1. DAN TIPURIŢĂ
DIAMANTE PE
COROANA ALBĂ

7. 7
AM RENĂSCUT
Am renăscut într-un secol
pieritor
cu un crez voievod
peste un principat
aproape,
punte între două oglinzi
din care
în ochiul interior
imaginile sunt gene
sub pleope,
cu vocea ta, măsură
în timpan,
îmrăcată în costum
de înger,
aripa ei bătând la un liman,
o poartă
spre oceanul meu
de sânge.

8. 8
ZI ALBĂ
Zi albă,
fiica nopţii de cu zare,
fermecătoare,
falsă
şi confuză,
te ascunzi sub umbra-mi trăitoare
ca marea strânsă-n clopot
sub meduză
colind cu tine ţărmul învechit,
adus
cu valul timpului
la capăt.
un vas de humă
fără vâsle,
rostuit,
cu lanţul de mătase
încă
fără lacăt.

9. 9
STELUŢA
E vremea preschimbării stelelor în rouă,
timpul de aşteptare al zilei s-a încheiat,
pâinea nopţii e împărţită-n două,
una spre pomenire, alta spre iertat.
Tu caută-ţi steluţa în rouă dacă poţi
şi tăinuieşte-o-n lacrimă sub pleoapă,
vor coborî în zori cetele de hoţi
cu razele după un bob de apă,
să-ţi fure din priviri abisul tău căprui
ascuns după un curcubeu de geană,
închide-ţi ochii să nu dai nimănui
steluţa din privirea ta drept vamă

10. 10
Doar seara să o arunci în constelaţii,
când astrul tunde iarba în apus,
să nu mai strălucească pentru alţii,
numai privirea mea ne e de ajuns.

11. 11
ORAŞUL ALB
Vin din oraşul unde timpul
e oprit,
limbile de ceas sunt învârtite
hipic,
soarele arde-n vatră
la focul cel mai mic,
urşii în tomberoane jertfesc gunoaiele
mitic.
O pace somnoroasă ca predica
îţi pătrunde
cu umezeala serii sub bluză,
lângă piept,
degetele nopţii te vor urca
pe unde
nici gândul meu nu ajunge,
cel vertical,
cel drept.
Te ţine Caraimanul de rochie
cu talpa,

12. 12
fereşte-te, îi scapă braţul dintre stânci,
trimite o răsuflare rece
din înalta
Siberie
până în cerul fântânii tale
adânci.

13. 13
*
* *
Aici se plămădeşte ziua
de azi pe mâine,
doar verdele din cetini e veşnic,
e peren,
în noapte nu se aude nici un lătrat
de câine
când şina urcă-n lună
pe un şuierat
de tren.
De frig se scaldă-n lacrimi şi flacăra
din mine,
trebuie să vină-n sănii
doctorii de minţi,
vântul din pădure trimite oftări
de bine,
stelele nebune iernează
mai cuminţi.
Te naşti cu fulgii,
albe scutece de iarnă,

14. 14
când mori, destinul sobru ţi-i cerne
lângă cap,
chiar ielele pădurii au pelerina albă,
bătând zăpada-n cuie,
copitele de ţap.

15. 15
*
* *
Când zorii îşi dizolvă,
băute de lumină,
negurile nopţii,
veşmânt de Caraiman
îşi înalţă pe catargul de stâncă
pânză fină
corabie câmpiei
pe marea
închisă în lan.

16. 16
*
* *
Aprinde Caraimanul
gornind din răsuflare
priveghi de cruce sfântă,
sobru,
înalt
şi drept,
pentru toţi Ionii morţi
fără lumânare
cu flacăra pe sânge
un plumb aprins
în piept.

17. 17
ÎMPREUNĂ DRUMUL
Îmi odihnesc privirea
pe zâmbetul tău drag
ca aerul într-o alveolă pulmonară,
avem de traversat un singur prag,
cum trece drumul
pe sub un praf de ţară.
Te ţin de mână printre credincioşi
cu taina vieţuirii lor
în rând
la schitul inimii
unde monahi pioşi
ne mângâie cu mirul în cuvânt.
Ţin strâns desenul palmei tale-n mână,
să nu-şi aleagă viaţa
o cale de întors,

18. 18
noi,
două fuioare împletite împreună
în jurul unui drum
îmbătrânit de tors.
Ne aşteaptă o cale lungă
de ani sau luni,
cu bucurie, cu tristeţe,
cu înfrângeri,
când cerul se va tulbura-n fântâni
şi penele vor atârna mai greu
pe îngeri.
Vine un tren cu drum numai de dus,
ce lasă-n urmă un gol,
o mare adâncă,
plecăm din răsărit înspre apus
către cetatea neclădită încă.

19. 19
DOUĂ CUVINTE
Te-aştept să vii pe litera din ziar
trecând ca un vârtej prin semafoare,
alături răsucim pe-un fus orar
acelaşi fir de viaţă curgătoare.
Ne ştim de-atâţia ani şi tot mai rar
cuvântul se desparte de articol,
ne-am scris aceeaşi soartă într-un chenar,
am înroşit acelaşi auricul.
Acum tu eşti o literă-ntr-un titlu,
eu, descompus, silabă-ntr-un cuvânt,
hârtia s-a-nvechit urmându-şi ritul,
cu amintirea unui brad căzând.
Curând ne vom divide într-un multiplu,
hrănind aceeaşi floare cu pământ.

20. 20
ZIUA ACEASTA
Ziua aceasta martie şi-a pus
o mască întunecată
şi lichidă,
e frig în suflet
şi mai sus,
de unde curge ploaie rece
şi acidă.
Sculptez în trup de aer
un cuvânt,
ca meşterul îmbrăţişând
în piatră
părul acestei ploi
spălând
piciorul acelui sfânt
care a înviat
o dată.

21. 21
PE CÂMP
Pe câmp cu numărate paie
fără soţ,
când soarele-i căpiţă-n vârful furcii,
răpesc
din ochii vulpii
privirile de hoţ
şi fur pârâul
de sub talpa luncii,
Îl aşez superb colier de ape
să-ţi strălucească
gând al meu
la piept,
prelung ca pielea înnoită de pe şarpe,
cel înţelept,
cel mai perfid,
cel drept.

22. 22
POVESTE DE IARNĂ
Povestea spune că o lună
cam bătrână,
s-a îndrăgostit de un soare
mai bătrân,
mama Lactee îi veghează,
într-o rână
alăptând o constelaţie
la sân.
Soarele era lăsat la vatră,
îşi isprăvise slujba
la cătane,
acum era
într-un part time la şatra,
sufla într-un foc
de alămit cazane.
Ţigăncile îl împărţeau
în salbe,

23. 23
să strălucească-n piept de sărbători,
târziu dormeau în prunci
pe versuri albe,
murind
şi înviind
de mii de ori.
Cum să înţeleagă luna
că-i doar o himeră,
o cârpă roşie
pe un fuior de cer,
iubitul ei,
în zori oprit
într-o barieră
de colţul unui câine
din cartier ?

24. 24
ZORI DE ZI
Îţi voi picta pe umbră
o poezie
cu tuşul verde
al firelor de iarbă,
ce-o voi purta în noaptea
argintie
cu umbra pe sub pielea ta
cea albă.
Când dimineaţa se va rupe
în două
şi soarele va creşte
înalt şi drept,
îţi va citi din boabele de rouă
versul meu înrourat
pe piept.

25. 25
METAFORA
Ziua de astăzi a evadat
din iarnă,
lanţurile-s topite în apa de metal
santinela rece a adormit,
din armă
i-au căzut gloanţele
ploaie
pe geam.
Pun la vânzare comoara din vocală
pentru urechea cinstiţilor
boieri,
pe un colţ de suflet
prima mea petală
din ziua de astăzi
în glastra ce a fost ieri.
Fraza poartă parură de mireasă,
inima pluteşte ca gândul
în pas de dans,
metafora cu plecăciune aleasă
le mulţumeşte
pentru banul
fals.

26. 26
UN GÂND
Mă voi închide în nume
ca într-o nucă,
lăsând un gând încuietoare,
semn,
să pot ascunde spaima dorului
de ducă
în lumea trăitorilor
în lemn.
Dar mă gândesc cum te-am lăsat
afară
ca pe o poezie ştiută pe de rost,
amintirea părăsită într-o gară
prin care geana timpului
a fost.

27. 27
JERTFĂ
Prea îndurătorul ţărm,
sub ce blestem
şi-a păstrat destinul său
de vatră,
de a înghiţi corăbiile de lemn
şi a da în schimb scheletul său
de piatră?
Aşa-şi jertfeşte anii
trăitorul,
murind câte puţin la şapte zile,
cum şi-a jertfit o coastă
Adam,
iar Creatorul
iubind-o pe Eva a văzut
că e bine.

28. 28
DILEMĂ
La ceas de mântuire să plec sau să te aştept,
mi-e inima pustie şi sufletul stingher.
Statuia Libertăţii arzând, cu braţul drept
focul iluminării, arată către cer.
Gazela îşi alege din timp ochiul de tigru
în care să se admire când zace într-un canin,
şi săngele de struguri se află-n echilibru
când îşi doreşte calea din must să treacă-n vin.

29. 29
MĂ ASCUND
Mă ascund sub epidermă-n libertate
ca bobul de porumb închis în sac,
trupul s-a-ndrăgostit de sănătate
de când moşeşte taina unui puiuţ de rac.

30. 30
SECERIŞ
Pentru că lanul
s-a iubit cu un tren
între un august
şi-un oftat de câine,
a fost cu fierul dezgolit
obscen
şi îi găsesc culoarea pielii
în pâine.

31. 31
O SEARĂ LA CÂMP
Un vis de maci m-a-nsângerat în seară,
mii de aştri rotesc un câmp de floare,
când va zbura spre nicăieri mai de cu vară
voi fi mai învechit cu o lumânare.
M-aş agăţa de-un abur de căruţă,
din colbul lui îmi cos veşmânt domnesc,
să-mi lumineze calea o drăguţă
spre o căpiţă cu parfum ceresc.
O văd venind într-o rochiţă albă,
în lan de grâu tomnatic o aştept
despovărându-mi, ca pe-o sfântă salbă,
povara răsuflărilor din piept.
Las lanu-n van cum vrea să ne bârfească
prin spicele din grâul năduşit

32. 32
pe care cu simţire omenească
în seară cu albastru l-am sfinţit.
Dar lanu-i pedepsit cu gest sever,
că şi-a iubit prea mult doar o câmpie,
îşi pătimeşte bobu-n colţ de fier
şi-a prins deja miros de brutărie.

33. 33
VREMEA REA
M-aş transfuza în sărbători pascale,
oasele mi s-au albit de ger,
căldura s-a furat prin tribunale,
ziua e cât bobul de piper,
mă-ntind cu luna caldă-n braţe
învelind-o cu un abur de lătrat,
de frig, o hematie se desface,
să se-ncălzească într-un alt bărbat.
Umblând prin sanatorii de prin toamnă
astrul se tratează de pistrui,
stejarul atârnă spânzurat de o creangă,
şi-a dat frunza pe doi ochi căprui

34. 34
*
* *
Ne-au spus să respirăm
doar prin balcoane
să ne iubim cu un sentiment absent,
că viscolul
răzbate prin betoane,
între Kamciatca şi Chitila
e curent,
oceanul doar a plâns
nişte meduze
când a aflat teribil fără glas
că vremea rea
pe puntea dintre buze
s-a aruncat şi a murit
un ceas.

35. 35
CLIPA
La urma urmei clipa-i
ca musca pe o vacă,
bâzâie şi pleacă
spre-un câmpenesc destin,
doreşte toată plasma
în trompă să-i încapă,
dar sângele-i otravă
şi iarba e venin.

36. 36
ZI ALBĂ, DRAGOSTEA MEA
Te pândesc dintr-un ventricul transparent
cum te naşti şi cum te-nalţi timidă,
îngenunchez cu sângele un moment
să te desmierd cu vocea lui fluidă.
În globul iernii ninge, de cristal,
cu ochi albi şi reci, în fum de şatră
soarele stă rob la un ţigan,
îşi explodează un atom pe vatră.
Te admir cu vocea iernii de amiază
cântând solistă-n corul de tramvaie,
când trec maşinile în trombă şi cabrează
îmi cazi în braţe rece şi bălae.
Spre seară colindăm pe bulevard,
împachetăm amurgul pentru noapte,

37. 37
îmbrăţişaţi cădem într-un înalt
de unde fulgii se albesc cu şoapte.
A doua zi te-aştept cu gând curat
nerăbdător dintr-un axon în altul,
mai vechi cu o zi, mai scump cu un carat,
dar te revăd cum te-nroşeşti cu altul,
cum tatuându-ţi epiderma-n edituri
te vinzi ce-ai fost cu ziarul pe tarabă.
Eu, cavalerul melancolicei figuri
colind poteca unui om de treabă.

38. 38
POEZIA
Cred că la poezie nu vii
ca la urs
aruncând cu pietre
spre cine ţine lanţul
măsurând cu palma timpul scurs
la încheietura dintre un pas
şi altul
mai cred că poezia este un destin
şi că poetu-l poartă ca pe-un desen
în palme,
gând pomenit de lume cu untdelemn şi vin
când uneori
se moare în versuri
albe.

39. 39
*
* *
Să bei licoarea frazei
până la fund,
prin ea întrebi oracolul,
să-l crezi,
răspunsul e-n metaforă mai scump,
ascunde taine,
duhuri,
să le vezi,
ca în somnul ce îţi lasă
dinadins
doar ochiul interior să îţi vegheze
dacă focul din vertebre
ţi s-a stins
si-n sânge
hematiile
sunt treze.

40. 40
*
* *
Floare apărută-n plină vară,
bun prilej de coacere târzie,
geana timpului mi-a apărut şi mie
la soroc, când iarna e de zară,
toamna-i dusă-n pană de aripă,
doar decembrie-I captiv într-o barbulă
de cocor întârziat o clipă,
amăgit de un trup de libelulă,
îmi colind ca vulturul răcoarea
săgetând cu ochi de pradă un vers,
cel ce a răsărit din întruparea
ca din ou, a unui pui,
şi în sens invers.

41. 41
*
* *
La noi totu-i precis
şi logic
de când e timpul
scurt
şi sfânt,
păcatul pătrunde ontologic
în viaţa trăitorului
de rând.
Iese ca rândul ce l-a scris
în carte
cu literele negre
rând
pe rând
şi îi rămâne taina
după moarte,
o carte albă ca un trup
plăpănd.

42. 42
ALEA JACTA EST
M-am gândit să inventez balconul,
s-aduc un trubadur de la hotar,
să-ţi pun în braţe goale Rubiconul
silabisind sonatele la zar,
să cânt cu tine o nouă marseillaise
abordând desigur un ton major,
iubirea noastră să rămână în anamneză
o ghilotină dintr-un vechi decor.

43. 43
SOARELE
Vine din zări ca în caleaşcă un rege
pe un drum de rug şi prăfuit de salve,
din sânul aurorei îşi alege
soldaţi mărşăluind în versuri albe.
Eu stau timid şi înecat în şoapte,
lumea se zăreşte prin veioză.
Un tren desparte zorile de noapte.
Mă lepăd de întuneric prin osmoză.

44. 44
BILETUL PENTRU RAI
De unde-mi iau biletul pentru rai
în ţara asta cu mistere unde
poetul s-a arat cu un tramvai
şi un preşedinte vechi cu gloanţe nude,
unde s-au brevetat pupări pe fese
şi au crescut în loc aripi de zei,
mărul a obosit să îi mai pese
că l-au muşcat milioane de femei.

47. 47
PLOUĂ
Plouă din noapte, plouă din zori, plouă din zi,
plouă pieziş şi plouă vertical,
te-ai topit în mine, eu în norul gri
prin care curgem ca o sevă, vegetal.
Mă cuprinde teama, plouă maladiv,
dinspre borduri se deshumează peştii,
un soare ca un rac bolnav şi depresiv
învins, în ploaia rece îşi dizolvă clestii.
Îngeri de apă-mi pătrund în capilare
şi diluează plasma dintre hematii,
priviri lichefiate, pe gene migratoare
plâng diluvian şi ochii mă părăsesc pustii.
Vulturi transparenţi au devenit pedeştri,
râsul de copil plânge pe un geam,

48. 48
din închisoarea apei evadează peştii,
respir apos şi alveole nu mai am,
inundă un aer rece mucegăit şi fungic,
insinuant pătrunde, otrăvitor, perfid,
adeveresc în mine blestemul Demiurgic,
mi-e dată pătimirea şi să trăiesc lichid.

49. 49
PRIVIRE DE TOAMNĂ
Vin neguri cu văz rece
din miazănoapte adus,
privirea umezită
spre vie mă îndeamnă,
copacul s-a înroşit cu roşu vin
de apus
şi a căpătat culoarea mustului
de toamnă.
Prin ochiul unei frunze veghez copacul
în drum,
din rădăcină până în păsări călătoare,
cum se împarte clipa de acum
între secunde
şi frunze migratoare.
Aniversează astăzi a câta desfrunzire,
în alveola unui fagure

50. 50
de timp,
m-aş destrupa ca el
bolnav de nemurire
împaturindu-mi seva
şi murind
un anotimp.

51. 51
PANTA RHEI
Te port în ochii stropilor tâlhari
ce fură norii într-un sac de lună,
în ADN-ul ploii când apari
cu strălucirea bobului de spumă,
în venele prin care mă inund
cu sentimentul unui gram de sânge,
ce ţi-a băut otrava până la fund,
duhul tău prin hematie-mi curge.

52. 52
SFÂNTA LUMÂNARE
În vânt copacu-i clopot
cu limba
verde frunză,
binevesteşte vremuri cu semne
cum or fi,
se dăruieşte ploii
după vânt ascunsă
cu rădăcina-n temniţe de stâncă
cenuşii.
Se contopeşte secunda-n apa serii
şi se măsoară timpul cu paşii
în urcuş,
se nevoiesc izvoare topind
în mustul toamnei
cu braţe cristaline stâncile de pluş.
Aşa ne urmăm
timpul,
urcând numai ce suntem,
dând stăncilor tăioase sângele nostru
lavă,

53. 53
sorbind la buza vremii
ce ni s-a dat să bem,
un dram de fericire, un vis,
dulce otravă.
Aici la noi apusul
ţine lumina-n geană,
e dată demiurgic, lucind,
în fiecare, după o lege sacră,
pământeană,
o zi, o săptămână,
un an,
o lumânare.

54. 54
SFÂNTA LENE
Din lumea ei adusă o tăinuiesc sub bluză,
o nidez cu gândul pe un divan în trunchi,
mă ascund ca umbra de soare sub o frunză
şi-mi trag un val freatic aproape, pe genunchi.
Vântul a închis ochii şi uşa spre răcoare
lăsând în anvelope săgeţile de zgură,
de-atâta nemişcare şi lene blocul moare,
bălteşte în mângâierea rigolei la bordură.
Sedusă burlăcia a-ntinerit pe altul
plecând să se distreze spre ţara nimănui,
maşina lor de lene a părăsit asfaltul,
rulează în plictiseala unor dulăi sătui.

55. 55
ZECE TABLOURI DE TOAMNĂ
I
La rădăcina crengii se spun poveşti
cu zei,
şi îşi dispută ziua
verzi cavaleri
în zale.
Un glas înlăcrimează
strălucitori şi grei
doi ochi de apă
în roua
din palma dumisale.
E o zbatere continuă de palme
mari şi mici
aplaudând frenetic soarele
ce apare
pe care-l vezi departe,
dar el răsare
aici,
în oglinda fiecărei frunze
călătoare.

56. 56
II
Plouă cu zori,
plouă cu timp topit,
fluidul unor vieţi ce curg
spre mare,
cu rudele, cu prietenii,
cu tot ce am trăit
ne vom vedea
ca-ntr-un acvariu
acolo fiecare.
Când voi veni, să te revăd
meduză,
stăpănă absolută
peste un tărâm lichid.
Mă voi ascunde sub trena ta
ca sub o bluză,
sub care,
toată iubirea mea
să o închid.

57. 57
III
E o linişte de toamnă,
cu sufletul
în surdină
te regăsesc ascunsă în cenuşa unui gând,
un strop de rouă
pudrat în clorofilă
cu firele de iarbă iubindu-te
pe rând.
Pleci apoi pe o frunză,
un porumbel de pace
în care albul păstrează un duh
de câmp
verzui,
plopul îţi răsuceşte un fir de cer,
îţi face
în jurul tău o haină,
o taină,
o nu ştiu cui.

58. 58
IV
Sufletul frunzei s-a amăgit
iubind
mirifica atingere a penei
albe,
muşchiul pădurii aleargă
după un nord
de argint
ce l-a pierdut pământul
din axa
unei salbe.
Un glas de rouă abur ridică
din pământ,
îşi ispăşeşte osânda plăcerii vinovate
de-a fi iubit o iarbă
aducând
în amintiri talazul
acelei mări secate.

59. 59
V
Cu degetele ude cănd ploaia te-a iubit
mângâindu-ţi coapsa
de marmură sărată,
era numai oceanul
ce te-atingea cu un infinit
de albastru cer senin
lichefiat odată.
Vreau să îţi acopăr cu şoapta
un cuvânt
cel mai frumos
rostit în lumea noastră,
acuma, când oceanul păşeşte
pe pământ
înveşmântat în umbra lui albastră.

60. 60
VI
La dulce ţărm se duc
corăbiile-n exil
din ţara ce roşeşte ca frunzele
într-o vină,
cu o iarbă stacojie
în loc de cer senin,
să caute Edenul,
veşmântul de lumină.
Cum să dau urmare acestui dor
de ducă
alunecănd sub timpul
ce mi s-a dat şi mie,
când stau ascuns ca nucul
într-o nucă
cu inima mea smerită şi laşă,
stacojie.

61. 61
VII
Îmi cercetez genomul pierdut
şi regăsit
ca pe un bob din tainele genunii,
în zborul lui din rădăcină
în zenit
închide infinitul de mister
al lumii.
Sunt ca moşii mei
ce i-am avut
şi ca urmaşii din apusul
apocaliptic
pe steaua aceasta tăcută
şi de lut
de care sunt legat total
şi mitic.

62. 62
VIII
Am obosit să cuceresc cetatea,
bătând la zidul ei ca la un gând
ce poartă-n el eternitatea
şi-i moare taina numai răspunzând,
să stau mereu pentru un drept la rând,
un cerşetor în palmele pedepsei,
stăpânul acelei zdrenţe de pământ
ce moare renăscănd în iarba ieslei.

63. 63
IX
Se spune că în nori e o lume
de mici entităţi
vaporoase,
fecioare mai albe,
mai brune
şi feţi responsabili de zbor.
Năzuiesc şi visează trăindu-şi veşnicia
de nor.
Au istorii cu albă zăpadă,
curcubee,
cu zei şi vapoare,
talazul înspumat şi nisipul
păstrat într-un strop de amintire.
Dar numai câte o dată pe stradă
când plouă teribil de tare
îmi fură conturul
şi chipul
redându-mi fluida lucire.

64. 64
X
Ne-a chinuit nevoia
neajunsul,
şi întrebările,
şi viaţa tot mai grea,
dar n-am aflat cu mintea mea
răspunsul
pe care doar o floare
îl poate da.
Acum când vântul
răvăşeşte ploaia
- păr al acestui soare
gârbovit –
să nu vorbim,
căci s-ar putea, odaia
să înflorească
tot ce a gândit.

67. 67
COROANA ALBĂ
(imn trupului omenesc)
Clădită-n lutul sacru cu duh de mântuire,
când s-a ales de apă comoara de pământ
şi Domnul a dorit s-o aşeze peste fire
coroană majestoasă, trup omenesc şi sfânt,
a hărăzit întâi să fie peste fire
la răsărit stăpănă de om şi seminţii,
apoi într-o strănsură de limbi şi de gândire
să-şi plăsmuiască înseşi păreri de rău târzii,
să caute în spuză visări cu legi deşarte,
în miei plăpânzi ca iarba jertfirilor de dor,
sânge de foc din astrul stăpânitor de moarte,
băut în apa vie cu cerbii la izvor,
culori din rădăcina ploilor de soare
cănd curcubeul se adapa cu gâtul aplecat

68. 68
şi-l spală iarba cu părul la picioare
cum Dumnezeu a fost şi el demult spalat.
Coroană majestoasă şi albă peste fire,
roaba unui destin solemn şi absolut,
trup omenesc, scânteie aprinsă întru iubire
de însuşi Demiurgul drept creator de lut.

69. 69
STRĂLUCITORUL NEURON
(primul diamant al coroanei)
Eşti vârf de munte, eşti ca stânca albă
din care curg izvoare de gânduri până unde
se întind câmpii ce-ascund porunci de apă
şi marea cu nisipul poverilor mărunte.
Te-ncearcă ploaia rece şi viscolul hain
cu plăsmuiri-troiene pe drumuri ce se-astup
şi veşti ca sacrificiul mieilor divini
însângeraţi pe-altarul caninilor de lup.
Întâi îmbraci câmpia ca roua peste câmp,
milioane de idei preluând culoarea ierbii
prin care săvârşeşti ritualul de pământ
şi cugeţi în iubire ca-n boncănire cerbii.
Peste zi asuzi cu veştile-n câmpie,
ai de arat ogoare, să semeni în pământ

70. 70
seminţe de silabe pe-o foaie de hârtie
din care să răsară cel mai frumos cuvânt.
Şi vântul să-şi trimită din negura de fagi
rapsozii, trubadurii, gonind pe caii suri
să-ţi culegă rodul cu secerile dragi
şi să-l împartă-n lume cinstitele lor guri.
Târziu, când noaptea bună se va culca în grâu,
de gându-ţi va fi slobod ca un lătrat de câine,
tu să te culci pe lună ca pe-un pietroi de râu,
cu sfatul ei să te scufunzi în mâine.

71. 71
*
* *
Trec anii precum bolile la om,
în fiecare an mă recunosc
în boală,
doresc să mă tratez de-un neuron
ce m-a îmbolnăvit
de-o Ursă goală,
Lacteea s-o dezbrac
de constelaţii,
să mă aplec pe marele ei sân
aştrii să i-i arunc în decoraţii
în ea
pe-un colţ de noapte să rămân
să scârţâie cu norii de zăpadă
sânul ei rămas în palma mea,
din văzduh ca duhul blând
să cadă
rodul iubirii, primul fulg de nea.

72. 72
*
* *
Ce procesări multiple, ce rosturi, ce alchimie,
ce-ncărcătură sacră-i aripa unui gând,
ce succedări de evuri s-au stins în papădie
şi zboară prin sămânţă spre locul ales de vânt
Dar când porunca pleacă în legături precise,
Ce suntem noi cu spiritu-n regatul neuron?
- O fabulă umană, robi unor legi nescrise,
un duh, o păpădie alunecând pe axon.

73. 73
*
* *
Mă slujeşti credincios ca un soare
aprins,
inundăndu-mă cu zări de departe
cer înstelat,
doar în rugă aprins
gănd străveziu ce mă-mparte
între cel care sunt, somatic, real,
umil descendent dintr-o suşă
şi duhul ascuns,
transparent
boreal,
scânteie ce-mi va luci în cenuşă.

74. 74
*
* *
În cugetul liniştei apei
adânci
auzi ţipătul izvorului sfâşiat
între stânci ?
În liniştea pruncului cugetând
la un sân
auzi glasul iubirii prin copilul
încă păgân ?
În pacea văzduhului ca un monah
în pustiu
auzi jertfa de sânge
a oraşului viu ?
Pe mare când priveşti o pânză
în vânt
auzi zbaterea sufletului meu
pe pămănt ?

75. 75
*
* *
Chiar dacă nu plămânu-i stăpân
pe respiraţii,
nu sângele învaţă inima
la mers,
pământul s-a albit bătrân
între rotaţii,
o lacrimă
un strop de univers
şi-mi ninge neuronul
pierdut în revelaţii
rege
în alchimia
acestui vers.

76. 76
TEMPLUL SÂNGERIU
(al doilea diamant al coroanei: inima, sângele)
În templul sângeriu vin cavaleri de spadă
să-ngenuncheze obrazul domniţelor la sân
fluida cruciadă le-a oferit o pradă,
din parenchimul sacru, sângele păgân.
Au traversat cu plasma deşeuri vasculare,
în vene şi artere torente sângerii,
s-au revărsat din ocne depozite de sare,
trombuşi de grăsime plutind pe hematii.
I-au primit cu cinste şi pompă-n auricul,
alchimizând în sănge reactii benevole,
apoi călăuziţi de valve în ventricul
să-şi găsească drumul spre cerul de-alveole.
Aici vor da otrava sângelui păgân
în respiraţii calme spre cerul străveziu

77. 77
şi vor primi miresme de flori de câmp şi fân
unde m-au furişat trăirile să fiu.
Din nou se aud din templu chemări la cruciadă,
temeiul răzbunării n-a dispărut defel
şi nici destinul orb n-a reuşit să-si vadă
albul crin de pace înmugurind în el.
Aşa îmi privesc templul cutreierat de sânge
şoptindu-mi ruga sacră în templul sângeriu,
atât timp cât steaua polară va ajunge
să-mi lumineze cerul celui ce pot să fiu.

78. 78
*
* *
Tăceţi, a venit ceasul
când inimile apar
să ne vorbească-n limba lor tăcută
cu vorba plăsmuită în lume atât de rar
în lacrima secundei încăpută.
Au tot tăcut
ca bobu-ascuns în humă
ca sensul din cuvântul nerostit,
ca apa din izvorul de pe urmă
secat de ploaia
care-a ruginit.
E ceasul timpului din legi nescrise
în care inimile beau cuvănt
când se pătrunde-n vise
nepermise
cu moartea pre moarte călcănd.
Ţineţi bolta cerului în mână
să nu mai cadă stelele

79. 79
pe rând,
e inima din piept cea mai stăpănă,
dumezeiască
stea de pe pământ,
cea mai dragă floare ascunsă-n rouă
ce-o îmbrăţisează soarele
în zori,
cum ne aşează un braţ de lună nouă
şi vocea ei
un ultim pat de flori.

80. 80
*
* *
Ai inima de ghiaţă ca sloiul de munte
în care a îngheţat mugetul alb de cerb
şi ciutele-şi frământăcopitele mărunte
în lacul cu izvoare, sub ghiaţă, care fierb.
Dar vocea ta mi-e dragă, surâs suav de floare
din care mieii fragezi iau apa să o bea,
şi viaţa ta-i rotundă ca râul în vâltoare
în care mă înec ţinănd-o-n palma mea.

81. 81
*
* *
Înger ascuns, cu aripile roşii,
ai obosit şi tu de-atătea veşti
se zbate aripa sub lunecoşii
ani grei ca piatra sub care eşti.
În duh de argilă cu toţi păcătoşii
va fi şi timpul tău să te odihneşti.

82. 82
*
* *
În coşul meu cu poame locuieşti
măr roşu,
plăsmuire a vieţii,
stăpânul sacru al păcatelor lumeşti,
tentaţia iubirii, din Eva tinereţii.
Te-am învelit în suflet ca-ntr-o frunză
să pot sorbi din muşcătură timpul
dar Eva-i coasta, ea e sfânta muză
ce roade ne-ncetat
din auricul
Îmi alungesc cu steaua vieţii
paşii
să-mi fie lespedea mereu cât mai departe,
pe muchia toamnei
îmi privesc urmaşii
cum duhul amăgirii ne desparte.
Dar freamătă pământul
înspre poartă,

83. 83
că aşa e pravila Evelor din lut
să îmi aleagă mărul după soartă
şi somnul cel mai lung
după sărut.
Să-mi muşte mărul
ca pămăntul paşii
ca vântul frunza toamnei înspre sud
din pomul amintirii
când vor urca nuntaşii
la marea sărbătoare ce va fi început.

84. 84
ABISUL CĂPRUI
(ochiul, al treilea diamant al coroanei)
Tu eşti tăcut, de-o viaţă taci în mine,
dar ne înţelegem ca doi prieteni buni
ca apa cutreieri prin oricine,
sub pajişti vezi copacii din cărbuni,
priveşti adânc, vorbeşti o limbă vie,
zâmbeşti sau râzi cu buzele pleoape,
la glasul tău iubita mea învie,
ne-mbrăţişăm în gene de aproape,
lacrimile pot să se sărute,
acceaşi apă cu acelaşi zeu izvor,
doi ochi ce străjuiesc aceeaşi punte
pe care ne schimbăm retina lor,
ajungem să vedem aceeaşi zare,
aceleaşi lumi, privind prin ochi comuni,

85. 85
tu prin ai mei zăreşti cum fiecare
îmbrăţişare are aceeaşi ochi străbuni.
Iubito, te priveşte un ochi frumos,
un diamant în spuza umbrei tale,
icoana ta, şi răsturnată-n jos
atârnă veşnic în retina dumisale.

86. 86
*
* *
Glob ocular pereche, când îţi închizi pleoapa
cobor într-un abrupt cu scări în întuneric,
apoi într-o lumină ce străluceşte-n apa
în care scânteiază un neuron feeric.
El dă şi strălucriea şi freamătul plăcerii
şi dulcea plăsmire când eu te văd ce-aş vrea :
să fii iubito-n clipa mângâierii
poruncă îndeplintită de ochi prin mâna mea.

87. 87
*
* *
Ţi-am tot veghiat culorile în rouă
şi vorbele în şoapta de cuvânt,
tu mi-ai lăsat pupilele amândouă
să ne zărim prin sevă în pământ,
eu te privesc de-acolo, deci exist,
eşti pretutindeni, eşti un timp parcurs
de la izvor, când vesel când mai trist
până în valea marelui apus.

88. 88
*
* *
Te cântă poeţii,
te iubesc muritorii,
te compară abisul, iubirea, durerea,
te-nvinge ruşinea, te aclamă-n victorii
şi capătă culoarea ta
măngâierea.
Vorbeşti cu tăcerea
pleoapa ta scrie,
gene de tuş au clipiri de mister,
irisul tău străveziu ca o ie
adună toţi norii căprui
de pe cer.
cănd vrei eşti un peşte
lunecos şi închis,
o stea, o stemă, o flamură a urii,
eşti peştera unui abis
în care se-nhumează cu drag
trubadurii.

89. 89
OBRAZUL ALB
(al patrulea diamant al coroanei)
Zăpada caldă, fierbinte uneori,
în care infloreşte-un câmp de maci,
cernere de floare dinspre ursitori
când ai venit albindu-i pe cei dragi.
Nu te innegri cu grijile povară,
pe care ţi le aduce fără număr
un cer închis şi gărbovit de ţară
cu norii grei şi blestemaţi pe umăr.
Rămâi în viaţă simplu şi curat,
de acizi şi palme neatins,
sărutul mamei să-ţi rămână încrustat
mângâietor obrazului tău nins.

90. 90
RUBINELE PERECHE
(buzele, al cincilea diamant al coroanei)
buzele tale moi, pereche,
de rubin,
rug aprins de şoapta
perfidei vrăjitoare,
care mi-a dat sărutul amestecat în vin
şi m-a-mbătat cu zâmbete amare,
ce mi-a turnat tristeţea-n fericire,
m-a încuiat în suflet
ca-n iarnă ursul brun
topindu-mă în foc de primenire
şi inima într-o aripă
de lăstun,
să ard şi eu în şoapta ei perfidă
pe rugul buzei tale
de rubin,
o flacără inveşmântată într-o vină
de care-s acuzat
printr-un destin.

91. 91
STRĂLUCITORUL PÂNTEC ALB
(al şaselea diamant al coroanei)
Lasă-mă să aşez capul pe ogorul tău de pântec
cum odihneşte astrul razele pe lut,
să-mi vindec neauzul într-un ecou de cântec,
pământul îmi vorbeşte, cel care m-a crescut.
Aud în depărtare inima ta cum bate,
vindecându-ţi timpul secundele târzii,
nu e scăpare, sunt orele încuiate
şi somnul cel mai dulce rodeşte în copii.
Trebuie arat ogorul cu plug de mântuire
şi îngropată-n brazdă sămânţa de început,
inimile să îmbrace petala lor subţire,
un singur trup din două s-a făcut.

92. 92
PĂRUL AURIU
(al şaptelea diamant al coroanei)
rămâi cu păr de aur ca galbenul
din soare,
cum pune astrul raza pe ţeasta de pământ
cum se aureşte frunza pe măr
şi de răcoare
în taina toamnei vin
noile lumi la rănd,
să-ţi ningă caii galbeni
cu început de iarnă
când pomul vieţii tale a înflorit
tărziu,
păstrează-mi inel părul bălai
să nu ţi-l cearnă
cu îngeri albi
zăpada
căzută timpuriu.

93. 93
HEMORAGIA PLOII
Cum ploaia-şi căntă-n streşini
imnul de cădere,
în monotonă,
topită,
noapte de oraş,
prin somn să-mi caut
duce-m-aş
în inimă,
o sistolă-putere.
Mă apropii de înţeleapta,
hepatica celulă,
ce ştie să aleagă răul cel mai bun,
în grija ei curajul să-l adun
să opresc hemoragia
cornului
de lună.

94. 94
CUMPĂTARE
Mi-e trupul destrămat
şi despletit,
îl fierbe toamna asta într-o retortă
Nervurile
în frunză
cu sânge s-au înroşit
de la un zâmbet trist
la vena portă.
Plămânu-i doar mai sprinten,
mai curat,
măsoară timpul
în răsuflări precise,
cu alveola paznic la fumat
când fiarele benzinei
sunt închise.
La încheietura tubului contort
s-a distilat otrava din rigolă,
pe dinţi albi,
în palatinul cort,
limba-I de ceas
şi o splendidă busolă.

95. 95
DORESC SĂ MĂ ÎNTORC LA DIVIZIUNE
Doresc să mă întorc la diviziune
binevoind serviciul de morulă,
zigot tăcut, nidat într-o misiune,
un embrion timid, o glomerulă,
doresc să mă întorc la diviziune
îngenunchind pe-un gând la Demiurg,
din preaînfierbăntata rugăciune
să mă privesc spre Dunăre cum curg.

96. 96
MORTUA EST
Sunt într-o rece criptă,
stăpânesc un număr,
ca o carte în biblioteca comunală,
vin babele
cu ciorile pe umăr
să-şi lustruiască vocea
pe o vocală,
un vierme de-ar veni
să mă vâneze
ţinăndu-mi de urât
câte un timp,
la un pahar cu mine să se aşeze
i-aş oferi obrazul meu
în schimb.

97. 97
N-aş vrea să mor din nou
de plictiseală,
mă vreau pământ, bucată
cu bucată,
să încerce o bacterie cu şcoală
să îmi înveţe viaţa
dintr-odată.

101. 101
ÎN CATEDRALĂ IARNA
Colind cu fulgii albi spre nimănui,
în catedrală gândul mă aşează
să dobândesc iubirea cea dintâi
binevenind şi respirând dinspre amiază,
aşez acum rotulele pe scânduri
silabisând pe dinafară tabla legii
şi simt cum mântuieşte dintre rânduri
Cel ce-a făcut din jumatăţi întregii,
simt mângâierea mirului din mir
mă-nchid în mine ca un măr în sâmburi,
ştergând fărădelegea din priviri
când mă aşez fecioarelor pe gânduri.

102. 102
COPACUL SFÂNT
Legând în rădăcină pământul
de pământ
e mai statornic,
amăgitoarea frunză doar
se duce
când îi şopteşte vântul
un cuvânt
şi-n rană-i curge seva
mir de cruce.
Vin oamenii cu foamea de credinţă
la el în duh mângâietor
şi sfânt,
se roagă împreună,
într-o fiinţă,
aceeaşi inimă sub scoarţa lor
bătând.

103. 103
DĂ DOAMNE
Fă Doamne altă ordine în carte,
cuţitu-a prins deja miros de os
şi nu mai ştim să curgem mai departe
râurile curg deja prea jos,
miluieşte-ne şi iartă-ne sminteala,
în ţeasta noastră doar porunci încap,
leagă-ne cu lanţuri în Nirvana,
croieşte lumea asta de la cap :
din coasta întâi să zămisleşti femeia
şi doar verigi de bronz pentru părinţi,
o piele nouă pentru vârsta a treia,
copii de îngeri din gameţi de sfinţi.

104. 104
FÂNTÂNA
Fântâna-i ochiul meu
dinspre pământ,
în el se oglindeşte Ursa Mare,
mă poţi vedea, fluidul
care sunt
şi neamul meu freatic
din izvoare.
Este timpanul
în care îmi ascult
cuvântul adus de ciutură
pe roată
dintr-un ocean curat
şi fără fund
al limbii noastre
de odată.

105. 105
PETROLUL
Petrolul ne îmbracă,
ne urcă în sanatorii,
electrizează sămânţa de copii,
ne colorează în negru lucios
de cârca ciorii
oxizii de carbon pătrunşi
în hematii.
Am sugrumat,
înnodând, câmpiile,
cu drumuri
când binele e rău
nici răul nu-i prea bine,
fereastra se deschide
spasmotic
între fumuri,
miros a hoit şi zgură
pădurile vecine.
Şi-au deschis bătrânii azile
printre îngeri,

106. 106
să fie drumul morţii cât mai potrivit,
când dau onorul
marii lor înfrângeri
şi aplaudă victorii
pe care
le-au pătimit.
Petrolul e viitorul şi când va fi muzeu
va dăinui-n vopseluri
în sfinţii din biserici
şi-n lacrima înnegrită a lui Dumnezeu
ce va schimba-n spitale
indicatorii serici.

107. 107
O FLOARE DE CUVÂNT
Am revăzut cuvintele
ce cresc
într-un ogor numit copilărie
unde aşează Domnul
strop ceresc
iar mama lacrima
şi ruga-i
aurie,
o icoană pe auz
de prunc
la care îngenunchează vocea-i caldă
şi cântece de leagăn
când ajung
să urce bolta cerului cea
înaltă
iar când timpanul lui
se face boltă
şi apar primii nori de înţeles,
ploaia va cădea peste recoltă
din cântecele mamei
mai ales.
Va răsări întâia lui silabă,
o floricică-n lujerul plăpând,

108. 108
întrega lume se va contopi
să-nţeleagă,
un fluture pe floarea de cuvânt,
o floare cu petale fără sens,
dar e corola de silabe a lumii,
regină a filonului imens
din vremea în care ne vorbeau
cărbunii.

109. 109
MIORIŢĂ LAE
Aici stânca-şi păstrează
marea în izvoare,
doar tunetul îi cere
tăcerea ei în schimb,
din vremea aceea
când pieptăna sub mare
cosiţa unui val
cu un fluid alint.
Era pe-atunci când timpul
nu se născuse timp
nici focul nu umbla
prin oameni pe la vetre,
lacrima mioarei
nu se auzea jelind
cum nu se aude plânsul
tăcut al unei pietre.
Apoi s-a nascut turma,
trăgând apre cer de iarbă,
a logodit câmpia

110. 110
cu muntele de sus
ciobanul, pe când vara
s-a destrupat de iarnă
i-a nănăşit unindu-I
cu un inel de apus.
Dar a sosit urâtul,
domnind peste o secundă
pastrată în cripta
unui gând ascuns
şi cum dintotdeauna
unda sfârşeşte-n undă
nici jertfa omenească
n-a fost pe-atunci de ajuns.
Degeaba mioriţa
cu jalea dumisale
înlăcrimează duhul
lumii ce va să vie,
când turma îşi pomeneşte
scurgerea la vale
stânca, cu marea-n suflet
iernează tot pustie.

111. 111
DULĂUL MIORITIC
În dulce colţ de ţară, solemn şi majestos
felie de cioban, cu viaţa în desagă,
pe trup cu o pădure şi un frunziş lăţos,
în gura cât o noapte adoarme o turmă întreagă.
Îşi păstoreşte mieii prin ochii cruzi de lup
ce strălucesc flămânzii, topiţi în roua ierbii,
în colţii lui, la munte, zăpezile se rup
şi la izvoare încep să boncănească cerbii.
Veghea lui porneşte cu luna de cu seară
şi până-n zori, când noaptea bea lapte de argint,
ziua învârte globul, rotindu-l după iarbă,
şi împătureşte anul dormind pe anotimp.
Degeaba alungă ploaia oftatul de mioară,
ce îşi aşteaptă-n lacrimi ciobanul ortoman,

112. 112
de-atunci vara sa-ntors de-atătea ori în vară,
şi sângele baladei a curs prea mult prin an.
Alungă Doamne-n slavă, de la străbuni prea răul
şi-n veci predestinarea din crezul nostru mitic,
în balada veche nu oaia, ci dulăul
să ne vegheze calea în spaţiul mioritic.

113. 113
DOMNIA SA CALUL
Vii din istorii,
dincolo de timp,
cu primitivi şi legi medievale,
cu slugi şi regi
călătorind
în bunăvoia vrerii dumisale.
Eşti descendentul neamului de stepă,
rostogoleşti pămăntul
sub copite,
înnozi câmpia-n clăi
cu o potecă
şi-o tragi în curtea omului
sub vite.
Când din puhoaie revărsa
răscola
şi omul tău pleca
sub legământ,

114. 114
frângeai ogoru-n gură
cu zăbala
şi arai cu o potcoavă
în pământ.
În bătălia vremii
la răscruce,
zăngăneau cuţitele sub veac
dacă-ţi murea,
şi omul n-avea
cruce,
îi răsăreai copita
cruce
lângă cap.

115. 115
VACA CERULUI ALBASTRU
Când Dumnezeu te-a deghizat
din Gea,
ţi-a ursit sorocul pe vecii,
de nu erai, te inventa
femeia
să îşi albească pielea
prin copii.
Ce alchimie, ce rugi înţelepte
au zămislit din apă
şi pământ
în inima ta,
cea cu patru trepte
când înroşeşte verdele
din câmp.
Cât codrii stau legaţi
într-un cărbune

116. 116
şi din iubiri de râu se naşte
o mare,
făcătorul de icoane îţi va pune
căldura ta de mamă
în culoare
şi ochiul tău în care încape o lume.

117. 117
FIRUL DE GRÂU
În bobul tău trăieşte întreaga lume,
timpul ţi-l măsoară cu recolta,
spaţiu cât încape într-un nume
din rădăcină până înţeapă bolta.
Ai cărăuşi să aducă din pământ
în rit străbun un strop de nemurire
te aşezi în pâine ca în trupul sfânt
ca sfânta cărămidă-n mânăstire.
Când iarna satul suflă pe o nară
şi vine-n nori o turmă de bizoni,

118. 118
rămâi în rugăciunea de cu seară,
şi în alchimia foamei în neuroni.
Să ne salvezi de vremuri necurate
când foamea ne izbeşte peste gură,
să învăţăm trăind pe jumătate,
cu o parte-n dragoste, o altă ură.

119. 119
CĂRUŢA
Te văd plutind pe drum,
o balerină,
cu gest solemn ducând în cârcă satul,
eşti liberă
cât ţine drumu-n tină
şi sprintenă
cât îţi permite sacul.
Ai vrea să zburzi cu roata pe câmpii
cu zurgălăi
cum poartă caii iarna,
colinzi in vise albe
prin copii
fără povara care-ţi frânge carnea.
Poţi povesti istorii
cu frumoşii
şi nunţi cu fete cât încape anul
şi răzvrătiri
când năduşeai în osii

120. 120
şi-ţi asculta durerile
doar calul.
Dulăii în sat îţi orchestrează
slava
concertând în cor
cât ţine o vară,
ţie,
care ai fost prin vremuri sclava,
dar şi regina
drumului de ţară.

121. 121
ŞANŢUL
Aici se fac şi se desfac războaie,
şi Dumnezeu se pune la murat,
între un lătrat de câine şi o ploaie
se scrie cronica istoriei din sat.
Se croşetează zilele cu şanţul
se stabilesc iubirile pe rând,
se hotărăşte cine ţine lanţul
să nu le fugă satul peste câmp.
Se dezlipesc icoane din săruturi,
tăcerea de secundele ei nude,

122. 122
o floare s-a iubit cu nişte fluturi
şi se alege de prin sat un jude.
Atunci când năpusteşte câte-o ploaie
ca vestea ce trăsneşte blestemat,
se mută şanţul singur în odaie
să nu se piardă orele de stat.

123. 123
CÂRCIUMA PĂTIMIRII NOASTRE
Este Agora
e un spirit, e o stare,
e o istorie, o ură, un belstem
nu are
stare de agregare,
e o minune, ca un dans peren.
Nu are vârstă,
e din vremuri albe
când Dumnezeu a dat beţivii
orânduirii,
le-a sădit paharele în palme
şi-n minţi
alchimizarea nemuririi.
Îngenunchiază nopţile pe scânduri
despleteşte ziua în secunde
timpul se citeşte printre rânduri,
bolboroseşte
grijile mărunte.
Aici în templu
poleim oftatul

124. 124
şi se clăteşte-n lacrimi mângâierea,
universul
e comprimat cât satul,
steaua polară şi-a-nsângerat
vederea.
Aici vin toţi,
se înţeleg ca mimii,
ei filologii gestului ca semn,
şi ies înnobilaţi
beţivii,
cavaleri ai meselor de lemn

125. 125
COCOŞUL EUROPEAN
În sudul curţii
un cocoş balcanic
a strâns povara nopţii într-un sac,
vine
privind într-un dispreţ britanic
un bob de grâu
mărşăluind prusac.
Îşi piaptănă cu ciocul
barbula unei pene,
are un ceai de vorbe
cu fetele prin jur,
la un cenaclu
unde-şi recită în catrene
poemele
ouate-n cuibarul de azur.
E princiar,
îşi face apel la expertiză,
peste harem un paşă de netegăduit,

126. 126
viril şi pasional,
trăieşte-n hipofiză,
de unde-şi bea otrava
puterii de iubit.
De vine vre un uliu
cu vremuri de bejenii
să îi ridice paşei firmanul otoman,
o şterge,
cu haremul pe malurile Senei
unde se dă mai galic
şi mai european.

127. 127
DICTONUL LATIN
Cobor
în umbra verii la sevă, în rădăcină,
desţelenind în minte
un vechi proverb latin,
mă ţintesc cristale dintr-un filon de mină
cum strălucesc himerele în must
când trece-n vin.
Se pare că destinul
adjudecat de zei
ne-a aruncat doar cârpa din toga aureliană,
cum rupi ca dintr-o pâine
trupul unei femei
şi-i dai doar o frântură inimii
drept hrană.
La noi şi Dumnezeu trăia pe jumătate,
cu o parte în bejenii,
dorinţele sub timp,
cum nici cu fieru-n mână
nu se clădesc palate,

128. 128
nu ai nici pâine
când ploaia se ascunde
în anotimp.
Nu vreau ca, după gene,
privirea s-o ascundem,
clamând fatalitatea
ca într-un cor antic
şi că balada noatră arată doar ce suntem
cum glăsuia
strămoşul latin
cu un crez prea mic :
- una salus victis nullam sperare salutem –
de eşti învins salvarea-i
să nu mai speri nimic.

129. 129
CĂLĂUZA
Mi-s umerii căzuţi
pe lespedea de piatră
pământul mă uneşte
în genunchi
cu oasele care s-au încălzit
odată
într-o de mult aprinsă vatră
dintr-un alt trunchi.
Aşa, din doi
ne întrupăm într-unul
el rădăcină,
eu umerii lui goi,
sângele-şi croieşte în noi
drumul,
aşa cum şi nemuritorul
e-n amăndoi.
El călăuza,
eu doar călătorul.

130. 130
NE-AM RĂTĂCIT
Ne-am rătăcit tot întrebând de norduri
orbecăind cu stelele polare,
am tâlhărit lumina-n scorburi,
vechimea de la unicelulare,
ne-nghesuim să mulgem stalactite,
doctorii-s duşi să are pe câmpii,
în muşcătura unor boli cumplite
sângerăm şi plângem prin copii.

131. 131
ŢĂRM
Sărmane pietre şi nisipuri
zdrenţuite,
faima unor maluri de demult,
schelet surpat
al celui prea adult
pământ bolnav de oase risipite,
stau întins
pe buza acestui mal
ca-n muchia unui pahar albit
de sare,
o jumătate piatră,
o jumătate val,
copilul albastrei mări
de la izvoare.

132. 132
CODUL DE BARE
Se spune că totul are un preţ
zebrat
aripa unui fluture
de noapte :
când se deschide floare
cugetând treptat
să-şi smulgă preţul din eternitate.
când îmi comand la gară
sufletul pliat
să-ncapă-n buzunarul de la spate,
când fata îşi păstrează sărutul
în soldat
străluminând pe buze
mai aproape,
când se sparge luna-n cioburi
într-un Prut
săpat de mare
ca să-şi mulgă munţii,
când îmi culeg din cronici
cuvinte de-mprumut

133. 133
să îmi plătesc boierii, argaţii
şi cornuţii.
Când drumul se înalţă
cu încălţari de praf
să-mi ducă cugetările niciunde
şi mă păzesc tâlharii de cinste
şi de jaf,
eu achitându-le grijile mărunte
cănd plec să-mi schimb metafora
la bănci
din versul
ce are zile numărate,
când mă înşfacă timpul între fălci
cea de nevoie
şi cea de libertate,
totul pe lumea asta are preţ
aripa unui fluture de noapte.

134. 134
CALUL TROIAN
(balada calului troian)
Sătul de naufragii
pe ţărmul cu gălbează
pe care doar naivii
îl cred roşu şi frumos,
alături de creduli,
femei se-ncolonează
să asculte cum nechează
un cal troian lemnos.
Când nechează o dată
face eroi de cuşcă,
a doua oară-i plânge
cu lacrimi de răşini,
a treia îi înhaţă de boaşe
şi îi muşcă
că au pus pe steag
o creangă de măslini.
Marea închide ochii,
i se dă putere:

135. 135
căte un stârv politic jegos,
o cacealma,
îi dă pe mal cochilii de scoici,
o avere,
şi muritori de rând
pe care-i bea.
Se ceartă înţelepţii,
vor să îi afle leacul,
vreo boală de jigodii,
un cancer, vreun cip,
o carie lemnoasă,
să-l avorteze veacul,
placenta-i puturoasă
s-o-ngroape în nisip.

137. 137
CUPRINS
ZI ALBĂ DRAGOSTEA MEA
5
Am renăscut 7
Zi albă 8
Steluţa 9
Oraşul alb 11
- * Aici se plămădeşte ziua 13
- * Cănd zorii îşi dizolvă 15
- * Aprinde Caraimanul 16
Împreună drumul 17
Două cuvinte 19
Ziua aceasta 20
Pe câmp 21
Poveste de iarnă 22
Zori de zi 24
Metafora 25
Un gând 26
Jertfă 27
Dilemă 28
Mă ascund 29
Seceriş 30
O seară la câmp 31
Vremea rea 33
- * Ne-am spus să respirăm 34
Clipa 35
Zi albă, dragostea mea 36
Poezia 38
- * Să bei licoarea frazei 39

138. 138
- * Floare apărută-n plină vară 40
- * La noi totu-I precis 41
Alea jacta est 42
Soarele 43
Biletul pentru rai 44
DULCELE VERS AL TOAMNEI
45
Plouă 47
Privire de toamnă 49
Ponta rhei 51
Sfâna lumânare 52
Sfânta lene 54
Zece tablouri de toamnă
I. La rădăcina crengii se spun poveşti 55
II. Plouă cu zori 56
III. E o linişte de toamnă 57
IV. Sufletul frunzei s-a amăgit 58
V. Cu degetele ude când ploaia te-a iubit 59
VI. La dulce ţărm se duc 60
VII. Îmi cercetez genomul pierdut 61
VIII. Am obosit să cuceresc cetatea 62
IX. Se spune că în nori e o lume 63
X. Ne-a chinuit nevoia 64
DIAMANTE PE COROANA ALBĂ
65
Coroana albă (imn trupului omenesc) 67
Strălucitorul neuron 69
- * Trec anii precum bolile la om 71
- * Ce procesări multiple 72
- * Mă slujeşti credincios ca un soare 73

139. 139
- * În cugetul liniştei apei 74
- * Chiar dacă nu pământu-i stăpân 75
Templul sângeriu 77
- * Tăceţi, a venit ceasul 79
- * Ai inima de ghiaţă 80
- * Înger ascuns, cu aripile roşii 81
- * În coşul meu cu poame locuieşti 82
Abisul căprui 84
- * Glob ocular pereche 86
- * Ţi-am tot veghiat culorile în rouă 87
- * Te caută poeţii 88
Obrazul alb 89
Rubinele pereche 90
Strălucitorul pântec alb 91
Părul auriu 92
Hemoragia ploii 93
cumpătare 94
Doresc să mă întorc la diviziune 95
Mortua est 96
O, DOMINE DEO
99
În catedrală iarna 101
Copacul sfânt 102
Dă, doamne 103
Fântâna 104
Petrolul 105
O floare de cuvânt 107
Mioriţă lae 109
Dulăul mioritic 111
Domnia sa calul 113

140. 140
Vaca cerului albastru 115
Firul de grâu 117
Căruţa 119
Şanţul 121
Cârciuma patimii noastre 123
Cocoşul european 125
Dictonul latin 127
Călăuza 129
Ne-am rătăcit 130
Ţărm 131
Codul de bare 132
Calul troian 134