1. Edmund Husserl Meditatii Carteziene
INTRODUCERE
$ 1. Meditatiile lui Descartes ca un prototip al reflectiei filozofice
Am motive personale sa fiu incantat de faptul ca pot vorbi despre
fenomenologia transcendentala, din acest loc, salasul celor mai venerate
stiinte ale Frantei. Marele ganditor francez, Rene Descartes, a oferit un nou
impuls prin Meditatiile sale fenomenologiei transcendentale; studiile lui au
actionat cit se poate de direct asupra transformarii abia aparutei
fenomenologii, intr-un nou tip de filozofie transcendentala. In acord cu asta,
cineva poate numi fenomenologia transcendentala, un neo-Cartezianism, chiar
daca se vede obligat – in mod precis de catre dezvoltarea radicala a motivelor
Carteziene – sa respinga aproape intreg continutul doctrinal bine-cunoscut al
filozofiei Carteziene.
Aceasta fiind situatia, mai pot fi inca asigurat de interes, daca voi incepe cu
aceste motive din Meditationes de prima philosophia, care, asa cum eu cred,
pastreaza o semnificatie eterna si apoi voi trece la caracterizarea
transformarilor si a formatiunilor neobisnuite in care isi afla originea
metodele si problematicele fenomenologiei transcendentale.
Orice incepator in ale filozofiei cunoaste remarcabila suita de idei continute
in Meditationes. Haideti sa ne reamintim ideea lor calauzitoare. Scopul
Meditationes este o reformare completa a filozofiei intr-o stiinta bazata pe
fundamente absolute. Acest lucru inseamna pentru Descartes o reforma
asemanatoare a tuturor celorlalte stiinte, pentru ca in opinia sa ele sint doar
membre non auto-suficiente ale unei stiinte atot-cuprinzatoare, iar aceasta
este filozofia. Doar in interiorul unitatii sistematice oferita de filozofie ele se
pot dezvolta in stiinte autentice. Pe de alta parte, asa cum au evoluat din
punct de vedere istoric, ele sint lipsite de acea autenticitate stiintifica care ar
consta in fundamentarea lor totala si ultima pe bazele intelegerii absolute, o
cunoastere dincolo de care, nimeni nu poate merge mai departe. De aici
necesitatea unei reconstructii radicale, care ar implini ideea de filozofie ca o
unitate atot-integratoare a stiintelor, in unitatea unei astfel de intelegeri,
absolut rationale. [1] Incepind cu Descartes, aceasta cerere da nastere unei
filozofii orientata catre subiect insasi. Intoarcerea catre subiect este realizata
pe doua niveluri semnificative.
Primul, oricine intentioneaza in mod serios sa devina filozof, trebuie ca “o
data in viata” sa se retraga in sine si sa faca in interiorul sau incercarea de-a
darima si reconstrui din nou toate stiintele pe care pina atunci le-a acceptat
drept adevarate. Filozofie – intelepciune (sagesse) – o chestiune cit se poate
de personala a celui care filozofeaza. Ea trebuie sa se ridice, ca si
intelepciunea lui, ca si cunoasterea de sine, indreptate catre universalitate, o
cunoastere careia ii poate raspunde inca de la inceput si apoi, de-a lungul
fiecarui pas facut, in virtutea propriei sale intelegeri absolute. Daca m-am
decis sa traiesc avind acest scop – singura decizie care ma poate duce in
directia unei evolutii filozofice – am ales prin aceasta sa incep intr-o situatie
de saracie absoluta, intr-o lipsa totala de cunostinte. Incepind astfel, evident

2. ca unul dintre primele lucruri pe care ar trebui sa le fac, il reprezinta modul in
care pot descoperi o metoda cu care sa incep, o metoda care promite ca ma va
conduce spre o cunoastere autentica. In deplin acord, Meditationes
Carteziene nu au pretentia sa fie o simpla preocupare particulara a filozofului
Descartes, ca sa nu spun aceea de-a fi o simpla forma literara impresionanta,
cu ajutorul careia sa incerce prezentarea fundamentelor filozofiei sale. Mai
degraba ele traseaza prototipul pentru meditatiile necesare oricarui filozof
incepator, acele meditatii plecind de la care filozofia poate sa se dezvolte
exclusiv intr-un mod original.
Atunci cind ne intoarcem spre continutul Meditatiilor, ce apare atit de
straniu pentru noi oamenii de azi, descoperim un regres catre Eu-l care
filozofeaza intr-un sens secund si adinc; Eu-l ca subiect al cogitationes /
cugetarilor sale pure. Meditatorul realizeaza acest regres prin intermediul
faimoasei si extrem de remarcabile metode a indoielii. Tintind cu o radicala
consistenta catre cunoasterea absoluta, el refuza sa-si permita acceptarea a
ceva ca existent, cu exceptia cazului cind este asigurat impotriva oricarei
posibilitati imaginabile de-a deveni nesigura. Tot ceea ce este sigur in
experienta sa naturala si in viata gindirii este de aceea subiect al criticismului
metodic in sensul admiterii unei indoieli asupra lui; si prin excluderea a tot ce
lasa deschisa orice posibilitate de indoiala, el cauta obtinerea unui depozitar
de lucruri care sint absolut evidente. Cind este urmata aceasta metoda
certitudinea experientei simturilor, certitudinea pe care lumea o ofera in acea
forma a trairii naturale, nu rezista citicismului; in acord cu asta, fiintarea
lumii trebuie sa ramina de neacceptat la acest stadiu initial. Meditatorul se
retine doar pe sine, ca Eu pur al cogniciones / cugetarilor sale avind o
existenta absolut indubitabila, ca ceva ce nu poate fi distrus, ceva ce va exista
chiar si atunci cind aceasta lume ar fi non-existenta. Astfel redus, Eu-l poarta
un tip de filozofare solipsista. El cauta anumite cai apodictice prin care in
natura sa interioara pura, poate fi dedusa o obiectivitate exterioara. Sirul
argumentelor este bine-cunoscut; Prima oara este dedusa existenta si
veridicitatea lui Dumnezeu, apoi prin mijlocirea lor, Natura obiectiva,
dualitatea substantelor finite – pe scurt, cimpul obiectiv al metafizicii si
stiintelor pozitive si insasi acele discipline. Toate aceste deductii variate se
continua, asa cum trebuie, conform principiilor calauzitoare, care sint
imanente, sau “innascute” in Eu-l pur.

3. MEDITATIILE CARTEZIENE
$ 2. Necesitatea unui nou inceput radical al filozofiei.
Atit in ceea ce-l priveste pe Descartes. Acum ne intrebam: Merita oare in
realitate sa cautam o semnificatie eterna care ar apartine acestor ginduri sau
o esenta clarificabila ce poate fi continuta in ele? Mai pot inca astfel de
ginduri sa inspire vremurile noastre cu forte vii?
Indoiala se ridica plecind de la faptul ca cel putin stiintele pozitive, care
erau menite sa experimenteze prin aceste meditatii tarimul rational absolut,
le-au acordat insuficienta atentie. Pentru a ne edifica complet, dupa trei
secole de dezvoltare stralucita, stiintele pozitive se simt ele insele acum
puternic obstructionate de obscuritatile existente in fundatiile lor, in metodele
si conceptele lor fundamentale. Insa atunci cind incearca sa ofere acestor
fundatii o noua forma, ele nu se gindesc sa se intoarca inapoi pentru a relua
meditatiile carteziene. Pe de alta parte, o mare greutate trebuie acordata in
filozofie consideratiei ca, Meditatiile au fost epocale intr-un sens cu totul exact
si unic, tocmai datorita intoarcerii lor la ego cugito pur. De fapt Descartes
inaugureaza in intregime un nou tip de filozofie. Schimbind total stilui ei,
filozofia cunoaste o intoarcere radicala; de la Obiectivismul naiv, la
subiectivismul transcendental – care cu orice noua incercare, dar de fiecare
data insuficienta, pare a tinde catre o anume forma finala necesara, prin care
adevaratul ei sens si acela al insasi transmutarii radicale poate fi relevat. Oare
aceasta tendinta continua, nu implica o semnificatie eterna si o sarcina
impusa asupra noastra de insasi istorie, o inalta datorie, in implinirea careia
sintem cu totii somati sa colaboram?
Clivajul existent in filozofia epocii actuale, cu activitatile sale dezorientate,
ne pune pe ginduri. Atunci cind facem incercarea de-a privi asupra filozofiei
vestice ca la o scena unitara, ne apare evident declinul ei, inceput o data cu
mijlocul secolului al XIX-lea. Unitatea relativa pe care o poseda in epocile
precedente, in scopurile sale, in problematici si in metode, a fost pierduta.
Atunci cind la inceputul epocii moderne, credinta religioasa a inceput a deveni
din ce in ce mai mult materializata, ca o conventie lipsita de viata, oamenii
spirituali au fost purtati de o noua credinta, marea lor incredere intr-o
filozofie si stiinta independenta. Intrega cultura umana avea sa fie ghidata si
iluminata de intelegerea stiintifica, astfel reformata, drept una noua si
independenta.
Dar intre timp, si aceasta credinta a inceput deasemenea sa se stinga. Nu
insa fara motiv. In locul unei filozofii unitare de viata, avem o literatura
filozofica ce depaseste aproape toate granitele, lipsita aproape complet de
coerenta. [1] In locul unei discutii serioase asupra teoriilor in conflict, care
prin insasi conflictul lor demonstreaza relatiile strinse prin care dovedesc
legatura comuna, comuniunea convingerilor fundamentale si o credinta
statornica in adevarata filozofie, avem o pseudo-raportare si un pseudo-
criticism, o simpla aparenta inselatoare a unei filozofari serioase, cu si pentru
unul cu celalalt. Acest lucru atesta cu greutate studiul reciproc realizat cu
constiinta responsabilitatii, in acel spirit ce caracterizeaza colaborarea
serioasa si intentia de-a produce rezultate Obiectiv valide. “Rezultate Obiectiv
(objektiv) valide” – in definitiv aceasta fraza nu semnifica nimic mai mult decit

4. rezultatele perfectionate de criticismul mutual si care acum rezista oricarui
criticism. Dar cum poate fi posibil studiul si colaborarea actuala, daca aici
exista atit de numerosi filozofi si un numar aproape egal de filozofii? Cu
siguranta inca mai avem congrese de filozofie. In cadul carora se intilnesc
filozofii, insa din nefericire, nu si filozofiile. Filozofiile sint lipsite de unitatea
unui spatiu mental in interiorul caruia ele pot exista si actiona una asupra
celorlalte. [2] Poate ca odata cu fiecare dintre diferitele “scoli” sau “linii de
gindire”, situatia se prezinta cumva mai bine. Cu toate acestea, cu existenta
lor intr-o stare de izolare, intreg prezentul filozofic este in mod esential
intocmai asa cum l-am descris.
In acest prezent nefericit, situatia noastra nu este oare similara cu cea
intilnita de Descartes in tineretea sa? Daca este asa, atunci nu este aceasta o
epoca potrivita pentru a reinoi radicalitatea sa si radicalitatea specifica
filozofului incepator; pentru a supune rasturnarii Carteziene imensa literatura
filozofica cu mixtura marilor traditii, unei serioase comparatii ale unor noi
inceputuri, de activitate literara la moda (care este socotita importanta prin “a
avea efect”, insa nu in a fi studiata), si in a incepe cu noi meditationes de
prima philosophia? Nu se poate intimpla ca pozitia dezolanta in care se
gaseste azi filozofia, sa fie trasa inapoi in ultima instanta, de faptul ca fortele
conducatoare ce emaneaza de la Meditationes lui Descartes si-au pierdut
vitalitatea originala - pierdut, pentru ca spiritul ce caracterizeaza radicalitatea
responsabilitatii de sine filozofice, a fost deja pierdut? Nu ar trebui ca doar o
renastere rodnica sa fie cea care redesteapta impulsul Meditationes
Carteziene; nu prin adoptarea continutul lor, ci tocmai prin a nu face asta, sa
reinoiasca cu o mai mare intensitate radicalismul spiritului lor, radicalismul
auto-responsabilitatii, pentru a face aceasta radicalitate sa devina adevarata
pentru prima oara, intensificind-o pina la ultimul grad, pentru a descoperi prin
aceasta pentru prima oara sensul original al regresului necesar catre Eu si in
consecinta sa invinga, ascunsa, dar deja simtita naivitate a filozofarii timpurii?
In orice caz, chestiunea indica una din caile care trebuie sa conduca catre
fenomenologia transcendentala. De-a lungul acestui drum noi avem acum
intentia de-a merge impreuna. Intr-o maniera cvasi-Carteziana, avem intentia,
ca filozofi incepatori radicali, sa purtam mai departe meditatiile, cu maxima
precautie critica si pregatiti pentru orice – pina chiar si pentru mult mai
indepartata – transformare a vechilor meditatii Carteziene. Aberatiile
seducatoare in care a ratacit Descartes si ganditorii de mai tarziu, urmeaza a
fi clarificate si evitate, pe masura ce urmarim cursul nostru firesc.

5. PRIMA MEDITATIE
CALEA CATRE EU-L TRANSCENDENTAL
$ 3. Rasturnarea Carteziana si ideea caluzitoare finala
cu privire la pregatirea absoluta a stiintelor.
Si astfel vom face un nou inceput, fiecare in sine si pentru sine, cu decizia
filozofilor care devin radicali; astfel ca prima oara vom elimina din actiune
toate convingerile pe care le-am acceptat pina azi, inclusiv toate stiintele. Sa
lasam ca ideea care ne ghideaza meditatiile sa fie in primul rind acea idee
Carteziana a stiintei ce poate fi stabilita ca radical autentica, in ultima
instanta o stiinta atot-cuprinzatoare.
Dar din moment ce nu avem acum la dispozitia noastra o stiinta deja data
ca un exemplu de stiinta radicala autentica (in definitiv nu acceptam orice
stiinta data), ce putem spune despre indubitabilitatea acestei idei insasi, si
anume ideia unei stiinte ce poate fi intemeiata absolut? Este legitima o idee
finala, scopul posibil al unei anumite practici posibile? In mod evident asta
este deasemenea ceva ce nu poate fi presupus, ca sa nu mai spunem nimic
despre modalitatea de-a lua orice norma ca deja stabilita pentru testarea unei
astfel de posibilitati – sau poate un intreg sistem de norme in care stilul
propriu unei stiinte autentice este dupa cum se spune, dinainte fixat. Caci asta
ar presupune o intreaga logica ca teorie a stiintei; in vreme ce logica trebuie
inclusa printre stiintele rasturnate, in rasturnarea tuturor stiintelor. Ca o
prejudecata fatala acest ideal conditioneaza de secole filozofiile si in mod
ascuns determina insasi Meditationes. In mod evident, pentru Descartes a
constituit inca de la inceput un truism, acela ca stiinta atot-cuprinzatoare
trebuia sa aiba forma unui sistem deductiv, a carei intreaga structura este
bazata, ordine geometrico, pe o fundatie axiomatica pe care este intemeiata
deductia absoluta. Pentru sine, un rol asemanator cu cel al axiomelor
geometrice din geometrie, este jucat de stiinta atot-cuprinzatoare, prin
axioma certitudinii absolute de sine a Eu-lui, doar ca aceasta fundatie
axiomatica este plasata mult mai adinc decit cea din geometrie si este
chemata sa participe, ca un ultim temei, chiar si in cunoasterea geometrica.
[1]
Niciuna din acestea nu va fi determinanta pentru gindirea noastra. Ca un
filozof incepator, nu vom accepta inca un ideal normativ al stiintei; si doar in
masura in care vom fi capabili sa producem unul cu totul nou pentru noi
insine, vom fi in situatia de-a ne afla in posesia unui asemenea ideal.
Dar asta nu implica o renuntare la telul general al intemeierii stiintei
absolute. Acest scop, intr-adevar, va motiva continuu cursul meditatiilor
noastre, tot asa cum tot el este cel care motiveaza si cursul meditatiilor
Carteziene; si in mod gradual, el va ajunge sa fie determinat concret in
meditatiile noastre. Doar ca va trebui sa fim extrem de precauti asupra
modului in care vom pune in practica ca telul nostru sa devina acela al
intemeierii unei stiintei absolute. Prima oara nu trebuie sa presupunem pina
nici chiar posibilitatea existentei ei. Cum vom reusi apoi sa descoperim o
maniera legitima in care sa facem ca acesta sa devina insasi telul nostru? Cum
vom face astfel incit telul nostru sa fie perfect garantat si astfel asigurat, ca o
posibilitate practica? Cum vom diferentia apoi posibilitatea, in care prima oara

6. vom ajunge la o intelegere generala, si apoi vom trasa cursul metodic
determinat al unei filozofii autentice, o filozofie radicala care prima oara sa
inceapa cu ceea ce este existent in insasi natura sau esenta sa?
In mod natural vom prelua ideea generala a stiintei de la stiintele care sint
factual date. Daca ele au devenit pentru noi, in atitudinea noastra critica
radicala, doar pretinse stiinte, atunci, in deplin acord cu ceea ce deja a fost
spus, ideea generala finala a devenit intr-un sens asemanator, doar o simpla
supozitie. Astfel ca noi nu cunoastem inca daca aceasta idee este in definitiv
apta de-a fi actualizata. [3] Tocmai de aceea vom lua ideea generala de stiinta
ca pe o prezumptie prealabila ce ne permite incercarea, prin mijlocirea careia
cautam sa ne ghidam in meditatiile noastre. Luam in considerare ceea ce
poate fi gindit ca o posibilitate si apoi consideram daca si cum poate fi
realizata o actualizare determinata. Pentru a fi siguri, mai intai ne preocupam
de ceea ce se constituie mai degraba intr-o stranie circumstantialitate – dar
cum poate fi evitata, daca radicalitatea noastra nu va avea sa ramina doar la
nivelul unor gesturi goale, ci va deveni un fapt efectiv? Sa pasim deci mai
departe inarmandu-ne cu rabdare.
$ 4. Descoperirea sensului final al stiintei afundindu-ne
in stiinta ca fenomen noematic.
In mod evident, unul din primele lucruri care trebuie realizate acum este sa
facem distincta acea idee calauzitoare, care pina acum a plutit inaintea
noastra ca o generalitate vaga. In mod natural, conceptul autentic de stiinta
nu este potrivit unui proces de abstractizare bazat pe o comparatie de facto a
stiintelor, i. e., structurile teoretice Obiectiv determinate (teoreme, teorii),
care sint de fapt general acceptate ca stiinte. Sensul intregii noastre meditatii
implica ca aceste stiinte, ca si aceste fapte ale stiintei si culturii Obiective, “in
sens adevarat si autentic” nu trebuiesc sa fie identice si ca cele dintai, fara a
le socoti a fi fapte culturale, implica o cerinta, care ar trebui sa fie stabilita ca
una pe care au satisfacut-o deja. Stiinta ca idee, ca idee a stiintei autentice –
“sta” inca ascunsa, tocmai in aceasta cerinta.
Cum poate fi descoperita si inteleasa aceasta idee? Chiar daca sintem
obligati sa nu luam niciun fel de pozitie in sensul validitatii stiintelor de facto
(validitate “reclamata” de ele) – i.e. in sensul autenticitatii teoriilor lor si
corelativ, competenta metodelor folosite in actiunea teoretizarii – nu exista
aici nimic care sa ne retina “ sa ne afundam” in efortul stiintific si sa facem
ceea ce este potrivit, in masura in care vedem clar si distinct ceea ce se
cuvine in mod real. Daca vom face acest lucru, daca ne vom afunda progresiv
in intentia caracteristica stradaniilor stiintifice, partile constituente ale ideii
generale finale, stiinta autentica, apare explicata pentru noi, desi la prima
vedere diferentierea este in sine una generala.
Aici se gaseste inainte de toate o clarificare de inceput asupra “actului de
judecata” si a “judecatii” insasi, impreuna cu distinctia judecatii directe si
judecatii mediate: judecatile mediate au un sens inrudit cu celelalte tipuri de
judecata pe care judecata le “presupune” increzindu-se in altele – in maniera
caracteristica increderii in ceva pe seama a ceva ce-a fost deja crezut. De
asemenea, clarificarea asupra efortului pentru judecati temeinice, clarificarea

7. facuta pe temeiul potrivit caruia poate fi infatisata “corectitudinea”,
“adevarul” judecatii – sau in cazul esecului, incorectitudinea, sau falsitatea ei.
Unde este implicata judecata mediata, acest lucru arata ca este ea insasi
mediata; ea se bazeaza pe dezvaluirea ca ceea ce-i este caracteristic judecatii
imediate este aceea ca ea este implicata in simtul judecatii si ca notiune
concreta, include de asemenea si fundatiile ei. Pentru un temei o data stabilit,
sau pentru adevarul pe care-l dezvaluie in cuprinsul sau, cineva poate “reveni”
asupra lor, dupa vointa sa. Prin virtutea acestei libertati, de-a actualiza un
asemenea adevar, cu gradul de constientizare asupra lui, fiind unul si acelasi,
se relizeaza o achizitie sau posesiune trainica, care este numita ca atare,
cunoastere.
Daca vom merge mai departe in acelasi fel (aici in mod natural, doar am
indicat procedura), atunci, in explicarea mult mai precisa in judecata unui
temei sau perceptii, vom ajunge imediat la ideea de evidenta. Pentru un temei
autentic, judecata se arata ea insasi drept “corecta”, in “deplin acord”; asta
inseamna ca temeiul reprezinta o “punere in acord” a judecatii cu starea de
judecata a chestiunii in cauza [Urteilsverhalt] (chestiunea sau chestiunea-
complexa [Sachverhalt]) “insasi”. Mult mai precis declarat: judecata inseamna
de regula, o simpla supozitie precum cutare lucru exista si ca el are cutare
insusiri; judecata (ceea ce este judecat) constituie astfel o simpla chestiune de
lucruri sau un complex de lucruri; un lucru sau o stare de lucruri ca ceea ce
este gindit. Insa in contrast cu asta, exista aici uneori un inteles preeminent
justificativ [Meinen], avindu-si deasemenea el insasi cutare justificare. Asta se
numeste evidenta. In aceste chestiuni, in complexul (sau starea) de lucruri, in
loc de-a avea doar simplul “inteles de lucru”, se prezinta ca lucrul insusi, ca
starea complexa de lucruri, sau starea de lucruri “insasi”; in deplin acord
judecata se afla ea insasi in posesia lor. O simpla judecata presupusa devine
potrivita starii de lucruri, starii complexe de lucruri insasi, printr-o
conversiune constienta intr-o evidenta corespunzatoare. Aceasta conversiune
este in mod natural caracterizata ca o completare, o implinire a ceea ce a fost
o simpla intentie, o sinteza in care ceea ce-a fost intentionat, coincide si este
in acord, cu ceea ce este insasi dat; este o evidenta aflata in posesia
corectitudinii, a ceea ce in prealabil a fost intentionat, la distanta de
chestiunile in cauza.
Cind vom proceda astfel, componentele fundamentale ale ideii finale de
guvernare a tuturor stiintelor vor trece imediat, prelundu-si locul de frunte.
De exemplu, omul de stiinta intentioneaza nu doar sa judece simplu, dar si sa-
si fundamenteze judecatile. Mult mai precis formulat: El intentioneaza ca nicio
judecata sa nu fie acceptata, de sine sau altii, ca o “cunostinta stiintifica”, pina
cind aceasta nu va fi deplin fundamentata si tocmai de aceea poate fi
justificata complet in orice moment printr-o reintoarcere actualizabila liber la
actul sau repetabil de fundamentare. De facto acela ca nu putea trece
niciodata dincolo de aceasta limita, fiind doar o simpla intentie; pentru toate
evenimentele, intentia implica un tel ideal.
Cu toate acestea, mai exista aici inca un lucru ce necesita sa fie scos in
lumina pentru a suplini ceea ce am spus pina acum. Trebuie sa distingem
judecata in sensul sau cel mai larg (ceva inteles ca existind) si evidenta in
sensul cel mai larg plecind de la judecata pre-predicativa si respectiv, de la
evidenta pre-predicativa. Ca ceea ce este intentionat, sau poate privit evident
primind o expresie predicativa; iar stiinta totdeauna intentioneaza sa judece in
mod expres si sa tina judecata sau adevarul fixat, ca un adevar expres sau o
judecata explicita. Dar exprimarea ca atare are propria sa cale comparativa,

8. buna sau rea, pentru a se potrivi la ceea ce este intentionat, sau este insasi
dat; si tocmai de aceea nu are o evidenta sau non-evidenta care sa fie inclusa
in predicatie. In consecinta evidenta exprimarii este deasemenea, o parte
determinanta a ideii de adevar stiintific, la fel ca predicatiile complexe care
sint, sau pot fi, fundamentate absolut.
$ 5. Evidenta si ideea de stiinta autentica
Pe masura ce vom incepe sa meditam in aceasta maniera si de-a lungul
acestei linii, noi, filozofii incepatori vom recunoaste ca ca ideea Carteziana a
unei stiinte (in ultima instanta o stiinta atot-cuprinzatoare) bazata pe o
fundatie absoluta si absolut justificata, nu este nimic altceva decit ideea care a
furnizat in mod constant calauzire tuturor stiintelor si nazuintei lor catre
universalitate – indiferent de situatia care poate fi pentru a realiza o
actualizare de facto a acestei idei.
Evidenta este intr-un sens extrem de larg o “experienta” a ceva care este si
este astfel; este intocmai perceptia mentala a ceva in sine. Conflictul cu ceea
ce evidenta arata, cu ceea ce experienta infatiseaza, produce negativul
evidentei (sau evidenta negativa) – asezata in forma unei judecati: evidenta
pozitiva in chestiunea non-existentei. Cu alte cuvinte evidenta negativa are ca
si continut o falsitate evidenta. Evidenta, care de fapt include toata experienta
in sens obisnuit si restrins, poate fi mai mult sau mai putin perfecta. Evidenta
perfecta si al sau corelat adevar veritabil si pur, sint date ca idei stabilite in
stradania obtineri de cunostiinte in implinirea intentiilor pline de semnificatii
ale cuiva. Cufundindu-ne noi insine intr-o asemenea lupta, putem extrage din
ea aceste idei. Adevarul si falsitatea, criticismul si comparatiile critice cu date
evidente, constituie tema fiecarei zile, jucindu-si neincetat partea din piesa
chiar si in viata pre-stiintifica. Pentru aceasta viata de fiecare zi, cu scopurile
sale relative si in permanenta schimbare, sint suficiente evidentele si
adevarurile relative. Insa stiinta este in cautarea acelor adevaruri care sint
valide si care asa vor ramine, o data pentru toti si pentru totdeauna; in deplin
acord ea cauta verificari de un nou tip, verificari care sa fie duse pina la
sfirsit. . Desi de facto, tot asa cum stiinta insasi trebuie sa observe in ultima
instanta, nu atinge actualizarea unui sistem al adevarurilor absolute, ci mai
degraba se vede obligata sa-si modifice “adevarurile” mereu, cu toate acestea
ea urmeaza idea unui adevar veritabil absolut sau stiintific; si in consecinta se
pune in acord ea insasi unui orizont infinit de aproximatii, ce tinde catre
acesta idee. Prin intermediul lor stiintele sint incredintate ca pot depasi, nu
doar cunoasterea de fiecare zi, ci chiar si pe sine, in infinitum; in acelasi chip
prin aspirarea catre o universalitate sistematica a cunoasterii, daca acest tel
se preocupa de un domeniu stiintific particular, inchis, sau o presupusa
unitate cuprinzatoare a tot ceea ce exista – asa cum se intimpla daca o
“filozofie” este in cauza si posibila. Tocmai de aceea, in acord cu intentia,
ideea de stiinta si filozofie implica o ordine cognitiva procedind de la la o
cunoastere nemijlocita timpurie, la o cunoastere nemijlocita tirzie; apoi, in
ultima instanta, un inceput si o linie de inaintare care nu trebuie aleasa in
mod arbitrar, ci aflindu-si bazele “in insasi natura lucrurilor”.
Astfel prin cufundarea noastra meditativa in intentiile generale ale
stradaniei stiintifice, vom descoperi partile fundamentale ale ideii finale,
stiinta autentica, care desi vaga la inceput, guverneaza aceasta nazuinta. Intre

9. timp nu vom lua nicio hotarire in avans in favoarea posibilitatii acestor
componente sau in favoarea unui presupus ideal stiintific indiscutabil.
Nu trebuie ca la acest punct sa rostim: “De ce sa ne batem capul cu
asemenea investigatii si constatari? Ele apartin in mod evident teoriei
generale a stiintelor si logicii, cea care trebuie desigur aplicata, atit in prezent
cit si mai tirziu.” Dimpotriva, trebuie sa ne pazim impotriva unor astfel de
opinii. Sa punem accentul pe ceea ce am rostit impotriva lui Descartes: Ca
oricare alta stiinta deja data, logica nu este acceptata, tocmai pe baza
rasturnarii universale. Tot ceea ce face posibil un inceput filozofic trebuie ca
mai intai sa fie castigat prin noi insine. Daca ceva mai tirziu vom inregistra o
stiinta autentica, similara logicii traditionale, acest lucru reprezinta o
eventualitate despre care in prezent nu putem cunoaste absolut nimic.
Prin aceasta munca preliminara, mai mult aproximata aici decit indicata
explicit, am castigat o masura de claritate suficienta incit sa ne permita sa
fixam, pentru intreaga noastra procedura dusa mai departe, primul principiu
metodologic. Este clar ca Eu, ca filozof incepator, de vreme ca depun
intreagul mefort catre obtinerea unei un sfirsit prezumptiv, stiinta autentica,
nu trebuie nici sa elaborez, nici sa accept orice judecata drept una stiintifica
daca aceasta nu este derivata cu evidenta din “experiente” in care
problematicile si chestiunile-complexe in discutie mi se prezinta ca “ele
insele”. Intr-adevar, chiar si atunci trebuie sa reflectez tot timpul asupra
evidentei adecvate; trebuie sa sa examinez “categoria” ei si sa scot in evidenta
pentru mine “cit de departe” aceasta evidenta este “perfectiune”, cit se
extinde in mod real chestiunea data insasi. In cazul in care acest lucru este
inca dorit, nu trebuie sa pretind nicio validitate finala, ci trebuie sa-mi explic
judecata, in cel mai bun caz, ca un posibil stadiu intermediar pe drumul catre
obtinerea unei justificari finale.
Deoarece stiintele nazuiesc spre predicatii care exprima complet si cu o
calificare evidenta ceea ce este zarit pre-predicativ, este evident ca trebuie sa
fiu precaut cu privire la acest aspect al evidentei stiintifice. Datorat
ambiguitatii si instabilitatii limbajului comun si in mare parte de asemenea,
marii automultumirii cu privire la exhaustivitatea exprimarii, vom solicita,
chiar si acolo unde utilizam sensul sau de exprimare, o noua legitimare a
semnificatiilor, orientindu-le catre o intelegere sporita si o alegere a
cuvintelor, incit sa exprime semnificatiile astfel legitimate. Acest lucru va fi
socotit de asemenea, ca parte a principiilor noastre de claritate, pe care le
vom aplica in mod complet de acum inainte.