Nr_15.pdf

Nr_15.pdf
Academia de Ştiinţe a RM are un nou preşedinte Două cărţi cam de aceeaşi vârstă au ajuns cu greu până la Poarta Raiului. Una dintre ele era terfelită, cu foile îndoite, pătate de cerneală, cu înscrisuri în interior, cu multe semne de întrebare şi de exclamare. Într-un cuvânt, părea o carte ajunsă la capătul puterilor. Cealaltă, dimpotrivă, era imacula- tă şi frumoasă, cu coperţile nou-nouţe, cu foile încă nedezlipite de nici un cititor. Păşea mândră, obraznică şi ferm convinsă că doar ea are valoare şi merită respectul tuturor. Sfântul Petru le-a ieşit în întâmpinare, le-a cântărit din ochi, apoi a deschis cu respect Poarta Raiului doar pentru prima carte: pentru cea cu foile ferfenițate. Văzând una ca asta, cea de a doua carte (cea nefolosi- tă) s-a revoltat: − Cum e posibil ca tocmai eu, care arăt atât de bine, să nu am dreptul să mă odihnesc în Rai?! − Îmi pare rău, i-a răspuns Sfântul Petru, dar nu te-am văzut deloc în mâinile cititorilor, deci, te-ai odihnit destul pe rafturile din biblioteci… Aurelian SILVESTRU Cărţile care te formează Într-o eră a teh- nologiilor sunt suficienți tineri care nu vor să citeas- că sau – și mai rău, există încă oameni în toată firea care te întreabă: „La ce sunt bune cărțile?” Sigur că cei cărora nu le place lectura sau n-au deschis nici- odată vreo carte, pot trăi foarte bine și fără ele. E ca și cum ai încerca să-i obligi pe niște surzi să asculte muzică clasică sau pe niște infirmi să danseze un vals. De-a lungul timpului însă am reușit totuși să conving mai multe persoane să citească. Le-am oferit o carte bună și le-am mărturisit că alta ca ea nu mai există. Ca mai apoi cineva să-mi spună: – Nu mi-au plăcut cărțile niciodată, dar asta chiar mi-a plăcut! Mai ai vreu- na la fel de frumoasă? – Am una și mai interesantă ca prima! – Dar mi-ai spus că asta e cea mai bună! – Păi, vezi, nu ai cum să faci comparație dacă n-o citești și pe aceasta! Lectura poate schimba viața unui om și modul său de-a gândi. Ea ne ofe- ră un câmp nesfârșit de imaginație. Aceasta te poartă în toate locurile în care ți-ai fi dorit vreodată să ajungi, să cunoști oameni pe care nu i-ai întâlnit, să asiști la bucuriile și suferințele lor. A citi nu e o datorie, dar e o necesitate. Așa că, cititorule, nu lăsa cărțile să se prăfuiască, ci deschide-le pe cele bune și pornește într-o călătorie în care te vei întâlni chiar pe tine! Doina DABIJA PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA JOI, 11 aprilie 2019. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954 NR. 15 (3840) LA EST DE VEST LA FIRUL IERBII Istoria noastră, politică sau cultura- lă, poate fi reinterpretată în funcţie de epocă şi context social-politic. Unele date pot fi tratate, superficial, ca sim- ple curiozităţi, tabloizante, pe placul vulgului. Aşa, de pildă, celebra „Tor- na, torna, fratre” este interpretată prin prisma unei grile securisto-sereiste: „toarnă, toarnă, frate”. Ceea ce pare însă evident este faptul că primul text găsit şi păstrat în limba română este Scrisoarea boierului Neacşu către judele Braşovului jupân „Hanăş Begner”. Această scrisoare este, de fapt, o notă informativă prin care boierul din Câmpulung, Neacşu, o trimite şefului său privind la trecerea cunoscutului sultan (şi prin serialul de televiziune) Soleiman I Magnificul sau Legislatorul Măritul sultan trece, cu impunătoarea sa oaste, pe Dunăre, spre Belgrad, pentru a da piept cu „păgâ- nii”, după numai un an de la urcarea sa pe tron. Oamenii lui Soleiman I cuceresc Belgradul la 29 august 1521. Scrisoarea confidenţială a lui Neac- şu „ot Dlăgopole”, redactată la 29 sau 30 iunie 1521, este primul document în limba română descoperit şi păstrat până azi. Iată textul scrisorii: „I pak dau de ştire domni etale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că îm- păratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domnia ta că au venit un om de la Nicopol de mie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale co- răbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den tote oraşele cîte 50 de omin să fie în ajutor în corabii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter den Ţ[a]rigrad cum vor treace aceale corabii la locul cela strimtul ce ştii şi domniiata. I pak spui domnietale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sînt megiiaş, şi de gener-miu Negre, cumu i-au dat împăra- tul slobozie lui Mahamet beg pre io-i va fi voia pren Ţeara Românească iară el să treacă. I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vîrtos de domniele vostre. I pak spui domnietale, iară domniiata eşti înţelept, şi aceaste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniele vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine”. Câteva precizări: Băsărab este domnitorul Neagoe Basarab (1512- 1521); „lotrul de Mahamet” este Meh- med beg, sangiacul Nicopolei, implicat în lupte pentru domnie din Ţara Româ- nească (îl sprijină pe Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab, în luptele acestuia pentru păstrarea domniei, instaurează chiar o administraţie otomană în Ţara Românească, în 1522; îl instalează ca domn pe Vladislav, sprijinit de boierii Craioveşti). Dincolo de conţinutul scrisorii, interesantă mai ales pentru istorici, Scrisoarea lui Neacşu, publicată pentru prima dată în transcriere latină de N. Iorga, la 1910, păstrată în Arhivele Braşovului, înseamnă o etapă decisivă în evoluţia limbii române, „o limbă foarte apropiată de limba vorbită în zilele noastre” (Al. Rosetti). Tudor NEDELCEA Liuba DIMITRIU Vino, maica mea cea dragă! Brațele mi le dezleagă, Spală-mi rănile de sânge Și la sânu-ți cald mă strânge, Că de-un veac tot rod cu dinții Lacrimile umilinței, Dar nu pot scăpa din ele, Că-s prea mică și sunt grele!... Vino, maică, mai degrabă, Pune frați-mi toți la treabă, Nistrul mai adânc mi-l sape Și de stepă-n veci mă scape! Și mai vino, maică sfântă, Să-mi pui vălul cel de nuntă, Visul tot mi-l împlinește Și cu Prutul mă unește! Ciucur-Mingir, 1920 Codreni, satul în care m-am născut, e unul mic. Școala lui era primară. Dar nici pentru aceea nu avea elevi destui. Clasele erau si- multane: în aceeași sală studiau concomitent două clase. Elevii clasei întâi stăteau în băn- cile de lângă geamuri, iar cei din clasa a treia – în cele de lângă perete. În cadrul aceleiași ore învățătorul da sar- cini școlarilor din clasa întâi, să facă în ca- ietele lor bețișoare, de pildă, și, cât aceștia scriau, îi întreba pe cei din clasa a treia tabla înmulțirii. Elevii claselor a doua și a patra aveau lecții în aceeași sală de clasă, dar în partea a doua a zilei. Eram câte vreo 4-5 copii în fiecare clasă. Cu toate astea, ea nu s-a închis. Școala era situată în casa unui deportat, se vede că fusese unul sărac, pentru că avea doar două camere, în una se afla sala de studii, cu vreo 10 bănci, iar în alta – cancelaria, care era cu sobă și cuptor. În spatele ei era o livadă mare și bătrână. În recreații, toată școala stă- tea prin copaci. De la cireșele care se coceau devreme și până la perele care se pârguiau odată cu prima zăpadă elevii – în acea peri- oadă grea pentru toți – erau aproape tot anul în căutare de fructe și pomușoare care să le potolească foamea. În mijlocul livezii trona un cireș bătrân, care – așa ni se părea – atingea cu vârfurile lui norii, întinzându-și crengile peste jumăta- te de sat. Cireșele lui se coceau devreme, în primele zile ale lunii mai, și rodea generos pentru toți copiii satului. Mare bătaie de cap cu cireșele celea! De cum suna de recreație, se umplea cireșul de copii. Încăpea toată școala în el. Preocupați să găsim printre frunze cireșe roze, aproape niciodată nu auzeam clopoțelul. Învățătorul nostru, Nicolae Cocul, el și director, și contabil, și om de serviciu, și paz- nic, umbla pe sub copac, mai punea în gură o cireașă-două, îndemnându-ne cu blândețe: „Hai, treceți la lecții!” A fost îngăduitor până într-o zi, când din centrul raional a sosit un inspector școlar și ur- case și el în pom să mănânce cireșe, întârziind împreună cu noi la lecția de caligrafie. De atunci învățătorul nostru ne mustra dacă întârziam la ore. Doar pe mine nu mă certa. Și asta, pentru că la una dintre lecții, după ce fă- cusem stâlpușorul de linioare și mă plictiseam, ca toți cei din clasa întâi, așteptând să i-l arăt, domnia sa i-a întrebat, la verificări, pe cei dintr-a treia: „Cât e 7 x 7?” Nimeni nu știa, fiecare dintre ei fiind cu gândul la vacile pe care elevii le pășteau după lecții, la caii cu care rălu- iau păpușoiștile ajutându-și tații, la buruianul pe care urma să-l adune pentru purceluși sau iepuri... Și atunci am ridicat mâna. „49!” am spus, reținând ceea ce le predase cu o jumătate de oră mai devreme. „Vedeți, măi!, a rostit ca o concluzie învățătorul. Până și cei din clasa întâi știu, dar voi habar n-aveți”. Astfel, încurajat de lauda lui, odată cu clasa întâi am absolvit și clasa a treia, iar cu clasa a doua – și pe cea de a patra. Când intram după clinchetul clopoțelului, învățătorul se prefăcea că nu mă vede printre cei întârziați. El ne mustra, iar noi, care ne așezam în bănci cu buzunarele pline de cireșe, îi promi- team că n-o să mai întârziem. Și asta – până la recreația următoare. Nu ne grăbeam să intrăm în clasă și pentru că, imediat ce coboram din pom, locul nostru îl ocupau graurii, pofticioși și ei ca și noi de cireșe care se coc devreme. Copacul bătrân era locul preferat al jocu- rilor noastre de multe ori, când fugeam de la lecții, ne ascundeam în el ca niște naufragiați pe o mare. Într-o zi însă, atunci când am ieșit la recreație, am rămas cu toții șocați de ce-am văzut: cireșul cel bătrân zăcea răsturnat la pământ, iar doi săteni îi tăiau cu topoarele și beschiile crengile mari și-i bucățeau trunchiul. Directorul școlii se plimba în jurul copacului prăvălit, frecându-și palmele bucuros: Acum n-o să mai întârziați la lecții! Noi ne-am bulucit tăcuți în jurul cireșului ca la înmormântare. Se auzeau doar zvâcnetul beschiei și loviturile topoarelor. Îi priveam cu ură pe cei care îi retezau ramurile groase. După aceea niciunul dintre noi nu le-a mai dat „bună ziua!” când îi întâlneam pe drumurile satului, chiar dacă ei le-au spus părinților că o făcuse- ră la indicația directorului școlii cu făgăduiala acestuia că vor putea să-și ia buștenii din copacul tăiat ca să-i folosească pentru defoc. Învățătorul nostru era om bun, probabil nu se așteptase la atâta supărare din partea unor copii ce nu pricep mare lucru, a stat o vreme și el ca și cum nedumerit de ce vedea, apoi s-a apropiat de o colegă care avea în colțul ochilor două steluțe mici de lacrimi, a mângâiat-o și, fără să mai scoată clopoțelul din buzunar, ne-a anunțat blând: Hai, treceți în clasă! Pentru prima dată n-a întârziat nimeni la lecție. Am pășit tăcuți pragul sălii, trăgând ușa după noi. Învățătorul urma să intre peste câteva minute, după ce ne ocupam locurile în bânci, iar el scotea catalogul din cancelarie. Când a deschis însă ușa clasei – surpriză! –, aceasta era pustie, nu era în bănci niciun copil, deși îi văzu- se chiar el cum intraseră cu toții la oră. Noi, după ce pătrunserăm în clase, ne-am înșfăcat fiecare ghiozdanele și traistele cu cărți și caiete și, – tuleo! – în grabă mare, ne-am strecurat pe geam afară, pierzându-ne, într-un gest de protest copilăresc, pe ulițele satului. În zilele următoare învățătorul, venit în satul nostru dintr-o localitate românească de dincolo de Bug, care ne mirase că putu- se să procedeze ca un tăie- tor de pădure, pentru că în multe recreații mâncase și el cireșe cu noi, pe care cei mai curajoși dintre colegi i le aruncau din vârfurile unde ajungeau numai graurii – ca să ne împace, a adus mai mulți puieți de la o pe- pinieră pe care i-am plantat împreună – o livadă întrea- gă de cireși – în locul copacului bătrân, despre care încercase să ne convingă că nu mai rodea ca înainte. În sinea noastră însă nu l-am iertat niciodată, pentru că pomii sădiți de clasa noas- tră aveau să rodească hăt mai apoi și nu în recreația urmă- toare, din ei urmând să se în- frupte alți copii, ca să întârzie la alte lecții de peste ani, și nicidecum noi, cei care îi sădeam atunci cu entuziasm prefăcut, ca niște copii care știu că sunt păcăliți, dar care, pentru a le face plăcere celor mari, se prefac că nu cunosc acest lucru. De atunci, tot caut gustul acelor fructe în mii de pomi pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții mele, dar nu am mai dat de el niciodată. Nicolae DABIJA Cireşul din copilărie Scrisoare confidenţială (informaţii militare secrete) LUCIAN BLAGA Aceasta e toată școala din Codreni (Bișcotari), care încăpea într- un cireș (fotografie din 1958, protagonistul, elev în clasa a IV-a, în primul rând de jos, al doilea din dreapta; în centru – învățătorul Nicolae Cocul). LA POARTA RAIULUI Între morală şi filozofie La sesiunea dedicată alegerii noului președinte al AȘM, Adunarea Generală a întrunit 109 membri titulari, membri corespondenți și membri ai celor trei secții de științe ale AȘM, ceea ce constituie mai mult de 2/3, conform prevederilor Statutului AȘM, Adunarea fiind consi- derată deliberativă. Pe agenda Adunării s-a propus pentru examinare o singură chestiune: „Alegerea preşedintelui Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova”. Preşedintele Comisiei de concurs pentru alegerea pre- şedintelui Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, acad. Mitrofan Ciobanu, a prezentat raportul despre acti- vitatea Comisiei și concluzia finală a acesteia, vizând reco- mandarea candidaturii academicianului Ion Tighineanu la funcția de președinte al AȘM. Membrii Adunării Generale au luat act de Raportul președintelui Comisiei, după care pretendentul la funcția de președinte al AȘM, acad. Ion Tighineanu, și-a prezentat programul managerial în fața distinșilor membri ai Adunării. A urmat sesiunea de dezbateri, în cadrul căreia au luat cuvântul: acad. Gheorghe Ghidirim, acad. Sveatoslav Moscalenco, acad. Mircea Bologa, acad. Teodor Furdui, acad. Andrei Ursu, acad. Valeriu Pasat, m.c. Constantin Gaindric, dr. hab. prof. univ.Aurelian Dănilă, dr. hab. prof. univ. Pavel Topală, precum și vicepreședintele Academiei Naționale de Științe din Ucraina, acad. Serhii Pirojkov. În luările de cuvânt, vorbitorii s-au referit la obiectivele sti- pulate în programul de activitate al candidatului Ion Tighi- neanu la funcția de președinte al AȘM, la transformările care au loc în contextul reformei, la rolul actual al științei și inovării, dar și cel pe care ar trebui să-l aibă știința în- tr-o societate modernă, invocând modul de organizare și finanțare a cercetărilor, dar și criticile care i se aduc Academiei, pe fundalul cărora se produc efecte negative asupra imaginii percepute în societate și reputației acestei importante instituții a statului, semnalând în context pro- bleme de importanță majoră pentru societate. După sesiunea de dezbateri, s-a decis includerea candidatului Ion Tighineanu la funcția de președinte al AȘM. Comisia de numărare a voturilor, constituită din 7 persoane, reprezentând toate secțiile de științe ale AȘM: acad. Eva Gudumac (președinte), acad. Gheorghe Mișcoi, acad. Sera- fim Andrieș, acad. Tudor Lupașcu, m.c. Alexandru Stratan, dr. hab. Valeriu Cușnir (secretar), dr. hab. Vasile Botnari. Astfel, noul președinte al Academiei de Știinţe a Repu- blicii Moldova a fost ales acad. Ion Tighineanu. Sesiunea s-a închei at cu intonarea Odei Academiei, de academicianul-compozitor Eugen Doga. Eugenia TOFAN, Serviciul de Presă al AȘM EVENIMENT PRIMUL TEXT ÎN LIMBA ROMÂNĂ Domnule academician Ion Tighineanu! Sincere felicitări cu ocazia alegerii Dumneavoastă în fruntea Academiei. Ca fondator al Catedrei de economie a muncii în 1970 și membru al Senatului Politehnicii, până în 1977, mă bucur dublu împreună cu intelectuali- tatea tehnică a Basarabiei. Doresc multă sănătate și prosperare științeiAcademiei. Sergiu CHIRCĂ, membru de onoare al Academiei Române
2 Literatura şi arta Nr.15 (3840), 11 aprilie 2019 101 ani de la Unirea Basarabiei cu România Ion C. Inculeţ – 135 de ani de la naştere Biblioteca „Alba Iulia” a sărbătorit la 5 aprilie curent ju- bileul de 135 de ani al naşterii lui Ion C. Inculeț, mare patriot, preşedinte al Sfatului Ţă- rii, instituţie care cu cele 86 de voturi ale patrioţilor-teme- rari a schimbat cursul istoriei României moderne. Tânărul Inculeţ a revenit pe plai basarabean în fruntea celor 40 de studenţi basarabeni de la Petrograd în toamna lui 1917, pentru a „lă- muri” şi a „întări” cuceririle revoluţiei ruse din februarie a lui Aleksandr Kerenski. Aici găsesc o altă realitate: basarabenii sunt epuizaţi de război, de nedreptăţi istorice, de jug ţarist şi de sărăcie. La Chişi- nău este observat, ascultat şi propus ca deputat în Sfatul Ţării, apoi propus şi la postul de preşedinte al Parlamentu- lui şi face echipă eroică, uni- onistă, cu Ion Pelivan, Pan Halippa, Ion Buzdugan, Daniel Ciugureanu… În perioada ianuarie – martie valul votului Unirii porneşte din Soroca lui Constantin Stere, trece prin Bălţi, Orhei şi ajunge în judeţul Chişinău, iar către 27 martie, la şedinţa Parlamentului, este votat Actul Unirii în Sfatul Ţării cu 86 de voturi! Astfel Basarabia, ruptă la 12 mai 1812 de la sâ- nul Ţării-mame de imperiul sângeros de la răsărit, a fost prima fiică a Ţării, revenită la vatra străbună. Către 1 Decembrie, la Alba Iulia se adună toate pă- mânturile înstrăinate, inclusiv Bucovina, vor fi sem- nate actele de întregire a ţării, după care urmează 22 de ani de înflorire economică şi culturală, perioadă interbelică ce situează România pe primele locuri în Europa. Renăscută ca pasărea Phoenix din ruinele Pri- mului Război Mondial, când cea mai mare parte a teritoriului României era doar tranşee, răni şi cimiti- re militare, România a devenit o ţară prosperă graţie fenomenului Unirii, eroilor ei. Dumnezeu atunci a fost român, citez pe cineva din memorie. Dumne- zeu, la drept vorbind, în mai multe rânduri a fost ro- mân şi am simţit asta. Dar... Suntem unde suntem. Cunoaştem motivul, sperăm să nu fie veşnic. Omul politic, matematicianul cu studii serioase la Dorpat, Estonia, şi la Petrograd, Rusia, politicianul Ion Inculeț se manifestă după 1918 în calitate de ministru cu diferite portofolii în mai multe cabinete: Ion Gh. Duca, Constantin Angelescu, Gheorghe Tă- tărăscu. A scris mai multe cărţi, inclusiv de astrono- mie, inclusiv „O revoluţie trăită”... La 10 octombrie 1918 este primit membru al Academiei Române cu teza de doctorat „Relaţiile dintre timp şi spaţiu într-o nouă lumină”, înaintat de marele savant Petre Poni. Fapta sa de eroism, a membrilor Sfatului Ţării, reunirea Basarabiei cu Patria-mamă, nu va fi iertată de imperiul răului de la răsărit, de politica expansi- onistă a Moscovei. Aproape toţi artizanii Unirii au fost urmăriţi şi lichidaţi, urmărite familiile lor. Basarabeanul născut la Răzeni, judeţul Tighina, Imperiul Rus, din părinţii Maria şi Constantin, fru- mosul şi falnicul flăcău Ion Inculeț îndată după 1918 s-a căsătorit cu prinţesa Rucsanda Cantacuzino-Ba- şotă. Imediat se nasc în familie doi fii, Ion şi George. În toamna lui 1940, la 18 noiembrie, seara, moare subit la conacul său din Bârnova, aproape de Iaşi, în urma unui atac cerebral, iar peste doi ani moare şi soţia sa… Avea mandat de ministru de interne la acea oră foarte complicată în istoria României... Un detaliu aparte: sicriul lui Ion Inculeț a fost deshumat pentru ca un reprezentant al URSS, venit special de la Moscova, să recunoască pe Inculeț, ba i-a luat şi un pantof drept mărturie. Fiii, Ionel şi Georgel, au ales să facă studii în domeniul ştiinţelor exacte şi ei, ca şi merituosul lor tată. Sunt urmăriţi de acelaşi imperiu răsăritean şi evadează din Ţară. În scurt timp, chiar pe parcursul deplasării lor voalate pe continent, înţeleg că nu au loc nici în Europa…Ajung dincolo de ocean, ingine- rul George Inculeț se stinge de cancer, iar fratele său, Ion I. Inculeț, moare la o vârstă înaintată, în Canada, în calitate de profesor universitar… „Un destin egal cu un roman”, avea să concluzio- neze profesorul de istorie Veaceslav Inculeț, nepot al marcantului unionist (străbunicul său și politicianul au fost veri, nu fraţi, concretizează tânărul profesor), în alocuţiunea sa prezentată în faţa elevilor de la Li- ceul-Internat Municipal Sportiv din Chişinău, însoţiţi de profesoara de istorie Nadejda Luca şi biblioteca- ra Vera Jantuan, precum şi câteva eleve de la Lice- ul Teoretic „Dante Alighieri”. Pe parcursul acestei adevărate lecţii-model de istorie au fost spuse şi alte adevăruri, ascultate cu mult interes de adolescenţii prezenţi. Şi toate aceste elemente ale unei distinse biografii de basarabean-martir, cunoscute, în principiu, de la 1989 încoace, au căpătat o nouă interpretare chiar şi pentru cei iniţiaţi. Ca în toate cazurile marilor biografii ar mai exista întrebări, ar mai urma şi răs- punsuri... Îi mulţumim tânărului profesor de istorie, care îi seamănă leit celebrei sale rude, şi îi dorim să trăiască bucuria realizării idealului secular al neamului. Cât de curând, să reuşim şi noi să ne bucurăm. Ion C. Inculeț... Un om pentru care biografii con- semnează când 5, când 15 aprilie ca data naşterii. Dacă amintim că în 1884 era în vigoare stilul calen- daristic vechi, enigmele ar spori. Ce este foarte clar: basarabeanul, patriotul şi martirul Ion C. Inculeț şi-a trăit viaţa ca pe un propriu „roman” al destinului unui mare patriot, roman care aşteaptă să fie studiat, scris… Elena TAMAZLÂCARU Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova a fost gazda unui mese rotunde dedicate aniversării a 101-a a Unirii Basarabiei cu România: istorie şi actualitate, dar şi noi interpretări şi consideraţii. Evenimentul a fost organizat de trei institute de cercetare – Institutul de Cercetări Juridice, Politice şi Sociologice, Institutul de Istorie şi Institutul de Filologie Română „Bogdan- Petriceicu Hasdeu”. La deschiderea lucrărilor evenimentului, cu un cuvânt de salut a participat preşedintele interimar al AŞM, acad. Ion Tighineanu. Academicianul a expri- mat mulţumiri directorilor şi colectivelor celor trei institute pentru organizarea acestui eveniment de mare importanţă, care evocă amintiri valoroase din viaţa în- aintaşilor noştri. „Este un efort comun, întreprins la nivel de secţie de ştiinţe, şi, sunt sigur, este un eveniment care consolidează Secţia de ştiinţe sociale, economice, umanistice şi arte. Luând în considerare profilul celor trei institute, cred că este un efort multidisciplinar. Este important să înţelegem ce s-a întâmplat cu 101 ani în urmă, dar nu mai puţin important este să înţe- legem ce avem de realizat astăzi şi mâine în lumina evenimentelor de acum 101 ani, prin prisma adevăru- lui istoric. În pofida faptului că timpul trece necruţător de repede, percepţia este că evenimentele ce au avut loc cu 101 ani în urmă sunt mai aproape de noi şi masa rotundă organizată astăzi de Domniile Voastre contri- buie la această apropiere”, a menţionat acad. Ion Ti- ghineanu. În numele Prezidiului, al membrilor AŞM, preşedintele Tighineanu le-a dorit participanţilor mult succes în realizarea agendei mesei rotunde cu îndem- nul ca aceasta să devină o tradiţie frumoasă şi un bun exemplu pentru comunitate. Dr. hab. Victor Juc, director al Institutului de Cer- cetări Juridice, Politice şi Sociologice, a reiterat coo- perarea laborioasă dintre cele trei institute de cercetare, exprimându-și speranţa că acest triumvirat va avea şi alte activităţi în domeniul colaborării ştiinţifice. „Actul din 27 martie 1918 a proclamat reunificarea neamului românesc pe anumite baze. După 101 ani ajungem la concluzia că dată fiind decizia sau Decla- raţia celor două Camere ale Parlamentului României din 27 martie 2018 privind repetarea aceluiaşi scena- riu, vedem că Actul Unirii din 27 februarie 1918 rămâ- ne o problemă care merită să fie cercetată şi examina- tă în continuare”, a subliniat cu referire la eveniment directorul Victor Juc. Totodată, politologul a subliniat că masa rotundă respectivă este una cu posibilităţi de exprimare liberă, astfel încât fiecare din cei prezenţi să poată să-şi expună punctul de vedere. La rândul său, conf. univ., dr. hab. Nina Corcin- schi, directorul Institutului de Filologie Română „Bogdan-Petriceicu Hasdeu”, a ţinut să mulţumească directorilor Gheorghe Cojocaru şi Victor Juc pentru că au cooptat şi Institutul de Filologie la organizarea acestui eveniment, exprimând certitudinea că o dezbatere pe tema Unirii Basarabiei cu Ţara îi priveşte pe toţi şi trebuie să includă specialişti din diferite do- menii, întrucât Actul Unirii a fost deopotrivă istoric şi cultural, cu mari repercusiuni în toate sferele sociou- mane. Nina Corcinschi a mărturisit că recent a revenit de la un colocviu de la Braşov, iar prof. Mircea Ivano- iu, de la Universitatea Transilvania, i-a dăruit cartea „Elita Basarabiei la 1917-1918”. 10 personalităţi care au făcut Unirea”, rugând-o să le vorbească studenţilor basarabeni despre personalităţile noastre basarabene care au avut curajul şi determinarea de a se implica în istorie şi de a mişca lucrurile înainte, astfel încât să se facă un transfer metonimic de curaj şi de determinare şi de dorinţă de a reintra din nou într-un făgaş al nor- malităţii. „Cred că orice carte pe acest subiect, orice dezbatere competentă ne duce cu un pas înainte, mişcă lucrurile din loc şi ne apropie de dorinţa noastră comu- nă de reîntregire a neamului”, a punctat cercetătoarea în speranţa că participanţii vor avea discuţii pe acest subiect important şi dezbateri eficiente pentru toţi. Înainte de a trece la sesiunea de discuţii, actorul Sandu Cupcea a venit cu o Rugă pentru neamul româ- nesc, pe care o recită şi la Alba-Iulia, şi în alte locuri cu încărcătură istorică din Ţară, prin care a reuşit să facă să vibreze inimile tuturor celor prezenţi. „Ceea ce s-a întâmplat în acest an sigur că nu s-a întâmplat ceea ce am dorit la cotă maximă. S-a întâm- plat totuşi o valorificare efectivă a documentelor”, a spus acad. Mihai Cimpoi, amintind în context şi con- ferinţa de la Bălţi, la care au fost mai mulţi cercetători de la Chişinău care au conferenţiat la această temă, fiind prezenţi la o oră de memorie pentru înaintaşii noştri. Înainte de a reveni cu anumite teze vizavi de genericul întâlnirii noastre, prof. univ., dr. hab. Vale- riu Cuşnir, vicedirectorul Institutului de Cercetări Juridice, Politice şi Sociologice, a formulat câteva întrebări, la care tot Domnia Sa a dat şi răspunsuri, şi anume: ce? de ce? pentru ce? La prima întrebare „Ce?” răspunde: „E clar că Actul Marii Uniri a fost un act de o profundă semnificaţie istorică, ce a mar- cat naţiunea română, act care de fapt a avut nu doar o conotaţie regională, dar şi internaţională, act care s-a produs în anumite împrejurări istorice existente pe atunci”. De ce? „Dat fiind faptul că acest act a fost unul care a condus la consolidarea naţiunii române, a dus la reîntregirea ţării de fapt, la unificarea teri- toriilor, act care a creat condiţii pentru dezvoltarea naţiunii române, în primul rând, pentru un trai mai bun al oamenilor, care au instaurat ordinea, pacea şi într-un fel sau altul, au existat ca o Ţară – România Mare”. Şi cea mai complicată întrebare, în opinia sa, pentru ce marcăm noi această sărbătoare? „Dacă vă amintiţi, anul trecut, în cadrul Academiei, institute, universităţi au organizat o serie de conferinţe ştiin- ţifice consacrate Actului Marii Uniri. Nici institutul nostru nu a rămas în urmă”, a relevat prof. Cuşnir, prezentând documentul final, Declaraţia comună a participanţilor, care a concrescut ad-hoc într-un congres al oamenilor de ştiinţă din domeniul dreptului din Republica Moldova şi România. În intervenţia sa, dr. hab. Vasile Bahnaru a vorbit despre Unirea pro şi contra sau aspectele pozitive sau negative ale Unirii din 1918, venind, într-un fel, şi Domnia Sa cu o variantă de răspuns la întrebarea de ce, formulată de antevorbitorul său, prof. Cuşnir, doar că, filolog fiind, s-a întrebat prin versul renumitului poet Adrian Păunescu: „Ce dracul s-a-ntâmplat, mon- cher, de taci?”. Deci, clarifică prof. Vasile Bahnaru, „În primul rând, trebuie să reţinem: Unirea din 1918 a avut loc nu cu România, ci cu trei judeţe din România, frontul era mai sus de Focşani şi membrii Sfatului Ţă- rii, în pofida acestui fapt, au votat Unirea. Să nu uităm cine erau şi membrii Sfatului Ţării, o bună parte din intelectuali, nu vorbesc de soldaţii care au fost aleşi în Sfatul Ţării, care erau majoritari, erau intelectualii”, a conchis dr. hab. Vasile Bahnaru. „Noi, cei de la drept, într-adevăr am valorificat mai multe documente detaliat, mai ales anul trecut, pregă- tind marcarea Centenarului Marii Uniri. Eu personal m-am documentat detaliat referitor la Declaraţia Sfa- tului Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti privind declararea independenţei din 24 ianuarie 1918, fiindcă până la Marea Unire au avut loc un şir de eve- nimente pe meleagurile noastre care au fost documen- tate şi de către noi în ultimii ani, au fost valorificate”, a menţionat prof. univ., dr. hab. Andrei Smochină de la ICJPS, precizând că vor depune eforturi conjugate pentru a publica o analiză sau un studiu referitor la aceste documente cu o semnificaţie politică şi juridică deosebită pentru acea vreme de la 1918, dar şi cu mare impact în explicarea realităţilor istoriei. Dr., conf. univ. Octavian Ţîcu a subliniat că această aducere a istoriei în explicarea realităţilor este, în primul rând, faptul că anul 2018 a fost unul al sincerităţii pentru noi, istoricii, pentru că anul Cente- narului ne-a permis să fim sinceri cu noi înşine şi cu cei cărora le scriem istoria şi le explicăm, pentru că lucrurile care au fost scrise şi publicate în perioada acestui an, dincolo de cantitatea pe care o atestăm noi toţi în cadrul Institutului de Istorie, au arătat o explo- zie de publicaţie nemaiîntâlnită. Este o performanţă în sine, la fel ca şi faptul că discursul românesc a pre- valat în spaţiul public şi chiar în cel politic, aspect nu mai puţin important din acest punct de vedere. „Felul în care s-a rezolvat problema Basarabiei şi statutului României, în general, trebuie să fie pentru noi toţi moment important de reflecţie şi pentru ceilalţi în în- ţelegerea argumentelor care au permis marilor puteri să ia o decizie favorabilă României”, a conchis istoricul Octavian Ţîcu. În discuţiile din cadrul mesei rotunde au mai in- tervenit conf. univ., dr. Gheorghe Negru, conf. univ., dr. Constantin Ungureanu, conf. univ., dr. hab. Ana Pascaru, conf. univ., dr. Anatol Ţaranu, cercetător şti- inţific Ion Negrei, conf. univ., dr. Elena Negru, conf. univ., dr. Dinu Poştarencuş.a. Eugenia TOFAN, Serviciul de Presă al AŞM Documente: Istoria zbuciumată Destinul de mare român al artizanului Marii Uniri C ocioaba scorojită din mahalaua borfaşilor de la Hânceşti stă lăţită într-o rână ca o javră ră- molită sub dealul priporos din peisajul cu mărăcini, adunând mila trecătorilor. Rar pământean păşeşte pragul cuibului farma- zonic, dar cine se încumetă să tragă clampa, baba Avezuha ştie cum să-i deschidă în ghi- oc germinaţiile oculte... Mai deunăzi Vasile Munteanu din Lăpuşna oprise maşina în dreptul păguboasei bojdeuci, stătu un pic în cumpănă, dar hotărî totuşi să pătrundă între pereţii sălbăticiţi. Zgripţuroaica, gălbejită la faţă, stătea la masa răvăşită de cărţile ei de noroc, alintate de lumina unui felinar afumat cu feştilă pâlpâ- indă. Pe craca uscată de cireş, prinsă de tavan, doi ochi focoşi – amuleta vie a farmazoanei, bufniţa purtătoare de veşti în puterea nopţii – se înfipseră ţintă în făptura vizitatorului. – Vedeam eu că-mi pică azi un năpăs- tuit, am tras bobii, zise râzând cotoroanţa atotştiutoare, măsurându-l iscoditoare pe cel venit din creştet până-n tălpi. Vasile adulmecă în văzduhul îmbâcsit de taine al cămăruţei întunecate adierile tremurânde pline de farmece tămăduitoare de apucături pământeşti. „Baborniţa ştie ea ce ştie”, îşi mângâie Vasile inima. – Babă Avezuhă, mă obijduiesc toţi în satul cela... Parcă şi primăria-i cu mine, şi poliţia, dar n-am linişte în suflet... – Te cred că n-ai... Te mănâncă păduchii vecinilor. Aşa-i? – Aşa-i. – Apăi, se vede că ai zidit păcate multe, măi omulean de cruce... Iar greşelile-s greu de îndreptat. Te-a împins aghiuţă să te cracăni până peste terenurile obşteşti ale sătenilor, dar acte doveditoare de stăpân – n-ai!... La ce ţi-a trebuit să îngrădeşti ariile celea de imaş de pe valea Lăpuşniţei? Doar ştii că acolo pasc vitele satului. Pe când tu (parcă te mânca într-un loc) te-ai grăbit şi ai arat o bună parte din toloacă. Ce-i drept, mare spor şi agoniseală nu aduni tu din pe- ticele celea desţelenite, dar te-ai vârât ca musca-n borta calului. – D-apu’ vezi matale, tot sătenii m-au alintat – am fost cel mai iubit stăpânitor al ţăranilor din sat, preşedintele tuturor col- hoznicilor la vremea mea, şi am tot dreptul să-mi pretind mofturile. La privatizarea terenurilor obşteşti, după cum zici, m-au susţinut consilierii Primăriei, ba şi prima- rul Bubuioc, pentru că-s persoană văzută în sat, om stimat, cum ar veni, ba am şi actele în regulă! – Pricep eu, dar pentru această năzdrăvă- nie ghiocul îmi arată că nu ai chiar toate actele cum trebuie... Şi-apoi, vezi tu, ţi-ai mai băgat nasul şi în acareturile celea prăpădite ca vai de ele de pe malul râuşorului care abia mai gâfâie cu firişorul subţirel de apă vântu- rată în iazurile de pe şes. Dacă nu mai plouă o lună-două, numai amintirile au să-ţi rămână din iazuri!... – Am eu interesele mele acolo, pentru că am privatizat fermele celea! Dar de ce mă is- piteşti aşa? râgâi Munteanu. – Păi, ştii prea bine că tot ce faci de hatâ- rul tău e un strigăt la cer pentru ceilalţi. Dacă aveai un pic de obraz, lăsai măcar o trecere pentru vite. Unde acum să-şi pască turma Pavel Moşneagu, de-o vorbă, ori alţi săteni care îşi mână turmele la păscut? Iaca Pavel are o casă de copii, dar nu s-a spurcat vreo- dată să întindă mâna la avere străină ca voi, iştilalţi. Cred că doseşti tu ceva de-al lui Uci- gă-l-Crucea în carapacea ta râioasă! Zic asta, fiindcă nu i-ai mai plătit lui Pavel Moşneagu cei aproape o jumătate de milion de lei pentru că patru ani de zile ţi-a păscut şi îngrijit oile! L-ai tot purtat pe om cu zăhărelul! În schimb ai ştiut cum să-l strâmtorezi până într-atâta, că acum bietul ţăran abia răsuflă de necaz. Doar ştii prea bine cât de năpăstuit e săteanul tău! Anii iştia tot bandiţii voştri i-au furat caii, i-au otrăvit o mulţime de oi, câini. Pentru ce? Pen- tru că el munceşte din zori şi până în noapte ca să vă facă de mâncare vouă? Parcă tu nu ştii că Pavel e unul din cei mai importanţi producă- tori de carne şi brânză de calitate în zona noas- tră? Produsele lui ajung pe piaţa comercială a comunei voastre, ba şi la cantinele şcolare. Numai că, vezi, izbânzile sale vă zgândără pe mulţi la băşică... Cu ce drept ai blocat păşuni- le satului, care, înţelegi prea bine, ar trebui să rămână proprietate obştească? Văd eu că încă nu te-au învăţat minte procurorii ceia când astă-vară te-au ţinut câteva luni sub anchetă acolo, la răcoare, în capitală? Ia aminte, deo- camdată ai scăpat ca prin urechile acului, dar nu pe multă vreme. Acum aşteaptă alţi bobi sositori din rândul celor procurori, agenţi fis- cali… Măi Chirică, ai să intri rău în bucluc! – E-he-ei, păcatele mele! Simt eu că au să mă năboiască iştia cu controalele – sar noaptea prin somn... Da’ eu de ce am venit la ’neatale? se zborşi, în fine, patronul Vasi- le. Ştiu că poţi scoate şi argintul-viu din suflet, aşa că fă cumva să chiorască controlorii, abate-i din cale... – Nu, măi zăludule, nu pot să-ţi fac pe uşurinţă. De data asta, ştii, mă tem şi eu de pedeapsa cerului. Crezi tu că noi, prezică- toarele, avem puteri nemărginite?... – E-e-e, baborniţă afurisită! Vasile Munteanu scuipă de ciudă în ghiocul vrăji- toarei şi părăsi valvârtej cocioaba. Farmazoana răbufni pe urmele vizitatorului obraznic într-un blestem cu farmec, prezicându-i nesimţitului ceasul pocăinţei în conturul haşurat de întunericul unui viitor picat în disperare... Andrei MOROŞANU Blestemul cu glamour FOILETON Imaşul obştesc din lunca Lăpuşniţei, îngrădit nelegitim Câmpii verzi, întinse, solitare pe partea dreaptă a drumului spre casa părintească, care m-a aşteptat/ne aşteaptă sub zăpada imaculată, iarna, şi, îmbrăcată în lumina pomilor roditori de pace, şi ţarina neagră, proaspăt arată, cât vezi cu ochii, de cealal- tă parte a drumului, care pare prea înşi- rată uneori, aproape întotdeauna, dar mai ales când călătoreşti de unul singur. Pentru că cei de pe scaunele alăturate ale microbuzului, în sunetele unui vechi cântec rusesc despre trandafirii albi interpretat de Iuri Şatunov, solistul de mult inexistentei formaţii „Laskovîi mai”, piro- tesc. Îmi arunc din nou privirea pe geam. Pământul respiră profund, îmbrăcă linţo- liu cromatic la un moment dat, cu o linişte de veacuri pe chipul mereu nou, mereu însufleţit de adierea primăverii, veghează şi acum, ca şi anul trecut, ca şi de la înce- putul lumii, la rădăcina pâinii noastre ”cea de toate zilele”... Oamenii aleargă, construiesc şi dă- râmă, înalţă şi distrug, strâng şi iarăşi ri- sipesc din cele adunate cu atâta grijă de bunul nostru pământ. Grămezi, tone de mere, alte fructe şi legume, rămase pe câmpuri, ca nişte lacrimi pe obrazul plaiului de o mută sufe- rinţă. Pentru că şi acum, partidele din noul Parlament aleargă fără niciun rost, arun- când unul în altul cu invective şi injurii, în timp ce mai mult de jumătate din popula- ţie a ales calea cea bună şi dreaptă, votând parcursul european. Cât timp Blocul „ACUM” şi socialiştii se admiră reciproc, etalându-şi „curăţenia” (de unde şi până unde socialiştii - curaţi? De unde şi până unde, destui deputaţi din Blocul „ACUM”, trecuţi prin ciur şi prin dârmon, migrând prin mai multe formaţi- uni, doar ca să parvină – fără nicio pată?) oamenii, mai ales la ţară, se crucesc, vă- zând că cei pe care i-au votat de buni vor, cu tot dinadinsul, să facă cârdăşie cu cei care i-au dus, le-au dus părinţii, fraţii, su- rorile, în siberiile de gheaţă şi care abia aş- teaptă să-şi pună din nou mâna hapsână pe sărmanul nostru popor. Pe de altă parte, dacă-i vorba despre discuţiile în jurul mult trâmbiţatului pachet de legi prezentat de Blocul ACUM pentru „deoligarhizarea” Republicii Moldova, care reprezintă, de fapt, o mişcare de preluare a iniţiativei de către acest Bloc, le propunem s-o înceapă... cu sine, adică cu Andrei Năs- tase şi cu oligharhii care stau bine mersi în spatele lui, îndrumându-l. Apoi vin la rând cei pe care Blocul ACUM îi complimentează la tot pasul şi le adresează invitaţii la colaborare, socia- liştii, în frunte cu Dodon şi Greceanîi, care râmă pământul, doar-doar ar veni iar ruşii la putere să-i vâre pe românii basarabeni din nou prin puşcării (cum anunţase odată Dodon) şi să-i deporteze în Gulaguri. Credem că deoligarhizările propuse de noi ar fi nişte exemple demne de urmat şi astfel s-ar mişca din loc lucrurile. În cazul unor alegeri repetate, spre care ACUM-iştii împreună cu socialiştii îm- ping de zor această parte a neamului ro- mânesc, dintre care o bună parte a crezut în promisiunile de bunăstare făcute de ei, am îndemna electoratul să se reorienteze spre Partidul Liberal, cu ai săi lideri, Dorin Chirtoacă şi Mihai Ghimpu, oameni cin- stiţi, dintr-o bucată, care n-au trădat nici- odată interesele naţiunii, nu s-au legat cu duşmanii românismului, ci au mers pe unicul făgaş drept, pe calea Reunirii cu Ţara, deci şi a intrării în Uniunea Europeană. De aceea, cât mai este timp, gândiţi- vă bine, oameni buni, cui le veţi încredin- ţa destinele la viitoarele (şi foarte apro- piatele, precum bine se vede) alegeri parlamentare. Cântăriţi bine faptele celor care se vor pretinde din nou a fi păstori blânzi pentru sufletele noastre, unii dintre ei dovedin- du-se până la urmă a fi „lupi hrăpitori”, care atâta aşteaptă - să le încredinţăm destinele. Prin urmare, credem că toată tevatura aceasta cu discuţiile dintre ACUM şi socia- lişti, la alegerile anticipate, eliberează spa- ţiul pentru Partidul Liberal şi destoinicii săi lideri, buni gospodari, oameni integri şi de cuvânt, Dorin Chirtoacă şi Mihai Ghimpu. Nina JOSU MERGEM PE CALEA ALEGERILOR REPETATE? Meditații pe verticală
3 Literatura şi arta Nr.15 (3840), 11 aprilie 2019 Răzvrătitul din provincie Să nu te crucești, nu alta! Vă mai amintiţi de ameninţa- rea lui Dodon că atunci când va ajunge preşedinte va nimici unionismul, îl va scoate în afara legii? Iată că Dodon a început punerea în aplicare a acestui plan. După ce a strălucit cu editarea în zeci de mii de exemplare a făcăturii de Istorie a Moldovei (în trei volume!), scrise la comanda lui de pseudoistorici în frunte cu Nazaria şi Şornikov, iată că recent au mai scos de sub tipar un început de „antologie” antiu- nionistă cu denumirea de „Iudele Moldovei. Partea I”. O făcătură anonimă, scrisă de anonimi, doar cu indi- carea organizaţiei „Mişcarea populară Salvăm Moldo- va”. O scriitură agramată, plină de tot soiul de greşeli ortografice, de falsuri, de incitare la război civil. Chiar dacă, fricoşi din fire, nu au lăsat niciun nume pe opul „Iudele Moldovei, Partea I”, se poate lesne citi printre rânduri numele celor care stau în spate. Folosind tehnologiile moderne, nu mi-a fost prea greu să dau de numele anonimilor autori. Preşedintele organizaţiei nominalizate este fostul şef al contraspio- najului serviciului de securitate moldovenesc, colonelul Ion Mahu. Având în vedere faptul că în Republica Moldova nu a fost aprobată Legea lustraţiei, se poate presupune că „prezenţa şi implicarea foştilor lucră- tori ai KGB ai URSS în viaţa contemporană a statului moldovean este o realitate“ (V. Nichituş). Să desprin- dem câteva secvenţe din declaraţia de constituire ros- tită de acest „mare apărător al Moldovei”, care pre- feră să vorbească în limba rusă. „Scopul principal al organizaţiei este de a-i depista pe toţi cei care distrug statul, pe toţi cei care vor sa-l vândă, pe toţi cei care sunt trădători ai acestui popor pentru ca în viitor să fie publicată lista acestor „likvidatori”… Va fi organizat un congres al popoarelor (câte popoare conţine acest popor moldovenesc? – n.n.) Republicii Moldo- va, unde va fi aprobat un plan de acţiuni… 80% din populaţia Republicii Moldova sunt împotriva unirii (dar cu cei peste 355.000 de adepţi ai unirii şi cam tot atâţia încă ezitanţi ce facem?)…Au uitat unde e înmormântat Ştefan cel Mare (la Putna, pe teritoriul actualei Românii, tovarăşe colonel, nu ştiu dacă dumneata ai ştiut asta vreodată!)…Să stopăm antiunirea (pasărea pre limba ei piere, a dorit să spune unirea- n.n.Este un diletant cu aere de atotştiutor în ale istoriei, limbii vorbite). Istoria noastră este foarte veche în Europa şi se numeşte „Istoria Republicii Moldova” (n-am ştiut că Burebista, Decebal erau republicani, că Bogdan I a fondat nu statul Moldova, cu capitala la Baia, ci statul Republica Moldova, cu capitala la Chi- şinău!). Românii au şi ei o ţară formată cu vreo 500 de ani mai târziu decât Republica Moldova (aiureli, nu cunoaşte elementara istorie pe care o cunoaşte un elev din clasa a 5-a). Numai trădătorii consideră că românii au o istorie mai veche decât moldovenii, şi au dreptul să ne asimileze… …Uitaţi de unirea voastră, fiindcă o să se găsească forţe destule, forţe patriotice, care dacă o să trebuiască o să se mobilizeze (adică o să ia arma în mână şi vor trage, cum i-a îndemnat altă dată şi Zinka Karabinka) şi o să mobilizăm toată populaţia RM pentru a ne apăra demnitatea de mol- dovan, demnitatea noastră istorică… Numai unirea tuturor forţelor politice şi obşteşti poate să oprească această „vakhanalie”. Forţele care au început distrugerea Republicii Moldova sunt foarte mari (dar ceva mai sus spunea că constituie doar vreo 20%!). Acest proces (unionismul) este destul de serios, care poate să aducă cu timpul la distrugerea statalităţii RM… PSRM are un program real de dezvoltare a ţării. Igor Dodon este un patriot adevărat! Noi îl susţinem pentru că la momentul de faţă el este unicul politician din ţară cu o echipă puternică, care pledează pentru neutralitatea, suveranitatea şi integritatea Moldo- vei” (atât de suveran, că mai în fiecare lună aleargă la Moscova după sfaturi). Partea bună în toate aceste bâiguieli pseudopatriotice este că tovarăşul vede, într- adevăr, puterea adevărată a unionismului. Acum este clar de unde vine ideea (şi realizarea) acestei „liste de trădători de ţară”. Deci, coordonator al proiectului este I. Dodon. Executori: colonelul SIB I. Mahu, „istoricul” S. Nazaria şi alte cozi de topor. Am avut „marea onoare” să fac şi eu parte din lista celor 85 de adevăraţi unionişti incluşi în opul „Iudele Moldovei” drept „unionist şi rusofob înver- şunat”. De menţionat că numele adevăratului Iuda Roşca nu a fost inclus în această listă. Se vede că şi noii lui stăpâni nu au crezut în unionismul lui de altă- dată. Aici aş veni cu un scurt comentariu: într-adevăr, mă consider un unionist înverşunat (cum ar trebui să se considere orice cetăţean prin vinele căruia curge sângele strămoşilor geto-daci!), nu însă şi rusofob în- verşunat. Am prieteni, colegi de breaslă inginereas- că printre ruşi, pe care îi stimez. Nu-i pot stima pe cei care au venit cu baionetele să instaleze iadul în Basarabia, care prin genocidul promovat (lichidări în închisorile staliniste, foametea organizată din 1946- 1947, colectivizarea forţată, prin cele patru valuri de deportări (1941, 1949, 1951, 1955-1989) au înjumătă- ţit populaţia acestei aşchii de ţară. Le-aş pune o între- bare acestor mari „patrihoţi” ai R.M.: unde eraţi, tov. Mahu, Nazaria şi compania, în 1992, când unioniştii apărau integritatea statului Republica Moldova, atacat de Rusia? Oare nu eraţi de partea cealaltă a baricadei, alături de „fratele mai mare”, luptând pentru menţine- rea urss, adică împotriva statului suveran Republica Moldova? Voi încerca să prezint unele secvenţe din acest „opdodonist”, în mare păstrând stilul şi limbajul au- torilor (infect, plin de greşeli!), şi să fac unele comen- tarii. „Unionismul este o sectă antihristă, anticreş- tină”. Dar ce facem cu cele peste 35% de adepţi ai Unirii? Toţi sunt o sectă anticreştină? Desigur, doar mişcarea voastră este una creştină, condusă de poli- truci şi urmaşii celor care au participat la genocidul aşchiei de popor român din Basarabia. „…Militarii români i-au adus pe deputaţii Sfatu- lui Ţării sub baionete în sala de şedinţe înconjurată de trupele regale”. Halal de aşa istorici. Să nu ştie tovarăşii că până la şedinţa din 27 martie 1918 a Sfa- tului Ţării Bălţiul, Soroca şi Orheiul votaseră Unirea cu România (fără armatele române în spate)? Prima a votat Unirea Zemstva de la Bălţi (3 martie 1918). Ştiu prea bine, dar îşi câştigă cei treizeci de arginţi de la stăpân. „Din 1859 în România sunt stăpâni străinii, nicidecum românii. Şi în această fermă de dobitoace din care este o singură ieşire spre abator ne cheamă unioniştii să ne integrăm, să ne unim”. După astfel de declaraţii, aceşti tovarăşi ar trebui să fie declaraţi persoane indezirabile în România, dar România e prea loială faţă de astfel de tipi. Din spusele acestor „istorici”, până la 1859, sub turci, şi mai apoi, de fapt sub ruşi, românii erau stăpâni? „În acel nenorocit an – 1859 – cu ajutorul trădă- torilor în frunte cu A. I. Cuza poporul român a fost lipsit de orice suveranitate”. Trebuie să fii bolnav mintal ca să declari astfel de gogomănii. Că Rusiei (iar aceşti pseudoistorici sunt ambasadori permanenţi ai Rusiei) şi Austro-Ungariei nu le-a plăcut, este de înţeles. Dar în mod similar putem considera că unirea statelor italiene şi formarea statului unitar Italia i-a lipsit pe italieni de suveranitate. Şi Germania are astăzi mai puţină suveranitate decât cele vreo 20 de landuri răzleţite, câte existau până la Unirea sub Bis- marck din 1871? „Muntenia a fost înfiinţată în 1296, iar Ţara Mol- dovei – cu 500 de ani mai înainte”. Bravo, adevăraţi istorici! „Românii sunt pe cale de a-şi pierde limba, înlo- cuindu-şi limba românească cu un jargon franglez… România este lipsită de valori, de istorie, de suveranitate, de economie”. Tovarăşi, dar de ce nu vă uitaţi cum se vorbeşte în această Basarabie – o limbă stâlci- tă, rusificată până la refuz, inventată la Tirişpolea, la care au participat ideologii voştri spirituali. Desigur, România era mai suverană atunci când se afla sub ciz- ma sovietică. Cât priveşte economia, iată că în 2018 PIB-ul pe cap de locuitor al României l-a depăşit pe cel al Rusiei, cu toate bogăţiile ei naturale enorme. „Falsa atribuire lui Mihai Viteazul a unirii care nu era unire…”. Trebuie să fii cu totul deplasat ca să spui astfel de gogomănii. Că faptul că marele Mihai Viteazul a încercat (fie şi pentru scurt timp) să scoată ţara (cele trei principate româneşti) de sub jugul otoman e un lucru rău. Unirea cnezatelor ruseşti şi lăţirea cu mult peste vecini e un lucru bun! „Prutul apără moldovenimea de invazia apusului, de decreştinare”. Dar de invazia sălbăticiei asiatice Nistrul ne apără? Ca să vezi, cei mai mari creştini or- todocşi sunt alde Nazaria, Mahu, foşti comunişti, Do- don, ai căror părinţii au închis şi au distrus bisericile. Nu în zadar stăpânul Putin l-a decorat pe Nazaria cu „Ordinul Prieteniei”. „Când oare în istoria moldovenilor sau a munte- nilor să fi existat vreodată un Ideal Naţional?”.To- varăşi „istorici”, a existat în permanenţă. A existat la Burebista, care a unificat Regatul Dac în sec. I î.Hr. A existat la Decebal, care şi-a apărat idealul naţional de invazia romană până la sacrificare. A existat la dom- nitorii Ştefan cel Mare, la Vlad Ţepeş şi la Iancu de Hunedoara, care au creat primul Front Antiotoman în sec. XV. Cu siguranţă, a existat la valahul Mihai Viteazul (1599-1601), la Tudor Vladimirescu (1821), la cei peste 50 de revoluţionari paşoptişti moldoveni de la 1848, printre care A.I.Cuza, C. Negri, V. Alec- sandri, Al. Russo, M. Kogălniceanu, care în 1859 au realizat Mica Unire. „Ce are Ştefan cel Mare cu integrarea euroatlan- tică?” se întreabă autorii. Dar cu integrarea rusească nici atât. Să ne amintim cât l-a costat pe Marele Ştefan încercarea de apropiere de Rusia: lichidarea fiicei sale Elena, numită de ruşi Voloşanca, care i-a supravieţuit tatălui său doar cu un an, şi a nepotului său, ţareviciul Dimitrie. „Uniunea Europeană este în esenţă un proiect antinaţional – antigerman, antifrancez, antiitalian şi, într-o măsură şi mai mare, antiromânesc…”. Da. Numai Rusia este prorusă, protătară, probaşkiră, pro- iakută etc. Ei bine, să încercăm să înţelegem antieuro- penismul acestor cozi de topor angajate în promova- rea antieuropenismului rusesc. Dar tocmai rusul Petru I a deschis calea spre Europa, i-a adus pe ruşi cât de cât mai aproape de civilizaţia şi bunăstarea europea- nă, spre care s-au îndreptat toate puhoaiele nomade din est: hunii, slavii, avarii, maghiarii, tătarii, turcii, ruşii. Ce căuta rusul kievean Sveatoslav la gurile Du- nării? Bunăstarea europeană îi atrăgea ca un magnet pe aceşti vântură-lume. „…Tot soiul de „intelectuali” români cer ca ro- mânii să se lepede de Eminescu, „aruncând din debara cadavrul lui Eminescu, Creangă, Ureche, Costin, Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Sfîntul mitropolit Varlaam, sfântul mucenic Constantin Brîncovea- nu…”. Într-adevăr, există astfel de „intelectuali” des- creieraţi ca şi voi. Dar poţi face oare comparaţie între educaţia românească şi cea din Basarabia, când, după „eliberarea” realizată de fraţii voştri ruşi în 1944, i-aţi „aruncat din debara” pe Eminescu, Creangă, Ure- che, Costin, din istorie – pe Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, înlocuindu-i cu surogatele Canna, Cor- neanu, Ceban ş.a., iar limba, frumoasa limbă română „burghezită”, înlocuită cu surogatul de „limbî mol- dovneascî”, născută în minţile bolnave ale celor de la academia de năuci tiraspoleană? „Strategia unionistă este una – aducerea moldovenilor la sapă de lemn, la foamete şi război civil…”. Observaţi unde ţintesc aceşti mari „salvatori ai Mol- dovei”. Tocmai contrariul. Unioniştii vor ca moş Ion să primească pensie românească, de 5 ori mai mare decât mizerabila pensie pe care o primeşte acum. Sa- lariul să fie ca în România, de 3-4 ori mai mare. „Unioniştii prezintă pericol pentru pacea interna- ţională”. Aberaţii. Şi unionismul vietnamez (au dis- părut cele două Vietnamuri) a reunificat naţiunea, iar pericolul pentru „pacea internaţională” a dispărut. Şi unionismul coreean va aduce „pacea internaţională” pe Peninsula Coreeană şi în regiune. „…La cheremul cui vom lăsa conaţionalii noştri din această zonă (din Transnistria, ca răspuns la pro- punerea acad. Nicolae Dabija de a face schimb de teritorii!)”. Dar la cheremul cui i-aţi lăsat voi, tovarăşi, pe conaţionalii noştri din sudul şi nordul Basarabiei, din Bucovina, teritorii ciopârţite de ideologii voştri spirituali Stalin, Hruşciov ş.a.? „Recunoaşterea pierderii Basarabiei după cel de- al II război mondial este conformă dreptului interna- ţional spre deosebire de a. 1918 când Rusia Sovieti- că nu a recunoscut anexarea”. Prostii. Dar cea de la 1812, când cea mai frumoasă parte a Moldovei a fost ruptă din trupul Ţării de către Imperiul Rus, este con- formă? Dar tocmai de atunci s-au început toate aceste vânzoleli cu aşa-numitul stat „Republica Moldova”. „Lucrurile fariseice se urzesc din 1859, când fa- riseii au trădat valorile strămoşeşti, trecutul români- lor. Ei continuă cu avan lucrarea începută de Cuza, ei distrug sufletul, tradiţiile, valorile, limba, istoria, familia…”.Tâmpenii! Adică ceea ce a făcut moldo- veanul Alexandru Ioan Cuza a fost rău, a distrus totul, dar tocmai această unire a permis ieşirea de sub robia otomană (aşa cum unirea cnezatelor ruseşti le-a permis ruşilor să iasă de sub robia tătaro-mongolilor!). Să declari că această Unire a „distrus sufletul, tradi- ţiile, valorile, limba, istoria, familia…” este culmea. Tocmai în Basarabia ocupată de Imperiul Ţarist s-au întâmplat toate acestea: distrugerea sufletului, tradiţi- ilor, valorilor, limbii, istoriei, familiei…, inclusiv a or- todoxismului prin introducerea limbii ruse, necunos- cute de bieţii ţărani, puşi să comunice cu Dumnezeu într-o limbă neînţeleasă lor. Aceasta a dus la apariţia inochentismului, a altor secte religioase. Un om normal ştie că pentru orice popor unitatea naţională este sfântă. Pentru aceşti tovarăşi unirea cnezatelor ruseşti este un lucru bun. Şi anexarea unor teritorii străine, inclusiv Basarabia, este un lucru bun. Dar revenirea la matcă a Basarabiei este un lucru prost. Curat murdar. „Într-adevăr, imbecilii nu cunosc istoria neamului românesc…”. Tocmai unioniştii cunosc bine istoria multimilenară a poporului pelasgo-traco-daco-geto- român, o istorie cum n-o au multe neamuri europe- ne, nemaivorbind de Rusia, care se laudă cu istoria ei „unimilenară”. O istorie a regatului Daciei al lui Burebista, care se întindea din Panonia până la gurile Bugului. O istorie a Daciei lui Decebal, care i-a făcut pe stăpânii lumii de atunci – romanii – să plătească un tribut umilitor tocmai 16 ani. Istoria n-o cunoaşteţi voi, aşa-numiţi istorici de soldă, care aţi scris „Istoria Moldovei” în trei volume doar cu începere din sec. al XI-lea (când Rusia kieveană, repet – kieveană, nu moscovită! – era deja constituită ca stat, să nu uităm: cu ajutorul varegilor!). Nu dea Domnul să scrieţi că moldovenii (românii) sunt mai vechi decât ruşii! Nu vă iartă stăpânii de la Kremlin). „România este una dintre cele mai sărace ţări din UE”. Fals. Să operăm cu cifre, nu cu braşoave, tova- răşi istorici. Această „cea mai săracă ţară din UE” a avut, în 2017 un PIB de peste două ori mai mare decât în 2007, anul intrării în UE. În 2018 PIB-ul României pe cap de locuitor a depăşit PIB-ul Rusi- ei: 26 500 USD şi, respectiv, 25 411 USD (în pofida bogăţiilor sale naturale enorme Rusia are un PIB de 4 ori mai mic decât al Luxemburgului, mai mic decât al Coreei de Sud, mai mic decât al Estoniei (28 592 USD!). Conform FMI, după puterea de cumpărare PIB-ul României, în 2015, a fost de 20787 USD, în Bulgaria – 19 097 USD; în Belarus – 17 654 USD; în Muntenegru – 16 123 USD; în Macedonia – 14009 USD; în Albania – 11301 USD; Bosnia şi Herţego- vina – 10492 USD; Ucraina – 7519 USD; Republica Moldova – 5 006 USD (locul 131 în lume!). Conform datelor statistice din 2017, România a devenit a 16-a economie din UE (din 27!). „Românii fug cu milioanele aiurea în UE. Dacă ar şti rusa, ar fugi şi în Rusia”. Aiureli. În UE este clar de ce fug milioane de români (de altfel şi milioane de ruşi, e plină lumea de ruşi!), fug spre un trai mai bun, spre linişte. Dar în Rusia la ce să fugă? La mizeria materială şi spirituală de acolo? „Unitatea „românilor” întotdeauna a depins de interesele şi poftele Occidentului”. Doar unitatea Ru- siei a depins de interesele proprii. Oare nu prin unitate poporul român a scăpat de imperiile vecine – Otoman, Austro-Ungar şi Rus, reconstituindu-şi ţara? Asta vă deranjează. „Toţi patrioţii din ţările Europei socot UE drept sursa injustiţiei, corupţiei, degradării morale şi sociale”.Da! Rusia, iubita acestor cozi de topor, este etalonul justiţiei, anticorupţiei, avansării morale şi sociale, al bunăstării! Rusia cu peste 70000 de sate pără- site, cu boala ei naţională – alcoolismul –, cu sărăcia sa materială şi spirituală inimaginabilă, în special, la sate. „Dar ce întregime este între moldovenii ortodocşi şi „românii” actuali anti-ortodocşi, pro-homosexu- ali, robi ai oligarhiei globale?”. Tovarăşi neiude! Chiar aţi dat-o în bară. Puteţi compara Biserica Orto- doxă Română, cu minunata sa ghirlandă de mănăstiri şi biserici, multe construite de Ştefan cel Mare, cu bisericile neoortodoxe din Basarabia (cele vechi au fost distruse sau prefăcute în grajduri şi depozite de către mentorii voştri ideologici!), completate în grabă cu slujitori de-ai luiAleksie şi Kirill, în mare parte an- alfabeţi în domeniul cultelor? Iar R. Moldova poate fi „salvată” doar de steaua satanică cu 5 colţuri (absolut identică cu cea a lui Dodon), care se află pe emblema organizaţiei nominalizate mai sus, doar de „patrioţi” în majoritate ruşi? „Trebuie să revenim la studierea istoriei Moldo- vei, noi mereu am fost moldoveni, nu am fost nicioda- tă români. Nu există niciun document care să spună că ţara noastră a fost România”, declară „istoricul” Serghei Nazaria. Halal de aşa istoric, care nu vede rădăcinile multimilenare ale poporului pelasgo-traco- geto-daco-românesc. Şi ruşii la începuturi îşi spuneau slavi, nu ruşi, nume împrumutat de la varegi! „Deja la televiziunea naţională ţara noastră nu se numeşte RM dar Basarabia. Doar împreună putem scăpa de acest pericol. Salutăm crearea forţelor prostataliste! Să facem tot posibilul pentru a ne salva ţara!”. Pentru cei scurţi la minte, amintim că Basa- rabia este o scornire rusească, pentru a ascunde fur- tul părţii de est a Principatului Moldova. Iar vorbind astăzi de Republica Moldova înseamnă să accepţi înstrăinarea sudului şi nordului Basarabiei. Japonezii nici peste 75 de ani nu renunţă la suveranitatea asupra Insulelor Kurile (nişte insule sterpe!), ocupate tempo- rar de către urss Rusia). Aceste cozi de topor, ambasadori ai lui Putin în mult pătimita Basarabie, îşi vor permite astfel de go- gomănii şi ameninţări atâta timp cât noi vom rămâ- ne slabi, neuniţi la nivel cu puzderie de „proroci”. Agonia lor este un răspuns la creşterea numărului de adepţi ai unirii cu România de la 2%, în 2004, la peste 35% în 2018. Asta îi deranjează. De aceea au început această campanie periculoasă, care trebuie să ducă (în viziunea lor!) la un război civil. Iar noi, cei mulţi, dar… vorba lui Lăpuşneanu, ce facem? Valeriu DULGHERU „IUDELE MOLDOVEI” – UN NOU PROIECT AL LUI DODON Patrioţii noştri strâmbă din nas când aud de Ucraina: Ea ne-a furat o parte din pământurile natale! I-aş crede, dacă nu m-ar fi învăţat la şcoală să citesc şi diverse surse. În trecutul recent, nu ea ne-a furat pământurile, ci Uniunea Sovietică, mai exact, Iosif Stalin. Ucraina aflându-se lângă noi, Stalin a hotărât să le alipescă la ea. Patrioţii locali, deprinşi şi alintaţi cu zicala Pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă, au sperat ca Ucraina să aibă obraz şi să întoarcă benevol ceea ce a câş- tigat pe nedrept şi pe degeaba. Evident, cu scuzele de rigoare şi cu promisiunea că nici- când nu va mai proceda în aşa mod. Variantă posibilă numai la grădiniţa de copii. La cei maturi, teritoriile străine se cuceresc şi se ocupă exclusiv pe cale armată şi tot în asemenea mod acestea se eliberează. În istorie nu există niciun caz când fostul ocupant să se răzgândească şi să restituie pământurile furate de la vecini. Ucraina trebuie să fie recunoscătoare Uni- unii Sovietice: aceasta i-a făcut republică, completându-i teritoriul cu pământuri ane- xate de la vecini. Nordul Bucovinei şi sudul Basarabi- ei sunt pierdute pentru totdeauna. Ba mai mult: populaţia românească de acolo, închi- zându-i-se şcolile naţionale, se va ucrainiza într-un timp record. Oricât de multe preten- ţii faţă de ruşi am avea, să fim de acord: toate naţiunile fostei URSS au avut noroc că Ucraina e mai slabă decât Rusia. În caz contrar, dacă ucrainenii erau în locul ruşi- lor, vai şi amar de limbile naţionale: astăzi vorbeam cu toţii într-o ucraineană fluentă de la... Prut şi până la Vladivostok. Klaus Iohannis, Preşedintele Români- ei, trebuia să întreprindă o vizită oficială la Kiev. În ajun autorităţile ucrainene au emis un ordin prin care suspendă predarea în limbile minorităţilor. Preşedintele ro- mân şi-a contramandat călătoria. E un gest demn. Dar care nu rezolvă nimic. Nu era mai bine să se angajeze în discuţii cu partea ucraineană? Te apuci, proverbiala recalci- tranţă a ucrainenilor se tempera niţel şi se putea ajunge la un numitor comun? Poate că, gândind naiv, Petro Poroşenko, cunos- cător al limbii române, ar fi făcut o excep- ţie, manifestând înţelegere şi indulgenţă. După ce am criticat Ucraina, a venit momentul s-o şi laud. Statul Republica Mol- dova, actualmente, există graţie Ucrainei. N-ar fi ea, ne-ar înghiți ruşii într-o noapte cu tot cu referendum. Dodon şi-ar pierde cu plăcere funcţia de preşedinte, acceptând-o, cu aceeaşi plăcere, pe cea de guvernator de provincie. Persistă un contrast izbitor între firea basarabeanului şi cea a ucraineanului. La noi o bună parte de cetăţeni critică conducerea, dar votează tot pentru ea, în speranţa că aceasta va prinde la minte şi va începe să lucreze pentru popor. Ba- sarabenii sunt în esenţă naivi, fricoşi şi laşi: evită să-i critice pe şefi de teamă că vor fi concediaţi. La ucraineni atmosfera e diametral opusă: ei îi aruncă în tombe- roane pe şefii nestimaţi. Sunt curajoşi la maximum. Anterior, exit-pollul (sonda- jul prealabil) la basarabeni a dat în bară. Vinovaţi sunt basarabenii: le lipseşte elementara sinceritate. La ucraineni, din contra, rezultatele exit-pollului aproape că au coincis cu rezultatele reale de la scrutinul prezidenţial. De ce? Pentru că ucraineanul spune lucrurilor pe nume. Probabil, ucrainenii s-au săturat de Pe- tro Poroşenko, actualul preşedinte. Viaţa n-a devenit mai bună, iar corupţia prosperă. Preşedintele, el însuşi, se adevereşte unul dintre cei mai bogaţi cetăţeni din ţara ve- cină. Miliardarul de ciocolată, cum îl po- reclesc ruşii. În primul tur, el a acumulat un pic mai puţin de 16 procente. Cum va vota circa o jumătate din populaţie, care n-a optat pentru niciunul din cei doi rămaşi în cursă, vom afla în curând. Îmi pare că actorul Vladimir Zelenski are prioritate. Se simte un suflu nou pe scena politică a Ucrainei. Dacă reuşeşte, Zelenski se plasează pe locul trei în lista învingătorilor în cursa prezidenţială din partea oamenilor de creaţie. După actorul Ronald Reagan în SUA şi scriitorul Vaclav Havel în Cehia. Va izbuti oare Zelenski să doboare în ansamblu întreaga nomenclatu- ră de la putere? Are şanse de succes. Deşi schimbarea preşedintelui nu coincide cu schimbarea concomitentă a nomenclaturii. Vladimir Zelenski şi-a câştigat popu- laritatea şi faima graţie unui film serial cu denumirea Servitorul poporului (Слуга народа). În ultimă instanţă, şi-a creat un partid cu aceeaşi denumire. Începutul e superb. Faza iniţială e relativ superbă la toţi politicienii. Apoi majoritatea trece printr- o fază dificilă, culminând cu dizgraţia populară. Lumea aşteaptă rezultate con- crete, nu promisiuni deşarte. Perioada de la conducere e aidoma unui examen lung- prelung cu săpuneală consistentă. Nu toţi rezistă. Zelenski e doldora de rezerve. E tânăr, are doar 41 de ani. Doi copii şi părinţi intelectuali. Oponenţii îl suspectează că s-ar afla sub tutela miliardarului Ihor Kolomois- ki. Iniţial, fiecare ne aflăm sub tutela cuiva. Cineva, cu bani, trebuie să te susţină. În caz de obţii victorie, depinde cum te achiţi cu binefăcătorul tău. Nolens-volens, prezentul Ucrainei, până la 21 aprilie curent, se plasează între trecutul lui Poroşenko şi viitorul lui Zelenski. Ce vom câştiga noi? Pământurile furate nu le vom primi înapoi. Scuze de rigoare – nici atât. Cu forţa armelor nu vom ataca Ucraina ca să le eliberăm. Suntem fricoşi şi slabi. Şi atunci? Ne bucurăm că vecinul din est se confruntă aprig cu un alt vecin mai la est, apărându-şi propria demnitate şi inde- pendenţă. Graţie acestei confruntări, ne sim- ţim şi noi apăraţi. Ce bine e când ai noroc. Te simţi un luptător ţanţoş şi umflat în pene, ne- făcând nimic. La ce bun să te trudeşti, când altcineva, luptându-se pentru sine, concomitent luptă şi pentru tine. Salut! Iulius POPA (ppiulius@yahoo.com Prezentul cu Poroşenko la trecut şi cu Zelenski în viitor? Binev-aţitrezit, unioniştilor! Somnsănătos,ACUM! N-am crezut niciodată că blocul ACUM va avea viaţă lungă. Aţi citit vreun rând de- al meu în care l-aş fi picurat cu vreo lacrimă de bucurie că a scos lumea-n stradă şi, de rând cu Usatâi al nostru şi Fâsu al lui Putin din mahalaua Sorocii, se revoltă răcnind împotriva regi- mului oligarh al lui Plahotniuc? Nu poate supravie- ţui o formaţiune politică, în spatele căreia stă un alt maher cu punga bucşită cu milioane, fugit de puş- cărie din ţară, care l-a găsit pe un Năstase (nu l-aş fi crezut niciodată, cu gradilocvenţa sa ponosită, că ar fi absolvit dreptul în România) să-i ia preaputerni- cului treuca avuţiei. Dar de-a dreptul am rămas surprins nevoie mare, că căpăţânele înfierbântate alepartiduţelor unioniste se vor întâlni aşa de rapid într-un Bloc, dând o lovitură zdrobitoare celor două partide din ACUM! Şi-n clipa când i-am văzut semnând acordul de constituire (ar fi fost mult mai sănătos să-şi dizolve parcelelepolitice de două parale într-un singur partid al Reîntregirii), m-a cercat regretul (dar unul sincer!)faţă de un istoric cu multe scaune la cap, Octavian Ţâcu, un politician ca ______Ţurcanu, capabil să intre în Cartea recorduri- lor Guinness la tempoul vorbirii, care s-au aventurat nu numai să intre în ACUM, dar şi să facă pledoarii gratuite (şi atât de puerile!) întru susţinerea intenţiilor nemaipomenit de bărbătoase ale acestei formaţiuni: de a face un guvern minoritar, cu nişte deputaţi, vânduţi steluţei roşii, care, ar răsturna, împreună cu umeraşii candizi ai Maiei Sandu şi umerii oţeliţi cu euro ai lui Năstase, zidul măroi, imperial al lui Plahotniuc. Dar atunci Năstase va trebui să mai ceară câteva milioane ţopăieşti pentru deputaţii socialişti cei mărunţi, care – oho! – se vând măşcat, nu numai cu gramul, dar cu chila de valută forte. Oameni buni, votanţii trebuie să-i cânte prohodullui ACUM. Trei sferturi dintre ei au convingeri unioniste sau chiar, ca şi colegii mei universitari, sunt unionişti veritabili şi au votat pentru această formaţiune, ca să nu li se ducă votul în caznaua roşie a fâsâitului prin palatele Moscovei, nici în cea a lui PDM, căci să crezi că steliştii sunt duşmani ai dictaturii e egal cu a crede că epava Voronin va veni a treia oară în fruntea şfichiului ăsta de ţară! Să fim serioşi. Să-i urăm lui ACUM somn sănătos! Va fi unul, la început, cu destule halucinaţii, dar i-a pus ştreangul la gât Blocul Unioniştilor. Şi mie nu-mi pare rău nicio picătură, văzând că în această perioadă post electorală a făcut nişte fiţe, că-mi ziceam că-i leit o domnişoară virgină, cu acte în regulă de la expertiza genicologică, dar care nu vrea să se mărite. Doamne fereşte!nici cu cavalerul cu cele mai numeroase moşii prin primăriile ţărişoarei, care îi propune postul de prim-ministru, ci ea vrea morţiş să rămână fată mare, cu aceea întreagă, dar să-i fie sclavi şi procurorul general, cu întreaga jus- tiţie, ba şi întreg legislativul! Mai mult ca atât, în afară de izrailitean cu cei şapte lachei ai lui, toţi socialiştii deşalaţi, cu coloana vertebrală paralizată, să-şi arunce imediat steluţele din frunte şi să adereze (e de dorit, s-o facă pe gratis!) la divizionul lor de 26 procente şi să-i lase pe dânşii să conducă ţara micuţă, deocamdată fără a năzui la Ţara cea mare. Pentru că lui Ţopăilă din Ger- mania, avid de putere, tot nu-i place, ca şi lui Plahot- niuc, să înfunde puşcăria. Rândurile ce le scriu sunt pentru Maia Sandu. Cât e încă tânără şi frumoasă, o rugăm să se mărite. Dar nu înainte de a săvârşi cât mai curând o faptă care, chiar dacă n-ar face-o o veritabilă Ioană D’Arc a Ba- sarabiei, cel puţin, i-ar rămâne numele înscris în Cartea de Onoare a Neamului: să adereze, cu tot PAS-ul ei, la Blocul Unioniştilor, să le sporească numărul în parlament (fiţi serioşi: un istoric ca Ţâcu nu va apăra cu demnitate ideea Reîntregirii în legislativ?!). Maia trebuie să înţeleagă: pe Năstase nu-l va convinge să facă asemenea lucru, că-l are în spate pe ştiţi voi cine. Cum poți dumneata, doamnă dragă, care ai pierdut scrutinul prezidenţial, sfătuită prosteşte de companionul dumita- le să anunţi în ajun că n-ai nevoie de sprijinul votanţilor PDM, dumneata, care ai anunţat într-un interviu că eşti gata să votezi Reîntregirea, dacă s-ar pune problema, cum îţi permiţi să-ţi înmormântezi cariera cu un infatu- at, care i-a aruncat unui ziarist: „Nu există prostie mai mare, decât unirea cu România”? Acum a venit timpul să-i doreşti echipei lui Năstase: somn sănătos! Acest om e un ghinionist în politică. Pentru că gândeşte şi face ce-i spune alt oligarh, patronul. Lasă-lsă doarmă de unul singur, cu micuţa armie a lui, de rând cu năpăs- tuiţii, care au meritat soarta celor care vânează banul şi se înstrăinează de neam. Gheorghe CALAMANCIUC
4 Literatura şi arta Nr.15 (3840), 11 aprilie 2019 În ziua de 14 iunie 2018, la Editura „Cartier” a avut loc lansarea a două volume consistente de proză ale scriitorului Mihail Gheorghe Cibotaru (M.Gh.C.) cu genericul „Către voi, prin lumina întune- ricului”. Participând la eveniment, am felicitat autorul şi reprezentanţii editurii pentru această minunată ispravă. Totodată, fiind admirator mai vechi al operei lui M.Gh.Cibotaru, cu prilejul dat am îndrăznit să nuanţez şi unele impresii personale despre scrierile autorului în genere. Le prezint punctat în continuare. · Stilul distinct de redare meticuloasă a evenimentelor, situaţiilor, detaliilor, nu- maidecât evidenţiindu-se pronunţat firul lucrării, astfel ca să nu rămână loc pentru vreun semn de întrebare. · Principialitatea manifestată de autor în toate condiţiile şi împrejurările. De exemplu, devenind (de la bun început) un militant al mişcării de renaştere şi eliberare naţională (nu cu „gura” şi „romantismul”, ci cu sufletul şi raţiunea), fiind încântat de dulcele nostru grai moldovenesc, Domnia Sa a afirmat şi afirmă constant că limba li- terară utilizată în Republica Moldova este Limba Română, aducând argumente con- cludente în favoarea acestui deziderat. Satisfacţia sufletească ce m-a copleşit lecturând cartea de memorii „Crestături pe tulpina unui destin”, care m-a readus ima- ginar pe meleagurile floreştene. Extrem de impresionante sunt caracteristicile atribui- te părinţilor, aprecierea rolului acestora în procesul de educare a copiilor etc. · Trăirile profunde, îngrijorarea autorului în legătură cu dezechilibrul ecologic ca urmare a unor acţiuni nechibzuite ale autorităţilor (stăvilirea cursului normal al râurilor, concentrarea şi specializarea în agricultură ş.a.). · Deportările staliniste şi consecinţele lor nefaste. · Combaterea consumului excesiv de alcool de către unii băştinaşi, precum şi a mistificărilor, a furturilor. · Exodul masiv al moldovenilor peste hotare şi tristeţea deosebită a autorului în legătură cu aceasta. · Generaţia nouă de specialişti care îmbină calităţile moştenite de la predece- sori cu noile primeniri, demolând conser- vatismul păgubos de tip sovietic – temă la care revine constant autorul. · Viziunile filosofice originale ale autorului faţă de fenomene ca „iubirea”, „viaţa” ş.a. Am mai menţionat, la acea lansare, că M.Gh.C., de-a lungul întregii sale cariere literare, a fost şi a rămas un scriitor realist, care redă cu lux de amănunte veridice eve- nimente din diferite perioade postbelice, dar şi contemporane. Ulterior, citind (cu creionul în mână, cum se spune) romanele, volumele de memorii şi nuvele lansate, m-am convins că şi în ele M.Gh.C. nu deviază de la principiile sale, dându-ne, în plus, noi lecţii de moralitate. De aceea, găsesc necesar (de cuviin- ţă, cum se zice prin părţile Floreştilor) să-mi dau cu părerea şi vizavi de aceste scrieri (cu excepţia celor asupra căror m-am pronunţat anterior: în revista „Via- ţa Basarabiei”, nr. 4, 2015, precum şi în volumul VIII al memoriilor „Labirintul Destinului”). Nu înainte însă de a aprecia la justa sa valoare şi conţinutul profund al prezentării volumelor „Către voi, prin lumina întune- ricului” în prefaţa intitulată „Nebănuitul drum de la întuneric spre lumină”, sem- nată de scriitorul Iurie Colesnic. Ea nu te lasă indiferent şi te îndeamnă să citeşti cele scrise pe întuneric de către M.Gh.C. Pre- faţatorul afirmă că autorul „… atacă teme fundamentale, dragostea şi ura, egoismul şi generozitatea, mărinimia şi nimicnicia, gelozia şi libertinajul, căutând o linie de conduită dictată de conştiinţă, provenită din educaţie, din tradiţie, din toleranţă faţă de cel care greşeşte. Fiindcă a greşi e la fel de omeneşte…” Impresionează şi disocierea argumen- tată (de I. Colesnic) a prozei lui M.Gh.C. în anumite planuri: memoralistic, etic, pu- blicistic, identitatea etnică, conştiinţa naţi- onală. Găsim şi aici constatarea că autorul este un scriitor realist, ale cărui etape ale creaţiei „sunt comparabile cu timpul în care au fost zămislite”. Cred că acest ade- văr poate fi confirmat de toţi cei care au citit operele lui M.Gh.C. Şi încă o concluzie absolut veridică din Prefaţă produce o impresie puternică: „Autorul este un tradiţionalist, convins de faptul că adevărul şi binele vor învinge. E o poziţie tot mai rar întâlnită în realitatea noastră, unde valorile morale s-au demo- dat sau chiar au fost distruse în esenţa lor. Aceste demersuri ale autorului ne duc la gândul că nu totul este pierdut, că noi, la fel ca şi eroii lui, putem renaşte sentimentele noastre din cenuşa în care au fost transformate”. Aşa este! Subscriu şi eu (în calitate de cititor al operei lui M.Gh.C.) acestor afir- maţii absolut veridice. Dar să trecem la reflecţiile propriu-zise pe marginea scrierilor în cauză. Cugetări asupra nuvelelor lui M.Gh.C. Ştiu că lui M.Gh.C. îi place termenul „proză scurtă”. Este simplu de înţeles la ce genuri de scrieri se referă acesta. Totuşi, ajuns la compartimentul „Nuvele”, am ho- tărât să apelez, încă o dată, la DEX (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996), pentru a concretiza că nuvela „…este mai amplă şi mai complexă decât schiţa, mai scurtă şi mai simplă decât romanul, care înfăţişează un episod semnificativ din viaţa unui sau mai multor personaje (prezentate în mediul social)”. Şi numai după ce m-am convins că pre- supunerile (închipuirile – de la Trifăneşti cetire) mele au substrat ştiinţific, am pur- ces la lecturarea şi studierea nuvelelor din volumul I al scrierilor. * * * Mai întâi, am luat cunoştinţă de nuvela „… Şi nu ne duce în ispită…”, al cărei fir roşu îl reprezintă ispita infidelităţii eroinei principale, Profira Badea („o idilă sanato- rială”), şi mustrările ei de conştiinţă pentru înşelarea soţului. Şi în cazul dat, M.Gh.C. abordează stilul filosofic de îmbinare a meditărilor cu realitatea, elucidând din nou şi predis- poziţia sa faţă de natură. Este vorba de asocierea de către eroină a zvâcnirilor ispititoare ale dragostei cu splendoarea florilor care-i aduc satisfacţie şi încânta- re. Ea încearcă chiar să compare „com- portamentul” florilor cu cel al oamenilor, atribuindu-le superioritate primelor. Mai mult, ea le „invidiază” pentru faptul că nu se dau duse în ispită, întrebându-l pe Dumnezeu de ce n-o ajută şi pe dânsa să fie la fel. O asemenea îmbinare compara- tivă a frumosului cu ispita demonstrează şi ea că, precum scriam mai sus, M.Gh.C. rămâne fidel stilului său scriitoricesc distinct, care cucereşte cititorul. La fel de convingătoare este şi filosofia trecerii peste ispita de a-ţi înşela partenerul conjugal, ea rezumându-se la superiorita- tea cugetului faţă de sentimentele de moment în luarea deciziilor. Cunoaştem că în viaţa reală au loc asemenea întâmplări, în urma cărora făptaşii caută ieşiri din încurcături pe care şi le-au creat singuri, lăsând la o parte raţiunea şi dând ascultare unor zvâcniri de moment ale inimii. Este bine că eroii principali ai nuvelei trec, treptat, peste bănuieli, mărturisindu- şi sincer faptele reprobabile (nelalocul lor), în speranţa că vor păstra familia. Anume aceasta lasă de înţeles autorul, care, încă o dată, ne dă o lecţie de viaţă. Tot aici găsim şi învăţăminte de moralitate, care reies din meditările eroilor nuvelei ca urmare a confruntării cu ispite de acest fel, cum ar fi cele ale Profirei Badea: „… de ce oare e atât de ciudată memoria noastră? O fugară şi întâmplătoare întâl- nire cu un străin, o mică jignire din partea celui apropiat, o simplă neplăcere sau, dimpotrivă, o plăcută surpriză ţi se întâm- plă, ţi se înşurubează în memorie adesea pentru totdeauna. În schimb, foarte des uităm lucruri şi fapte esenţiale, inclusiv principalul, cine suntem, de unde ne tragem şi încotro se cuvine să păşim…” În acelaşi context se înscrie şi întreba- rea din finalul nuvelei: „Ce ştim noi unii despre alţii, dar mai ales despre noi înşine pe parcursul timpului, pe care avem con- vingerea că-l stăpânim şi-l trăim?” Şi încă o nuanţă pe care nu o pot evita. Faptul că autorul ne-o prezintă pe eroina principală cu „ochi albaştri” ne demon- strează cât de mult ţine dumnealui la acest şarm al soţiei sale (dna Tamara), descris consistent în cartea „Crestături pe tulpina unui destin”. Tema ispitei amoroase, dar într-un context mai complicat din punct de vedere moral, M.Gh.C. o abordează şi în scrierea „Blestemul iubirii”. Principalul constă în faptul că, pe final, toate îndoielile se clari- fică, şi sentimentele reciproce de dragoste ale eroilor capătă dreptul la „legiferare”. Vor profita dânşii de această întorsătură a situaţiei? Autorul lasă continuarea medită- rilor pe seama cititorului. * * * În nuvela „Pragul”, autorul ne preîn- tâmpină să nu facem paşi nechibzuiţi. Este vorba despre greşelile unui personaj în raport cu familia, cu cei dragi, pe care i-a părăsit în urma unei întâmplări amoroase, dar şi despre conştientizarea, mulţi ani mai târziu, a prostiei făcute. Încercările acestuia de a se căi şi sugestiile de a reveni la relaţiile familiale de altădată nu-i impre- sionează pe fosta soţie şi fecior, care nu-i iartă trădarea. În contextul dat, extrem de explicită mi se pare poziţia soţiei protagonistului principal în momentul când acesta încearcă să-şi cerşească iertarea: „…Tărăboiul din casă, din curte, de oriunde, chiar de aduce multă nevoie pe cap, poate fi lichidat, ştergându-se urma. Dar cel din suflete, ce facem cu el? Mai ales când pică aşa, pe nepusă masă, ca din pod?...” Este şi aceasta o formulă alegorică de moralitate gen M.Gh.C., care urmează a fi însuşită de societate, mai ales de către cei din genera- ţia tânără. Cicatricele pe suflet din cauza trădării (în cazul dat – a unităţii familiei) nu dis- par niciodată. Iar prin gândurile, meditările celui vinovat autorul ne face, ne obligă să recapitulăm şi noi viaţa trăită: „Anii… Pe care noi îi dorim cât mai mulţi la număr, dar cărora nu le purtăm nici un respect. Îi irosim anapoda. Ne dăm seama de acest trist adevăr abia după ce ei trec. Înţelep- ciune întârziată… Egală cu zero…” Este, de fapt, o recomandare de a face un atare bilanţ şi, în caz de necesitate, de a introduce corectivele pozitive ce se impun pentru următorii ani de viaţă pe care ni-i mai dă bunul Dumnezeu. * * * Opera lui M.Gh.C., în mare măsură, (re)naşte, altoieşte cititorului sentimentul de a reveni (măcar cu gândul) la baştină. Oriunde ne-am afla, ducem dorul de locul unde ne-am născut şi am crescut până a ne lua „zborul” din cuibul părintesc. Asemenea trăiri are şi eroul nuvelei „Mlaştina”.1 Dar, de data aceasta, nu este vorba despre zvâcnirile legate de locurile natale, la întoarcere – după mulţi ani de despărţire de ele, ci de schimbările produ- se în acest răstimp. Bunăoară, mare i-a fost mirarea că pe locul unei mlaştini de altăda- tă a găsit zidită o biserică. Mlaştina aceea îi „înghiţise” fata pe care o iubea şi pe care n-a salvat-o, gândindu-se mai mult la sine şi fugind fricos de la faţa locului. Morala nuvelei constă în scoaterea la suprafaţă a adevărului despre întâmplare, chiar şi peste ani şi ani de zile. Aici, su- 1 Depresiune naturală de teren fără scurgere, în care se adună şi stagnează apa provenită din precipitaţii, din inundaţii sau din pânza freatică. (DEX-ul Limbii Române, Univers Enciclope- dic, Bucureşti, 1996). biectul „mlaştina” este utilizat vizavi de eroul ei negativ (şi în genere faţă de oamenii de acest gen). Astfel, interlocutorul oaspetelui venit de peste ocean îi reproşea- ză acestuia că a ştiut să observe, să oco- lească mlaştina şi, în faţa pericolului, s-o ia iute la picior. Şi mai departe: „…ni-i plin pământul cu fel de fel de mlaştini. Precum şi însăşi viaţa. Şi datoria noastră, ai drep- tate, e să ştim a le ocoli, a ne feri de ele, sau dacă se întâmplă să ne împotmolim, să avem curaj şi tărie ca să ieşim cu bine din îmbrăţişarea lor… Periculoase sunt toate mlaştinile – şi mari, şi mai mici, şi foarte adânci, şi nu prea, dar cele mai periculoase sunt cele din noi… Sufletul împânzit de mlaştini totdeauna e mai mascat, mai acoperit – nu de stuf, papură, rogoz, ci de făţărnicie subtilă, greu de observat.” Extraordinară comparaţie! Din neferi- cire, există şi astfel de oameni, împotmoliţi în mlaştinile proprii. M.Gh.C. le sugerează să iasă din ele cât mai pot s-o facă. * * * Despre omenie şi recunoştinţa ome- nească citim în nuvela „Ochiul de veghe”. Dar şi despre trăirile şi optimismul unui nevăzător. Ne dăm seama că ele (trăirile) sunt descrise în baza propriilor simţiri ale autorului (suferind şi el de o atare mala- die), care sugerează că vederea poate fi restabilită prin transplantarea ochilor sănă- toşi de la donatori. Nu cunosc dacă exis- tă asemenea cazuri reuşite, dar dorinţa de a-şi recăpăta vederea îl îndreptăţeşte pe M.Gh.C. să considere transplantul de ochi o metodă veridică. Revenind la termenii „omenie” şi „re- cunoştinţă”, descifrăm că nu toţi posedă asemenea calităţi. Sunt oameni şi oameni. Soţia eroului principal îl părăseşte pe acesta de îndată ce devine orb – în urma sal- vării unui copil dintr-o casă cuprinsă de flăcări. Iar mama copilului salvat i-a fost alături salvatorului ajuns nevăzător, susţi- nându-l o perioadă îndelungată de timp, ca, până la urmă, să-i doneze pentru transplant un ochi propriu. („Albastru”, bineînţeles. Cititorul ştie de ce.) Iarăşi avem o lecţie de morală a maes- trului-scriitor. În viaţa reală, cazuri de păcătuire în faţa lui Dumnezeu – prin părăsirea celor apropiaţi şi dragi în cele mai grele momen- te, când aceştia au nevoie de sprijin, – sunt mai multe. Cunosc, bunăoară, că renumitul fotbalist român M.N. a fost părăsit defini- tiv de consoartă, după ce acesta a rămas paralizat în urma unei nefericite căderi la pământ în timpul unui ordinar antrena- ment. Nu-ţi poţi închipui mai mari trădări în asemenea situaţii dificile. * * * Nuvela „Orfan cu patru părinţi” are ca temă, în general, exodul moldovenilor peste hotare pentru un câştig mai bun. Pe M.Gh.C. îl preocupă, îl doare acest fenomen de la apariția lui până în prezent. Îmi amintesc, în contextul dat, cât de des îmi vorbea (pe când activa în calitate de redac- tor-şef al revistei „Luceafărul”, organ de presă al Partidului Renaşterii şi Concilierii din Moldova, pe care-l conduceam în perioada postprezidenţială) despre consecinţe- le familiale nefaste ale plecărilor la câştig (divorţuri, copii rămaşi pe seama bunicilor sau chiar lăsaţi în grija străinilor etc.). Acelaşi dramatism conţine şi nuvela dată – prin meditație protagonistului, Du- mitru Grindă, privind trădarea tatălui său plecat peste hotare, unde şi-a creat o nouă familie, mama sa, rămasă acasă, procedând la fel. Până la urmă, tatăl lui cu familia sa cea nouă s-a oploşit în America, mama cu a ei – în Italia. Iar fiul, cu două mame şi doi taţi (precum ar ieşi), a rămas orfan. Sunt convins că cele descrise se bazea- ză pe fapte (întâmplări) reale. Cum, de altfel, şi în romanul „Bătăuşul”, despre care mi-am dat cu părerea în eseul pomenit mai sus. Merită atenţie, după mine, dialogurile filosofice (între părinţi) legate de peripe- ţiile (complicaţiile) vieţii, care survin şi atunci când idealurile creatorilor familiei coincid. Sunt foarte interesante deducţiile moralizatoare, chiar instructive pe tema dată. O altă problemă la care revine autorul se referă la năpasta patimii băutului. Cele descrise vin să preîntâmpine amatorii de alcool că de la o duşcă-două până la consu- mul fără măsură e o cale scurtă, pe care, de multe ori, nici n-o observi. Formula utili- zată în sensul dat de autor constă în sfaturi- le insistente ale soţiei (Olguţa) date soţului (Dumitru, eroul principal al nuvelei) „să lase păhărelul”, ca „să nu se deprindă”, consecinţele fiind bine cunoscute. Sunt convins că la noi, la moldoveni, majoritatea soţiilor procedează la fel. Iar în această bază mulţi iubitori de alcool reu- şesc să se dezbatere de această meteahnă, despre care M.Gh.C. scrie permanent – în concordanţă cu realităţile de la noi. Soţiile, bunele noastre soţii, luptă cum pot pentru păstrarea căminului familial. Aidoma eroinei scrierii analizate, Olguţa, pe care soţul o caracterizează ca „salvatoa- rea mea de înstrăinare şi de ispita paharu- lui”. Impactul pozitiv care a urmat a con- tribuit la „cimentarea” armoniei familiale a eroilor. Lupta a meritat! * * * După cum ziceam, tema dragostei (mai ales sub aspect filosofic) este practic per- manentă în operele lui M.Gh.C. Şi în nuvela „Vârticuşul” dăm din nou de „ispită”, dar şi de căutarea unui răspuns la întreba- rea privind trăinicia acestui fenomen mira- culos – dragostea. Personajul principal, Florin Alerguş, familist în toată puterea cuvântului, care, la o vârstă înainta- tă, se îndrăgosteşte de o altă femeie, primeşte răspunsul scontat şi poveţe de la un aşa-zis iu- băreţ, care în viaţa sa a schimbat mai multe soţii, ca până la urmă să rămână singur, fără nicio susţinere din partea foştilor „ai săi”. Interesantă este forma răspunsului, din care reiese că „Dragostea e un vârticuş. Din cele mai sălbatice. Căci nu te întreabă de nimic. Te rupe de la pământ, dacă nu ştii cum să stai ca să nu te rupă, şi te suceşte, şi te învâr- teşte după hatârul său, urcându-te în nori şi după nori ca atunci când socoţi că vezi toată lumea şi toată cât o vezi e a ta, apoi brusc îți dă drumul şi revii vertiginos îndărăt acolo de unde te-ai dat smuls… Şi dacă mai ai tă- rie, îţi revii cu încetul, iar dacă nu, gogeşti toată viaţa după acea „satisfacţie” vârti- cuşească…” Iar pe final, cel de a întrebat este sfătuit să nu repete rătăcirile celui ce i-a răspuns, să fie Bărbat în nobilul sens al cuvântului. Şi aici totul se încheie cu bine: îndrăgos- titul abandonează vârtecuşul şi revine în grabă acasă, la familie. Astfel, în această lucrare luăm cunoş- tinţă de un alt aspect al filosofiei dragostei. * * * În ultima nuvelă din volumul I al scrierilor impresionante ale lui M.Gh.C. „Dra- gostea: un dar? Sau un blestem?” desluşim meditări filosofice profunde despre feno- menul în cauză. Aici este evidenţiat sentimentul primei iubiri, care nu te părăseşte toată viaţa, chiar dacă ai încerca să-l izgoneşti din tine. Prin gura (spusele) unuia dintre personaje autorul sfătuiește cititorul să ocrotească acest sentiment. Căci e bine pentru suflet când are unde reveni „fie şi pentru câteva clipe, atunci când se pomeneşte cuprins de triste- ţe sau, mai ales, de zgâlţâirea prea aspră a vieţii, când are un punct de sprijin. E atât de important să ai unde te întoarce…” Dar nu toţi procedează astfel. Unii (în general dintre cei ale căror sentimente similare au fost respinse) se lasă duşi pe valurile urii, pentru a izgoni, a uita ca pe un blestem sentimentul iubirii. Dar nu le prea reuşeşte, fiindcă, în opinia unei eroine a nuvelei (citeşte: a autorului), „Dragostea e un mare dar. Poate cel mai mare dar din viaţa omului”. Paralel cu descrierea nedumeririlor şi căutării răspunsurilor la întrebările legate de dedesubturile fenomenului în cauză, autorul abordează şi un aspect de altă na- tură al vieţii moderne: reducerea interesu- lui multor contemporani de-ai noştri faţă de cărţi, care, în loc să fie citite, se pră- fuiesc prin librării. Confirm şi eu această concluzie realistă, în cunoştinţă de cauză. Consider, şi în această ordine de idei, că scrisul cu peniţa îşi are şarmul lui şi el trebuie utilizat în continuare, odată ce o bună parte dintre cititori preferă cartea tipărită. Vor reveni şi ceilalţi la acest gen de ediţii. Sunt convins! Referitor la romanele recente „Strigătul din vis” Fiecare operă scrisă de M.Gh.C. e citită cu interes, fiindcă trezeşte sentimente aparte şi prin abordarea a diverse aspecte din trecutul şi prezentul nostru ca neam. În romanul „Strigătul din vis” autorul, printr-un procedeu artistic original, ne conduce spre rădăcinile noastre daci- ce. Descriind vitejia dacilor, care nu s-au supus romanilor, retrăgându-se în munţi, regele Decebal alegând moartea decât să se predea, M.Gh.C. ne îndeamnă să ţinem mult la „fibra” de dac adevărat (viteaz, neînfrânt) din noi, să nu ne mulţumim cu situaţia de „cap plecat”, pe care, chi- purile, „sabia nu-l taie”. Căci afirmaţia că noi „De la Râm ne tragem!” se referă la „talentul de îngenunchere, la plecarea capului în faţa ocupanţilor”. Dă de gândit această constatare. Revenind la „fibra dacică”, accentuăm esenţa ei dezvăluită de închipuitul (de că- tre autor) străbunic dac, care i s-a arătat în vis eroului principal al romanului: „Fibra Dacică, ia aminte, e absolut Independen- tă de cel în care stă ascunsă încă până la naşterea lui. Ea e Veşnică. Dar dă de ştire că există doar cu ajutorul persoanei în ca- uză. E de ajuns ca acela să conştientizeze cine e, cine i-au fost strămoşii, şi să ma- nifeste respectul, dar şi dragostea pentru Istoria Neamului său, că Fibra răbufneşte din propriul interior şi îmbrăţişează în- treaga făptură gata să se încaiere la luptă cu cei de-i ameninţă şi trecutul, şi prezentul, şi viitorul…” În contextul dat, acest străbun dac ne porunceşte (sfătuie): „Amintiţi-vă de stră- bunii voştri Daci. Urmaţi-le exemplul. Şi chiar de vă pomeniţi în acele guri hapsâ- ne, feriţi-vă de măselele lor zdrobitoare şi ţineţi suliţa, paloşul, propriile unghii în gâtiţa lor. Să fiţi uniţi. Fibra dacică o să vă ajute neapărat!... Şi lăsaţi frica cea de sabie, care ar putea să vă linşeze de cap. Capul totdeauna trebuie să fie ridicat. Cât mai sus! Să vadă cât mai departe! Să ştie unde-i duşmanul şi cum să-l lovească primul…” Consider că aceste îndemnări, izbuc- nite din adâncul inimii şi raţiunii pămân- teanului nostru prozator, merită cele mai înalte aprecieri, fiindcă sunt nu numai impresionante, ci şi de învăţătură. În altă ordine de idei, maestrul-scriitor – cu bătaie lungă (ricoşeu) la alolingvi- concetăţeni de-ai noştri, care, stabiliţi cu traiul în Moldova, n-au dorit şi nu doresc să însuşească limba băştinaşilor (Limba Română) – ne prezintă episoade cu lecţii de învăţare a limbii române, din proprie iniţiativă, de către un militar rus, care-şi fă- cea serviciul într-o unitate a armatei sovietice situată pe teritoriul României, în perioada imediat următoare de după război. Exemplul dat confirmă încă o dată faptul că dulcea noastră limbă poate fi însuşită fără mare efort. Dorinţă să fie. Ne conving de acest lucru, bunăoară, voluntarii Corpului Păcii din SUA, sosiţi anual în Republica Moldova, care vorbesc fluid româna doar după câteva luni de stu- diere şi aflare în mediul nostru. Şi numai rusofonii încăpăţânaţi de la noi s-au împotrivit mereu vrerii noastre le- gale de a ne aşeza limba maternă în capul mesei, la locul cuvenit. Aceştia nu doar au ignorat s-o înveţe, ci au provocat, în baza dată, mişcarea separatistă cu consecinţe nefaste. Se simte că problema în cauză îl fră- mântă continuu pe autor. Şi abordarea ei în roman (în formula artistică gândită de dumnealui) mi se pare oportună. Stima şi dragostea faţă de Limba Ro- mână se manifestă şi în alte sujeturi. Bu- năoară, în cel vizând dorinţa personajului la care ne-am referit mai sus, Ivan Vasi- liev, ca şi a fiicei lui, Rodica, să cunoască această limbă – „o limbă atât de sonoră şi muzicală…” Cu siguranţă, o atare tratare a temei relaţiilor veneticilor cu băştinaşii de către M.Gh.C. constituie o nouă lecţie pentru alolingvi. Dea Domnul să le fie de folos. Mircea SNEGUR ÎNVĂŢĂMINTE DE MORALITATE (1) „…prin lumina întunericului” 27 august 1991. Proclamarea Independenței RM 3 septembrie 1990. Mircea Snegur a fost ales Președinte al Republicii Moldova

Nr_15.pdf

Nr_15.pdf

Recomendados

Más contenido relacionado

Similar a Nr_15.pdf(20)

Último(20)

Nr_15.pdf