Sinteza facut din cartea lui Radu Cinamar - In interiorul Pamantului.

1. Interiorul Terrei
Ştiinţa oficialǎ ne spune în continuare cǎ acest ansamblu din centrul planetei, format din nucleul interior şi
cel exterior este înconjurat de o manta groasǎ în stara semisolidǎ (materie vâscoasǎ, adicǎ magmǎ de
diferite tipuri), dupǎ care, la exterior urmeazǎ ceea ce numim scoarţa terestrǎ, care este solidǎ.
În realitate, pentru fizicieni şi geologi nimic nu este clar din punctul de vedere al structurii interne a
planetei cu atât mai mult cu cât nu existǎ o bazǎ empiricǎ (nimeni nu a realizat o secţiune prin planetǎ ca
sǎ vadǎ cum este interiorul cu adevǎrat). Existǎ multe date şi rezultate contradictorii. Spre exemplu, care
este sursa adevǎratǎ a câmpului magnetic al planetei noastre? Cum ia el naştere cu adevǎrat? În aceastǎ
privinţǎ, ca şi in multe altele se emit doar supoziţii, se susţin anumite concepte şi se fac aproximǎri, având
la bazǎ un model ipotetic, pe care cercetǎtorii l-au încropit pentru a avea totuşi o idee despre ceea ce se
întâmplǎ în interiorul planetei noastre. Este vorba despre faptul cǎ întreaga teorie oficialǎ
se sprijinǎ în totalitate pe experimentul lui Cavendish care la rândul sǎu se bazeazǎ pe o serie de
presupuneri eronate neţinând seama cǎ planeta şi bilele de plumb nu prezintǎ aceleaşi caracteristici
eletricomagnetice, care de fapt sunt ignorate in cazul planetei, punându-se accentul doar pe studiul
forţelor gravitaţionale.
Marea greşealǎ pleacǎ de la faptul cǎ întreaga viziune este pur materialistǎ şi duce la aceastǎ înţelegere
greşitǎ a exteriorului şi interiorului planetei. De aici derivǎ un lanţ întreg de interpretǎri greşite care vor fi
ilustrate în continuare.

2. Eroarea oficialǎ privind structura interiorului planetei
Structura interiorului planetei în varianta oficialǎ

4. Existǎ şi o teorie a Pǎmântului gol, eronatǎ şi ea.

6. Aceastǎ eroare de abordare se perpetueazǎ şi în determinarea cauzei evenimentelor
spaţio-temporale.

7. Realitatea privind structura interiorului Pǎmântului
Mintea oamenilor de ştiinţǎ este blocatǎ într-un cadru foarte limitat de evenimente spaţio-temporale ce aparţin
planului fizic şi în mod particular nu poate explica teoria elementelor. Tot în cadru general, aceste concepţii
materialiste învechite se opun sistematic unei înţelegeri largi, de ansamblu (holistice) a Universului. În fazelele
iniţiale, atunci când spaţiul vid existǎ doar în vortexul gǎurii negre ca nucle de formare a viitoarei planete, apa
condenseazǎ şi este expulzatǎ sub formǎ de gheaţǎ în cosmos, unde se amestecǎ cu alte "tipuri de materie" şi
praf cosmic, dupǎ care "centura" de materie astfel formatǎ începe sǎ fie atrasǎ din nou de gaura neagrǎ şi se
apropie de aceasta formând un fel de "dop" în jurul vortexului. O parte din obiectele de gheaţǎ şi materie
amestecate scapǎ însǎ spre exterior şi şi îşi încep periplul prin spaţiul cosmic. Este cazul cometelor. Testul
centurii de materie revine spre vortexul gǎurii ngre şi se conglomereazǎ ca o crustǎ, de la care se formeazǎ
planeta. Crusta formatǎ blocheazǎ oarecum acţiunea gǎurii negre centrale, cam la fel cum un dop blochazǎ
curgerea în spiralǎ a apei într-o chiuvetǎ, prin sorbul acesteia. În continuare, lucrurile nu se petrec "la
întâmplare" cum cred oamenii de ştiinţǎ, ci sunt rodul unor necesitǎţi. Elementele se combinǎ, pornind de la
destinul acelei planete ca suflet în manifestare şi pânǎ la particularitǎţile regiunii din cosmos în care ea se aflǎ.
În timp, se formeazǎ un "habitat interior", care îşi urmeazǎ evoluţia având în centru gaura neagrǎ. Toate sunt
echilibrate atunci prin activitatea conştientǎ a gaurii negre centrale: materie, apǎ, lavǎ şi toate celelalte.
Singularitatea este şi ea conştientǎ, fiind un spirit evoluat care are grijǎ de ceea ce a creat. Gaura neagrǎ
centralǎ are grijǎ de proporţii şi regleazǎ elementele de la suprafaţǎ. Existǎ mereu un echilibru de forţe între
"exterior" şi "interior", marcat de destinul specific al acelui corp ceresc. De aceea întâlnim o varietate
extraordinarǎ de posibilitǎţi şi oduri de manifestare, fie cǎ vorbim de planete, sateliţi naturali, asteroizi, comete
sau alte corpuri cereşti.
În cazul stelelor procesul este asemǎnǎtor, însǎ gaura neagrǎ centralǎ fiind mult mai mare, condiţiile de presiune
şi temperaturǎ determinǎ alte tipuri de manifestǎri ale elementelor din planul subtil; în acest caz, predominǎ
manifestarea elementului subtil "foc" şi tocmai de aceea stelelel "se aprind" şi devin focare principale de
susţinere în planul fizic al sistemelor planetare. Menirea lor este alta în comparaţie cu a planetelor. Apa
intervine în cazul lor doar în primele faze de creaţie dupǎ care xistǎ o transmutare cǎtre elementul foc şi steaua
se aprinde.
În cazul Pǎmântului, aproape toatǎ apa care existǎ provine din gaura neagrǎ centralǎ, din interiorul planetei.
Oceanul planetar interior, care a fost identificat şi de cǎtre oamenii de ştiinţǎ, conţine apǎ creatǎ de cǎtre gaura
neagrǎ centralǎ. În plus, existǎ multe alte surse de apǎ, lacuri sau chiar mǎri, situate la diferite adǎncimi şi în
diferite zone din interiorul Pǎmântului.

8. În concluzie, mai întâi apare un vortex fundamental ca o singularitate, ce manifestǎ un câmp din ce în ce
mai intens de forţe de rotaţie, pânǎ când încp sǎ se manifeste primele rudimente ale materiei fizice, adicǎ praful
stelar; apoi, dupǎ o perioadǎ de timp apare şi apa. Vidul este real şi existǎ, orice mini-vortex care existǎ în
cosmos reprezintǎ o mini gaurǎ neagrǎ, iar energia vidului se "condenseazǎ" şi se manifestǎ atunci prin
intermediul lui ca o finǎ peliculǎ , ca un fel de "vid lichid" , ca o suprafaţǎ de lichid care se onduleazǎ mereu.

9. Cum se pǎtrunde spre Centrul Pǎmântului
Existǎ mai multe niveluri de acces în interiorul Pǎmântului, iar acomodarea este necesarǎ. Structura interioarǎ a
planetei e foarte complexǎ, lumile din interior sunt diverse şi surprinzǎtoare. Cel mai uşor se pǎtrunde se pǎtrunde în
interiorul unui corp ceresc de-a lungul liniilor de câmp magnetic, deoarece atunci se pǎtrunde gradat în planurile
subtile: eteric, astral, mental, cauzal, pânǎ la centru. Dacǎ se încearcǎ accesul direct, la întâmplare, se pǎtrunde prin
scoaţa terestrǎ, dar la un moment dat este necesar sǎ ne oprim, deoarece nu mai avem capacitatea de a înţelege ce se
întâmplǎ acolo şi ne pierdem cunoştiinţa. Totul se blocheazǎ: aparate, tehnologie, procese mentale. Şi atunci, ori avem
capacitatea realǎ de a pǎtrunde şi merge mai departe, adicǎ fiinţa noastrǎ este pregǎtitǎ sa faca acest salt vibraţional,
ori ne oprim sau chiar înnebunim. Aceasta înseamnǎ ca pe sus pe la poli e mai uşor de pǎtruns. Trecerea de la materia
fizicǎ la planurile subtile nu se face brusc. Dacǎ se respectǎ o anumitǎ continuitate a deplasǎrii , materia fizicǎ începe
sǎ devinǎ cumva mai "uşoarǎ", mai rarefiatǎ, apoi apare o stare plasmaticǎ a ei, apoi se intrǎ total în planurile subtile
unde "materia" este de fapt energie pe diferite frecvenţe de vibraţie, în funcţie de dimensiunea sau planul de
manifestare la care a ajuns persoana respectivǎ. Aceasta nu poate trece de zona pentru care este pregǎtitǎ din punct
de vedere energetic. Câmplul de acolo acţioneazǎ cumva elastic. Dacǎ la el ajunge o energie grosierǎ, aceasta
"ricoşeazǎ" elastic , în sensul cǎ nu poate pǎtrunde , deoarece nu este "recunoscutǎ" ca frecvenţǎ de vibraţie. Este
valabil şi pentru tehnologii. Cine forţeazǎ, îşi pierde cunoştiinţa sau este deviat. Se poate merge pânǎ acolo unde
permite frecvenţa conştiinţei individuale.
Corpurile subtile ale fiinţei umane sunt prezentate ca "învelind" corpul fizic şi ele se extind din ce în ce mai mult în
exteriorul acesteia, de la corpul eteric pânǎ la corpul cauzal Totuşi, aceastǎ extindere nu este doar pe o direcţie,
deoarece corpul fizic este de asemenea pǎtruns şi în nteriorul sǎu de celelalte corpui subtile. În cazul Pǎmântului ca şi
al altor planete, lucrurile sunt la fel, chiar dacǎ aparent invers, adicǎ se porneşte de la corpul fizic şi se merge spre
centru unde este corpul cauzal. Şi planeta noastrǎ are un corp eteric care acoperǎ suprafaţa fizicǎ, apoi cel astral care
acoperǎ planul eteric şi tot aşa. Dacǎ evoluţia spiritualǎ a unei fiinţe umane nu se face spre "exterior" ci întotdeauna
mergând spre interiorul fiinţei, faptul cǎ în centrul spiritual al planetei se gǎseşte frecvenţa cea mai înaltǎ de vibaţie
este perfect justificat. Prin urmare problema este inversatǎ doar din perspectiva minţii, care o interpreteazǎ
dimensional introducând ideile de "interior" şi "exterior". Din aceastǎ cauzǎ lucrurile par sǎ fie opuse, dar în realitate
ele sunt unitare.
În concluzie, trebuie sǎ ne mǎrim frecvenţa personalǎ de vibraţie pentru a determina transformǎri în tehnologie, în
modul de gândire şi în comportamentul ştiinţific, ca sǎ ajungem la a percepe cum trebuie fenomene sau realitǎţi
superioare.

10. Pe la poli este cel mai uşor de pǎtruns, dacǎ:
1. Existǎ rezonanţǎ între frecvenţa intrǎrii în planul eteric şi frecvenţa individualǎ a fiinţei.
2. Depinde însǎ şi de viteza de înaintare a bǎrcii, care întretaie liniile de câmp magnetic şi gravitaţional.
Dacǎ aceastǎ vitezǎ este variabilǎ, atunci se va rata intrarea pe liniile de câmp magnetic, care sunt aliniate
cu cele de câmp gravitaţional în zona polilor. Important este ca viteza bǎrcii sǎ fie constantǎ.

11. Nu se poate pǎtrunde pe interior pe la ecuator, pentru cǎ acolo liniile de câmp magnetic sunt orientate
perpendicular pe cele de câmp gravitaţional, iar influenţa lor nu produce acest efect. În schimb acolo este
favorizatǎ diversitatea biologicǎ.
La marginea "conului magnetic" din zona arcticǎ, chiar la limita tranziţiei spre planul eteric, spre interiorul
Pǎmântului, câmpul magnetic este puternic şi el se aliniazǎ cu liniile de câmp gravitaţional. Influenţa lor
conjugatǎ se transmte atomilor din corpul fizic şi aceştia sunt puternic energizaţi. Apoi, pe mǎsurǎ ce se
intrǎ în "conul magnetic", intensitatea atomilor corpului a crescut şi ea permite trecerea spre eteric de-a
lungul liniilor de câmp magnetic.

12. Cauza care genereazǎ câmpul magnetic al Pǎmântului:
Existǎ un fel de "joc" al unui triunghi format din câmpul electric, câmpul magnetic
şi concentrarea lor în ceea ce numim noi "materie". Este un triunghi al unor
transformǎri recurente. Cele trei forme de manifestare trebuie sǎ fie într-un
echilibru perfect. Materia "naşte " atunci un val, o undǎ manifestare, care se
desface în cele trei componente: masǎ, spaţiu şi timp. Aceasta înseamnǎ
condensare, energie electricǎ şi energie magneticǎ, pentru cǎ masa corespunde
materiei condensate, spaţiul corespunde câmpului electric iar timpul corespunde
câmpului magnetic. De fapt, câmpul magnetic al Pamântului nu este altceva decât
"valul" prezenţei fizice a planetei noastre în Univers. Este "ecoul" prezenţie fizice a
planetei noastre în spaţiul şi timpul din Univers.

13. În momentul în care, fiind la marginea conului magnetic respectǎm condiţiile de frecvenţǎ îndividualǎ (adicǎ de
nivel de conştiinţǎ suficient de elevat) şi cea de vitezǎ constantǎ a bǎrcii, existǎ trei posibilitǎţi:
1. Dacǎ direcţia în care te deplasezi nu este orientatǎ cǎtre pol, atunci îţi continui drumul pe apele oceanului,
plutind deasupra zonei de intrare.În acest caz se rǎmâne în planul fizic; nu se poate înţelege ce reprezintǎ aceea
zonǎ nu se simt şi nici nu se pǎtrunde în interiorul planetei.
2. Dacǎ direcţia ta este mai apropiatǎ, dar nu coincide totuşi cu cea cǎtre pol, atunci intri într-o anumitǎ stare ca
de transǎ în care îţi dai seama cǎ se petrece ceva neobişnuit, poate ai chiar anumite informaţii dar atât.
3. Dacǎ direcţia de deplasare este cǎtre pol, existǎ şanse mari de a te alinia cu liniile de câmp magnetic şi
gravitaţional şi implicit de a intra în planul eteric şi prin acesta în interiorul Pǎmântului.

14. Soarele interior este de fapt radiaţia emisǎ de gaura neagrǎ, care apare în urma procesului de absorbţie a materiei. În
acel moment îl putem vedea ca radiaţie luminoasǎ etericǎ, diind deja acolo în plan eteric. Gaura neagrǎ centralǎ pe care
o numim Soarele interior, are un câmp magnetic şi gravitaţional propriu; existǎ de asemenea o vitezǎ unghiularǎ a ei şi
aceste elemente determinǎ gradul de absorbţie a materiei care se realizeazǎ lent , dar se realizeazǎ. Lumina Soarelui
intrior este sensibil mai slabǎ decât a Soarelui din planul fizic, vizibil pe cer. De aceea el se mai cheamǎ Soarele fumuriu.
Trecerea din planul fizic în planul eteric trebuie sǎ mai îndeplineascǎ o condiţie. Pentru cel pregǎtit lǎuntric şi dacǎ
existǎ rezonanţǎ între frecvenţa de vibraţie a conştiinţei persoani respective şi frecvenţa din planul eteric, atunci între
cele douǎ planuri existǎ o anumitǎ plajǎ comunǎ de frecvenţe, pe care aceea personǎ va trebui sǎ o parcurgǎ rapid, fǎrǎ
sǎ îşi piardǎ conştiinţa. În acel scurt interval al trecerii trebuie sǎ rǎmânǎ perfect conştient(ǎ). Pǎtrunderea în planul
eteric nu se face brusc, ci lin, într-un interval accesibil de timp. Cu cât fiinţa este mai bine pregǎtitǎ, cu atât tercerea
este mai puţin stânjentoare, dar ea poate fi totuşi sesizatǎ, mai ales prin faptul cǎ ceva aparent ciudat se petrece.
Lucrurile par sǎ rǎmânǎ la fel şi totuşi ele încep sǎ fie diferite, pânǎ când elementele noi devin flagrante, cum ar fi
vegetaţie în zona arcticǎ, vânt cald, un soare nou, animale nemaivǎzute, apǎ mai caldǎ. Sunt mai multe "lumi" în
interiorul Pǎmântului. Existǎ civilizaţii într-un sens mai restrâns la termenului, care subzistǎ în cavitǎţi imense chiar în
interiorul scoarţie terestre. Scoarţa terestrǎ este fizicǎ dar la apropierea de mantaua terestrǎ, apare deja o zonǎ de
tranziţie spre planul eteric. Aceastǎ porţiune fizicǎ a planetei, , apare ca un "fagure" în secţiune şi prezintǎ multe
cavitǎţi de diferite mǎrimi: unele sunt goale, în altele trǎiesc fiinţe, sunt chiar oraşe, comunitǎţi mai mici sau mai mari.
Tipurile de fiinţe sunt de asemenea diferite. Alte astfel de "bule" din interiorul Pǎmântului sunt pline cu lavǎ, petrol iar
în altele existǎ lacuri imense. Sunt lumi subterane foarte diverse. Unele dintre acele comunitǎţi de fiinţe, care sunt mai
aproape de suprafaţǎ fac parte integrantǎ din planul fizic; altele, care se aflǎ la o adâncime mai mare, trec deja în planul
eteric sau se întreţes cu acesta.

15. De fapt existǎ trei feluri principale de acces spre Centrul Pǎmântului:
1. Primul este pe la poli şi este cel mai uşor
2. A doua posibilitate este prin intermediul unor locuri speciale, de obicei peşteri sau caverne în interiorul munţilor, dar
ele pot fi al fel de bine şi la suprafaţa solului, în pǎduri sau chiar pe câmp. Oamenii de ştiinţǎ le numesc distorsiuni
spaţio-temporale sau portaluri. El reprezintǎ punctul de intersecţie a unor vortexuri de energie din planurile fizic şi
eteric, în principal, iar uneori şi din planul astral. Acolo unde se intersecteazǎ formeazǎ un "filon" energetic ce
determinǎ la suprafaţa Pǎmântului o zonǎ specialǎ. Unele dintre aceste "filoane" energetice dureazǎ mai mult timp,
altele mai puţin, de la sute sau chiar mii de ani pânǎ la câteva minute. O distanţǎ relativ micǎ strǎbǎtutǎ în interiorul
unui astfel de filon poate însemna zeci sau sute de kilometri în planul fizic. Cǎlǎtoriile în interiorul Pǎmântului sunt de
obicei rapide dacǎ ai mijloacele potrivite sau dacǎ nimereşti filonul energetic potrivit.3. A treia posibilitate era folositǎ
în antichitateşi ea fǎcea parte din chiar setul lor de credinţe, cǎci pentru ei era ceva foarte natural atunci. În acest caz,
pǎtrunderea spre Centrul Pǎmântului se fǎcea pe ape. De exemplu eşti pe lacul potrivit într-o barcǎ; destul de repede
apare o ceaţǎ stranie, intri în ea şi apoi te pomeneşti în alt loc. Asta îţi aratǎ cǎ ai intrat deja în planul eteric şi probabil
te afli deja în interiorul planetei.

16. "Distribuţia"şi în interiorul planetei materiei în exteriorul
Nu se poate vorbi despre o linie de demarcaţie/tranziţie cǎtre planul eteric ci mai degrabǎ despre o zonǎ. Influenţa
singularitǎţii din centrul Pǎmântului devine clar perceptibilǎ cam de la 1800-2000 km adâncime, când începe aceastǎ
tranziţie spre planul eteric. Dar şi pânǎ atunci, pe mǎsura apropierii de aceastǎ zonǎ, se remarcǎ anumite fenomene de
tranziţie cǎtre planul subtil., însǎ de la acel nivel al mantalei terestre se poate spune cǎ se pǎtrunde efectiv în planul eteric.
De acolo îninate, din punct de vedere al planului fizic, nu se mai vede nimic. este o greşealǎ a crede cǎ se poate fora pâǎ în
centrul Pǎmântului. Este ca şi cum ne-am apropia de foc cu gheaţǎ şi gheaţa ar rǎmâne în continare; nu se poate, automat
ea devine apǎ şi apoi abur. La fel este şi în cazul unei cǎlǎtorii spre centrul Pǎmântului: pe mǎsurǎ ce se înainteazǎ spre
interior , apar transforǎri de stare şi de materie, care sunt din ce în ce mai înalte pe scara frecvenţei de vibraţie. La nivel fizic,
aceasta se percepe ca un imens "gol" , un fel de vid în care observatorul sesizeazǎ cum lumina este absorbitǎ de cǎtre gaura
neagrǎ centralǎ. Se poate spune atunci cǎ observatorul se aflǎ la "orizontul evenimentelor", se vǎd ca nişte "fuioare" de
luminǎ ce se îndreaptǎ spre centru, pentru cǎ acesta este efectul atragerii materiei în centrul gǎurii negre.

17. Cum se poate "vedea" teoretic realitatea printr-o secţiune pe jumǎtate a planetei
Se vede scoarţa solidǎ, apoi mantaua terestrǎ care este în mare parte tot solidǎ, dar are aceea caracteristicǎ de "svaiţer".
Apoi sunt cavitǎţile interioare ale acelui şvaiţer care sunt din ce în ce mai mari şi la un moment dat se ajunge în zona în
care începe un strat de lavǎ în manta, a cǎrui grosme nu este totuşi prea mare. Chiar existenţa sa aratǎ transformarea nu
daor a stǎrii de agregare a materiri din solidǎ în lichidǎ ci şi trecerea în alt plan. Apoi, la un moment dat nu se mai vede
altceva decât un spaţiu gol şi modul în care materia este absorbitǎ de gaura neagrǎ din centrul planetei, iar aceastǎ
absorbţie este perceputǎ sub form unor "fire" de luminǎ.La limitǎ, încǎ se mai poate vedea un brâu de roci, dar acelea
sunt vârfurile munţilor din interior, din partea inferioarǎ a mantalei. Absorbţia materiei în centrul gǎurii negre are loc în
mod lent pentru cǎ toate procesele sunt corelate. Nu are sens ca ceea ce naşte o planetǎ, adicǎ vortexul ei energetic
central, ca singularitate, sǎ o distrugǎ mai apoi. Gaura neagrǎ, când începe sǎ se manifeste în plan fizic, este cea care
începe sǎ absoarbǎ gazele şi praful cosmic din exterior, pentru a începe procesul ce contribuie la formarea unei planete
sau a unei stele. Toto ceea ce se manifestǎ în planul fizic, stea, planetǎ sau alt corp cosmic, sau chiar un atom sau o
particulǎ elementarǎ, se naşte datoritǎ unui vortex energetic ce apare în planul fizic şi pe care îl asociem unei "gǎuri
negre". Gaura neagrǎ centralǎ joacǎ un rol de "convertor" de materie; ea absoarbe materie cu o anumitǎ vitezǎ din
învelişurile planetei, dar prin caracteristicile ei de rotaţie şi de atracţie universalǎ ajunge de asemenea sǎ creeze materie.
Prin aceste caracteristici deosebote ale singularitǎţii centrale, se menţine un anumit echilibru de dimensiune şi de
greutate a planetei noastre (şi nu pin erodare cum spune ştiinţa oficialǎ).
Privitǎ secTiunea planetei din spaţiu, în centrul ei s-ar vedea un vid negru, poate şi o slabǎ licǎrire, ca un fel de strǎlucire
misterioasǎ, punctiformǎ, dar aceastǎ ultimǎ situaţie ar ave loc doar dacǎ observatorul s-ar apropia de centru. Stǎlucirea
nu se vede de departe.
Dacǎ se schimbǎ structura spaţiului şi a timpului, atunci se schimbǎ şi frecvenţa de vibraţie. Oricine se alinizǎ l noua
frecvenţǎ de vibraţie începe sǎ rezoneze cu ea; brusc, va observa cǎ nu mai este întuneric, ci de fapt este un alt fel de
realitate, pe o altǎ frecvenţǎ. Frecvenţele diferite de vbraţie în planurile de manifestare aveau popular denumiri ca:
tǎrâmul de jos (planul fizic, teluric), tǎrâmul de mijloc este planul eteric, iat tǎrâmul de sus se referǎ la planul eteric
superior (unde se manifestǎ spre exemplu elfii).