1. Marii clasici este o etichetă postumă, referitoare la valorea
consacrată a operei (şi nu la curentul literar numit clasicism), dată
unui grup de patru scriitori: I.L.Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici
şi Mihai Eminescu .
Ion Creangă (1 martie 1837 – 31 decembrie 1889)este unul dintre
clasicii literaturii române alături de:Mihai Eminescu, I. Slavici şi
I.L.Caragiale. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi
povestirilor sale, Ion Creangă a intrat în istoria literaturii române, în
principal, datorită operei autobiografice „Amintiri din copilărie”. Fiind
în relaţii de prietenie cu Mihai Eminescu, a început să frecventeze
întrunirile societăţii literare Junimea, conduse de Titu Maiorescu şi a
publicat, în „Convorbiri literare”, diverse povestiri, anecdote şi chiar
Amintirile.
Ioan Slavici (18 ianuarie 1848 – 17 august 1925) a fost un scriitor şi
jurnalist român. Debutează în Convorbiri literare (1871), cu
comedia ,,Fata de birău”. Împreună cu Eminescu, pune bazele
Societăţii Academice Sociale Literare România Jună şi organizează,
în 1871, Serbarea de la Putna a Studenţimii române din ţară şi din
străinătate. La sfârşitul anului 1874, se stabileşte la Bucureşti, unde
este secretar al Comisiei Colecţiei Hurmuzachi, profesor, apoi
redactor la ziarul „Timpul”.
Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie) a fost un poet,
prozator şi jurnalist român, considerat de cititorii români şi de critica
literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română,
numit şi ,,luceafărul poeziei româneşti”. Eminescu a fost activ în
societatea literară Junimea şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul
oficial al Partidului Conservator.
Epoca marilor clasici
In deceniile care urmeaza Unirii Principatelor (1859), istoria tarii
noastre cunoaste cateva evenimente importante. Am vazut ca
scriitorii vremii au fost constienti ca “O era de renastere si civilizatie s-
a deschis tarii noastre“ (cum se spunea in “Revista romana” a lui
Odobescu).
Una dintre cele mai stralucite epoci din cultura noastra – numita
Epoca marilor clasici – este considerate pe drept cuvant aceea din

2. deceniile VII-IX ale secolului trecut, cand apar operele exceptionale
ale lui Eminescu, Caragiale, Slavici, Macedonski, Critica lui
Maiorescu, revistele “Convorbiri literare”, “Contemporanul” si
“Literatorul”. De aceasta epoca se leaga cateva din cele mai mari
realizari ale poeziei, prozei, teatrului, criticii si publicisticii nationale.
Junimea si “Convorbiri literare”.
Junimea a fost considerata in epoca si dupa aceea cel mai de
seama cenaclu si cea mai importanta societate culturala din istoria
literaturii romane. In 1867, Junimea scoate o revista proprie. Revista
se intituleaza “Convorbiri Literare” si primul numar apare la Iasi la 1
martie 1867. De aici inainte, activitatea societatii, se reflecta in
revista. Aceasta are o viata lunga in cadrul careia publica toti scriitori
de seama ai epocii : Mihai Eminescu (multe poezii), Ion Creanga
(amintirle, povesti), Vasile Alecsandri (pastelurile), Ion Luca
Caragiale, Ioan Slavici si numerosii altii.
Mihai Eminescu
Cel mai mare poet roman si unul din marii lirici ai lumii, Mihai
Eminescu, s-a nascut in 1850 la Botosani, si natura Bucovinei e de la
inceput prezenta in opera lui.
Prima poezie, care l-a facut cunoscut unui public restrans, este o
elegie fara titlu, semnata M. Eminovici si tiparita alaturi de alte sase
poezii intr-o brosura. Adevaratul sau debut literar se face insa la
revista “Familia” , in acelasi an (1866), cu poezia “De-as avea”.
Ne vom da seama mai bine de idealurile si de limbajul liricii lui
Eminescu in urmatoarele perioade.
Trei teme esentiale pot fi desprinse din poezia lui Eminescu, in jurul
carora se grupeaza elementele universului sau : natura, dragostea si
istoria.
1.Natura este una tipic romantica. Ea apare poetului sub doua
infatisari principale. Intai, ca toti romanticii, poetul e atras de o natura
de inceput de lume, de material care se naste din haos. El
imagineaza in “Scrisoarea I” un astfel de inceput si o astfel de
nastere a universului :

3. “La-nceput, pe cand fiinta nu eram, nici nefiinta,
Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,
Cand nu se-ascundea nimica, desi totul era ascuns…
Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns.
Fu prapastie? Genune? Fu noiam intins de apa?
N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,
Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,
Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.”
Aceste imagini cosmogonice le gasim si in multe alte poezii, ca si
in marele poel “Luceafarul”, unde Hyperion face o calatorie spre
originile universului, spre locul de unde totul se naste. De
romantismul acesta al viziunii se leaga la Eminescu predilectia pentru
universal noptii, al stelelor si al lunii, al visului, al imensitatilor, cum
sunt cerul si marea.
In al doilea rand, natura eminesciana se infatiseaza, mai ales in
poeziile de dragoste, ca o natura placuta, luminoasa, blanda si
ocrotitoare. Poetul nu e numai un iubitor de mari spatii cosmice,
departate si reci ca acelea de unde vine Hyperion in “Luceafarul”, sau
misterioase, nepatrunse, ca acelea din “Scrisoarea I”, ci si un iubitor
de spatii familiare, apropiate. Un astfel de spatiu este evocat in
poezia “La mijloc de codru…”:
“La mijloc de codru des
Toate pasarile ies,
Din huceag de alunis
La voiosul luminis,
Luminis de langa balta,
Care-n trestia inalta
Leganandu-se din unde…”
Aici observam cat de armonioasa este aceasta a doua natura
eminseciana. Cerul si pamantul se patrund, soarele si luna se

4. oglindesc in lac, alaturi de chipul iubitei. E o natura paradisiaca, in
care isi fac aparitia vietati obisnuite. Ea protejeaza pe intragostiti.
2.Dragostea (ilustrata in poezii cunoscute, ca: “Pe langa plopii fara
sot”, “Sara pe deal”, “Atat de frageda”, etc.), a doua tema, isi are
universal ei, direct legata de natura. In general, dintre cele doua
naturi pe care le-am notat la Eminescu, a doua cea familiar-
protectoare, formeaza cadrul obisnuit al dragostei. In “Lacul”,
“Dorinta” si in alte poezii, poetul isi cheama iubita “in codrul cu
verdeata” sau pe malul lacului “incarcat cu flori de nufar”; femeia, la
randul ei, vrea sa-l smulga din “nouri si ceruri nalte”, adica din visari
filozofice, si sa-l aduca pe pamant, alaturi de ea. Majoritatea
poemelor erotice ale lui Eminescu incep cu o chemare in aceasta
natura obisnuita (“vino-n codru la isvorul…”) si se incheie cu o stare
de visare, de placuta cufundare a gandurilor si a simtirilor in fosnetul
frunzelor, in murmurul apelor, in dulcea batere de vant. De fapt, acest
lucru arata ca iubirea este legata de natura la Eminescu intr-un chip
mai profund decat s-ar lega sentimentele perechii de indragostiti de
cadrul in care ei se gasesc. Iubirea e o forma de a participa la viata
lumii, a universului. Indragostitii ce se lasa in voia dragostei lor ajung
sa se contopeasca cu ritmul neobosit al naturii insasi. Nu-si pun
intrebari, ci viseaza cu ochii deschisi patrunsi de armonia codrului si
de muzica astrelor. Starea aceasta seamana cu somnul, cu visul, si
este esential romantica. Pentru romantici, natura este eterna, spre
deosebire de om, care e muritor. De aceea omul – prin iubire, prin
contemplatie visatoare, prin somn – aspira sa se contopeasca cu
natura: el vrea sa-si uite contitia trecatoare, sa se bucure de
eternitatea lumii insasi in care se afla. Iubirea e o cale de acces spre
eternitatea naturii.
3.A treia tema esentiala a liricii lui Eminescu o constituie istoria. Ca si
natura, istoria, ca tema a operei literare, reprezinta tot o descoperire
a romanticilor. In comparatie cu natura, care la Eminescu este eterna,
istoria e locul schimbarilor si de aceea ea se infatiseaza poetului ca o
expresie a stradaniei omului de a schimba destinul rau. Aceasta
stadanie este insotita de satisfactie,dar si de nemultumiri profunde,
ce genereaza uneori sentimentul zadarniciei. Memento mori,
subintitulat de poet “Panorama deseratciunilor”, este poemul
succesiunii civilizatiilor spre un scop adesea necunoscut.

5. Pe vasta panza a timpului se perinda “Codri de secoli”, “Oceane
de popoare”, de la primitivii care “In pustiu alearga vecinic, fara casa,
fara vatra”, trecand prin Babilon, Egipt, Palestina, Grecia, Roma,
pana la Dacia mareata si legendara. Dacia este evocata adesea de
Eminescu,in opozitie cu lumea decazuta in care credea a trai el
insusi. Tema poemului trebuie legata de prezenta “cugetatorului”,
care “gramadeste lumea intr-un singur semn”; cu alte cuvinte, cauta
sa afle intelesuri, sensul istoriei.
Trecutul acesta glorios se opune prezentului si in “Scrisoarea III”,
care se incheie cu un veritabil pamflet politic.Eminescu nu e numai
poetul evocarii unei istorii indepartate, ci si martorul uneia
contemporane.Rezumand aceasta a treia tema esentiala a licricii
eminesciene, putem spune ca istoria apare la Eminescu indisolubil
legata de ideea de patrie. El nu scrie despre tara doar cu ocaza
sarbatorilor nationale; lirica lui e permanent strabatuta de sentimentul
iubirii de tara.
CONCEPTIA DESPRE POEZIE SI MISIUNEA POETULUI
Aparuta in “Convorbiri literare” in 15 august 1870, “Epigonii” a
facut mare impresie asupra junimistilor “din cauza frumusetii
versurilor”, cum isi va aminti Iacob Negruzzi, si totodata datorita
“originalitatii cugetarii” cu care “negresit ca, in fond, nu era cu putinta
sa ne unim”.Din acest lung poem aflam prima oara ce credea
Eminescu despre poezie si poeti. Autorul evoca cu emotie “zilele de-
aur a scripturelor romane”, adica ceea ce el considera a fi fost epoca
de glorie a literaturii noastre, aceea cuprinsa intre sfarsitul secolului al
XVIII-lea si jumatatea secolului al XIX-lea. Eminescu stie prea bine
ca majoritatea poetilor acelui timp erau importanti nu atat pentru
valoarea in sine, estetica, a poeziei, cat si pentru sinceritatea
idealurilor lor patriotice. Lui Eminescu I se pare ca urmasii acestora
sunt niste simple “epigonii” care au pierdut orice sinceritate a simtirii.
Partea a doua a poemului este o satira la adresa epigoniilor, “simtirii
reci, harfe zdrobite”, “mici de zile, mari de patimi, inimi batrane,
urate”.
Sigur ca aceste idei trebuie interpretate ca expresie a unui
sentiment foarte subiectiv de nemultumire al poetului.In cea mai
stralucita epoca din literatura noastra, el vedea imitatia si lipsa

6. idealurilor. Junimistii nu erau de acord nici cu critica aceasta
exagerata a prezentului, in literatura careia ei credeau, nici cu
supraestimarea literaturii trecutului, pe care ei o credeau slaba.
Conceptia lui Eminescu difera de a lui Maiorescu in aceasta privinta.
Dreptatea era de partea criticului. Observam indiferent de justetea
unor consideratii, ca poetul pune un mare accent pe traditia
nationala, fiind un mare iubitor al istoriei tarii sale, ale carei figuri le-a
evocat.
PROZA EMINESCIANA.INCERCARI DRAMATICE
Desi poezia este partea cea mai cunoscuta a operei lui Eminescu,
ea nu e singura. Stim deja ca poetul a fost si unul din marii gazetari ai
secolului al XIX-lea, publicand mai ales in ziarul “Timpul” articole
politice sau pe diferite alte teme, care au avut un mare ecou in epoca.
Dar Eminescu a scris si proza literara. Prozele antume cele mai
cunoscute sunt nuvele “Sarmanul Dionis” si “Cezara”. Dintre
postume, vom aminti un roman netereminat din tinerete,”Geniu
pustiu”, la care se adauga numeroase alte povestiri, de obicei numai
schitate de Eminescu.
Incercarile dramatice ale lui Eminescu se compun dintr-un numar
destul de mare de piese de teatru incepute si neterminate de autor,
nueori doar din simlpe planuri si ciorne. Mai ales in tinerete, poetul a
fost urmarit de ideea de a scrie teatru. Nici unul din aceste fragmente
nu a fost tiparit de poet. Ca si o parte din proza si poezie, teatrul a
fost descoperit dupa moartea lui Eminescu, in manuscrisele pastrate
de Titu Maiorescu.
Toate aceste incercari sunt imporatnte pentru a vedea cat de
vaste erau preocuparile poetului si ce pondere acorda el istoriei
nationale ca sursa de inspiratie pentru scriitori.

7. In concluzie se poate spune ca Eminescu poate fi luat in
cosiderare ca un poet national dar si ca poet universal pentru ca, prin
valoarea operei, isi deschide aripile asupra unui domeniu de
sensibilitate si gandire capabil sa reflecte deopotriva ceea ce este
specific fiecarui popor in parte si ceea ce este comun tuturor
popoarelor la un moment dat.Eminescu reprezinta sinteza traditiei si
a noutatii, a elementelor artistice romanesti si a celor universale; prin
el, literatura noastra atinge o culme si isi face totodata iesirea
necontestabila in lume.
Ion Creanga
Ion Creanga este, ca scriitor, dupa marturisirile unora, o
“descoperire” a lui Eminescu.
Acesta l-ar fi indemnat sa scrie iar in toamna anului 1875 erau vazuti
impreuna la sedintele societatii Junimea.
Ion Creanga este scriitorul roman cel mai apropiat de spiritul
creatiei folclorice. Socotit la inceput autor “poporal”, el s-a dovedit, in
realitate, un artist profund original, care a creat, pornind de la folclor,
o opera de neta individualitate, cu elemente caracteristice, de
neconfundat, rezultat al unei inteligente artistice superioare si al unei
inzestrari lingvistice remarcabile.
Dupa aparitia povestilor, Creanga a publicat in “Convorbiri literare”
in 1881-1882 trei parti din Amintiri din copilarie. Partea a patra a
vazut lumina tiparului postum in 1892. Amintirile cuprind povestea
copilariei sau, mai degraba, spectacolul varstei fericite. Prin
amanunte, copilaria reconstituita a apartinut biografic lui Creanga,
prin semnificatie este universala, apartine tuturor.
Copilaria apare ca o epoca de aur, ca un taram al bucuriei si al
inocentei, fara griji si suspine, in care fantezia completeaza realitatea,
iar jocul este suprema preocupare.
S-ar putea spune, deci, ca in Amintiri, Creanga zugraveste
copilaria “vesela si nevinovata” si ca Nica este “copilul universal” de
pretutindeni si de oricand, in care toti ne regasim cu nostalgie.
Acestei copilarii ideale i se ofera un mediu real de existenta, un cadru
uman si geografic, care este cel al tinutului natal. Satul Humulesti
este taramul de basm al candorii infantile si chiar daca in realitate –

8. cum dovedesc documentele – era un sat mic cu oameni nevoiasi,
pentru Creanga era un sat mare, razasesc.
Din paginile Amintirilor iese cu pregnanta la iveala satul romanesc
traditional. Creanga cunoste psihologia oamenilor, raporturile lor in
viata sociala, superstitiile lor.
Aceasta opera cuprinde un numar relativ mare de personaje,
unele memorabile, fara insa ca scriitorul sa le acorde un relief
deosebit. Ele sunt conturate sumar, prin caracterizare directa, prin
actiune si prin vorbire.
Universul Amintirilor este atat de puternic dominat de
personalitatea lui Nica, incat intamplarile se structureaza in jurul
aceleeasi idei – a frumusetii copilariei – fara sa intereseze prea mult
ordinea desfasurarii lor.
Astfel realizata, “Amintiri din copilarie” ramane o opera unica in
literatura romana prin forta cu care a reusit sa comunice miracolul
copilariei, prin farmecul neegalat al limbajului si prin umor. Pentru
constiinta romaneasca, ea este amintirea copilariei fiecaruia din voi.
Respectand schema traditionala, Creanga devine original prin
abundenta detaliilor specifice, prin insistenta asupra aspectului
particular, prin nuantarea miscarilor, a gesturilor, a vietii sufletesti.
Creanga improvizeaza pe marginea schemei universale a basmului o
imagine a vietii taranesti de altadata, cu tipurile ei morale, cu traditiile
si obiceiurile ei, cu deprinderile de comportament si cu limbajul ei
specific.
Unitatea operei poate fi constatata si la nivelul stilului. Desi scrise,
frazele lui Creanga urmaresc sa creeeze impresia de spunere, ca si
cum ar fi adresate ascultatarilor, nu cititorilor. “Cu ochii pe carte,
ascultam o voce apropiata care, printre intamplarile communicate,are
variatii de ton, este serioasa si glumeata in sunetul ei, intervine ca a
doua expresie pe langa expresia literara” (Vladimir Streinu). De
aceea, principala trasatura a stilului lui Creanga este oralitatea, care
rezulta dintr-o combinatie inimitabila de procedee ale limbii vorbite.
Semnul distinct al oralitatii este, mai intai, abundenta expresiilor
onomatopeice, a interjectiilor si a verbelor imitative . Senzatia de
oralitate e provocata si de multimea expresiilor specifice limbii vorbite
( “vorba ceea”,”hat bine”,”si pace buna”), a zicerilor tipice, a
intebarilor si exclamatiilor (“ori mai stii pacatul!”,”grozav s-a
speriet!” ),etc. Orala e si sintaxa frazei. Autorul lasa cuvintele sa se

9. insire dupa o ordine a vorbirii, si nu a scrisului, unde topica e mai
controlata.
Toate aceste trasaturi pot crea impresia ca limba lui Creanga
reproduce exact vorbirea moldoveneasca de la mijlocul secolului
trecut. Dar, de fapt ne aflam in prezenta unui limbaj artistic, a unui stil
foarte original.
Umorul lui Creanga se vadeste, inainte de toate, in exprimarea
posnasa, in sucirea mucalita a frazelor, intr-o siretenie sintactica in
care cazi ca intr-o capcana. Alteori, cuvintele capata forme
neasteptate sau sunt asezate in combinatii surprinzatoare. Astfel,
mos Chiorpec, ciubotarul il intampina pe Nica strigand: “He,he! Bine
ai venit, nepurcele!”. Voia buna e intretinuta si de placerea scriitorului
de a-si presara naratiunea cu zicale, cu expresii populare si vorbe de
duh, prin care se caracterizeaza o situatie, se ingroasa o trasatura,
se face o aluzie sau, pur si simplu, se provoaca rasul.
Umorul e starnit prin alte procedee: prin caracterizare ironica, prin
nume sau porecle comice (“Trasnea”, “Gatlan”, “Duhu”, “Bodranga”),
prin autopersiflare, prin prezentarea unor oameni si scene care
starnesc hazul.
Ca tabloul procedeelor sa fie cimplet, sa le amintim si pe cele din
povesti: integrarea personajelor negative traditionale –
prostul,lenesul,zmeul,dracul,moartea,etc – intr-un univers comic.
Dupa cum se vede, umorul este la Creanga tresatura
specifica,semn de vitalitate, de veselie contagioasa, atitudine pe care
o propune cititorilor ca solutie de viata. Ca scriitor, Creanga este o
fiinta joviala si sociabila, care rade din inima, rade spre a starni hazul.
Rasul lui nu este un ras de distantare, care pedepseste, care
batjocoreste. Creanga nu este un satiric, rasul lui e mai degraba un
semn al dragostei de oameni, e un ras optimist, care elibereaza, care
creeaza buna dispozitie.
Desi simtul umorului este la Creanga o problema de temperament,
in opera el se realizeaza intr-o viziune si cu mijloace populare, ceea
ce este inca o dovada a faptului ca fondul sau spiritual primar este
echivalent cu fondul spiritual al folclorului romanesc. El se ridica la
nivelul cel mai inalt a artei literare culte, realizand o literatura cu
specific national, care a ajuns sa se inscrie I universal, prin faptul de
a fi fost mai intai romanesc.

10. Ion Luca Caragiale
Este unul dintre cei mai mari scriitori romani : “Arta dramatica si
nuvelistica a lui Caragiale poate servi de model pentru toate timpurile;
si cine-si da seama de bogatia de forme, cele mai multe din ele
desavarsite, ale povestirilor sale…nu poate sovai un moment sa vada
intr-insul pe unul dintre cei mai mari artisti literari ai tuturor vremurilor”
(M. Dragomirescu).
In totalitatea ei, opera lui Caragiale contureaza doua universuri
distincte: unul comic si altul tragic, cel din urma fiind ilustrat prin
“Napasta” si cateva nuvele, ca “O faclie de Paste” si “In vreme de
razboi”.
Celelalte piese de teatru si schitele alcatuiesc un univers comic
atat de original si de romanesc, incat a patruns in stratul cel mai
profund al constiintei noastre artistice. Replici intregi sau situatii
“caragialiene” apar spontan in mintea tuturor, fenomenul curent al
citarii dovedind extraordinara rezistenta a spiritului caragialian.
Prin schite se largeste considerabil orizontul uman si social
caracteristic operei comice a lui Caragiale. Scrise intre 1878 si 1909,
dar mai ales in jurul anului 1900 cand a avut un contract cu ziarul
“Universul”, adunate apoi in volumul “Momente” (1901), aceste
miniaturi literare au, fiecare in parte, un farmec deosebit, iar in
totalitatea lor contureaza o lume extrem de pitoreasca in infatisarile ei
publice si particulare.
Comediile sunt inspirate din viata burgheziei romane din a doua
jumatate a secolului trecut si surprind puternicul contrast dintre fondul
si forma, dintre pretentiile si realitatea unei clase care trece printr-un
moment favorabil afirmarii ei. Caragiale prezinta evolutia burgheziei,
formele prevenirii ei, trasaturile afisate si cele reale, ambitia si orgoliul
acestei lumi in transformare.
In comedii, Caragiale creeaza situatii si tipuri specifice de o mare
forta de sugestie. Personajele, memorabile, sunt realizate intr-o
viziune clasica, in sensul ca se incadreaza intr-o tipologie cosmica,
avand o dominanta a caracterului.

11. Una dintre cele mai apreciate comedii este “O scrisoare pierduta”.
In Cadrul acesteia, orizontul social si tipologic se largeste prin
cuprinderea marii burghezii romane, ajunsa la putere si roasa de
ambitii. Eroii piesei se caracterizeaza printr-o crestere brusca a
instinctelor de parvenire. Interesele lor, contrare la un moment dat, se
armonizeaza in final, pentru ca toti sunt niste vanatori de profituri intr-
un regin “curat constitutional”.
In cuprinsul scrisorii pierdute se intalnesc procedee , motive si
modalitati care actioneaza simultan, dramaturgul speculand
aspectele comice ale evenimentelor, ale comportarii oamenilor, ale
circulatiei ideilor si cuvintelor.
Exista, in primul rand, un comic al situatiilor, rezultat din fapte
neprevazute si din grupuri insolite (triunghiuri Trahanache –
Tipatescu – Zoe, cuplul Farfuridi – Branzovenescu, combinatiile
diverse de adversari etc.). Caragiale foloseste o serie de scheme
tipice cunoscute in literatura comica universala: incurcatura,
coincidenta, echivocul, revelatiile succesive etc. Fiecare scena in
parte si piesa in totalitatea ei se dezvolta pe astfel de scheme, incat
se poate afirma ca la Caragiale predominanta este o situatie comica,
in care evolueaza personaje cu trasaturi comince, avand idei si un
limbaj comic.
In al doilea rand, exista un comic al intentiilor, care reiese din
atitudinea scriitorului fata de evenimente si oameni. Substanta piesei
este supusa unor modalitati de tratare diferite: ironica, umoristica,
sarcastica, groteasca etc. Caragiale este un scriitor obiectiv, in sensul
capacitatii de a creea viata, dar nu e un scriitor indiferent. El pare ca-
si iubeste personajele, este ingaduitor fata de ele, dar nu iarta
trasaturile prin care oamenii devin ridicoli si le evidentiaza in mod
subtil, tratandu-i cu ironie, cu umor, punandu-i in situatii absurde sau
grotesti, demontand mecanismele sufletesti si reducandu-i uneori la
conditia simplificata a marionetei.
Exista, in al treilea rand, un comic al caracterelor. In comedia
clasica, principalele caractere comice sunt avarul, ipocritul,
mincinosul, gelosul, ingamfatul, risipitorul, laudarosul etc. Personajul
purtator al unui astfel de caracter este rezultatul unui proces de
abstractizare si tipizare, pentru ca esenta lui e ascunsa uneori sub
aparente inselatoare. Caragiale creeaza si el, ca rezultat al unui
asemenea proces, o tipizare comica, asa cum s-a aratat mai inainte.

12. In al patrulea rand, putem vorbi de un comic de limbaj cu totul
remarcabil la un scriitor care are capacitatea iesita din comun de a
retine cele mai fine nuante ale limbii vorbite. Procedeele comice cele
mai frecvente aplicate la acest nivel sunt repetitia aproape
obsendanta a unei specificitati de limbaj, care deplaseaza atentia de
la fondul comunicarii la forma ei, si interferenta de registre ale
limbajului, adica interferenta stilurilor.
Ion Luca Caragiale nu este un scriitor numai al romanilor. Pornind
de la realitati romanesti, creand scene si tipuri originale, el s-a ridicat
la o valoare artistica universala prin puterea de generalizare si
sinteza operei lui, prin increderea in posibilitatile omului de a se
perfectiona. Mesajul lui Caragiale este mesajul etern al artei, ceea ce
explica interesul constant fata de dramaturgia lui nu numai al
spectatorului roman, ci si al celui de pretutindeni, el fiind unul dintre
marii clasici.
Ioan Slavici
Ioan Slavici a fost una din personalitatile proeminente ale scrisului
romanesc. Format de Scoala Transilvaneana in spiritul dorintei de
neam si al pretuirii creatiei populare, Slavici isi desavarseste
invatatura – dupa obiceiul vremii – la Pesta si apoi la Viena, unde, in
anii studentiei, se imprieteneste pentru toata viata cu Eminescu.
Intors in tara, Slavici continua sa manifeste acelasi spirit activ.
Eminescu il introduce la “Junimea”, unde il cunoaste si se
imprieteneste cu Ion Creanga, avand preocupari si idei literare
asemanatoare.
Concomitent cu alte activitati, Slavici a desfasurat o prestigioasa
activitate didactica, predicand literatura, istoria si filozofia. A scris si
manuale scolare.
De-a lungul intregii vieti, Slavici a desfasurat o ampla activitate de
presa. Il aflam mai intai redactor la “Curierul de Iasi”, apoi timp de
cativa ani lucrand, alaturi de Eminescu si Caragiale, in redactia
ziarului bucurestean “Timpul”. Mai tarziu conduce cotidianul sibian
“Tribuna”, unde indrumeaza primii pasi in literatura si inlesneste
debutul poetului George Cosbuc. Impreuna cu acesta si cu Caragiale
fondeaza apoi revista “Vatra”.

13. Slavici a inceput sa scrie la indemnul lui M. Eminescu, care multa
vreme i-a facut cu discretie indreptari pe manuscrise. A debutat in
1871, la “Convorbiri literare”, cu comedia “Fata de birau”.
Dar ceea ce l-a impus in cultura romaneasca este, mai presus de
orice, vigurosul sau talent de prozator. Cele mai valoroase roade pe
care le-a dat acest talent al lui Slavici sunt insa cele din domeniul
nuvelisticii. Nuvelele, aparute in sase volume, au contribuit la
progresul literaturii romane in directia oglindirii realiste a vietii sociale,
prin evocarea procesului de formare a micii burghezii rurale si de
pauperizare a populatiei satesti, prin crearea de personaje
reprezentative, care intruchipeaza conflictele si trasaturile esentiale
ale acestei lumi. In nuvelele lui Slavici gasim, de asemenea, o
reflectare ampla a vechilor randuieli rurale, a obiceiurilor si datinilor, a
credintelor si superstitiilor, a moralelor si a prejudecatilor oamenilor
simplii.
Eroii lui Slavici, adesea conventionali, sunt construiti pentru a
ilustra anumite principii etnice, pe care omul trebuie sa le respecte in
viata, daca tine la linistea lui sufleteasca. Unul dintre pacatele pe care
Slavici le-a sanctionat necrutator a fost si ispita banului. In abordarea
acestei teme, el recepteaza modalitatile variate in care relatiile
capitaliste, ce incepusera sa patrunda in viata satului transilvanean isi
pun pecetea pe constiinta oamenilor. Aceasta tema a fost reluata si in
romanul “Mara”. Dar in niciuna dintre opere, Slavici nu a atins un
nivel atat de inalt al artei sale de prozator realist modern ca in nuvela
“Moara cu noroc”.
Tema acestei nuvele o constituie urmarile negative, consecintele
nefaste pe care setea de imbogatire le are asupra vietii sufletesti a
individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se afla
convingerea autorului ca goana dupa avere, in special dupa bani,
zbuciuma tihna si amaraste viata omului, genereaza numeroase rele,
iar in cele din urma duce la pierzanie. Aceasta convingere este
ilustrata cel mai bine in nuvela prin destinul cizmarului Ghita.
Devenit carciumar la moara cu noroc, el este un personaj puternic
individualizat, mai ales printr-o mare varietate de trasaturi sufletesti
contradictorii, izvorate din incompatibilitatea dintre atractia irezistibila
spre imbogatire si simtul innascut al demnitatii, dorinta lui de a
ramane om cinstit. Prin Ghita, Slavici exemplifica o drama a omului.
Slavici nu infrumuseteaza cu nimic viata personajelor sale.
Procentul de duritate si afectiune, de bunatate si rautate, de hotarare

14. si slabiciune pe care il aflam in fiecare din ele face din Slavici un
observator fara partinire, cu spirit realist desavarsit.
Dar in conceptia lui Slavici viata fiecarui personaj este vazuta ca
un destin propriu care oricum se va implini. De aceea el nu se simte
in niciun fel obligat sa explice nimic ci numai sa descrie cat mai fidel
intamplarile ce il imping pe fiecare personaj pe drumul destinului.
Astfel, observand dezumanizarea lui Ghita, Slavici noteaza : “Atat se
simtea de ticalosit si de slab in el insusi, incat nu ai putea sa-si dea
seama ce poate si ce nu poate sa faca si asa incetul cu incetul se
lasa in voia intamplarii”. Personajele insesi sunt convinse ca au o
soarta dinainte stabilita careia nu i se pot opune.
Arta personajului epic atinge in “Moara cu noroc” un nivel de
maiestrie ridicat si in ceea ce priveste portretistica literara. Portretul
fizic este concis, redus la esential, realizat aproape cu aceleasi
mijloace ca la predecesorii sai. Procedeul folosit de Slavici se
observa cel mai bine urmarind de-a lungul nuvelei modul in care se
incheaga portretul moral al lui Ghita.
Slavici da o mare atentie felului in care se exprima personajele,
stiind ca astfel poate patrunde intr-o sfera originala, unde receptarea
lumii si a vietii este mai autentica. Remarcabile sunt, in stilul lui
Slavici, expresiile, zicatorile si proverbele, anumite capitole ale
nuvelei ilustrand parca adevarul invariabil al acestora.
Avand in vedere contributia remarcabila a celor patru mari scriitori in
literatura romaneasca, scriitori ce apartin categoriei marilor clasici
atat pe plan national, cat si pe plan universal,putem afirma ca operele
lor si-au pus amprenta pe cultura poporului roman, au stabilizat si
inradacinat originile nobile ale romanilor,reusind prin acestea sa
ramana un adevarat model pentru urmatoarele generatii de scriitori.
Clasicismul (1750-1827)[modificare | modificare sursă]

15. Joseph Haydn (1732–1809) ca. 1770.
Secolul al XVIII-lea a fost o perioadă în care arti tii din diferiteș
domenii s-au distan at mult de stilul baroc, caracterizat prinț
ornamentul excesiv, adeseori greoi i adoptarea stilului simplu, lipsitș
de podoabe. Această tendin a i-a pus amprenta în principal înț ș
arhitectură i în pictură, dar i în muzică. Clasicismul a început înș ș
Fran a secolului al XVII-lea, pe timpulț Regelui Soare i s-aș
manifestat în alte domenii precum artele plastice, arhitectura iș
literatura, cel din muzică luând na tere un veac mai târziu. Curentulș
muzical este delimitat orientativ între anul mor ii lui Bach si anulț
mor ii luiț Ludwig van Beethoven, de i trecerea de la un curent la altulș
este treptată, iar limitele sunt aproximative.
Compozitorii trebuiau să compună după ni te reguli stricte, toateș
compozi iile trebuiau să aibă o anumită structură, de exemplu,ț
simfoniile trebuiau să con ină 4 păr i, în care prima parte este mereuț ț
allegro, a doua întotdeauna lentă, a treia în ritm de 3 pătrimi, iar
ultima din nou allegro, iar sonatele aveau următoarea compozi ie:ț
repede-lent-repede, fiecare parte având forma de lied. Cei mai
importan i reprezentan i au fostț ț Joseph Haydn (zis i părinteleș
simfoniei), Wolfgang Amadeus Mozart iș Ludwig van
Beethoven (compozitorul este considerat deseori romantic, datorită
simfoniilor i sonatelor sale, însă acestea au aceea i structurăș ș
specifică pieselor muzicale din această perioada, cu excep ia Sonateiț

16. nr.14, numită i Sonata Lunii, a cărei primă parte este lentă); deș
asemenea, au mai compus i Luigi Boccherini (cel mai cunoscutș
pentru renumitul său menuet), Antonio Salieri (cunoscut mai bine
pentru rivalitea sa cu W. A. Mozart, decât pentru muzica sa) iș
Leopold Mozart (tatăl compozitorului). Genurile preferate de
compozitori în perioada clasicismului muzical au fost simfonia, sonata
i concertul solistic (se trage din concerto grosso, gen specificș
barocului muzical).
Rolul poeziei in educatia copiilor prescolari
Autor: Anonim
data publicarii: 25.02.08
Share on facebookShare on twitterShare on
google_plusone_shareShare on pinterest_shareMore Sharing
Services1
În sistemul de învăţământ românesc educatoarea este definită ca fiind
o persoană specializată să transmită cunoştinţe copiilor preşcolari, să
le formeze acestora priceperi şi deprinderi, să le dezvolte trăsături
pozitive de voinţă şi caracter. Dincolo de rigiditatea unei definiţii însă,
educatoarea este acea fiinţă care are capacitatea de a înlocui multe
mame în acelaşi timp, oferind copiilor care-i sunt încredinţaţi
sentimentul de siguranţă de acasă. Este fiinţa sensibilă, capabilă să
patrundă în sufletul fiecărui copil cu care vine în contact, să-i înţeleagă
nevoile şi să răspundă acestora oferind şanse egale tuturor copiilor din
colectiv. Nenumărate sunt metodele clasice şi moderne care-i vin în
ajutor. Aspectul pozitiv este că fiecare educatoare poate să aleagă, în
funcţie de personalitatea şi vocaţia ei, metoda mijloacele şi procedeele
care le crede cele mai adecvate unui moment anume. <br

17. >
Vorbind despre poezie, aceasta face obiectul unor activităţi de sine
stătatoare, care vizează în principal dezvoltarea limbajului copiilor
preşcolari. În contextul interdisciplinarităţii vehiculate atât de mult în
ultimul timp, poezia poate însoţi copiii în orice moment al zilei şi poate
fi folosită de educatoare în orice tip şi categorie de activităţi. Chiar şi
activităţile matematice pot uza de poezie şi devin mult mai plăcute şi
accesibile.
De ce poezia? Pentru că aceasta se adresează în primul rând
afectivităţii copiilor, producînd multă plăcere prin rimă şi muzicalitate.
O singură strofă bine construită poate
transmite mai multe cunoştinţe decât o întreagă activitate şi poate
modela mai mult decât orice sfat sau concluzie moralizatoare prin
impresiile şi emoţiile puternice care le generează. Problema apare
însă atunci când ai nevoie de o astfel de poezie. Sunt atâtea momente
în care cauţi prin culegerile existente o poezie potrivită, cu un anume
mesaj, cu un anume conţinut şi nu eşti mulţumit de ceea ce ai găsit.
Există multe educatoare care rezolvă acest neajuns prin puteri proprii,
producînd literatură pentru copii. Personal am cunoscut multe colege
bine pregătite profesional, bune cunoscătoare a psihologiei
preşcolarului, a modului lor de a privi şi înţelege lumea înconjurătoare
şi care sunt creatoare de poezie pentru copii. În general, acestea se
dedică muncii pe care o fac, au o bogată experienţă pedagogică care
le permite să-şi raporteze poezia la nivelul de dezvoltare a copilului
atât din punct de vedere intelectual cât şi emoţional. Absolvente de
licee pedagogice, colegii sau institute pedagogice, le găseşti adesea
cu articole publicate în reviste de specialitate, preocupate de
problemele învăţământului preşcolar, cu idei, soluţii şi contribuţii la
dezvoltarea acestuia. De multe ori pe lângă truda neştiută de zi cu zi,
ele sunt coordonatoare, autoare şi coautoare la diferite culegeri şi
reviste de profil şi chiar autoare de cărţi didactice sau de versuri pentru
copii. De obicei scriu poezii din necesitatea profesională aparută în
cadrul desfăşurării activităţilor prevăzute în orarul zilnic, dar şi cu
ocazia diferitelor evenimente din viaţa grupei sau a gradiniţei, cum ar fi
serbările celor mici.
Un număr tot mai mare de educatoare îşi întocmesc singure
programele de serbare pe baza propriilor creaţii: poezii, dramatizări ale

18. poveştilor clasice realizate în versuri, şezători tematice, carnavaluri.
Multe din aceste creaţii le regăsim de exemplu în paginile „Revistei
Învăţământului Preşcolar Timişean” - redactor şef fiind doamna Silvia
Dan, institutor, inspector de specialitate în cadrul Inspectoratului
Şcolar al Judeţului Timiş - revistă care oferă cu generozitate spaţiu
pentru promovarea producţiilor literare ale educatoarelor. Pe lângă
această necesitate profesională, aş adăuga, ca motivaţie a apariţiei
acestei literaturi pentru copii creată de educatoare, bucuria de a
surprinde şi a da glas inocenţei copilăriei, trăirilor intense ale copiilor
pe care-i au sub privirile lor zi de zi şi nevoia de a da răspunsuri
multiplelor întrebări ale acestora. Educatoarele, sunt cele care se
apleacă cu sensibilitate şi pricepere asupra universului copilăriei,
descifrând pentru cei mici, prin versurile lor, tainele lumii imediate, ale
naturii şi oferind bucuria jocurilor şi farmecul ce însoţesc această
perioadă din viaţa noastră.</br
IMPORTAN A I ROLUL POVE TILOR IN DEZVOLTAREAȚ Ș Ș
COPILULUI PRE COLARȘ
Pove tile - fie ca sunt expuse oratoric, fie ca sunt citite - joacăș
un rol esen ial atât în educa ia, cât i în dezvoltarea copiilor.ț ț ș
Reprezintă un stimul pentru creativitate, o întărire a rela iei cuț
părin ii, ajută la dezvoltarea morală si îi înva ă săț ț
capete încredere în propriile for eț , dar i să pătrundă într-unș
univers fantastic plin de mistere si distrac ii. Pove tile nuț ș
trebuie niciodată înlocuite cu televizorul, desenele său
calculatorul!
Cu mult timp inainte ca micu u să meargă său să vorbească, el vaț
acorda o aten ie deosebită i va asculta ritmul vocii tale atunci când îiț ș
spui pove ti. Înainte de 6 luni experien a bebelu ilor cu pove tile esteș ț ș ș
asociată cu cea pe care o trăiesc când ascultă muzică. Ci irea sauț
spunerea pove tilor ajută copilul peste 6 luni să î i dezvolte maiș ș
repede limbajul. Acesta este unul dintre cele mai importante roluri ale
pove tilor la bebelu i. În plus, pove tile:ș ș ș
• ajută copiii să crească frumos i armonios:ș
• ajută la dezvoltarea i îmbogă irea imagina iei;ș ț ț
• ajută copilul să combată stresul;
• oferă un moment de relaxare;

19. • îi ajută să înve e mai multe lucruri despre ei însi i si despreț ș
lume în general;
• îi ajută să î i dezvolte interese proprii i să aibă oportunită i înș ș ț
acest sens;
• îi ajută să gândească singuri;
• îi ajută să ia decizi proprii, să înve e diferen a dintre bine si rău,ț ț
să facă judeca i de valoare;ț
• îi ajută să î i exprime propriile sentimente i emo ii mai bine;ș ș ț
• reprezintă pentru ei o formă de joc în care înva ă semnifica iileț ț
vie ii reale;ț
• dezvoltă încrederea în forte proprii;
• îndreaptă aten ia către aspecte pozitive ale vietii (frumuse e,ț ț
bucurie, dragoste etc.), dar fără a exclude partea negativă (binele
învinge intotdeauna răul, deci există i latura negativă expusă înș
pove ti);ș
• îi înva ă ce înseamnă prietenia; ba chiar î i aleg personajeț ș
de poveste care să le fie prieteni;
• le modelează un caracter puternic (din pove ti în care existăș
eroi, zâne, prin i care se luptă de la egal la egal cu mon trii i îiț ș ș
înving – insuflă copilului forta, curaj);
• dezvolta via a afectivă a copilului (il ajută să aiba acces laț
sentimente i trăiri specifice personajelor i să le transpuna în via aș ș ț
de zi cu zi);
• îi ajută să î i depaseascăș temerile i fobiileș (este indicat să
alegi pove ti care au personaje ce se confrunta cu anumite temeri).ș
Pove tile îi ajută pe copii să se simtă i confortabil i in siguranta siș ș ș
să creeze o legatură specială cu tine.Unele pove ti î i pot fi un ajutorș ț
de nădejde, pentru ca te pot ajută să răspunzi prin ele la unele dintre
cele mai inconfortabile întrebări ale copiilor despre: moarte, furie,
divor , iubire etc.ț
Multe pove ti au o morala la sfâr itul lor de care te po i folosi pentruș ș ț
a- i educa bine copilul. Reprezintă un instrument la-ndemână deț
educa ie i disciplinare. Prin expresiile literare întâlnite în pove tileț ș ș
pentru copii, ace tia î i dezvoltă vocabularul, înva ă cuvinte iș ș ț ș
expresii noi, reu esc să se exprime mai u or.ș ș Cum se aleg povestile
potrivite pentru copii?
Înainte de a alege o poveste, gânde te-te la copilul tau i la ceș ș
anume are el nevoie să în eleagă i să î i dezvolte la acea vârstă.ț ș ș

20. De exemplu, dacă îi este frică de întuneric, alege o poveste despre
un personaj care depă e te anumite frici, dacă se ceartă cu fratele,ș ș
alege una în care rivalitatea fraternală este depă itaș i în care cei doiș
fra i ajung să se în eleagă. Alege-i povestioare cu tematică, cu rolț ț
educativ care să aibă o influentă pozitivă i constructivă asupraș
lui. De asemenea, dacă animalu ul lui de companie moare, alege oț
poveste despre un copil care tocmai i-a pierdut animalutul. Dacăș
alegi să îi cite ti dinș cărti, atunci ai grija ca acestea să fie cât
maicolorate i pline de imagini pentru a-i fi mai usor copilului săș
asocieze ce spui cu imaginea.
În concluzie, putem spune că pove tile spuse copiilor oferă beneficiiș
multiple dar din păcate în zilele noastre părin ii neglijează acest modț
de a- i petrece timpul cu copiii lor, acest lucru duce la pierdereaș
interesului pentru lectură al copilului colar.ș
Pentru evaluarea efectelor lipsei lecturării de pove ti copiilorș
pre colari, am aplicat părin ilor un chestionar pe care-l vom anexaș ț
articolului de mai sus.
E antionul pe care a fost aplicat este alcătuit din părin i de la treiș ț
grupe de copii, iar educatoarele care ne-au sprijinit în acest sens
sunt :
- Ile Marioara(Orban)
- Ra iu Maria (Boc e)ț ș
- Morgovan Mariana (Pater)
- Puie Ileana (Petru )ș
Chestionarul a fost aplicat unui număr de 70 de persoane iar
rezultatul centralizarii arată că de i în procent de 100% copiilor leș
plac pove tile doar 7% din părin i citesc sau spun pove ti copiilorș ț ș
zilnic, 50% săptămânal, 43% recunosc faptul că citesc sau spun
pove ti copiilor foarte rar. În ceea ce prive te solicitarea copiilor de aș ș
li se citi pove ti, procentele sunt următoarele:ș
-45% solicită zilnic să li se spună pove ti,ș
-43%,uneori,
-12% foarte rar.
Chestionarul cuprinde i întrebări referitoare la frecven aș ț
împrumutărîi căr ilor de la biliotecă i achizi ionărîi de căr i dinț ș ț ț

21. librării. Responden ii afirmă că împrumută căr i foarte rar său delocț ț
(3% imprumută căr i), iar pentru a cumpăra căr i, doar 25% intrăț ț
lunar întro librărie iar 75% i mai rar. De i to i sunt convin i deș ș ț ș
valoarea educativă a căr ilor pentru copii i afirmă că to i copiii tiuț ș ț ș
să răsfoiască o carte fără să o rupă, biblioteca lor con ine pu ine căr iț ț ț
pentru copii (60%), multe 40%. Privitor la frecven a cu care suntț
folosite expresîi din pove ti de către copii părin ii afirmă că 61%ș ț
folosesc frecvent cuvinte său expresii din pove ti, 28% , rar i 11%,ș ș
deloc.
În urma studiului făcut i constatând că părin ii nu se preocupăș ț
suficient de satisfacerea dorin ei copiilor de a asculta pove ti ne-amț ș
înscris în proiectul na ional ,,Să citiim pentru mileniul III”, sperând săț
compensăm lipsă de timp i interes al părin ilor pentru beneficiileș ț
aduse de pove ti în via a copiilor.ș ț
METODICA ACTIVITĂŢILOR DE EDUCAŢIE MUZICALĂ ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREsCOLAR
Ca si activitati de sine statatoare, auditiile muzicale necesita o faza de pregatire si una de realizare.
Tehnologia didactica a desfasurarii auditiei muzicale
Auditia muzicala cuprinde urmatoarele momente:
 pregatirea copiilor pentru auditie;
 audierea propriu-zisa;
 reaudierea piesei (dupa caz).
PREGĂTIREA COPIILOR PENTRU AUDIŢIA MUZICALĂ
PROPUNĂTORUL COPIII
 Asigura disciplina prin formularea unor cerinte
potrivite activitatii: lin 10210v2120k iste, pozitie lejera de
ascultare.
 Creeaza starea afectiva generala propice
caracterului piesei de audiat, comunica datele necesare si
orienteaza gândirea copiilor spre problemele ce urmeaza
a fi rezolvate prin:
 Abandoneaza alte preocupari.
 Receptioneaza cerintele.
 Asculta, observa si receptioneaza, participa la
conversatie sau descriere;

22. - povestire, conversatie sau descriere legata de
continutul piesei si având ca suport o ilustratie, un
instrument, un portret;
- stabilirea elementelor ce trebuie urmarite în timpul
auditiei si crearea situatiilor - problema pentru copii;
- transmiterea unor date privind compozitorul, piesa,
interpretul, dirijorul;
- sublinierea caracterului muzicii, corelat cu
continutul de idei si sentimente;
 Receptioneaza;
 Asculta si receptioneaza;
 Interpreteaza exemple muzicale stabilite, recunosc
melodiile.
Metodele cele mai adecvate acestei etape sunt explicatia si conversatia, care trebuie sa îmbrace forme
adecvate, chiar poetice, pentru a creea starea emotionala si de asteptare, necesare contactului nemijlocit cu muzica.
Familiarizarea copiilor cu datele specifice creatiei muzicale se poate realiza eficient prin intermediul lecturilor
muzicale. Acestea prezinta continuturi specifice istoriei muzicii, formelor si genurilor muzicale într-un limbaj accesibil
copiilor.
Toate aceste date cu privire la compozitori, creatie si interpretare constituie achizitii importante pentru copii, ce
au rolul de a largi orizontul de cunoastere al acestora si de a le pune la dispozitie elemente suplimentare pentru
întelegerea corecta si profunda a unor lucrari muzicale pentru copii sau chiar celebre.
Finalul momentului pregatitor al auditiei poate fi însotit de stingerea luminii sau închiderea ochilor, procedee ce
pot apropia si mai mult activitatea din sala de grupa de atmosfera unei sali de concert. Urmarind izolarea ascultatorilor
de alti stimuli, mai ales vizuali, aceste procedee pot ajuta la sporirea randamentului perceptiei muzicale.
AUDIEREA PIESELOR
PROPUNĂTORUL COPIII
 Asculta, sugereaza starea de concentrare, traire si
întelegere a mesajului muzical.
 Asculta constient.
Audierea propriu-zisa echivaleaza cu depistarea imaginilor muzicale cuprinse în lucrarea propusa. Aceste
imagini nu se lasa usor descoperite, uneori fiind nevoie de reluarea unor auditii, fie în cadrul aceleiasi activitati, fie în

23. altele viitoare. Se recomanda deprinderea copiilor de a comunica raspunsurile lor la problema urmarita în auditie, numai
dupa încheierea acesteia si dupa consumarea ultimelor impresii si trairi generate de ea.
Efecte educative deosebite se obtin prin înlocuirea în auditii a înregistrarilor sonore cu interpretarile "pe viu"
ale educatoarei.
În acest caz, copiii, au un reper important în întelegerea muzicii, faptul ca aceasta este produsa de
instrumente sau vocea unui interpret care le este cunoscut, facându-li-se cunostinta si cu modalitatea concreta de
interpretare.
Un alt avantaj al acestei demonstratii directe este acela ca permite revenirea asupra unor fragmnte mai
dificile sau mai expresive.
Prezentarea educatoarei în calitate de interpret vocal sau instrumental poate stimula dorinta elevilor de a
învata sa cânte vocal sau la un instrument muzical.
COMENTAREA AUDIŢIEI
PROPUNĂTORUL COPIII
 Dirijeaza conversatia dupa un program prestabilit,
prin care urmareste gradul în care copiii au înteles piesa,
caracterul si destinatia ei si pot face asocieri cu alte piese
cunoscute.
 Raspund si formuleaza întrebari cu privire la
problemele neelucidate.
Comentarea auditiei de catre copii poate reprezenta pentru educatoare un exceptional feed-beck, dându-i
posibilitatea de a cunoaste reactiile copiilor, nivelul de dezvoltare a capacitatilor de receptare a muzicii, cât si dificultatile
de receptare care, uneori, tin mai ales de posibilitatea de a exprima verbal ceea ce ei simt.
Este momentul când copiii îsi pot comunica "descoperirile" lor legate de ceea ce li s-a propus si acestea pot fi
foarte diferite, pentru ca intervin elementele subiective ale perceptiei.
Aceasta etapa trebuie sa reprezinte faza constientizarii a ceea ce s-a intuit în momentul derularii auditiei, a
trecerii de la emotional la rational. Comentariile copiilor pot avea în vedere anumite elemente specifice ale lucrarii
audiate: genul de muzica, caracterul vocal sau instrumental, asemanari si deosebiri dintre lucrarea audiata si altele
cunoscute de copii, etc.

24. În general însa, discutiile vor avea în vedere, concordanta dintre continut si titlu, pe de o parte si concordanta
dintre acestea si propriile impresii, pe de alta parte.
Educatoarea trebuie sa încurajeze permanent comentariile copiilor care trebuie sa fie cât mai diverse.
O importanta deoebita trebuie acordata însusirii de catre copii a unor elemente de limbaj verbal specifice
muzicii si analizei creatiei muzicale.
Antrenarea copiilor în comentarea unei lucrari audiate este conditionata atât de profunzimea perceptiei din
timpul auditiei cât si de stapânirea limbajului prin care acestia sa-si exprime propriile impresii si trairi.
Aprecierea lucrarii audiate poate prezenta forme variate si de aceea este necesara formarea deprinderii
copiilor de a fi toleranti, de a accepta pareri diferite, mai mult sau mai putin originale.
Cu tact pedagogic va fi posibila stabilirea unui consens foarte apropiat de semnificatia reala a lucrarii.
REAUDIEREA PIESEI
Se impune pentru întoarcerea de la rational la emotional, la continutul propriu-zis al lucrarii audiate, mai ales
ca în aceasta noua faza copiii detin elemente suplimentare relevate de comentarea ei.
Din acest punct de vedere, reaudierea reprezinta o faza superioara, perceptia fiind sporita si de relevarea unor
aspecte discutate dar si de reabordarea a ceva deja cunoscut.
Daca este nevoie, piesa audiata se poate relua în activitatile urmatoare, sub forma unor exercitii si jocuri de
recunoastere.
În perioada prenotatiei auditia poate avea o desfasurare libera în ceea ce priveste comportamentul copiilor. Ei
sunt tentati sa se apropie de sursa sonora, sa vorbeasca, sa se miste, iar institutorul trebuie sa stimuleze acesta forma
specifica a copiilor de a intui muzica, de a o transpune în miscare si cuvânt.
Pentru eficienta auditiei muzicale este foarte important ca în organizarea ei, sa se implice metoda
problematizarii, în vederea trezirii interesului copiilor pentru aceasta activitate.
De exemplu:
- Ne miscam cum ne spune muzica!;
- Povestim ce ne spune muzica!
- Desenam ce ne spune muzica!

25. - Recunoastem un cântec!;
- Recunoastem un instrument!;
- Recunoastem o problema muzicala!.
 Auditia nu trebuie inclusa numai în activitati special destinate acesteia. Fiind un mijloc specific
educatiei muzicale, ea se poate utiliza eficient în fiecare activitate astfel: înlocuieste sau precede interpretarea
model a unui cântec ce urmeaza a fi însusit dupa auz;
 în fixarea însusirii unui cântec pentru a compara interpretarea copiilor cu cea înregistrata;
 dupa însusirea unui cântec, se poate audia altul, cu acelasi continut si caracter sau de acelasi
compozitor, pentru stabilirea asemanarilor.
Pentru a asigura caracterul de "spectacol" al activitatilor de educatie muzicala este bine ca auditia sa
constituie o surpriza pentru copii.
Trebuie depasita mentalitatea ca auditia poate fi programata doar la sfârsitul activitatii, fiind conceputa ca o
anexa a ei si nu ca o parte constitutiva, guvernata de obiective precise. Ea îsi poate gasi locul în orice moment al
activitatii, în functie de obiectivul prioritar urmarit de educatoare.
Practica mi-a evidentiat diferite procedee care au rolul de a trezi interesul copiilor pentru acest tip de
activitate. Deosebit de atractive pentru copii sunt concursurile care au ca obiect recunoasterea instrumentelor, a tipului
de muzica, a unor teme sau elemente sintactice sau de morfologie muzicala a unor piese audiate anterior.
În ceea ce priveste timpul destinat audierii, consider ca acesta poate fi extins progresiv printr-un consecvent
antrenament al copiilor. Se poate porni de la un spatiu de 3 minute, cât dureaza, de obicei, un cântec simplu, prezentat
la grupele mici pâna la circa 10 minute la sfârsitul prescolaritatii.
Repertoriul auditiilor pentru prescolari este foarte divers asa cum îl voi enumera mai jos, specificat de
programa, dar, în gradinita educatoarea are libertatea de a alege si alt repertoriu recomandat de Programa - instructiv-
educativa, potrivit nivelului de receptare al copiilor de interese sau de gustul estetic al copiilor si al cadrului didactic.
Un material deosebit de atragator si educativ, adecvat auditiilor muzicale pentru prescolari îl constituie muzica
populara româneasca. Jocurile instrumentale, cum sunt hora, sârba, brâul, calusul, interpretate la instrumente soliste
sau de catre diferite formatii instrumentale, pot servi ca material de auditie la fel ca si cântecele satirice (ex: ,,Mi-o
zis mama ca mi-o da!")
Treptat, daca auditiilor muzicale li se asigura permanenta continuitate, ca si o îmbogatire calitativa si
progresiva a materialului muzical audiat, se poate trece la audierea unor lucrari vocale si instrumentale mai dezvoltate

26. ca: fragmente din opere si operete, si alte dansuri clasice, diferite piese din genul muzicii cu program, suite
instrumentale, concerte instrumentale, sonate, simfonii, etc.
Nu trebuie uitat faptul ca, valoarea artistica si educativa a pieselor audiate conditioneaza mentinerea atentiei si
interesul copiilor pentru acest tip de activitate.
Pentru o mai clara evidentiere a acestui parcurs am extras din curriculum-ul de educatie muzicala obiectivele
de referinta si continuturile acestui domeniu într-un tabel ce surprinde evolutia acestora pe tot parcursul prescolaritatii.
REPERTORIUL AUDIŢIILOR MUZICALE - SUGESTII OFERITE DE PROGRAMĂ
1. Cântece pentru copii
2. Colinde
3. Muzica din folclorul zonal
4. Anotimpurile (fragmente)-A.Vivaldi.
5. Simfonia jucariilor-Leopold Mozart
6. Mica serenada-W.A.Mozart
7. Cântec de leagan-W.A.Mozart
8. Sonata pentru pian ,,Alla Turca"-W.A. Mozart
9. Uvertura din opera ,,Nunta lui Figaro"-W.A.Mozart
10. Simfonia nr. 40 în sol (partea I ) W.A.Mozart
11. Simfonia nr. 101 ,, Ceasornicul"-J.Haydn
12. Simfonia nr. 94 ,,Surpriza"-J. Haidn
13. Fur Elize-L.V. Beethoven
14. Simfonia a VI-a Pastorala L.V.Beethoven
15. Valsuri- J.Brhams
16. Cântec de leagan-J.Brhams

27. 17. Momente muzicale -Fr.Schubert
18. Scene pentru copii (pian)-R. Schumann
19. Frumoasa din padurea adormita - P.I.Ceaikovski
20. Mazurci-FR.Chopin
21. Uvertura la opera ,,Oberon"-K.M. von Weber
22. Menuet- L. Boccerini
23. Humoreska-A. Dvorak
24. Valsuri- J. Strauss
25. Uvertura la ,,Visul unei nopti de vara -"F. Mendelsson Bartholdy
26. Suita ,, Impresii din copilarie"(fragmente)-G.Enescu
27. Rapsodiile române nr.1 si 2 - G. Enescu
28. Suita ,,La seceris"-T Brediceanu
29. Miniaturi pentru pian- Sabin Dragoi
30. Divertisment rustic- Sabin Dragoi
31. Suita în muntii Apuseni - Martian Negrea
Bibliografie:
 Ligia, Toma-Zoicas- Sensuri si modalitati de valorificare a auditiei muzicale în Educatia prin arta si
literatura. Studii, Coordonator stiintific-Dumitru Salade si Rodica Ciurea, E.D.P., Bucuresti, 1973, p. 109.
 M. Ed.C. Programa activitatilor instructiv educative in gradinita de copii, editia a II-a revizuita si
adaugita, Editura V& INTEGRAL, Bucuresti, 2005.
În 1889, anul morţii lui Eminescu, Titu Maiorescu întreprindea prima
exegeză cuprinzătoare asupra vieţii şi creaţiei marelui

28. poet, Eminescu şi poeziile lui. Studiul lasă limpede a se înţelege că
opera eminesciană reprezintă o sinteză a trei surse fundamentale:
- personalitatea psiho-intelectuală a poetului;
- cultura lui de amploare europeană;
- profunda cunoaştere a literaturii naţionale de până la el, cu tot ce
avea ea mai reprezentativ: literatura cronicarilor, literatura paşoptistă
(Epigonii, partea I) şi, îndeosebi, literatura populară.
Într-adevăr, Eminescu valorifică artistic ştiinţa, filozofia şi ritmul istoric
al veacului său în Geniu pustiu, roman neterminat, şi în
poemul Împărat şi proletar; filtrează, cel mai adesea, prin doctrinele
filozofice ale lui Immanuel Kant şi Arthur Schopenhauer, dar şi ale
altora, înţelepciunea anticilor, căreia-i dă expresie sensibilă
în Glossă, Cu mâne zilele-ţi adăogi..., Te duci... ori în
nuvela Sărmanul Dionis; ridică pe culmi nebănuite dragostea de
patrie prin fervoarea cu care cultivă istoria şi peisajul românesc în
poeme ca Scrisoarea III, Călin (file din poveste), Mureşanu (tablou
dramatic); pune poezia cultă într-o relaţie de profunzime cu folclorul
românesc şi mai ales cu numeroasele lui ecouri mitice
în Luceafărul, Muşatin şi codrul, Povestea Dochiei şi ursitorile, Ce te
legeni..., Povestea teiului, Strigoii, Mai am un singur dor etc.;
încheagă imaginea marilor geneze ori prăbuşiri cosmice
în Scrisoarea I sau Luceafărul; se lasă pătruns de sentimentul etern
dureros al ireversibilităţii timpului în Trecut-au anii...,Revedere sau O,
rămâi; face reflecţii amare sau orgolioase pe marginea condiţiei
creatorului de geniu în amintitele poeme Scrisoarea
I şiLuceafărul; evadează, când şi când, în fantasticul peisaj cosmic,
împreună cu Hyperion din capodopera lui absolută, ori cu Dionis
(Dan) din nuvela Sărmanul Dionis; trece cu fierul roşu al pamfletului
peste aspectele revoltătoare ale societăţii din vremea lui
în Scrisori (I, II,III); pune luna, codrul, lacul, izvorul, vântul, steaua,
teiul, pasărea - motive poetice atât de frecvente - să circule liber în
lieduri, romanţe, idile, elegii (Somnoroase păsărele..., Pe lângă plopii
fără soţ..., Dorinţa, Lacul, Floare albastră, Sara pe deal) ori nuvele
(Cezara, La aniversară), împletind indestructibil sentimentul iubirii cu
natura.

29. O tematică lirică întinsă duce la convingerea că Eminescu reprezintă
saltul suficient, el singur, să proiecteze geniul creator românesc în
sfera valorilor universale. Devine astfel posibilă şi obligatorie
raportarea poetului nostru naţional la marii romantici ai lumii: la
Friedrich Holderlin, Novalis, Friedrich Schlegel, August Wilhelm
Schlegel, Ludwig Tieck, Clemens Brentano ori George Byron, la
Alphonse de Lamartine, Victor Hugo, Giacommo Leopardi ori Henrich
Heine, la Aleksandr Puşkin şi Mihail Lermontov.
Toată această explozie creatoare, greu de imaginat la 1848 în tânăra
literatură românească, se nutreşte permanent cu acumulările făcute
anterior de poeţii ce scriseseră „o limbă ca un fagure de miere”.
Eminescu i-a continuat. El duce la bun sfârşit proiectele literare
ciclopice ori sarcasmul social ale lui Ion Heliade Rădulescu sau
meditaţia social-filozofică începută de Grigore Alexandrescu;
continuă, în pagini nepieritoare, evocarea istorică iniţiată deCostache
Negruzzi; dă expresia cea mai pură elegiacului sentiment al iubirii
pus, la 1840, pe corzile lirei de către Dimitrie Bolintineanuori creează
imagini fantastice luxuriante, pe urmele unor balade ale aceluiaşi; în
fine, învaţă de la Vasile Alecsandri, „rege-al poeziei”, să viseze „cu
doina tristă a voinicului de munte” să povestească „cu basmul” şi „să
râdă printre lacrimi”, înfiorându-se de „farmecul sfânt” al iubirii, ori să
evoce”-n dulci icoane a istoriei minune”, întrecându-şi, în cele din
urmă, maestrul. Avea, de aceea, dreptate George Călinescu, la 50 de
ani de la moartea poetului, să scrie: „Opera literară a lui Mihai
Eminescu creşte cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiţie şi este o
exponentă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului
autohton”.
Dar dacă Eminescu devenea, la sfârşitul veacului trecut, piscul cel
mai semeţ al romantismului românesc, el era, în acelaşi timp, un
precursor al poeziei moderne din Europa şi de la noi. În toată
contradictoria ei dezvoltare, creaţia poetică a unor poeţi,
precum Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, George
Bacovia, Lucian Blaga ori Ion Barbu se defineşte prin raportare la
poezia lui Eminescu. Orgoliul romantic eminescian, de atâtea ori
rănit, dar de puţine ori explodând în violenţe de pamflet, va cunoaşte
la Macedonski o manifestare protestatară fără limite, în primul rând în

30. ciclul Nopţilor. Pesimismului metafizic al marelui poet îi va răspunde,
peste decenii, tristeţea covârşitoare şi concretă, transfigurată prin
simboluri culese tot în realitatea imediată, din poezia bacoviană.
Preocupărilor eminesciene de a configura poetic un fond sufletesc
prelatin, de sursă dacică, le vor răspunde, între cele două războaie
mondiale, aceleaşi strădanii pentru o mitologie românească, de sursă
tracică de această dată, din partea lui Lucian Blaga. Multiplele
năzuinţe spre cunoaştere, prezente în mai toată creaţia eminesciană,
vor găsi ecouri în chinuitoarele întrebări din lirica lui Tudor Arghezi.
Până şi Ion Barbu, poetul atât de diferit de colegii săi din generaţia
interbelică, va găsi cu cale să dea baladei sale Riga Crypto şi lapona
Enigel o cheie de interpretare, afirmând că aceasta reprezintă
„un Luceafăr întors”.
Peste atâtea corespondenţe tematice însă, se arcuieşte, suverană,
diferenţa specifică a limbajului poetic al fiecăruia dintre aceşti mari
poeţi, care au înţeles că nu mai pot scrie la fel cu inegalabilul lor
înaintaş, că, dacă omul şi problemele lui le impun aproximativ
aceeaşi tematică, contribuţia lor trebuie căutată şi găsită în alte
mijloace de expresie din rezervorul inepuizabil al limbii române.
Vom înţelege şi mai bine locul lui Eminescu în literatura română dacă
ne vom întoarce la studiul din 1889 al lui Titu Maiorescu şi vom
pătrunde fraza profetic-oraculară ce-l încheie: „Acesta a fost
Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte
prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub
auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în
poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi
punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului
cugetării româneşti”.
Maiorescu înţelege, încă în anul dispariţiei marelui poet, că acesta
devenise o piatră de hotar în evoluţia literaturii române: o sinteză şi o
amplă deschidere spre alte orizonturi. Trebuie relevată apariţia
literaturii fantastice prin prozele romantice eminesciene şi prin

31. operele (basme culte, nuvele) de inspiraţie folclorică ale celor patru
mari clasici. În acest context, Eminescu este creatorul adevăratei
proze romantice, de substanţă, lipsită de clişee şi poză. Tot acum se
poate vorbi de adâncirea procesului de dezvoltare a perspectivei
estetice a realismului prin proza lui Creangă
din Amintiri... şi Poveşti, prin nuvelele lui Caragiale şi Slavici şi prin
romanele celui din urmă, în primul rând prin Mara.
Sensurile adâncirii realismului se manifestă în următoarele direcţii:
- surprinderea particularităţilor esenţiale ale vieţii satului prin
caracterele umane create de Creangă în Amintiri... şi Poveşti, ceea
ce ne trimite, în egală măsură, mai ales dacă luăm în seamă intenţiile
moralizatoare bine strunite totuşi de autor, şi spre clasicism;
- apariţia unor elemente naturaliste insinuate prin studiul, la diferite
niveluri, asupra laturii psihologice a personajelor surprinse în diferite
momente de criză morală cu tendinţă spre patologic; este cazul
câtorva nuvele ale lui Caragiale şi în primul rând al celei intitulate În
vreme de război;
- surprinderea şi crearea unei imagini artistice a relaţiilor de producţie
incipient capitaliste, cu toate implicaţiile lor în viaţa oamenilor, prin
romanul Mara, de Ioan Slavici.
Odată deschisă calea spre proza fantastică, aceasta va fi continuată
în variate forme şi cu metode diferite de prozatori precum Gala
Galaction, Cezar Petrescu, Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu. Pe
Creangă îl va continua strălucit Mihail Sadoveanu, ducând mai
departe - şi întregind-o - imaginea artistică a vieţii şi felului de a fi ale
moldovenilor, dar într-o proză nu numai realistă, ci şi romantică.
Nuvela şi romanul psihologic, ale căror baze au fost puse de
Caragiale şi Slavici, vor fi dezvoltate, din perspective estetice şi cu
metode permanent moderne, de către mari prozatori precum Liviu
Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Marin
Preda.
Realismul rezultat din studiul relaţiilor sociale, ilustrat în chip strălucit
de Slavici în romanul Mara (dar şi în nuvele), va fi îmbogăţit şi

32. adâncit, cu aspecte noi, aparţinând altor etape istorice ale societăţii
româneşti, de aceiaşi prozatori. În fine, obiectivitatea şi obiectivarea,
deziderate imperioase ale realismului, care-şi găsesc o primă
expresie în proza lui Slavici şi Caragiale, vor fi atinse deplin în ceea
ce s-a numit realismul dur al unora dintre romanele lui Liviu
Rebreanu.