1. O PERSPECTIVĂ CRITICĂ ASUPRA
NEUROPSIHOLOGIEI -
APLICAŢII ŞI IMPLICAŢII PENTRU STUDIUL
DEZVOLTĂRII ATIPICE
Laura PETRA
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
laurapetra@psychology.ro
ABSTRACT
A CRITICAL PERSPECTIVE UPON NEUROPSYCHOLOGY: APPLICATIONS
AND IMPLICATIONS FOR THE STUDY OF ATYPICAL DEVELOPMENT
The paper aims to offer a global perspective upon the development of
theoretical models and logic of inferences in the field of neuropsychological
assessment, paralleled by the inevitable evolution of their criticisms.
Contributions from functional neuroimaging techniques and connectionst
models are considered, but some of their limitations are also taken into
account, therefore emphasizing the need for an interdisciplinary approach
that would permit inferences regarding normal models of cognition. We
discuss the impact of neuropsychological research upon models of
development and upon the identification of cognitive/behavioral phenotypes
in the case of atypical development. Finally, we attempt to offer a glimpse
into the future of neuropsychological assessment that relies, in our opinion,
in providing services for the rehabilitation and improvement of cognitive
health.
KEY-WORDS: neuropsychological assessment, atypical development,
critical approach
Explorarea relaţiei creier-cogniţie-comportament.
Apariţia neuropsihologiei ca ştiinţă
Deşi nu putem plasa apariţia neuropsihologiei ca disciplină ce
investighează expresia comportamentală a disfuncţiilor cerebrale decât la începutul
anilor 1940 (termenul fusese folosit de clinicianul Sir William Osler încă din 1913,
dar nu este consacrat decât începând cu Lashley, 1936- apud Lezak, 1995),
explorarea interrelaţiilor complexe dintre creier, cogniţie, emoţie, comportament a
Martie 2004 • Cogniţie, Creier, Comportament 1

2. reprezentat o preocupare mult mai timpurie. Deja în Grecia antică, Hippocrate
susţinea că „nu doar plăcerea, zâmbetul şi râsul, dar şi supărarea sau durerea îşi au
originea în creier, şi nu în altă parte.” (apud Rosenzweig & Leiman, 1968). În timp,
disputa referitoare la relaţia minte-corp (sau minte-creier) s-a concretizat în
formularea unor poziţii filosofice divergente, traseul răspunsurilor posibile trecând
de la un dualism extrem, la interacţionismul lui Descartes, la paralelismul lui
Spinoza, apoi prin variate tipuri de monism, materialism, mentalism (Berkley),
ajungând până la poziţia identitară (care accentuează posibilitatea ca mintea să
reprezinte acelaşi lucru cu activitatea cerebrală, fiind de fapt doi termeni care
descriu aceeaşi realitate) sau la o poziţie a proprietăţii emergente (mintea nu
reprezintă o proprietate propriu-zis a materiei cerebrale, dar emerge ca o nouă
proprietate atunci când materia este structurată într-o anumită modalitate).
Fără a se identifica explicit cu vreuna din poziţiile teoretice menţionate, se
desfăşoară, mai sistematic începând cu secolul al 19-lea, încercarea de evidenţia
corespondenţe între simptomele unor boli şi afectarea unor zone specifice din
creier, cu implicaţii asupra modelelor anatomice normale; studiile lui Broca(1865)
şi Wernike(1874) realizate post-mortem la pacienţi cu leziuni focale reprezintă
prime demersuri în acest sens. Concluziile lor sugerează un model teoretic în care
funcţiile cognitive sunt puse într-o corespondenţă de tip 1:1 cu zonele afectate din
creier.
Treptat se realizează trecerea de la observaţii detaliate la înregistrări mai
riguroase, bazate pe tehnici psihometrice, lansând ceea ce Ruff (2003) numeşte
„Perioada Localizaţionismului Neuropsihologic”(vom detalia în secţiunile
următoare). Este o perioadă de intensă colaborare dintre neuropsihologi şi
neurochirurgi, căci intervenţiile chirurgicale se bazau doar pe tehnici EEG,
radiografii şi rezultatele evaluării neuropsihologice.
Odată cu anii 1980 începe o perioadă de „revoluţie” (Opre, 1997) pentru
neuropsihologia tradiţională, reprezentată de evoluţia spectaculoasă a tehnicilor de
neuroimagistică computerizată, ceea ce „deposedează” treptat neuropsihologia de
ceea ce părea să fie obiectivul principal: localizarea disfuncţiilor cerebrale
reflectate comportamental. Prin astfel de tehnici se realizează o examinare mai
directă a substratului neuronal implicat în sarcini comportamentale, fără a fi
necesare „accidentele naturii”, adică leziunile pe care se bazează inferenţele
neuropsihologice clasice (Humphreys & Price, 2001). Ca răspuns, neuropsihologia
îşi ia drept aliat cuceririle psihologiei cognitive, rezultanta caracterizând
„Perioada Evaluării Neurocognitive”.
Dincolo de discutarea aspectelor particulare şi a celor problematice ale
neuropsihologiei, întrebarea pe care o adresăm, şi la care vom reflecta pe parcursul
acestui articol este următoarea: care este relaţia care se poate stabili între
rezultatele evaluării neuropsihologice şi datele de neuroimagistică funcţională? Ne
aflăm oare în situaţia în care prima metodă este deja devansată şi va fi înglobată
total în cea de-a doua? Privind dincolo de inerţia colosului de date colectate deja şi
în curs de obţinere prin testare neuropsihologică, precum şi de dificultăţile de ordin
pragmatic în utilizarea pe scară largă a tehnicilor neuroimagistice, considerăm
2 O perspectivă critică asupra neuropsihologiei

3. totuşi că cele două reprezintă metode complementare, având avantaje şi limitări
specifice. Vom încerca să aducem argumente în sprijinul acestei poziţii, luând în
considerare atât jocul subtil al inferenţelor specific fiecăreia, cât şi date reale
obţinute în urma examinărilor prin aceste metode privind impactul leziunilor la
vârsta adultă sau în cazul dezvoltării atipice.
Neuropsihologia tradiţională.
Primele inferenţe şi aspecte problematice
Tradiţia neuropsihologică a secolului al 19-lea, asociată cu nume ca Broca,
Wernicke, Meynert sau Lichtheim încerca să coreleze comportamentul atipic cu
zone de leziune cerebrală şi oarecum să fundamenteze clasificarea sindroamelor pe
neuroanatomie. În acelaşi timp, primii neuropsihologi încercau să utilizeze date
referitoare la deficite funcţionale pentru a realiza inferenţe la nivelul arhitecturii
funcţionale a sistemului cognitiv uman.
Încă de la începuturile ei ca ştiinţă, neuropsihologia a realizat că
„axiomele” derivând din izomorfismul presupus: funcţie cognitivă – regiune
cerebrală nu sunt pe deplin justificate, ci sunt chiar contrazise de date empirice.
Prin urmare, ceea ce va determina o perioadă îndelungată inferenţele este asumpţia
/ teoria dublei disocieri, care se va transforma în timp în teoria multiplei disocieri
(Pribram, 1971). Ceea ce presupun aceste teorii este asocierea dintre un
comportament X (de ex. memoria verbală) cu o regiune specifică din creier A (de
ex. lobul temporal stâng) şi al unui comportament Y (de ex. integrarea
vizuospaţială) cu o regiune B (lobul parietal drept), şi nu invers, astfel încât
afectarea regiunii cerebrale B nu determină automat deteriorarea comportamentului
X (Weisenkrantz, 1991). Astfel, în cadrul evaluării neuropsihologice, scorurile
obţinute la diferite teste sunt comparate între ele conform următorului principiu
(Teuber, 1955, apud Lezak, 1995): dată fiind performanţa slabă la testul 1 ale unor
pacienţi cu leziuni în aria A şi performanţa lor bună la testul 2, precum şi
performanţa bună la testul 1 a unor pacienţi cu leziuni în aria B, concomitent cu o
performanţă slabă la testul 2, putem considera că testul 1 este specific pentru aria
de leziune A, iar testul 2 specific pentru aria de leziune B. La nivelul unor baterii
de teste, se caută patternuri de disociere multiplă între teste, după cum sugerează
Tulving (1987) (apud Roedriger et al., 1990), referitor la distincţia dintre diferite
sisteme mnezice:
„O cerinţă critică pentru clasificarea prin disociere este utilizarea unor
sarcini multiple. Logica disocierii prin utilizarea acestor sarcini multiple este
evidentă: dacă o manipulare experimentală, o leziune cerebrală focală, un
medicament sau un stadiu de dezvoltare ontogenetică are un efect asupra, sau
corelează cu performanţa la sarcinile mnezice A, B şi C, dar nu are un efect sau nu
corelează semnificativ cu performanţa la sarcinile mnezice X,Y şi Z, se poate trage
concluzia că sarcinile A,B şi C au ceva în comun între ele, ceva ce nu este evaluat
de sarcinile X, Y şi Z.”
Martie 2004 • Cogniţie, Creier, Comportament 3

4. Ca exemple de duble disocieri relevate prin examinare neuropsihologică,
există cazuri de pacienţi care nu înţeleg limbajul verbal dar pot repeta cuvinte
(Berndt, Basili & Caramazza, 1987) sau care sunt capabili să citească acele cuvinte
referitoare la conţinut, dar nu pe acelea referitoare la funcţie (Gardner & Zurif,
1975), etc. Modelul teoretic care înglobează asumpţiile referitoare la aceste
disocieri este modelul deficitului lezional, care presupune existenţa unui pacient cu
o leziune selectivă şi cu un deficit cognitiv selectiv, pentru a infera după evaluarea
lui neuropsihologică ceva despre bazele implementaţionale ale funcţiei cognitive
respective în cazul anatomiei funcţionale normale (Price & Friston, 2001). Funcţia
ariei cerebrale lezionate este echivalată cu abilitatea cognitivă deteriorată.
Deşi depăşită la nivel declarativ, localizarea ca obiectiv principal al
cercetării neuropsihologice rămâne una din principalele ei surse de validare (Ruff,
2003), ceea ce dă naştere majorităţii criticilor adresate acestei metode. Vom trece
în revistă principalele aprecieri critice, fie extrase din diverse articole care îşi
propun explicit abordarea unor astfel de aspecte problematice (Ruff, 2003;
Humphreys & Price, 2001; Bishop, 1997; Brooks, 1999; Price et al., 1999; Bub,
1994; Price & Friston, 2001; Mayall, 1998), fie deduse din diverse studii care
realizează inferenţe pe baza evaluării de tip neuropsihologic, aplicată la pacienţi cu
vârstă adultă sau în perioada dezvoltării. Obiecţiile pe care le vom lua în discuţie
sunt justificate dar în acelaşi timp, considerăm noi, limitate la acest scop iniţial de
localizare al neuropsihologiei, şi ignorând obiectivul mai important pentru prezent,
anume cel de a realiza o evaluare a integrităţii funcţionale a diferitelor procese
psihice şi de a oferi sugestii pentru tratament.
Înainte de a discuta aceste aspecte problematice, este necesar să clarificăm
două modalităţi prin care cercetătorii au interpretat efectele leziunilor cerebrale
asupra funcţiilor cognitive (Humphreys & Price, 2001), conceptualizare cu efecte
până în zilele de astăzi în conceperea modelelor cognitive realizate pe baza datelor
din evaluarea neuropsihologică. Interpretarea se realizează fie (1) în termeni de
distrugere a reprezentărilor care mediază performanţa cognitivă (de exemplu în
cazul leziunilor girusului angular stâng, care afectează citirea şi scrierea), fie (2) în
termeni de deconectare dintre reprezentări. Pentru a reflecta expresia
comportamentală a celor două tipuri de deficite, Warrington & Shallice (1979,
apud Humphreys & Price, 2001) consideră că un pattern stabil de deficit al
performanţei la itemi specifici ai unei testări neuropsihologice, constant în timp,
este un indicator al deficitului la nivel de reprezentări. Dimpotrivă, un deficit
global la nivelul unor sarcini specifice, pe parcursul mai multor sesiuni de testare,
dar cu fluctuaţii ale performanţei la nivelul itemilor specifici, sugerează accesul
dificil la reprezentări (şi deconectarea dintre ele), reprezentări care ar putea fi
intacte. La acest nivel de decizie, neuroimagistica funcţională poate contribui la
distincţia dintre reprezentări deteriorate sau deconectări funcţionale.
Să revenim însă la problemele identificate la nivelul modelului deficitului
lezional, presupus de evaluarea neuropsihologică tradiţională.
4 O perspectivă critică asupra neuropsihologiei

5. Problema deficitelor asociate
Surprindem adesea în interpretările neuropsihologice clasice cum
„asocierea unui simptom cu o arie cerebrală ne face să conchidem, fără rezerve, că
funcţia acelei arii cerebrale este de a realiza comportamentul deteriorat... De fapt,
funcţia ei poate fi cu totul alta; deteriorarea survenită poate antrena o serie de
consecinţe, total necunoscute nouă, care să afecteze un cu totul alt segment
cerebral, care într-adevăr îndeplineşte funcţia respectivă” (Miclea, 1994). Ca să ne
reprezentăm la nivel intuitiv această problemă, putem prelua din Brooks (1999)
metafora folosită de Gregory (1961) care cere cititorului să îşi imagineze că
extrage sau distruge diferite piese dintr-un televizor. Presupunând că nu avem
cunoştinţe anterioare referitoare la funcţionarea televizorului, cum putem face
inferenţe referitor la aceasta după extracţia unor piese? Orice modificare la nivel de
componente poate determina efecte diferite: de exemplu, dacă televizorul nu are
sonor, am putea considera fie că difuzorul e defect, fie că este defectă conexiunea
dintre butonul de volum şi difuzor, etc. Astfel, în sisteme complexe precum cel
cognitiv uman, diferite output-uri nu pot fi automat asociate cu componente
discrete ale sistemului (Brooks, 1999).
Leziunile cerebrale accidentale nu respectă „graniţe funcţionale”, putând fi
afectate simultan procese cognitive diferite. Exemplul oferit de Humphreys &
Price (2001) este cel al asocierii tulburărilor de scriere şi de citire după leziuni la
nivelul girusului angular stâng. Totuşi, patternurile de deficit din cadrul acestor
tulburări sunt distincte: pentru citire, pacienţii pot prezenta „dislexie fonologică”,
putând citi cuvinte cu sens, dar nu pe cele fără sens (ceea ce poate fi explicat
printr-un proces de citire lexicală intact –ceea ce garantează accesul la
reprezentările vizuale ale cuvintelor deja întâlnite - dar cu procese sub-lexicale
implicate în citire care sunt deteriorate. Acelaşi pacient poate prezenta simultan
„disgrafie superficială”, având dificultăţi în scrierea cuvintelor neregulate, dar nu a
celor regulate din punct de vedere gramatical. Aceste disocieri din cadrul aceluiaşi
proces (scriere sau citire), sunt mai informative pentru ipotezele specifice
cercetărilor neuropsihologice decât asocierea dintre deficitele globale constatabile
la nivel de scriere-citire, ceea ce nu poate fi susţinut însă şi cazul dezvoltării
atipice.
Ignorarea interacţiunilor şi focalizarea pe procesări de tip bottom-up
Chiar şi disocierile selective sunt dificil de interpretat, dacă procesele
interacţionează funcţional în determinarea performanţei cognitive normale
(Humphreys & Price, 2001). Vom detalia impactul pe care această focalizare
excesivă pe disocieri îl are în studiile dedicate dezvoltării atipice, unde nu se pune
problema identificării unor disocieri punctuale, ci de a explica un cluster de
deficite asociate (Bishop, 1997); în procesul dezvoltării influenţele de tip top-down
complică inferenţele referitoare la o posibilă direcţie a cauzalităţii structură
cerebrală afectată – funcţie cognitivă deteriorată.
Este util să ne imaginăm că însăşi noţiunea de funcţie cognitivă este –după
cum argumentează Shallice (1988)- una arbitrară, nici o descriere a unei funcţii
Martie 2004 • Cogniţie, Creier, Comportament 5

6. nefiind cea mai relevantă sau exhaustivă, dimpotrivă, „valoarea definiţiei unei
funcţii ar trebui să fie evaluată conform contribuţiei ei la rezolvarea problemei
curente.”
Problema strategiilor compensatorii
Adesea, mai ales în cazul în care momentul leziunii nu este foarte apropiat
de cel al examinării, pacienţii pot dezvolta strategii compensatorii pentru deficitul
iniţial, care afectează interpretarea datelor neuropsihologice ulterioare. Pacienţii cu
alexie citesc folosind o strategie de tip literă-cu-literă, deşi puţini teoreticieni ar
considera că citirea serială, literă cu literă, joacă un rol esenţial în citirea normală.
Dacă nu se vor realiza design-uri experimentale care să se adreseze deficitului
rezidual şi nu strategiei compensatorii, concluziile referitoare la un proces
investigat vor fi cel puţin imprecise; în acest sens, deşi nu a depăşit total această
problemă, neuropsihologia cognitivă a realizat deosebite rafinări la nivelul
metodologiei cercetării (Humphreys & Price, 2001).
Alte critici ar viza faptul că unele zone sunt oarecum mai „protejate”
împotriva accidentelor de tip lezional, sau a celor de tip ischemic, astfel încât
eşantioanele pe care se pot realiza studii pentru a vedea impactul lor sunt minime.
O problemă suplimentară ar fi faptul că pacienţii studiaţi sunt introduşi într-o grupă
experimentală pe baza sindromului prin care sunt caracterizaţi, deşi există o
eterogenitate destul de mare la nivelul aceluiaşi sindrom; ca o soluţie, Humphreys
şi Price sugerează atât o rafinare a criteriilor de includere într-un eşantion, cât şi o
mai mare atenţie acordată studiilor de caz (idee controversată dacă ne referim la
perioada dezvoltării).
Neuropsihologia cognitivă. Logica inferenţelor
Ca urmare a „revoluţiei în neuropsihologie” (Opre, 1997) reprezentată de
noua tehnologie de imagistică cerebrală, a fost necesară o „repliere” a resurselor şi
o reformulare a obiectivelor neuropsihologiei, treptat luând naştere
neuropsihologia cognitivă, sau „Perioada Evaluării Neurocognitive”, după cum
o numeşte Ruff (2003).
Odată cu saltul calitativ realizat de tehnicile de neuroimagistică, Academia
Americană de Neurologie concluziona în 1996 că „Examinarea neurologică şi
neuroimagistica oferă informaţii referitoare la localizare şi sunt superioare testării
neuropsiholgice în localizarea leziunilor cerebrale focale” (p. 593). Organizaţia
recomandă utilizarea evaluării neuropsihologice în următoarele situaţii:
1. când examinarea status-ului mental relevă deficite cognitive moderate sau
discutabile.
2. când recuperarea dintr-o boală este insuficientă sau în declin.
3. când evaluarea atuurilor şi a deficitelor cognitive se realizează pentru
reîntoarcerea la şcoală, loc de muncă, etc.
4. în contextul ofertei de servicii de reabilitare sau a altor servicii terapeutice.
6 O perspectivă critică asupra neuropsihologiei

7. 5. când un profil comprehensiv, completate de date clinice, de laborator şi de
neuroimagistică este necesar pentru stabilirea unui diagnostic.
6. când în cursul unui proces se pune problema evaluării status-ului cognitiv
al pacientului.
În acest context al noului tip de cerere de servicii, era nevoie de o
modificare substanţială în oferta pe care o avea de făcut neuropsihologia. Şi
răspunsul a venit printr-un „mariaj interesat” al cercetărilor de tip neuropsihologic
(la pacienţii cu leziuni cerebrale) cu cele referitoare la cogniţia normală; beneficiile
urmau să fie reciproce, atât la nivelul modelelor teoretice, cât şi al metodologiei
utilizate, de acum înainte inferenţele neuropsihologice bazându-se pe metodele
experimentale mai riguroase. Saltul esenţial realizat de neuropsihologia cognitivă
îl reprezintă detaşarea de explorarea exclusivă a substratului implemenaţional al
cogniţiei şi accentuarea modelelor funcţionale, adăugând o dimensiune nouă
faţă de modelele anatomice realizate de neuropsihologia tradiţională. Astfel de
modele funcţionale nu necesită o corespondenţă între un mecanism cognitiv şi o
anumită zonă a creierului, depăşind prezumţia anterioară a modularităţii anatomice.
Teoria se reformulează trecând de la nivelul pur implementaţional la unul
algoritmic şi reprezentaţional, care încearcă să surprindă transformările
computaţionale ale unui input specific (vezi ca exemplu modelul recunoaşterii
cuvintelor, Fig.1).
Cuvântul rostit
Reunirea
fonemelor
Conversia Sistemul
grafemelor în Lexicon-ul semantic
foneme output-ului
fonologic
Lexicon-ul
input-ului vizual
Analiza vizuala
Cuvântul scris
Fig. 1. Modelul recunoaşterii cuvintelor, apud Mayall, 1998.
Martie 2004 • Cogniţie, Creier, Comportament 7

8. Sunt „tolerate” acum perspective ce presupun interacţiune funcţională în
contextul modularităţii anatomice (de ex. modelul memoriei semantice văzută ca o
memorie asociativă distribuită – distributed associative memory realizat de Farah
& McClelland, 1991) sau, dimpotrivă, structuri cerebrale comune pot media
procese cognitive funcţional distincte (de exemplu, activarea lobilor frontali în
condiţii de creştere a dificultăţii sarcinii, indiferent de sarcină şi de funcţiile
cognitive implicate în aceasta – Duncan & Owen, 2000, apud Humphreys & Price,
2001). Deficitele disociate sunt explicate acum prin afectarea diferenţiată a
componentelor separabile funcţional ale unui model general; sunt identificate
componente suficiente sau componente necesare şi suficiente pentru îndeplinirea
unei sarcini cognitive, ceea ce aduce un plus de cunoaştere modelelor cogniţiei
normale.
Limitările sunt inerente şi în cazul evaluării neuropsihologice cognitive.
Modelele computaţionale propuse de tipul celei din fig.1 sau mai complexe nu
spun prea multe referitor la desfăşurarea în timp a procesărilor, la reprezentările
implicate şi la procesările propriu-zise. Ca răspuns la astfel de zone de cunoaştere
insuficient explorate, recent se dezvoltă o disciplină ce îşi propune utilizarea
reţelelor neuromimetice pentru a oferi modele computaţionale ale deficitelor
rezultate din leziuni cerebrale, anume „neuropsihologia conexionistă.” (Plaut &
Shallice, 1993). Nu ne propunem să luăm în discuţie aspecte referitoare la
metodologia şi valditatea unor astfel de modele computaţionale, recomandăm celor
interesaţi articolul lui Kate Mayall din revista Artificial Intelligence in Medicine
(1998) care dezbate aceste probleme.
Alte complicaţii ce pot fi evidenţiate: inferenţele bazate pe studii de caz
ridică problema diferenţelor individuale, deoarece există un grad de variabilitate în
cazul populaţiei normale în structurile implicate în realizarea unor funcţii: aici
neuroimagstica funcţională se îmbină optim cu evaluarea neuropsihologică în
evidenţierea unor astfel de particularităţi. De asemenea, inferenţele referitoare la
necesitatea unor componente funcţionale, bazate pe asocieri, şi nu pe disocieri,
sunt problematice: ar fi nevoie de un singur caz în care asocierea respectivă să nu
fie necesară, pentru ca inferenţa să nu mai fie valabilă (de exemplu, în toate
cazurile examinate, tulburările la nivel semantic sunt asociate cu dificultăţi în
numirea obiectelor, dar aceasta s-ar putea datora proximităţii anatomice, şi nu
necesităţii funcţionării semantice optime pentru numirea obiectelor - Humphreys &
Price, 2001). Rămân nerezolvate unele aspecte problematice ale neuropsihologiei
tradiţionale cum ar fi dificultatea identificării unor strategii compensatorii, efectele
interactive ale leziunilor.
Neuroimagistica funcţională. Paşi înainte şi limitări în inferenţe
O expunere comprehensivă a avantajelor şi limitărilor inerente
neuroimagisticii funcţionale depăşeşte scopul prezentului articol; vom identifica
acele aspecte care completează inferenţele sau diminuează dificultăţile cu care se
8 O perspectivă critică asupra neuropsihologiei

9. confruntă neuropsihologia cognitivă. În ceea ce priveşte aspectul localizării,
superioritatea constă în evidenţierea zonelor cerebrale active în cadrul unor sarcini,
atât la pacienţi, cât şi la persoane fără probleme neurologice, nefiind necesare
leziunile accidentale pe care se bazează examinarea neuropsihologică. După cum
arată Price & Friston (2001), oferind imagini ale funcţionării globale a creierului,
este evidenţiată funcţionarea unor structuri cerebrale distincte pentru realizarea
unei sarcini cognitive, chiar dacă acestea nu au fost afectate de o leziune, şi
inferenţele pot fi făcute la nivel de reţea de conexiuni, nu doar la nivelul unei zone
afectate. Indiferent dacă o funcţie cognitivă este localizată în una sau mai multe
regiuni cerebrale, existenţa unui set distinct de regiuni care pot fi evidenţiate în
legătură cu o sarcină şi nu cu alta caracterizează conceptul de segregare
funcţională. O perspectivă complementară este cea a integrării funcţionale:
interacţiunile dintre regiuni depind total şi se justifică prin sarcina investigată.
Design-uri experimentale factoriale pot fi mult mai uşor implementate în
diverse sarcini contrastante evaluate cu ajutorul imagisticii funcţionale.
Constatarea unor modificări în activarea funcţională din zone distante, care nu
reprezintă locus-ul deteriorării structurale, poate conduce la speculaţii referitoare la
distincţia dintre deconectări funcţionale sau deteriorări ale reprezentărilor în cazul
unor pacienţi (Humphreys & Price, 2001).
Aspectele problematice ale acestei metode de evaluare sunt în primul rând
cele legate de sarcinile utilizate. Astfel, Humphreys & Price (2001) argumentează
de ce nu este indicat să utilizăm tocmai acele sarcini cu care pacienţii au dificultăţi,
pentru ca ulterior să comparăm performanţa lor cu cea normală. Să urmărim jocul
inferenţelor posibile, după cum ne este sugerat de cei doi autori: dacă (1)arătăm că
aria lezionată (după cum este evidenţiat prin scanarea structurală) nu este activată
normal, dar celelalte arii cerebrale se comportă normal. Nu doar că nu am aflat mai
multe decât ceea ce ne sugera imagistica structurală, dar ceea ce putem spune
despre celelalte zone care se activează ca de obicei este că fie că nu sunt implicate
în sarcina respectivă, fie că pacientul realizează eforturi de compensare. (2)
constatăm o activare redusă atât în aria lezionată, cât şi în cele mai îndepărtate:
acestea fie sunt relaţionate funcţional cu aria de leziune, fie le scade activarea ca
urmare a incapacităţii pacientului de a realiza acea sarcină, ceea ce duce la un
input insuficient pentru aceste zone care în condiţiile îndeplinirii normale a
sarcinii ar fi activate corespunzător. În consecinţă, Price & Friston (1999)
recomandă ca scanarea să se realizeze doar cu sarcini pe care pacienţii să le poată
rezolva, excepţie făcând sarcinile prin care se investighează recuperarea
funcţională, cu implicaţii pentru programele de reabilitare.
La nivelul inferenţelor, problemele care apar sunt legate de distincţia
dintre reorganizarea neuronală (plasticitate) şi reorganizare cognitivă (pacientul
utilizează un set diferit de componente cognitive pentru a realiza aceeaşi sarcină),
distincţie greu de realizat practic; de rafinamentul analizei sarcinii. Ugurbil, Toth
& Kim, în articolul lor din Trends in Neurosciences (2003), avertizează asupra
unor limitări în tehnicile neuroimagistice „îmbrăţişate cu exuberanţă de
comunitatea ştiinţifică”, unele aspecte rămânând încă incomplet elucidate. Astfel,
Martie 2004 • Cogniţie, Creier, Comportament 9

10. având în vedere că hărţile funcţionale realizate prin fMRI se bazează pe
evenimente metabolice şi hemodinamice care survin modificărilor neuronale, şi nu
se identifică total cu acestea, nu trebuie considerat că reprezentarea oferită prin
fMRI este a priori una exactă, deşi poate fi considerată una reprezentativă.
Cazul dezvoltării atipice.
Utilitatea evaluării şi precauţii în inferenţe
Ce înţelegem prin „dezvoltare atipică”?
Este dificilă şi nerecomandată consacrarea unui termen printr-o negaţie (a-
tipic); totuşi nu este cu nimic mai facilă definiţia patternurilor tipice de dezvoltare,
ele reprezentând “acele trasee pe care toţi indivizii le parcurg într-o oarecare
măsură şi pe care nimeni nu le urmează întocmai.” (Berger, 2000). Urmărită la o
vârstă timpurie, graniţa dintre tipic şi atipic devine mult mai obscură, iar
necesitatea teoretică şi practică de a stabili unele repere orientative determină
controverse referitoare la ce tip de comportament, pentru ce vârstă, în ce context,
poate fi considerat deviant de la „normă” (termen echivalent cu „regulă” în latină).
Dezvoltarea atipică reprezintă un concept-umbrelă ce subsumează tulburări
eterogene în dezvoltare, la nivel biosocial, cognitiv şi psihosocial. Termenul a fost
preferat celui de dezvoltare “anormală” (stigmatizant şi încărcat de conotaţii
fataliste) pentru a caracteriza diferite tulburări în dezvoltare, relativ bine definite şi
cu efecte adverse evidente în timp. Fără a avea pretenţia de a realiza o clasificare
exhaustivă a posibilelor deviaţii de la „calea tipică” de dezvoltare, încercăm o
enumerare orientativă a unor posibile tipuri de dezvoltare atipică (după Herbert,
2003):
• Tulburări invazive (pervasive) de dezvoltare (Ex: autism, sindromul
Asperger)
• Afecţiuni fiziologice (ex: orbire, deficienţe auditive)
• Tulburări de învăţare de diferite grade de severitate
• Leziuni sau disfuncţii cerebrale (ex: anoxie, leziuni cerebrale
traumatizante)
• Tulburări emoţionale sau comportamentale (ex: anxietate de tip fobic,
tulburare obsesiv-compulsivă, anorexie nervoasă, ADHD)
• Tulburări de ordin psihiatric (ex: depresie bipolară, schizofrenie)
• Tulburări ale personalităţii (psihopatii)
• Boli cronice (astm bronşic, epilepsie, diabet).
Sunt subsumate acestei etichete generale categorii diverse cum ar fi
dezvoltare întârziată, diferită, compensatorie aşa cum arată Herbert (2003):
1. Dezvoltarea întârziată: este o dezvoltare mai înceată pe parcursul căreia
sunt parcurse aceleaşi etape ale dezvoltării, aceleaşi procese fiind implicate
în realizarea salturilor calitative; există probabilitatea ca stadiile avansate
ale dezvoltării să nu fie atinse de aceşti copii.
10 O perspectivă critică asupra neuropsihologiei

11. 2. Dezvoltarea diferită: situaţiile în care procesele dezvoltării sunt diferite de
cele normale, existând comportamente şi strategii de dezvoltare care nu se
constată la copii cu dezvoltare tipică.
3. Dezvoltare compensatorie: copiii urmează o traiectorie diferită faţă de
copii cu dezvoltare tipică, dar rezultatul final la care ajung este similar.
Legătura dintre comportamentele deviante şi substratul cerebral este constant
invocată în literatura consacrată tulburărilor de dezvoltare, constatându-se că
„sediul majorităţii tulburărilor de dezvoltare ale copiilor este creierul” (Herbert,
2003).
Recent, prin cumularea investigaţiilor de la nivelul unor tulburări în
dezvoltare, se încearcă evidenţierea pentru fiecare tulburare în parte a unui „fenotip
comportamental sau cognitiv”, acesta definind un „pattern de abilităţi şi deficite la
nivel cognitiv şi comportamental asociat unei tulburări de dezvoltare.” Cum nu se
poate vorbi nici măcar în cazul unor tulburări cu patologie subsidiară extrem de
bine definită despre un fenotip unic şi universal, Dykens (2000) propune ca această
noţiune să desemneze „o probabilitate crescută ca un comportament sau un stil
cognitiv să fie caracteristic unui anumit sindrom.” Acest fenotip nu constă doar
într-un pattern de manifestări observabile; dincolo de nivelul strict descriptiv se
încearcă oferirea unei explicaţii psihologice integrative pentru un set de
comportamente aparent nerelaţionate, explicaţia fiind situată la nivelul mai abstract
şi de mediere al cogniţiei şi al rezolvării de probleme (Tager-Flusberg, 1999).
Particularităţile evaluării neuropsihologice în cazul dezvoltării atipice
Vom prezenta câteva din aspectele ce particularizează evaluarea de tip
neuropsihologic în perioada dezvoltării, spre deosebire de investigarea
„experimentelor naturale ireproductibile”, adică a leziunilor de la vârsta adultă.
Impactul este unul distinct şi de aceea transferul de metode, instrumente, inferenţe,
nu poate să fie unul necritic. Neuropsihologia vârstei adulte pune accentul pe studii
de caz în care pot fi evidenţiate patternuri extrem de selective de deficit cognitiv şi
care demonstrează astfel o relativă independenţă a proceselor cognitive.
Modele proceselor dezvoltării ne oferă o imagine particulară: „modularitatea”
(chiar şi în varianta ei funcţională, nu anatomică) văzută ca sistem domeniu-
specific şi informaţional distinct, emerge odată cu acumularea de experienţă
(Elman et al., 1996). Plasticitatea, deşi caracterizează sistemul nervos într-o
oarecare măsură şi vârsta adultă, printr-o modificare a propriilor circuite în funcţie
de fluxurile informaţionale sau prin refacerea în urma acţiunii stimulilor traumatici
sau a acţiunii unor boli neurodegenerative (Benga, 1999), este specifică prin
excelenţă perioadei dezvoltării.
• Există dovezi numeroase pentru interacţiunile dintre diferite niveluri de
reprezentare, cel mai adesea obiectul investigaţiei fiind un pattern complex
de deficite asociate, mai degrabă decât deficite selective. Nu trebuie să ne
surprindă acest aspect, deoarece pentru copil, un impediment dintr-un stadiu
iniţial al procesării va afecta pe termen lung toate procesele care sunt
relaţionate cu acest proces iniţial. De exemplu, în cazul copiilor cu probleme
Martie 2004 • Cogniţie, Creier, Comportament 11

12. de discriminare auditivă, toate sistemele responsabile de învăţarea
vocabularului şi a gramaticii, iar mai apoi a citirii nu vor primi un input
adecvat (Bishop, 1997). Alta este situaţia în cazul adulţilor, unde o leziune
cerebrală poate de exemplu să afecteze sever memoria fonologică de lucru,
fără efecte evidente la nivelul înţelegerii sau producerii limbajului (Vallar &
Baddeley, 1984), deşi achiziţia de noi cuvinte este dificilă (Baddeley,
Papagno & Vallar, 1988), ceea ce reprezintă însă un inconvenient minor la
această vârstă la care achiziţia lexicală s-a cristalizat în mare măsură. Pentru
un copil care acum ar învăţa limbajul situaţia ar fi mult mai dramatică.
• O altă problemă este cea a dinamicii care caracterizează perioada dezvoltării,
spre deosebire de modelele statice realizate de neuropsihologia adultă. Într-o
tulburare a dezvoltării, chiar dacă identificăm disocieri la nivelul deficitelor,
aceste patternuri de deficit se pot modifica în timp. Dacă avem de-a face cu
o întârziere în dezvoltare, odată ce sistemul se maturizează, chiar dacă în
timp el atinge un nivel normal de funcţionare, deficitul iniţial se poate să fi
„lăsat urme” detectabile încă. De exemplu, un grup copii care au demonstrat
deficite auditive, testaţi ulterior la un follow-up nu mai aveau astfel de
problele în discriminarea sunetelor, dar rămâneau afectaţi la nivelul
înţelegerii propoziţiilor (Tallal et al., 1996). Conform logicii disocierii
specifică neuropsihologiei adulte, am trage concluzia că procesarea auditivă
nu determină înţelegerea propoziţiilor, deşi de fapt se poate ca atingerea
nivelului normal de funcţionare pentru sistemul auditiv să nu compenseze de
fapt deficitul auditiv timpuriu care a determinat o înţelegere dificilă a
propoziţiilor.
• În această perioadă a dezvoltării apare mai pregnantă problema strategiilor
compensatorii discutată la nivelul vârstei adulte; copiii care au dificultăţi la
un nivel adoptând cele mai inedite strategii atipice pentru a compensa
această problemă: de aceea, o performanţă normală poate masca un efort de
compensare şi un deficit subsidiar.
• Reflectarea acestor diferenţe teoretice la nivel metodologic se concretizează
în distincţia dintre focalizarea neuropsihologiei adulte pe studii de caz cu
patternuri de disociere neobişnuite şi focalizarea neuropsihologiei cognitive
a dezvoltării (Temple, 1997) pe studii de grup, pentru identificarea unor
clustere comune de deficit în cazul unei tulburări de dezvoltare, şi mai
departe a unui fenotip cognitiv-comportamental distinct.
Contribuţia studiilor de neuroimagistică
Tehnologiile de tip neuroimagistic ne oferă o imagine mai directă asupra
anormalităţilor cerebrale care se asociază de regulă tulburărilor de dezvoltare; se
pare că în acest moment tehnica imagisticii prin rezonanţă magnetică este
modalitatea preferată de studiu a modificărilor structurale din creier, fiind o metodă
sigură şi flexibilă de a obţine imagini tridimensionale de mare rezoluţie (Lyon &
Rumsey, 1996).
12 O perspectivă critică asupra neuropsihologiei

13. Totuşi, imaginea pe care ne-o oferă această tehnică este doar un produs final
al dezvoltării creierului până în acel moment (Courchesne et al., 1995), existând
puţine studii care să urmărească longitudinal evoluţia aspectului acestor
înregistrări. La nivel metodologic, există încă aspecte controversate referitoare la
modul de colectare al scanărilor cerebrale (de ex. grosimea secţiunilor), dacă să se
măsoare global sau pe regiuni, ce abordări statistice sunt cele mai adecvate pentru
analiza datelor (Filipek, 1996), toate ameninţând eforturile de integrare a datelor
pentru caracterizarea la nivel implementaţional a unei tulburări de dezvoltare.
Probabil e una din posibilele explicaţii ale datelor complexe, adesea contradictorii,
obţinute: spre deosebire de tulburările dobândite la vârsta adultă, cele de dezvoltare
nu sunt asociate cu imagini clare, identice în diferite studii sau cu leziuni corticale
focale. Unele sindroame congenitale se asociază cu modificări de ansamblu în
mărimea creierului, de exemplu microcefalie în sindromul Williams (Bellugi et al.,
1999) sau Down (Nadel, 1999) sau macrocefalie în unele forme de autism
(Bauman, 1999). În general, tulburările de dezvoltare se asociază cel mai adesea cu
afecţiuni corticale difuze, ceea ce sugerează impactul lor la nivelul reţelelor de
neuroni mai degrabă decât o localizare clară (Tager-Flusberg, 1999), uneori fiind
implicate şi structuri subcorticale.
Cele mai mari promisiuni provin de fapt din partea tehnicilor de
neuroimagistică funcţională, tehnică non-invazivă şi de aceea utilizabilă şi la copii
fără riscuri colaterale. Totuşi, în review-ul realizat în 1999 de Filipek:
„Neuroimaging in the developmental disorders: The state of science”, sunt puse în
evidenţă o serie de controverse metodologice (mod de scanare, sarcini, grup de
control nonechivalent, paradigma de activare), numeroasele variabile implicate
făcând ca rezultatele compozite ale studiilor recente de neuroimagistică să se
asemene nu unei colecţii de „mere şi pere”, ci uneia de „mere şi cămile” (Filipek,
1999). Sugestia este că dacă studiile vor utiliza o metodologie unitară şi
îmbunătăţită, ele vor reuşi să măsoare traiectoriile dezvoltării tipice şi atipice,
contribuind la „elucidarea enigmei corelaţiilor creier-comportament” în cazul
dezvoltării (Filipek, 1996).
Sugestii pentru o evaluare neuropsihologică particularizată dezvoltării
atipice
Într-un manual de Diagnostic Clinical Neuropsychology se precizează că
„din punctul de vedere al diagnosticului şi al prognosticului, ar fi eficace din punct
de vedere clinic să putem prezice outcome-ul funcţional pornind de la diagnosticul
unui deficit cerebral în copilăria timpurie, deşi...primele rezultate în acest sens sunt
dezamăgitoare”. Demersul invers, de a face inferenţe asupra deficitului funcţionării
cerebrale pornind de la o examinare a comportamentului copiilor în sarcină este
unul temerar şi primejdios chiar, dacă se urmăreşte stabilirea unor concluzii
tranşante.
Bishop (1997) sugerează unele soluţii care particularizează modul în care
se realizează examinarea neuropsihologică în perioada dezvoltării, subliniind:
• Importanţa unui lot de control adecvat - alegerea unei grupe de comparaţie
Martie 2004 • Cogniţie, Creier, Comportament 13

14. care să fie similară în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare (vârstă
mentală, abilităţi lingvistice, variabile socioeconomice).
• Design-uri experimentale de tip intrasubiecţi, prin care să se evalueze cum
prin manipulări experimentale se pot modifica abilităţi ale copilului;
exemple de modificări fiind rata de prezentare a stimulilor, diferite grade
de dificultate ale sarcinii, prezenţa sau absenţa competiţiei (Petra & Benga,
2003), implicaţiile fiind deosebite pentru conceperea unor programe de
intervenţie.
• Realizarea de studii longitudinale pentru sesizarea dinamicii deficitelor şi
distincţia dintre dezvoltare atipică întârziată, diferită, compensatorie –
distincţie utilă pentru diagnostic şi intervenţie.
• Realizarea de simulări ale diverselor procese ale dezvoltări prin reţele
neuromimetice, simulări care ne-ar oferi indicii asupra modificării naturii
reprezentărilor ca urmare a interacţiunii organismului cu mediul, adică a
modului în care variaţii de input sau de structură de procesare se reflectă la
nivel de output.
Pennington (1999) remarca faptul că asumpţii implicite care aparţin
modelului deficitului lezional au ghidat o bună parte din cercetările asupra
psihopatologiei dezvoltării. Sugestia finală nu este că ar trebui să separăm total
neuropsihologia adultă de cea a dezvoltării, ci doar de a ţine cont de aspectele ce
particularizează perioada dezvoltării şi de a compara sau chiar de a contrasta
inferenţele ce pot fi realizate în cazul ambelor. Sunt plauzibile asumpţii diferite de
cele tradiţionale, cum ar fi cea că arhitectura neuronală ar fi mai bine caracterizată
de reţele conexioniste, recurente, cu activităţi nonlineare şi interdependente, şi nu
de module specializate, independente. Oricum, rămâne indiscutabilă utilitatea
evaluării de tip neuropsihologic pentru a evidenţia detaliat, pe domenii funcţionale
nu doar care sunt dificultăţile prezente şi potenţiale, ci şi caracterul lor tranzitoriu
sau de durată, şi mai ales cum se poate interveni pentru a le minimiza impactul.
Concluzii şi implicaţii
Implicaţiile pentru logica formală sau filosofia minţii
Este clar că prin implicaţiile inferenţelor pe care le propun, cele două
metode suscită mult mai mult decât interesul strict al specialiştilor din domeniu.
Din păcate, deşi prin obiectul ei specific de studiu poate oferi răspunsuri pentru
clarificarea unor veritabile controverse epistemologice, şi în cazul neuropsihologiei
putem constata ceea ce Isaiah Berlin sesiza în cazul majorităţii disciplinelor
empirice: „Istoria gândirii poate fi imaginată ca o serie de patricide, noile
discipline încercând să îşi obţină independenţa prin uciderea disciplinei-părinte şi
prin eradicarea din propriul conţinut a oricăror urme de probleme filosofice, de fapt
a întrebărilor care nu conţin în structura lor indicaţii clare asupra răspunsului.”
Referitor la neuropsihologie, întrebările fundamentale legate de
metodologie şi inferenţe încep încă de la Freud (1891) sau Bergson (1896), fiind
14 O perspectivă critică asupra neuropsihologiei

15. continuate de aspecte problematizate la nivelul logicii formale („problema
descoperirii” formulată de Glymour, 1994) sau de implicaţiile pentru filosofia
minţii, în probleme precum cele evidenţiate de Stone & Davies, 1993:
• modularitatea minţii: văzută ca ipoteză ce trebuie verificată empiric.
• rafinarea categoriilor prea globale în care gândesc filosofii, a acelor
„intuiţii pre-teoretice pe care multe dintre susţinerile filosofice se
bazează”.
• problema conştiinţei, care probabil nu mai trebuie văzută ca o capacitate
unitară, globală, căci există patternuri de deficite extrem de selective la
nivelul conştientizării lumii exterioare.
Interdependenţa metodelor de evaluare
Este important să remarcăm faptul că atât abordarea neuropsihologică, cât
şi cea prin imagistică funcţională sunt metode de evaluare ce investighează
funcţiile cognitive în cadrul unor sarcini specifice, căci „construcţia de sarcini şi
analiza comportamentului sistemului neurocognitiv în sarcină este „calea regală”
de cunoaştere ştiinţifică a minţii umane” (Miclea & Curşeu, 2003). Pe baza
argumentaţiei oferite pe parcursul prezentului articol, considerăm că
neuropsihologia şi imagistica funcţională sunt şi ar trebui să fie metode
complementare, termenul de complementar fiind interpretat în sensul oferit de
Donahoe (1996), adică în ideea de susţinere reciprocă activă şi nu de exclusivitate,
de cooperare mai degrabă decât de competiţie.
Price et al. (1999) susţin că neuroimagistica funcţională împreună cu
studiile de neuropsihologie cognitivă pot argumenta convingător necesitatea şi
suficienţa unor mecanisme la nivel neuronal, coroborarea lor fiind superioară
utilizării separate. Prin investigarea neuroimagistică a subiecţilor normali, se
evidenţiază regiunile suficiente (arhitectura neuronală) pentru rezolvarea unei
sarcini, dar nu se reflectă contribuţiile distincte ale subcomponentelor implicate.
Activarea anumitor regiuni ar putea fi una superfluă faţă de cerinţele sarcinii
(Price, Wise & Frackowiak, 1996). Folosind doar evaluarea neuropsihologică se
identifică acele regiuni necesare, dar nu se stabileşte suficienţa premorbidă a
regiunilor deteriorate. De exemplu, dacă se deteriorează conexiunile dintre doi
centri corticali vitali, funcţionarea cognitivă e afectată, dar acele conexiuni nu erau
suficiente pentru realizarea funcţiei cognitive respective.
Evaluarea neuropsihologică împreună cu fMRI–ul pot distinge care
dintre aceste activările suficiente sunt şi necesare prin (1) evidenţierea efectelor
comportamentale ale leziunii, evaluarea neuropsihologică fiind motivată în
prealabil de rezultate inexplicabile doar prin studiile de neuroimagistică (vezi ca
exemplu studiul de caz realizat de Fiez et al., 1992); (2) distingerea structurilor
care nu sunt necesare în condiţiile în care o sarcină de tip neuropsihologic poate fi
realizată, deşi studiile neuroimagistice evidenţiază deteriorarea parţială a activităţii
cerebrale.
Martie 2004 • Cogniţie, Creier, Comportament 15

16. Tendinţe de viitor pentru evaluarea neuropsihologică
Deşi este cert faptul că deteriorarea unor anumite zone din creierul uman
dă naştere unor deficite serioase în comportament, nu este la fel de clar ce fel de
concluzii referitoare la funcţionarea cognitivă normală pot fi deduse evaluând
reflectarea comportamentală a acestor deficite. Ambiguităţi referitoare la
organizarea fundamentală a sistemului cognitiv uman, la capacitatea lui de
adaptare în caz de lezionare reprezintă încă probleme serioase pentru evaluarea de
tip neuropsihologic. Obiectivele acesteia la nivelul cercetării fundamentale sunt
„de a articula o arhitectură cognitivă ce susţine abilităţile cognitive umane, pe baza
patternurilor de performanţă dintr-o varietate de sarcini cognitive aplicate la nivel
de grup sau în studii de caz ale pacienţilor cu leziuni cerebrale”. Această
arhitectură cognitivă ca obiect de studiu a evoluat în timp de la un nivel strict
implementaţional, la unul computaţional şi de reprezentare, asumpţia modularităţii
anatomice fiind înlocuită cu una a modularităţii funcţionale.
În ceea ce priveşte aplicaţiile practice ale acestor examinări, depăşind
dificultăţile teoretice şi metodologice, aceste aplicaţii vor fi asigurate doar în
condiţiile în care atât evaluarea, cât şi sugestiile de tratament derivate din ea sunt
orientate spre activitatea cotidiană a individului, astfel încât este nevoie de o re-
gândire a unor baterii de teste şi o adaptare conform unor criterii ecologice. După
ce atenţia neuropsihologiei în partea de evaluare a fost direcţionată aproape
exclusiv înspre endosomatic, inferenţele ţintind arhitectura cognitivă mai mult sau
mai puţin funcţională a fiecărui individ, se pare că evoluţia anticipată a acestei
discipline va consta într-o re-orientare înspre exosomatic, spre realizarea de „unelte
cognitive” (Miclea & Curşeu, 2003). Avem aici în vedere asistarea pacienţilor cu
leziuni cerebrale prin o serie cât mai variată de artefacte care să le înlesnească
reabilitarea şi reintegrarea psihosocială: monitorizarea zilnică prin tehnici de
neuroimagistică funcţională, evaluare în realitate virtuală (Schultheis, Himelstein
& Rizzo, 2002), mediatori mnezici înglobaţi în mini-calculatoare, agende
electronice care să oferea amorse utile, alte cuceriri ale neuroingineriei (pentru o
sinteză vezi Chute, 2002).
De asemenea, este necesară o adaptare a conţinutului testelor la contexte
culturale specifice, deoarece abilităţile cognitive evaluate prin teste
neuropsihologice sunt „...abilităţi învăţate, cel puţin în ceea ce priveşte
conţinuturile, iar scorurile obţinute vor corela cu oportunităţile de învăţare ale
subiectului şi cu experienţele lui contextuale. ” Ardila (1996)
Ca o remarcă a scepticismului faţă de actuala valoare pragmatică a
ambelor metode în ceea ce priveşte aplicaţiile lor clinice reale, Ronald M. Ruff,
preşedinte al National Academy of Neuropsychology în 2001, consideră că
„nevoile pacienţilor nu sunt satisfăcute prin simpla diagnosticare a deficitelor
cognitive. Există o nevoie sporită de a oferi servicii pentru a menţine sănătatea
cognitivă a pacienţilor, deoarece societatea modernă acordă o valoare deosebită
forţei de muncă educată şi dotată cu cât mai multe abilităţi. A venit vremea ca
neuropsihologii să se identifice ca ocrotitori ai sănătăţii cognitive a pacienţilor lor.”
16 O perspectivă critică asupra neuropsihologiei

17. BIBLIOGRAFIE
American Academy of Neurology (1996). Assessment: Neuropsychological testing in
adults (report of the therapeutics and technology assessment subcommittee of the
American Academy of Neurology. Neurology, 47, 592-599.
Ardila, A. (1996). Towards a cross-cultural neuropsychology. Journal of Social and
Evolutionary Systems, 19, 237-248.
Baddeley, A., Papagno, C., & Vallar, G. (1988). When long-term learning depends on
short-term storage. Journal of Memory and Language, 27, 586-595.
Bauman, M.L.(1999). Autism: Clinical features and neurobiological observations. In H.
Tager-Flusberg (Ed), Neurodevelopmental Disorders, Cambridge, Massachusetts:
MIT Press.
Bellugi, U., Mills, D., Jernigan, T., Hickock, G. & Galaburda, A. (1999). Linking
cognition, brain structure and brain function in Williams syndrome. In H. Tager-
Flusberg (Ed), Neurodevelopmental Disorders, Cambridge, Massachusetts: MIT
Press.
Benga, O.(1999). Între maturare şi regenerare: Plasticitatea sistemului nervos în tulburările
de dezvoltare. Cogniţie, Creier, Comportament, III, 91-113.
Berger, K.S.(2000). The Developing Person: Through Childhood (2nd ed). New York:
Worth Publishers.
Bergson, H. (1896). Matiere et memoire. Paris: Alcan.
Berndt, R.S., Basili, A., & Caramazza, A. (1987). Dissociation of functions in a case of
transcortical sensory aphasia. Cognitive Neuropsychology, 4, 79-107.
Bishop, D.V.M. (1997). Cognitive neuropsychology and developmental disorders:
Uncomfortable bedfellows. The Quarterly Journal of Experimental Psychology,
50A, 899-923.
Broca, P. 1865). Sur le siège de la faculté du langage articulé. Bulletin de la Societe
Anthropologique, 6, 337-339.
Brooks, J.L.(1999). The Neuropsychological Approach: Some Considerations, Lecture at
Carnegie Mellon University.
Bub, J. (1994). Testing models of cognition through the analysis of brain-damaged
performance. The British Journal for the Philosophy of Science, 45, 837-856.
Chute, D.L. (2002). Neuropsychological technologies in rehabilitation. The Journal of
Head Trauma Rehabilitation, 17, 369-378.
Courchesne, E., Townsend, J. & Chase, C.(1995). Neurodevelopmental principles guide
research on developmental psychopatologies. In D. Ciccetti & D.J. Cohen (Eds.)
Developmental psychopatology. Volume 1: Theory and Methods., New York: Wiley.
Donahoe, J.W. (1996). On the relation between behavior analysis and biology. The
Behavior Analyst, 19, 71-73.
Duncan, J., & Owen, A.M. (2000). Common regions of the human frontal lobe recruited by
diverse cognitive demands. Trends in Neurosciences, 23, 475-483.
Dykens, E.M. (2000). Annotation: Psychopatology in children with intellectual disability.
Journal of Child Psychology and Psychiatry, 41, 407-417.
Elman, J., Bates, E., Johnson, M.H., Karmiloff-Smith, A., Parisi, D., & Plunkett, K. (1996).
Rethinking innateness: A connectionist perspective on development. Cambridge,
MA: MIT Press.
Martie 2004 • Cogniţie, Creier, Comportament 17

18. Farah, M.J. & McClelland, J.L. (1991). A computational model of semantic memory
impairment: modality specificity and emergent category specificity. Journal of
Experimental Psycholgy: General, 120, 339-357.
Fiez, J.A., Petersen, S.E., Cheney, M.K., & Raichle, M.E. (1992). Impaired nonmotor
learning and error detection associated with cerebellar damage. Brain, 115, 155-178.
Filipek, P.A. (1996). Structural variations in measures of developmental disorders. In R.W.
Thatcher, G.R. Lyon, J. Rumsey, & N.Krasnegor (Eds.), Developmental
neuroimaging: Mapping the development of brain and behavior, San Diego, CA:
Academic Press.
Filipek, P.A. (1999). Neuroimaging in the developmental disorders: The state of the
science. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 40, 113-128.
Freud, S. (1891). Zur Auffassung der Aphasien. Vienna: Deuticke.
Gardner, H. & Zurif, E. (1975). BEE but not BE: Oral reading of single words in aphasia
and alexia. Neuropsychologia, 13, 181-190.
Glymour, C.(1994). On the methods of cognitive neuropsychology. British Journal for the
Philosophy of Science, 45(3).
Gregory, R.L. (1961). The brain as an engineering problem. In W.H. Thorpe & Q.L.
Zangwill (Eds.), Current Problems in Animal Behavior. Cambridge: Cambridge
University Press.
Herbert, M. (2003). Typical and Atypical Development. In Blackwell Publishing Ed., UK.
Schultheis, M.T., Himelstein, J., & Rizzo, A.A. (2002). Virtual reality and
neuropsychology: upgrading the current tools, The Journal of Head Trauma
Rehabilitation, 15, 378-395.
Humphreys, G.W., & Price, C.J. (2001). Cognitive neuropsychology and functional brain
imaging: implications for functional and anatomical models of cognition. Acta
Psychologica, 107, 119-153.
Berlin, I. (1980). Concepts and categories. Oxford: Oxford University Press.
Lezak, M.D. (1995). Neuropsychological Assessment (3rd ed.). M.D.Lezak (Ed), New
York: Oxford University Press.
Lyon, G.R., & Rumsey, J.M. (Eds) (1996). Neuroimaging: A Window to the Neurological
Foundations of Learning and Behavior in Children. Baltimore: Paul Brookes.
Mayall, K. (1998). Methodology and validity in the construction of computational models
of cognitive deficits following brain damage. Artificial Intelligence in Medicine, 13,
13-35.
Miclea, M. (1994). Psihologie Cognitivă. Cluj-Napoca: Casa de Editură Gloria.
Miclea, M. şi Curşeu, P. (2003). Modele Neurocognitive. Cluj-Napoca: ASCR.
Nadel, L..(1999). Down syndrome in cognitive neuroscience perspective. In H. Tager-
Flusberg (Ed), Neurodevelopmental Disorders, Cambridge, Massachusetts: MIT
Press.
Opre, A. (1997). Revoluţie în neuropsihologie. Cogniţie, Creier, Comportament, I, 259-
269.
Pennington, B.F. (1999). Dyslexia as a neurodevelopmental disorder. In H. Tager-Flusberg
(Ed), Neurodevelopmental Disorders, Cambridge, Massachusetts: MIT Press.
Petra, L., Benga, O. (2003). Evaluarea neuropsihologică a copiilor cu epilepsie: Sugestii
pentru un plan terapeutic individualizat. Revista Societăţii de Neurologie şi
Psihiatrie pentru copii şi adolescenţi din România, 6, 70-79.
Plaut, D.C. & Shallice, T. (1993). Deep dyslexia: a case study of connectionist
neuropsychology. Cognitive Neuropsychology, 10, 377-500.
Pribram, K.H.(1971). Languages of the brain. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
18 O perspectivă critică asupra neuropsihologiei

19. Price, C.J., & Friston, K.J. (2001). Functional neuroimaging of neuropsychologically
impaired patients. In R. Cabeza & Kingstone. A. (Eds). Handbook of Functional
Neuroimaging of Cognition, Cambridge, Massachussetts: MIT Press.
Price, C.J. & Friston, K.J. (1999). Scanning patients with tasks they can perform. Human
Brain Mapping, 8, 102-108.
Price, C.J., Wise, R.J.S., & Frackowiak, R.S.J. (1996). Demonstrating the implicit
processing of virtual procssing words and pseudowords. Cerebral Cortex, 6, 62-70.
Price, C.J., Mummery, C.J., Moore, C.J., Frackowiak, S.J., Friston, K.J. (1999).
Delineating necessary and sufficient neural systems with functional imaging studies
of neuropsychological patients. Journal of Cognitive Neuroscience, 11, 371-395.
Roedriger, H.L., Rajaram, S., Srinivas, K. (1990). Specifying criteria for postulating
memory systems. In A. Diamond (Ed.), The Development and Neural Bases of
Higher Cognitive Functions, New York: The New York Academy of Sciences.
Rosenzweig, M.R. & Leiman, A.L. (1968). Brain functions. American Review of
Psychology, 19, 55-98.
Ruff, R. M. (2003). A friendly critique of neuropsychology: Facing the challenges of our
future. Archives of Clinical Neuropsychology. (In press).
Shallice, T. (1988). From Neuropsychology to Mental Structure. Cambridge: Cambridge
University Press.
Stone, T. & Davies, M. (1993). Cognitive neuropsychology and the philosophy of mind.
The British Journal for the Philosophy of Science, 44, 589-623.
Tager-Flusberg, H. (1999). An introduction to research on neurodevelopmental disorders
from a cognitive neuroscience perspective. In H. Tager-Flusberg (Ed),
Neurodevelopmental Disorders, Cambridge, Massachusetts: MIT Press.
Tallal, P., Miller, S.L., Bedi, G., Byma, G., Wang, X., Najarajan, S.S., Schreiner, C.,
Jenkins, W.M., Merzenich, M.M. (1996). Language comprehension in language-
learning impaired children improved with acoustically modified speech. Science,
271, 81-84.
Temple, C.M. (1997). Developmental cognitive neuropsychology. Journal of Child
Psychology and Psychiatry, 38, 27-52.
Ugurbil, K., Toth, L. & Kim, D-S.(2003). How accurate is magnetic resonance imaging of
brain function? Trends in Neurosciences, 26, 108- 114.
Vallar, G., & Baddeley, A.D. (1984). Phonological short-term store, phonological
processing and sentence comprehension: A neuropsychological case study.
Cognitive Neuropsychology, 1, 121-141.
Weisenkrantz, L. (1991). Dissociations and associates in neuropsychology. In R.G. Lister
& H.J. Weingartner (Eds), Perspectives on Cognitive Neurosciences, New York:
Oxford University Press.
Wernike, C. (1874). Der Aphasische Symptomcomplex. Breslau: Cohn & Weigart.
Martie 2004 • Cogniţie, Creier, Comportament 19