dregător sau doi;
dregătorii erau înalţii demnitari ai Ţării, numiţi de către domnitor din rândul
marilor boieri, mulţi dintre ei având un exerciţiu îndelungat în Sfatul Domnesc.
Aceşti dregători exercitau diverse atribuţii în cadrul Curţii Domneşti, dar unii
dintre ei funcţionau cu răspunderi pe plan administrativ în teritoriu. Adesea,
competenţele dregătorilor se încrucişau dând naştere la confuzii şi suprapuneri
de atribuţii.
Sistemul dregătoriilor este mai bine cunoscut din vremea lui Mircea cel Bătrân
(1386-1418) în Ţara Românească, şi Alexandru cel Bun (1400-1432) în
Moldova. Dregătoriile au fost, în mare, aceleaşi atât în Moldova cât şi în Ţara
Românească. Acest fapt se datora tradiţiilor comune şi a limbii române,
precum şi a ideii de apartenenţă la acelaşi trecut de cultură şi civilizaţie.
Existau două categorii de dregători: marii dregători, care şi participau la Sfatul
Domnesc (Divan) şi micii dregători, cu funcţii mai mici, nu lipsite însă de
importanţă. Amintim câteva dintre dregătoriile mai importante şi mai
cunoscute: logofătul––şeful cancelariei, având şi atribuţii de ordin judiciar;
marele vornic –– conducătorul slujitorilor curţii, judeca anumite procese
penale; postelnicul––care coordona politica externă; vistiernicul –– avea
răspundere în domeniul strângerii venitului la stat, între altele judeca procese
cu privire la stabilirea şi perceperea dărilor. Începând cu secolul al XVIII-lea,
visteria statului s-a separat de cămara domnească, veniturile domnitorului fiind
administrate de cămăraşi; spătarul –– cu atribuţii militare; banul (specific

Olteniei) –– coordona dregătoria Băniei, dar era subordonat domnitorului Ţării
Româneşti, avea roluri administrative, militare şi judecătoreşti în Oltenia.
Sarcina de lucru 3
Corelează principalele dregatorii din Tarile Romane in 2-3 fraze.
2.2. Evoluţia dreptului feudal la romani
2.2.1.Statutul juridic si instituţia proprietatii in evul mediu romanesc
Apariţia şi formarea primelor structuri statale româneşti va coincide cu
generalizarea pe întreg spaţiul locuit de populaţia românească a unui sistem
juridic propriu, absolut necesar reglementării raporturilor sociale apărute între
membrii diferitelor comunităţi prefeudale româneşti. Jus Valahicum, sau
„Legea Ţării” reprezintă dovada vie a unui întreg spaţiu cultural-juridic
românesc, expresie a vechimii, continuităţii culturii şi civilizaţiei daco-romane
pe acest teritoriu. Unitatea şi individualitatea normelor de drept specifice
populaţiei vlahe (româneşti), va fi recunoscută chiar de popoarele vecine, ce
caracterizau Jus Valahicum, ca reprezentând un sistem de norme de conduită
aplicabil doar pe teritoriul locuit de vorbitorii de limbă latină. Evul mediu va
constitui o perioadă de debut în ceea ce priveşte literatura juridică a timpului
pentru toate cele trei structuri feudale româneşti, Moldova, Transilvania şi Ţara
Românească.
Diferitele scrieri, având un caracter mai mult sau mai puţin juridic, de foarte
multe ori aveau mai mult un caracter etic, sau religios, vor reflecta în mod fidel
condiţia şi nivelul social dobândit de fiecare persoană în parte, care în funcţie
de apartenenţa socială era deasemenea direct răspunzător pentru faptele sale
unei structuri ierahizate a instanţelor de judecată. Domnul şi divanul domnesc -
pentru începuturile feudalismului românesc Sfatul Ţării în Moldova şi Ţara
Românească sau Dieta în Transilvania- vor avea rolul de instanţe supreme în
stat, în timp ce scaunele de judecată formate din juzii, cnezii sau „oamenii
buni şi bătrâni” formau instituţiile primare de judecată la nivelul obştii săteşti.
Sistemul de drept primar românesc se baza, în mod exclusiv, pe cutume, norme
juridice şi de conduită socială, general şi universal valabile pentru membrii
unei colectivităţi şi a cărui valoare socială rezida în permanentizarea sa în
timp şi spaţiu, fiind înfiinţate totodată şi primele fiind înfiinţate totodată şi
primele instituţii specializate în soluţionarea diferendelor dintre locuitori unei
obşti. Potrivit acestor considerente, sistemul juridic feudal românesc va deriva
din aceleaşi obiceiuri juridice, ce vor fi codificate sau nu, dar care vor
reglementa din punctul de vedere al drepturilor şi obligaţiilor persoanei
ierarhizarea societăţii feudale.
Capacitatea juridică va fi diferenţiată şi după alte criterii ce vor influenţa

folosinţa sau exerciţiul drepturilor juridice. Un rol important, de pildă, îl va
avea religia, în special în viaţa românilor transilvăneni care, datorita religie lor
ortodoxe, nu vor fi admişi în structurile ierarhice superioare feudale sau în
funcţii politico-administrative. În acest sens se înscriu diferitele acte regale
emise de cancelaria de la Budapesta sau, decretele emise de dieta nobiliară
maghiară de la Cluj, precum Tripartitul lui Werboczi, Aprobatele şi
Compilatele. Răspunderea juridică în dreptul medieval românesc avea la
bază aprecierea reprezentanţilor puterii în privinţa faptei, considerată
periculoasă, drept pentru care, infracţiunile erau sancţionate extrem de sever,
pravilele şi legiuirile domneşti considerând ca fiind dintre cele mai grave cele
comise împotriva ordinii publice, religiei şi mai puţin cele comise contra
persoanei, proprietăţii sau familiei.
Consolidarea vieţii spirituale în tradiţia bizantino-slavă se va realiza într-o
mare măsura prin penetraţia şi răspândirea monahismului de tip athonit.
Puternic sprijinită de domnia centralizatoare, biserica celor două state
româneşti, Moldova şi Ţara Românească, îşi va întări considerabil poziţia şi
influenţa în societate, desfăşurând o intensă activitate spirituală ce consemna,
fără doar şi poate, legitimitatea şi autoritatea puterii laice. După modelul
bizantin, instituţia domniei din Ţările Române va patrona tipărirea „pravilelor
împărăteşti”, acte normative menite a conserva status-qvo-ul social şi politic
existent la acea vreme. Pravilele s-au caracterizat prin consacrarea făţişă a
inegalităţii sociale, categoria stăpânitoare a celor mai mari proprietăţi fiind
numită boierime, „cei de rudă bună, rudă aleasă, mai marii altora, om de folos,
domni bogaţi, etc iar ţăranii -drept- săraci, ţărran gros şi prost, cei mici, cei
mici şi proşti, om de jos, micşor, etc.
Discriminările pe care aceste acte juridice le fac sunt notorii, făţişe în materie
de probe sau răspundere penală. Individul este tratat potrivit rangului social
avutşi, cele mai multe dintre pricini ivite vor da câştig de cauză ceui de rang
superior, pe principiul bunei credinţe conferite de apartenenţa la rangul
boieresc. Astfel, pentru cel care va depune mărturie contra „oamenilor buni şi
vestiţi.....să nu se creadă”, deorece „săracii nu mărturisesc”. Dintre ele mai
cunoscute pravile împărăteşti amintim :
Tetraevanghelul lui Alexandru cel Bun, in 1429;Pravila de la Târgovişte, scrisă
între ani 1451-1452;Tetraevanghelul de la Humor, scris şi decorat de călugărul
Nicodim;Pravila de la Mănăstirea Neamţ, 1474;Liturghierul slavon, 1481 în
Transilvania;Evangheliarul, 1502 în Moldova;Învăţăturile lui Neagoe Basarab
către fiul său Teodosie, 1518-1521;Pravila de la Mănăstirea Bistriţa1618.
Considerăm astfel că situaţia juridică a locuitorilor Ţărilor Române în Evul
Mediu se va afla sub incidenţa regulilor generale ce guvernau societatea,
specifice de altfel întregului spatiu european la acea vreme şi nu numai. La
baza piramidei sociale, conform unor norme specifice dreptului românesc, se
va menţine drept prioritară ideea considerării persoanei drept esenţială şi drept
urmare cele mai drastice pedepse se vor aplica celor vinovaţi de infracţiuni
contra persoanelor – din cadrul obştii sau nu-, infracţiunile contra proprietăţii
fiind trecute pe un plan secundar. Putem avansa ideea că apariţia şi răspândirea
umanismului în statele medievale româneşti, redescoperirea condiţiei omului –
în limitele permise de structura societăţii feudale – se va grefa pe un fond
autohton coerent şi perfect compatibil cu noile curente culturale provenite din

Apus. Trunchiul comun, reprezentat de dreptul roman, păstrat într-o mare
măsură în spaţiul românesc, graţiei tradiţiei orale, precum şi redescoperirea
culturii şi civilizaţiei clasice, romane, vor permite congruenţa în timp şi a celor
două sisteme juridice în timp, bazate acum mai mult sau mai puţin pe fondul
comun al ideologiei Umanismului.
Penetraţia timpurie a ideilor reformatoare ale lui Martin Luther în Transilvania
va beneficia de existenţa unor condiţii social-politice interne şi externe extrem
de favorabile, fapt pentru care se va putea realiza pentru prima dată o laicizare
a tipăriturilor şi o reevaluare a condiţiei omului , în contextul răspândirii şi în
spaţiul românesc a ideilor Umanismului si ale Renaşterii de Nicolaus Olahus,
Ioan Honterus sau Oprea Diacul.
Apariţia şi răspândirea umanismului în spaţiul românesc, sub influenţa
moştenirii culturale a antichităţii clasice a condus la o dezvoltare a lumii
urbane, ca o consecinţă a modificărilor sociale, conturându-se o cultură laică,
din care s-au desprins concepţii rupte de tradiţia religioasă. Ea a determinat o
lărgire a accesului la cultură, intensificarea contactelor culturale între
provinciile româneşti. În Transilvania, ca pretutindeni în Europa, ideile
Reformei vor prinde mai ales în rândul saşilor şi populaţiei maghiare dar, ele
vor avea un impact puternic şi asupra populaţie româneşti. Deşi Contrareforma
va recupera în Transilvania o parte importantă din terenul pierdut, o serie de
tipărituri româneşti vor fi puse în circulaţie întărind convingerea populaţiei de
necesitatea ţinerii slujbelor din biserici în limba poporului şi nu în latină,
pentru a fi înţeleasă, normele bisericeşti putând fi acum accesibile şi omului de
rând fără a mai fi inerpretate de preoţi în folosul lor sau al celor privilegiaţi.
Cu toată influenţa exercitată de curentele înnoitoare atât în Tranasilvania dar
mai ales în celelalte două state româneşti, veche organizare feudală nu a putut
fi destrămată, nobili folosind în scop personal noile tendinţe cultural-spirituale,
mărindu-şi propietăţile. Piramida feudală va rămâne valabilă în continuare
nobilii, respectiv boierii menţinând în continuare controlul asupra celor mai
mulţi dintre locuitorii provinciilor româneşti. Vechile învoieli feudale vor
continua să existe, agravând situaţia juridică a ţărănimii care îşi va pierde într-o
măsură însemnată libertatea devenind rumâni, vecini sau iobagi după caz.
Sfârşitul secolului al XVII-lea şi întregul secol al XVIII-lea vor sta sub semnul
Iluminismului şi al Iozefinismului. În aceste condiţii se vor resimţi în plan
social o serie de reforme menite a atenua situaţia categoriilor de jos a
populaţiei fără a destabiliza însă structura societăţii. O lovitură regimului
feudsal transilvan va fi dată prin Patenta imperială din 25 august 1785 care
desfiinţa servitututea feudală, suprimând dependenţa personală. „Răspunzător”
pentru asta se va face împăratul Iosif al II-lea, considerat ca făcând parte din
categoria celor mai luminaţi despoţi. Odată cu sfârşitul domniei, în urma
izbucnirii revoluţiei franceze, nobilimea va impune o restituţio in integrum,
care va însemna anularea majorităţii reformelor, cu excepţia Patentei imperiale
de desfiinţare a iobăgiei, măsură odată luată va fi, pe bună dreptate, considerată
ireversibilă.
Situaţia juridică locuitorilor din celelalte două state româneşti, Moldova şi Ţara
Românească, era cumva asemănătoare românilor transilvăneni, chiar dacă, din
punct de vedere al dreptului internaţional ele se aflau sub suzeranitatea Porţii
Otomane. Instituirea regimurilor fanariote în cele două principate va coincide

cu o perioadă de gravă ştirbire a autonomiei interne a principatelor. Încălcarea
drepturilor politice şi civile ale locuitorilor se va concretiza acum încel mai
înalt grad, anume însăşi categoria socială a boierimii, reprezentând minoritatea
dominantă va fi afectată prin înlăturarea de la funcţiile publice şi anularea
drepturilor politice.
Obiceiul ţării permitea anterior acestora participarea la guvernare dar şi
alegerea domnitorului, drepturi anulate acum de puterea suzerană. În privinţa
depturilor politice şi civile ale celor situaţi la baza piramidei sociale, regimul
fanariot a înregistrat o adevărată contraperformanţă, procentul ţărănimii libere
devenind acum unul insignifiant faţă de cel al ţărănimii dependente. Cu toate
aceste aspecte negative, perioada fanariotă va consacra racordarea culturală a
spaţiului românesc la cel european.
Reprezentând o adevărată „fereastră” a Porţii Otomane spre lumea apuseană,
regimurile fanariote vor avea posibilitatea resimţirii unor puternice presiuni ce
vizau, nici mai mult nici mai puţin modernizarea principatelor române sub
toate aspectele. Fenomenul plecării tinerilor boieri la studii, în străinătate,
similar curentului cultural al şcolii ardelene, din Transilvania, va conduce în
scurt timp la edificarea unei noi categorii sociale, mult mai receptivă la
transformările sociale ce se făceau anunţate.
Sarcina de lucru 4
Identificati in 2-3 fraze asemanarile si deosebirile statutului juridic al
locuitorilor din cele trei Tari Romane.
Ideea păstrării în familie (şi în ţară) a averii a jucat un rol important în
orânduirea feudală în general. În sistemul transilvănean, dreptul succesoral
prezintă multe particularităţi, determinate de dominaţia regatului maghiar, dar
şi asemănări cu Moldova şi Ţara Românească. Rezistând tuturor represiunilor
şi agresiunilor la care a fost supusă, străvechea legislaţie românească din
Transilvania a continuat să evolueze şi se va regăsi, mai târziu în trunchiul
comun, cel românesc şi va contribui la întemeierea cadrului legislativ
fundamental după 1918 în Statul naţional unitar român, respectiv România
interbelică.
În feudalism proprietatea prezintă unele caracteristici faţă de perioada
premergătoare acestei orânduiri, precum se deosebeşte de ceea ce va urma în
capitalism. Închegarea, într-un proces îndelungat, a proprietăţii feudale a dat
acesteia un caracter complex marcat de suprapuneri de norme şi discriminări
juridice. Se întâlneşte în această epocă o formă de diversificare a proprietăţii
după titular, după categorii sociale, după modalităţi de constituire etc.

O primă distincţie, fundamentală, a proprietăţii feudale a fost aceea dintre
bunurile mobile şi bunurile imobile. Această din urmă categorie care constă de
fapt din proprietatea funciară (pământul) era cea mai importantă. Diferenţierea
bunurilor imobiliare după titulari (stăpâni) a condus la crearea câtorva categorii
ce defineau, prin trăsăturile lor, feudalismul. Românii au făcut acea distincţie
necesară între pământenii băştinaşi care aveau o ţară moştenită de la înaintaşii
lor, şi acele populaţii sau popoare instabile, aflate în permanentă mişcare, în
căutarea unui loc stabil. Românii au văzut în aceştia din urmă un pericol,
constatând că noii veniţi să se aşeze printre ei urmăreau pe diverse căi să-i
alunge de pe pământul şi din drepturile lor.
Aşa, şi numai aşa se explică grija la strămoşii noştri de a nu înstrăina
principalul lor bun economic, pământul cu bogăţiile lui. Cu timpul, acest
simţământ a slăbit la români, mai ales în perioadele modernă şi contemporană.
Lucru ştiut, românii n-au dus lipsă de intruşi, de diverse etnii, care au încercat
să devină ei stăpâni pe pământul şi bogăţiile românilor. Acest concept de a nu
înstrăina, nu contravenea reputaţiei românilor de ospitalitate. Dimpotrivă, ei
tratau pe străini cu multă grijă şi cinste, crezând că aceştia (străinii) erau la fel
de bine intenţionaţi.
Proprietatea domnească, apare ca instituţionalizată în Ţara Românească şi
Moldova. În Transilvania, acelaşi tip de proprietate se numea regală, deoarece
regele maghiar se autointitula stăpânul proprietăţilor voievodale. Era doar o
ficţiune deoarece stăpânirea efectivă o exercita voievodul Transilvaniei.
Proprietatea domnească era formată din: terenuri ale nimănui, din pământuri
confiscate ca pedeapsă pentru cazurile de trădare, terenuri ale cetăţilor (ocoale),
minele de sare etc.
Proprietatea feudală, consta din bunurile imobile şi bunurile mobile,
dobândite pe mai multe căi: însuşirea de terenuri ale nimănui (fără stăpân ––
vezi mai sus); prin defrişări; pe calea moştenirii; donaţiei domneşti; prin
cumpărare. Proprietatea marilor feudali- constituie esenţa societăţii medievale
peste toto în Europa acelor vremuri- era garantată prin natura acelei orânduiri
(instituţionalizarea cunoscutei imunităţi feudale). Totodată, Domnia constituia
principalul garant al proprietăţii feudale, precum şi normele de drept create de
acea orânduire.
Proprietatea bisericească, constituia şi ea o componentă a marii şi
privilegiatei proprietăţi feudale. S-a constituit îndeosebi din daniile domneşti,
dar şi din donaţii particulare, formându-se adevărate latifundii episcopale şi
mânăstireşti. Şi proprietatea bisericească beneficia de un regim juridic
protector, asemănător moşiilor boiereşti. În Ţara Românească şi Moldova mari
proprietăţi rurale dar şi urbane, oraşe întregi se aflau în stăpânirea Mitropoliei
sau a unor episcopii. Asemenea proprietăţi erau lucrate de ţăranii stabiliţi pe
domeniile respective, fiind dependenţi de acestea. În Transilvania terenurile
bisericii catolice (părţile canonice) erau formate din pământuri atribuite în
folosinţă preoţilor, servind la susţinerea materială a acestora. Înzestrarea cu
pământ a parohiilor catolice sau greco-romane din Transilvania a preocupat
îndeaproape regalitatea maghiară, apoi forurile conducătoare ale Imperiului
Habsburgic. O asemenea preocupare s-a accentuat, conducând la generalizarea
formării unor sesii parohiale.

Un rol negativ în domeniul proprietăţii din Moldova şi Ţara Românească l-a
constituit acţiunea de închinare a numeroase biserici cu averile lor către
patriarhiile ortodoxe din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, precum şi
comunităţii religioase de la Sfântul Munte din Grecia. Egumenii străini ajunşi
la conducerea bisericilor închinate au practicat o administraţie spoliatoare prin
înstrăinarea unor mari bogăţii şi valori patrimoniale.
Proprietatea ţărănească, reprezenta principala categorie socială a populaţiei
furnizoare de bunuri şi mergând în unele cazuri chiar şi până la 90%, era
împărţită în două mari categorii şi anume:
1. ţărănimea dependentă de marea proprietate (domnească, boierească,
bisericească) pe terenul căreia locuia şi muncea pentru stăpân;
2. ţărănimea liberă, care era în afara proprietăţii feudale, organizându-se
singură după legi din vechime. Aceasta avea însă obligaţii faţă de statul
feudal, reprezentat în acest caz de către domnitor.Ţărănimea liberă a
fost nevoită să reziste presiunilor marii proprietăţi, care pe diferite căi
abuzive urmărea să supună satele libere. Caracteristica proprietăţii
ţărăneşti era aceea că ea nu reprezenta o formă de exploatare, ca în
cazul proprietarilor feudali. Ţărănimea liberă îşi lucra singură, cu forţe
proprii “moşia”. În Ţara Românească şi Moldova se bucurau de dreptul
de proprietate ţăranii liberi cât şi producătorii dependenţi de ei. Ţăranul
dependent era, de asemenea, stăpân (avea drept de proprietate) pe
inventarul de muncă şi vite.
În categoria ţăranilor mai existau iobagii, care aveau doar proprietate mobiliară
şi proprietatea unor imobile dobândite prin acte juridice. Pământul pe care-l
lucrau aparţinea feudalului, iobagii fiind răsplătiţi cu produse şi loturi de
pământ (sesii) asupra cărora nu aveau drept de proprietate, ci numai de lucru
(posesie).
Sarcina de lucru 5
Coreleaza în 2-3 fraze tipurile de proprietate si tipurile de categorii
sociale din evul mediu romanesc.
Pedepsirea crimelor în trecutul îndepărtat (ca şi în evul mediu) nu era privită ca
în zilele noastre o problemă ce interesează opinia publică, dimpotrivă era
socotită o chestiune de drept privat, ca şi problemele de drept civil; adică,
privea doar pe cel afectat. Pentru cei ce comiteau un jaf sau o crimă şi erau
prinşi de “autorităţi”, judecata se rezuma la a fi pedepsiţi, potrivit voinţei celui
păgubit sau familiei celui omorât. Aşadar crimele erau socotite o problemă
particulară. Răul ce-l pricinuiau infractorii era apreciat nu ca o daună îndreptată
împotriva societăţii, ca urmare a tulburării ordinii publice (un pericol social), ci

daune private. Vinovaţii îşi puteau răscumpăra pedeapsa (chiar şi cea capitală)
prin bani sau alte bunuri oferite celui vătămat sau familiei celui ucis.
În cazul când un om era ucis în hotarul unui sat şi nu era cunoscut făptaşul,
pedeapsa amenzii cădea asupra acelei localităţi. Cel mai adesea se întâmpla ca
sătenii să nu aibă cu ce plăti, atunci se aplica gloaba de animale, 50 de boi, spre
exemplu. În cazul în care satul pedepsit nu avea cum, sau cu ce să achite
“contravenţia”, acesta îşi pierdea libertatea, devenind domnesc sau proprietatea
celui ce se angaja să plătească pedeapsa. În felul acesta şi-au pierdut libertatea
multe sate româneşti, devenind dependente de unul dintre domeniile feudale:
domnesc sau bisericesc.
Fapt destul de frecvent în aplicarea pedepselor, era acela că nu se avea în
vedere nici o gradare în raport cu gravitatea lor. Spre exemplu, pedeapsa cu
moartea se aplica foarte uşor (fără discernământ) celui care comitea un furt
mărunt la fel cu cel care comitea o crimă. La acest aspect se adaugă uşurinţa
răscumpărării pedepsei, despre care s-a amintit mai sus. În evul mediu, ca şi în
antichitate de altfel, lichidarea unei vieţi era privită cu resemnare. (dreptul
penal).
Din vechime s-a păstrat şi cultivat la români procedeul ca înstrăinarea unei
moşii să nu se facă la întâmplare. Cel ce voia să vândă un teren proprietate era
dator (obligat) să se adreseze pentru cumpărare mai întâi rudelor, spre a vedea
dacă acestea sunt interesate în cumpărarea acelui teren; numai dacă nu erau
amatori în rândul rudelor se putea adresa (în al doilea rând) celor ce se
învecinau cu proprietatea în discuţie. În cazul când nici aceştia nu erau
interesaţi, caz foarte rar întâlnit, atunci proprietatea respectivă putea fi vândută
la oricine vroia să o cumpere. În situaţia când vânzătorul nu proceda la
consultarea mai întâi a rudelor şi a vecinilor şi făcea vânzarea altcuiva, cei
dintâi puteau acţiona în judecată pe vânzător pentru dreptul de preemţiune. Cel
ce acţiona, cu temei, în judecată obţinea câştig de cauză cu obligaţia de a
răsplăti cumpărătorului valoarea achitată. (dreptul civil). În vechiul drept
românesc moştenirea legală (ab intestato) revenea mai multor îndreptăţiţi la
aceasta, pe care putem să-i nuanţăm astfel:
Descendenţii erau cei coborâtori în linie directă din aceiaşi părinţi, dar erau
luaţi în calcul şi colateralii defunctului în ordinea apropierii ca grad de rudenie
cu cel decedat.
Ascendenţii sunt părinţii, bunicii, străbunicii defunctului. Aceştia erau chemaţi
la succesiune numai în cazul că nu existau descendenţi. Părinţii moşteneau pe
copiii înfiaţi ca şi pe cei legitimi în caz de deces.
Colateralii, erau o altă categorie de succesori la moştenire. Se aveau în vedere
rudele coborâtoare dintr-un autor comun, chemate la moştenire, în cazul
absenţei descendenţilor şi ascendenţilor. Existau două clase de colaterali şi
anume:
Privilegiaţii, adică fraţii şi surorile, precum şi descendenţii acestora;
Ordinarii, însemnând celelalte rude alăturate până la un anume grad. Aici
intrau copiii din afara căsătoriei, copiii înfiaţi, soţul supravieţuitor, autoritatea
publică (domnia, fiscul, cutia milei).

Nu e lipsit de interes să amintim şi de acea parte a sufletului, obicei ce se
practica în Ţările Române. O porţiune din averea defunctului se păstra pentru
împlinirea grijilor sufleteşti, după datină, adică necesarele cheltuieli de
înmormântare şi pomenire până la ceremonialul de dezgropăciune de la şapte
ani. Privitor la succesiune (moştenire) existau şi alte aspecte, din care
consemnăm:
- Dacă defunctul lăsa copii din mai multe căsătorii, succesiunea se
împărţea între ei astfel: copiii de la tată moşteneau averea acestuia, iar
copiii de la mamă averea mamei. Copii nelegitimi erau chemaţi doar la
averea mamei. Există şi alte opinii bazate pe documente, că şi aceştia se
bucurau de averea ambilor părinţi în cazul că tatăl era cunoscut.
Altcumva „copilul din flori”, nelegitim, era înfiat de tatăl vitreg şi intra
în drepturi ca şi ceilalţi copii.
- În privinţa soţului supravieţuitor existau mai multe judecăţi
contradictorii, dintre care ne vom rezuma la aspectele cele mai
cunoscute şi mai răspândite. În Ţara Românească, dacă deceda soţia şi
nu existau urmaşi, averea acesteia trecea jumătate în posesia soţului şi
jumătate în posesia mamei ei. În cazul altei judecăţi, participa la
moştenire soţul, mama şi verişoara (verişoarele) defunctei, primind
fiecare câte o treime din succesiune. Potrivit aceloraşi reglementări,
cuprinse şi în Îndreptarea legii (vezi mai jos) dacă defunctul soţ nu
avea rude de sânge până la gradul al şaselea, ci numai soţie, aceasta
moştenea jumătate din averea succesorală, iar jumătate devenea
domnească. Domnia era ultima (în ordine) parte succesorală. Din lipsă
de rude ale defunctului şi de testament, averea celui decedat revenea
legal domniei (domnitorului).
O succesiune nerevendicată de nimeni era Desherenţa. Aceasta revenea, din
oficiu, autorităţii publice, ca o consecinţă a ideii fundamentale potrivit căreia
bunurile fără stăpân îi aparţin. Acea autoritate publică nu putea fi decât
domnia, care la rândul ei putea înzestra cu acea succesiune o mănăstire. În
aceeaşi perioadă a evului mediu românesc funcţiona dreptul de opţiune ca una
dintre normele nescrise la început, apoi scrise, căpătând caracter de lege. Acest
fapt, dreptul de opţiune, însemna că succesorul putea să accepte sau să refuze
moştenirea.
Dezmoştenirea. O consecinţă opusă moştenirii era dezmoştenirea
moştenitorului, aspect destul de frecvent în evul mediu românesc.
Dezmoştenirea înseamnă modificarea ordinii succesorale de către de cuius.
Urmarea acestui fapt, moştenirea revenea celorlalţi chemaţi de lege, în absenţa
excluşilor. În cazul că erau înlăturaţi toţi virtualii moştenitori fără a fi indicaţi
alţii, succesiunea revenea, de asemenea, domniei.
Atunci când bunurile ereditare erau amanetate sau decedatul avea datorii se
proceda la lichidarea succesiunii. O asemenea acţiune comporta două
operaţiuni şi anume: lichidarea activului şi lichidarea pasivului succesoral. În
primul caz se făcea raportul dărilor şi a dotei, adică masa succesorală şi
restabilirea egalităţii între descendenţi; în al doilea caz, moştenitorii trebuiau să
onoreze obligaţiile contractate de către de cuius. Ei nu puteau pretinde să
primească bunuri succesorale înainte de a fi achitat datoriile şi obligaţiile

succesorale moştenitorul nu dobândea bunurile ereditare decât după lichidarea
pasivului succesoral. (Dreptul de succesiune).
Transmiterea averii pe cale testamentară este atestată documentar înainte chiar
de apariţia termenului de diată (testament), ca urmare a consolidării proprietăţii
private şi a individualizării stăpânirii şefului de familie cu sprijinul bisericii.
Până la consolidarea proprietăţii individuale, nu se putea vorbi despre dreptul
de a dispune de avere prin testament. În secolul al XIV-lea întâlnim o
asemenea transmitere în Ţara Românească, una dintre primele atestări
documentare cunoscute în această privinţă. În secolele următoare testamentele
s-au înmulţit. De la Pătraşcu cel Bun, domn în Ţara Românească (1554-1557)
s-a păstrat un hrisov în care se afirma:
“cine va lăsa la moartea lui toate averile sale şi ale părintelui său oricărui om, acel om să le
stăpânească”.
Dacă exista testament scris şi semnat, nu mai erau necesari martorii. De
asemenea, se avea în vedere ca testatarul să fie în toate facultăţile sale mintale
pentru ca voinţa lui să nu poată fi viciată. Îndreptarea legii prevedea ca
testatarul trebuie să fie cu “mintea întreagă şi sănătoasă” şi declaraţia sa de
ultimă voinţă să fie făcută în faţa a şapte martori, care în anumite cazuri puteau
fi reduşi până la trei. Numeroase testamente conţineau şi blesteme, în dorinţa
dispunătorilor de a le face astfel respectabile. Un testament putea fi revocat
prin altul ulterior. Îndreptarea legii mai stipula faptul că femeia nu putea lăsa
testament decât în mod excepţional. Se mai prevedea ca în cazul voinţei
menţionate, bunurile primite să fie păstrate şi transmise altui urmaş, şi aşa mai
departe. Şi aici se observă preocuparea ca averea să nu fie înstrăinată (să nu
devină prădalnică), ci să rămână în familie.(moştenirea testamentară).
Sarcina de lucru 6
Precizati ordinea succesiunii in cazul mostenirii bunurilor in dreptul
medieval romanesc.
2.2.2. Raporturile politico-juridice ale Tarilor Romane cu Poarta Otomana
Instaurarea dominaţiei otomane asupra principatelor române va avea consecinţe
importante din punct de vedere politic dar şi economic întârziind dezvoltarea
firească a acestora. Spre deosebire de alte state aflate oarecum în aceiaşi
situaţie cu Ţările Române acestora din urmă le a fost recunoscută autonomia
internă, limitată şi periodic încălcată, prevederile tratatelor bilaterale
specificând, conform dreptului feudal interanţional obligaţii reciproce între
puterea suzerană şi statul vasal.

Pentru a întări dominaţia asupra ţărilor române turcii vor încorpora o parte din
teritoriile istorice româneşti în imperiu sub formă de sangeacuri sau raiale
precum: Dobrogea, Turnu, Giurgiu, Chilia Cetatea Alba, Braila Tighina sau
Hotin (pentru o vreme chiar şi Banatul cu o parte a Crişanei vor constitui un
paşalâc distinct cu capitala la Timişoara). Teritoriile astfel organizate erau
considerate proprietatea sultanului si supuse legii islamice fiind administrate de
bey sau paşale iar populaţia autohtonă avea un statut tolerat, inferior.
Noua perioadă din istoria ţărilor române va constitui din punct de vedere
politic şi juridic, economic şi social un regres evident ce va slăbi şi mai mult
autoritatea politică a dominitorilor ce vor fi schimbaţi din funcţie după bunul
plac al sultanului şi fiind totodată şi lipsiţi de capacitatea de reacţie (armata se
va desfiinţa treptat, cetăţile importante centre de rezistenţă antiotomană vor fi
dărmate veniturile economice ale domniei limitate, capitalele se vor multa de la
Suceava la Iaşi şi de la Târgovişte la Bucureşti).
Fiind satisfăcute interesele economice (tributul, peşcheşurile, contribuţiile în
natură şi ulterior inclusiv monopolul comercial otoman asupra comerţului
exterir al principatelor) Poarta Otomană va permite pastrarea cel putin formală
a cadrului politic şi juridic intern. Turcii se vor obliga prin aceste tratate să:
respecte frontierele Ţărilor Române, confirme alegerea domnitorilor potrivit
Legii Ţării de către români, garanteze neamestecul în treburile interne ale
Ţărilor Române, protejeze principatele de eventualii agresori externi.
Principala obligaţie a tuturor statelor vasale Imperiului Otoman era aceea de a
îndeplini obligaţiile economice, fiscale precum tributul sau haraciul. Această
obligaţie în cazul românesc va evolua progresiv în raport de gradul de
dependenţă politică tot mai accentuat pe care turcii îl vor impune în mod
constant. Creşterea contribuţiei de la cca 3000 de galbeni al Ţării Româneşti la
începutul secolului al XVI-lea la 10000 la mijlocul secolului pentru ca la
sfarşitul secolului să ajungă la 150000 de galbeni. Pentru Moldova creşterea
pentru aceiaşi perioadă va fi de la 2000 de galbeni la 30000 şi în final de
650000 de galbeni. Transilvania, beneficiind de o poziţie geostrategică
favorabilă nu a fost supusă unor astfel de abuzuri economice din partea Porţii
Otomane creşterea obligaţiilor financiare fiind mult mai moderată de la 10000
de galbeni în 1541 la 15000 în 1575 şi rămânând constantă până la intrarea
acesteia sub dominaţia habsburgică. La aceste se adaugau şi peşcheşurile
(daruri ocazionale sau anuale făcute sultanului, marelui vizir şi altor înalţi
demnitari otomani).
Obligaţiile în natură nu erau deloc neglijabile şi se concretizau în exportul
către imperiul otoman a unor mari cantităţi de cereale, vite şi produse
animaliere, livrate periodic. Pentru perioade de criză, se recurgea la achiziţii şi
contribuţii exceptionale precum şi cai, grâne cherestea necesare efortului de
război al puterii suzerane. Cum Poarta Otomană se afla aproape mereu într-un
conflict prelungit cu vecini săi ne putem închipui ce valoare şi ce ritmicitate
aveau aceste contribuţii în natură.
În vederea satisfacerii necesarului de hrană al imperiului Poarta Otomană va
interzice exportul Ţărilor Române către alte ţări, rezervându-şi dreptul de
monopol. Concomitent bunurile achiziţionate de pe piaţa românească erau
subevaluate astfel încât se situau de 3, 4 ori sub media europeană fapt ce

reprezenta o altă modalitate de sustragere a avuţiei naţionale
Epopeea lui Mihai Viteazul aduce pentru statele medievale româneşti un
momente de repaus în privinţa dominaţiei otomane iar după consumarera acetui
episod se produce o atenuare a dependenţei economice a acestora faţă de
Sublima Poartă. Această atenuare este doar de natură economică şi are caracter
temporar iar după acesta se va produce nouă înrăutăţire a situaţiei economice şi
politice a principatelor române. Vor creşte însă cheltuielile pentru obţinerea
tronului în funcţie atât de pretendenţi căt şi de corupţia generalizată la nivelul
marilor dregători otomani iar contextul geopolitic dat de rivalităţile războiulul
de 30 de ani şi de competiţia dintr Austria, Rusia, Polonia şi Imperiul Otoman
în estul continentului european Orientarea spre Rusia a conducătorilor Ţărilor
Române, tot mai evidentă, şi nîncrederea într-un regim boieresc va contribui la
înlăturarea domniilor pământene şi instaurarea regimului fanariot.
De remarcat, faptul că, instaurarea regimului turco-fanariote va presupune
înlăturarea ultimului drept naţional al populaţiei române din principate în
materie de numire a domnului dintre autohtoni. Clivajul domniilor pământene
în favoarea celor turco-fanariote se va concretiza şi într-o noua etapă de
accentuare asuprire apopulaţiei şi de pierdere a avuţiei populaţiei în favoarea
noilor stăpâni. Cu toate ca îşi păstrează autonomia amestecul otoman în
afacerile interne ale principatelor devine o constantă şi un abuz evident faţă de
care ţările române nu pot face mai nimic. Cu rare excepţii domnitorii şi
principii sunt numiţi acum direct de către turci încălcându-se flagrant
autonomia ţărilor române. Pentru a-şi consolida dominaţia lor turcii vor urmări
schimbarea cât mai des a domnilor, media unei domnii în Moldova a fost
decirca doi ani şi jumătate în Ţara Românească de patru ani şi jumătate iar în
Transilvania de şase ani. Domnitorii şi principii sunt supravegheaţi în mod
permanent de dregătorii otomani şi sunt deasemenea chemaţi periodic la Poartă
unde li se rezervă un tratement aproape umilitor. Deasemenea controlul
domnilor şi mai ales al politicii interne şi externe a ţărilor române se face în
mod permanent şi prin intermediul numeroşilor dregători greci şi levantini care
sunt oameni de încredere ai sultanului.
Evoluţia politica externă a celor trei ţări române până la începutul secolului al
XVI-lea este data luptele interne disputate între autoritatea centrală, domnia/
principele şi marii feudali( boierii la răsărit şi sud de Carpaţi şi nobili în
interiorul arcului carpatic. Încercările de salvare a independenţei şi conducerea
frontului antiotoman au fost conduse pe rând de toate cele trei state medievale
româneşti, Ţara Românească, Transilvania şi Moldova, însă, la începutul
secolului al XVII-lea Ţările române ies epuizate din acest conflict şi fără a
avea un sprijin politic extern şi constant, vor trebui să încheie tratate politice,
capitulaţii, cu Poarta Otomană.

Ştefan Gheorghe
Istoria dreptului romanesc
Evaluati corect natura
Poarta Otomana si modul lor de aplicare
Rezumat
Din vechime s-a p
moşii să nu se facă
dator (obligat) să se adreseze pentru cump
dacă acestea sunt
învecinau cu proprietatea în discu
interesaţi, caz foarte rar întâlnit, atunci propri
la oricine vroia să
consultarea mai întâi a rudelor
dintâi puteau acţiona în judecat
Dominaţia otomană
ţărilor române ca de altfel orice domina
economic, puterea suzeran
mai mult, deoarec
Constantinopol însă
Teste de autoevaluare
1. Jus valahicum reprezinta:
a)Dreptul cutumiar unitar romanesc;
b)Un drept aplicabil romanilor;
c)O norma de drept imprumutata de romani si folosita in Evul Mediu.
2. Organizarea politico
a) tarile;
b) regate;
c) romanii.
tefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Sarcina de lucru 7
Evaluati corect natura raporturilor juridice ale Tarilor Romane cu
Poarta Otomana si modul lor de aplicare.
a păstrat şi cultivat la români procedeul ca înstră
nu se facă la întâmplare. Cel ce voia să vândă un teren proprietate era
ă se adreseze pentru cumpărare mai întâi rudelor, spre a vedea
acestea sunt interesate în cumpărarea acelui teren; numai dac
învecinau cu proprietatea în discuţie. În cazul când nici aceş
i, caz foarte rar întâlnit, atunci proprietatea respectivă putea fi vândut
la oricine vroia să o cumpere. În situaţia când vânzătorul nu proceda la
consultarea mai întâi a rudelor şi a vecinilor şi făcea vânzarea altcuiva, cei
dintâi puteau acţiona în judecată pe vânzător pentru dreptul de
ia otomană a fost fără îndoială insa o piedică în dezvoltarea normal
rilor române ca de altfel orice dominaţie străină. Din punct de vedere
economic, puterea suzerană va fi interesată ca statele vasale ei să
mai mult, deoarece o mare parte a bogăţiilor ţării erau trimise spre
Constantinopol însă populaţia nu era interesată în creşterea producţ
Teste de autoevaluare
Jus valahicum reprezinta:
Dreptul cutumiar unitar romanesc;
Un drept aplicabil romanilor;
drept imprumutata de romani si folosita in Evul Mediu.
Organizarea politico-statala a romanilor in Evul Mediu debuteaza cu:
iul juridic medieval românesc
62
raporturilor juridice ale Tarilor Romane cu
i cultivat la români procedeul ca înstrăinarea unei
un teren proprietate era
rare mai întâi rudelor, spre a vedea
rarea acelui teren; numai dacă nu erau
ie. În cazul când nici aceştia nu erau
ă putea fi vândută
torul nu proceda la
cea vânzarea altcuiva, cei
tor pentru dreptul de preemţiune
în dezvoltarea normală a
. Din punct de vedere
ca statele vasale ei să producă cât
rii erau trimise spre
terea producţiei.
drept imprumutata de romani si folosita in Evul Mediu.
statala a romanilor in Evul Mediu debuteaza cu:

3. Primul voievodat Romanesc s-a format in:
a) Transilvania;
b) Moldova;
c) Muntenia.
4. Tipurile de proprietate in Evul Mediu Romanesc erau:
a) Regala, nobiliara, taraneasca;
b) Oraseneasca, regala taraneasca si bisericeasca;
c) Domneasca, boiereasca, taraneasca, si bisericeasca.
5. Raporturile politice ale Tarilor Romane cu Imperiul Otoman erau:
a) normale;
b) de vasalitate;
c) de suzeranitate.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
1. a; 2. a; 3. a; 4. c, 5. b
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2
1) Caracterizati cutuma ca izvor de drept.
2) Precizaţi aspectele relevante ale lui Jus valahicum în realizarea unităţii
culturale a românilor în evul mediu.
3) Definiti organizarea socială în evul mediu.
4) Caracterizaţi procedurile juridice specifice lui jus valahicum românesc.
5) Reliefaţi aspectele similare si particularităţile întemeierii statelor
medievale româneşti.
6) Care sunt cauzele apariţiei primelor scrieri juridice româneşti?
7) Care sunt elementele definitorii ale proprietăţii feudale în spaţiul
românesc?
8) Identificaţi deosbirile dominaţiei otomane în ceea ce priveşte regimul
ocupaţiei faţă de alte state vasale imperiului otoman.
9) Precizaţi cauzele de ordin politic şi juridic ale instabilităţii politice din
statele medievale româneşti.
10) Reliefaţi argumentele care au contribuit la accentuarea dependenţei
politico-juridice pe de o parte a ţărilor române faşă de imperiul otoman
şi pe de altă parte a unor categorii sociale faţă de altele.

Ştefan Gheorghe
Nota bene. Lucrarea va fi transmis
anunţului de executare a ei, iar rezultatul evalu
acesta sau prin platforma eLearning.
Bibliografie minimal
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolae
românesc. Galaţi: Editura Nitnelav.
Cernea, Emil; Molcu
Bucureşti: Editura
Cloşcă, Constantin; Asandului, Gabriel (2002).
Galaţi: Editura Fun
Firoiu, Dumitru (1996).
Fundaţiei Chemarea.
Hanga, Vladimir (1993).
Chemarea.
Marcu, L. P. (1997).
Lex.
Voicu, Costică (2006).
Editura Universul Juridic.
tefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
. Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data
ului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin
prin platforma eLearning.
Bibliografie minimală
Ionescu, Nicolae (2003). Prelegeri de istoria dreptului
ţi: Editura Nitnelav.
Cernea, Emil; Molcuţ, Emil (1996). Istoria statului şi dreptului românesc
ti: Editura Şansa.
, Constantin; Asandului, Gabriel (2002). Istoria Dreptului Românesc
Editura Fundaţiei Academice Danubius.
Firoiu, Dumitru (1996). Istoria dreptului şi statului românesc. Ia
iei Chemarea.
Hanga, Vladimir (1993). Istoria dreptului românesc. Iaşi: Editura Funda
Marcu, L. P. (1997). Istoria dreptului românesc. Bucureşti: Editura Lumina
ă (2006). Istoria statului şi dreptului românesc
Editura Universul Juridic.
iul juridic medieval românesc
64
tutorelui în termen de 7 zile de la data
i va fi comunicat prin
Prelegeri de istoria dreptului
i dreptului românesc.
Istoria Dreptului Românesc.
. Iaşi: Editura
Editura Fundaţiei
ti: Editura Lumina
i dreptului românesc. Bucureşti:

Istoria dreptului romanesc unitatea ii

Recomendados

Recomendados

Más contenido relacionado

Similar a Istoria dreptului romanesc unitatea ii

Similar a Istoria dreptului romanesc unitatea ii (20)

Más de bc82gad

Más de bc82gad (20)

Istoria dreptului romanesc unitatea ii