1. Placebo si Efectul Placebo: implicatii asupra demersului terapeutic (I)
(publicat in rev. Viata Medicala, 8.08.2008)
Domeniul medical se remarca astazi printr-o complexitate ce evolueaza permanent, ceea ce poate
face dificil de acceptat ideea ca pana in secolul XIX numai un numar redus din medicamentele
existente aveau valoare terapeutica reala. Este insa cert ca practica medicala a fost mult timp si in
mod fundamental bazata pe placebo, rezultatele obtinute de-a lungul secolelor fiind in prezent
imposibil de evaluat corespunzator din lipsa datelor esentiale. Cuvantul „placebo” (in latina „voi
face placere”) a capatat in timp o asociere directa cu remedii false folosite pentru inselare sau
consolare. Un articol aparut in revista Lancet in anul 1956 (p. 321) concentreaza viziunea ce inca
persista la acea data chiar in lumea medicala: placebo era utilizat ca o inselatorie nedaunatoare,
care nu aduce beneficii in tratarea afectiunii, justificarea utilizarii lui fiind „nevoia de a creste
increderea pacientilor ca se vor insanatosi, atunci cand diagnosticul era sigur si nici un tratament
eficient nu mai era posibil”. Articole clinice ca cel al lui Henry Beecher „Puternicul Placebo”
(JAMA, 1955) ce sustineau faptul ca placebo poate determina schimbari obiective in functionarea
fiziologica, unele dintre acestea putand depasi „ pe cele atribuite actiunilor farmacologice
puternice” au influentat perceptia asupra fenomenului „placebo” dar se loveau de lipsa
identificarii mecanismelor prin care se putea „comunica” cu corpul. Exista un profil specific al
pacientului care raspunde la medicamente inerte sau sunt mai important factorii situationali si
interpersonali? Cum un astfel de profil nu a putut fi identificat nici pana astazi, psihiatrul Arthur
Shapiro sublinia in 1969 rolul important al medicului in „dansul vindecarii” si afirma ca doctorii –
independent de tratamentul pe care il prescriau- aveau un rol placebo prin prezenta si autoritatea
lor, prin entuziasmul pentru tratament pe care il induceau, prin sentimentele de incurajare
manifestate fata de pacient. O explicatie psihanalitica vehiculata in acea perioada era aceea ca
medicul actiona ca o figura parentala asupra careia pacientii vulnerabili isi proiectau sentimentele
de incredere si supunere impreuna cu asteptarile de „a se face bine”.
Descoperirea endorfinelor , progresele obtinute de Robert Ader si colegii in conditionarea
sistemului imunitar la soareci, dezvoltarea domeniului Psihoneuroimunologiei, teoriile privind
rolul expectatiilor (Irving Kirsch) sau a contextului socio-cultural (Arthur Kleinman, Robert Hahn,
Daniel Moerman), studiile efectuate de F. Benedetti (placebo analgesia) sau Fuente-Fernandez
(efectul placebo si boala Parkinson) au mentinut in cercurile academice interesul pentru subiectul
placebo. Dincolo de asimilarea cu o „arta”, cu o forma de vindecare rituala in care cei suferinzi isi
structureaza experienta bolii si vindecarii prin simboluri si metafore, „efectul placebo” este un
fenomen dinamic, cu multiple variabile, in care factori ca personalitatea, cognitia, conditionarea
influenteaza organismul uman prin mecanisme inca putin clarificate.
Astazi, la inceput de secol XXI, fenomenul placebo este considerat un subiect complex si dificil,
un aspect ce tine de „arta” actului medical, continuand sa suscite interes prin impactul sau asupra
demesului terapeutic. Nu exista un consens in definirea termenilor de „placebo” si „efect placebo”,
dar din variatele abordari existente se poate afirma ca „Placebo” este orice procedura terapeutica
sau o componenta a acesteia despre care nu a fost demonstrat ca administrarea sa ar produce o
activitate fiziologica sau psihologica specifica, menita sa imbunatateasca starea de sanatate a

2. pacientului in cazul afectiunii tratate. Un exemplu clasic numit „placebo inert” se refera la o
substanta inactiva farmacologic, cu un continut neutru. De asemenea, placebo poate fi si „placebo
activ”, cum ar fi o pastila cu efecte farmacologice dar care care nu este considerata de medic ca
avand un efect specific in cazul respectivei afectiuni. „Placebo” poate fi considerat si un tratament
sau procedura terapeutica (inclusiv chirurgicala) care la momentul administrarii era considerat
eficace pentru respectiva situatie medicala, desi ulterior studiile au aratat lipsa sa de eficienta.
Surprinzator pentru o substanta inofensiva, administrarea de placebo poate produce efecte
secundare ce pot apare sub forma dependentei de respectivul placebo, in special daca pacientul
ajunge la convingerea interioara ca respectivul medicament ii este indispensabil. Placebo imita
caracteristici obiective si culturale ale produsului pe care il reprezinta: el imita relatia doza-raspuns
a agentului activ (ex. doua pastile placebo au un efect mai bun decat o pastila, o capsula mai mare
are un efect mai bun decat una mai mica , culoarea pastilei fiind si ea importanta); de asemenea, se
pare ca injectiile placebo produc un efect mai bun decat pastilele placebo. Convingerile pacientului
reprezinta un aspect dinamic, activ, semnificativ in cadrul complexului fenomen placebo, acest
lucru incurajand ideea ca psihoterapia poate beneficia de efectul placebo poate mai mult decat alte
terapii. Trebuie subliniat insa ca psihoterapia nu este un placebo, o astfel de eticheta putand fi
utilizata numai in acele situatii in care procedura psihologica aplicata nu are puterea intrinseca de a
produce un efect dar, cu toate acestea, ea da rezultate exclusiv pe baza convingerii pacientului ca
va functiona.
Stud. Adrian Andreescu
Facultatea de psihologie, USH, Brasov
Adrian.research@yahoo.com