Se ha denunciado esta presentación.
Utilizamos tu perfil de LinkedIn y tus datos de actividad para personalizar los anuncios y mostrarte publicidad más relevante. Puedes cambiar tus preferencias de publicidad en cualquier momento.

interviul psihologic

12.524 visualizaciones

Publicado el

  • Sé el primero en comentar

interviul psihologic

  1. 1. SEMINARUL 6 INTERVIUL PSIHOLOGIC Reprezintă o formă particulară de informaţii, în care sunt implicaţi un intervievator (persoana care iniţiază şi conduce desfăşurarea interviului) şi unul/mai mulţi intervievaţi (persoane paricipante, de la care se urmăreşte să se obţină informaţii). Un interviu psihologic:  este planificat;  are un scop;  este controlat (intervievatorul intervine în discuţie pentru a împiedica digresiunile);  cele două părţi se află faţă în faţă;  numai intervievatul îşi face cunoscute părerile şi simţirile;  intervievatorul nu corectează nici o relatare făcută de intervievat. Utilizări ale interviului:  în context clinic – scop: descoperirea problemelor individului, pentru a-l ajuta; obţinerea informaţiilor necesare pentru stabilirea unui diagnostic psihologic şi/sau medical;  în cadrul organizaţiilor – poate fi interviu de selecţie, interviu de evaluare etc.  în activitatea de cercetare – pentru identificarea zonelor care merită a fi explorate în detaliu; validarea unor instrumente de măsurare; interpretarea rezultatelor. Interviul psihologic este o situaţie de schimb conversaţional între 2 persoane, cu scopul culegerii de informaţii într-un cadru specificat. Cadrul este definit de rolurile şi aşteptările persoanelor angajate în schimbl conversaţional şi de condiţiile în care se realizează întâlnirea: loc, durată, înregistrare/neînregistrare etc. Caracteristici ale interviului:  are întotdeauna un obiectiv explicit menţionat, putând avea loc doar dacă există un accord formulat explicit între cei doi protagonişti privind tema;  repetiţia întrebărilor este necesară şi indicată, permiţând să se verifice dacă interlocutorul este consecvent în răspunsurile sale şi putând evidenţia, uneori, noi informaţii;  doar psihologul pune întrebări;  psihologul este singurul care poate exprima interes faţă de un anumit aspect al realităţii subiectului sau ignoranţă, în scopul de a obţine informaţii noi de la subiect;  toate informaţiile conţinute în răspunsul respondentului trebuie să fie explicite;  interviul psihologic nu este un monolog, de calitatea întrebărilor depinzând calitatea răspunsurilor;
  2. 2.  interviul psihologic nu este interogatoriu, scopul său fiind explicit şi acceptat, neputând încălca libertatea celui intervievat;  interviul psihologic nu este o dezbatere de idei, el presupunând acceptarea realităţii psihologice a celuilalt. Un interviu psihologic presupune: ♣ întâlnirea a două persoane – care are ca scop redarea puterii subiectului: puterea de a gândi singur, de a descoperi propriile soluţii la problemele sale. În cazul interviului cu scop psihodiagnostic, psihologul este investit de către subiect cu o anumită putere, prin faptul că poate influenţa prin diagnostic evoluţia ulterioară a subiectului. ♣ un context specific (cadru) – care are mai multe dimensiuni:  contextul fizic (spaţio-temporal), care se referă la distanţa spaţială şi la poziţionarea celor două persoane implicate;  cadrul temporal – care se referă la durata întâlnirii (între 15 şi 60 minute);  contextual psihosocial – se referă la faptul că fiecare dintre interlocutori vin în comunicare cu întreaga lor experienţă anterioară. Este important ca discursul unei persoane să fie interpretat doar în contextual particular în care a fost produs. ♣ un joc de relaţii emotive şi afective, cu jocuri de putere, de seducţie, rivalitate, opoziţie etc; în acest joc, sunt puse în joc mecanisme psihodinamice, de tipul proiecţiei, introiecţiei, identificării, empatiei, transferului şi contratransferului ♣ obiective:  psihodiagnostic;  selecţie şi recrutare; fiecare cu demersuri şi tehnici diferite.  consiliere şi terapie ♣ schimb structurat şi tactic de informaţii, necesitând o bună formare la nivelul tehnicilor (formulare şi adresare de întrebări, reformulare, abordare tactică etc.) şi comportamentelor (îmbunătăţirea capacităţii de observare, autocontrolul reacţiilor, flexibilitatea atitudinilor, creşterea adaptabilităţii). Tipuri de interviuri 1. Interviu nestructurat – întrebări cu răspunsuri deschise şi neconstruite în prealabil. Se fixează doar subiectele de abordat, formulând întrebările în timpul interviului, în funcţie de răspunsurile date. Ordinea temelor nu este fixată în prealabil. 2. Interviu structurat (sistematic, ghidat) – un plan de desfăşurare a subiectelor (ordine fixată). Ideile principale sunt identice pentru toţi cei intervievaţi şi sunt, în general, cu răspunsuri deschise. Se completează cu întrebări specifice. 3. Interviu puternic structurat – toate întrebările sunt fixate şi adresate în aceeaşi ordine. Majoritatea au răspunsuri închise.
  3. 3. 4. Interviu puternic structurat standardizat – toate întrebările au răspunsuri închise (subiectul alege dintre răspunsuri construite de intervievator, cel mai potrivit răspuns). Tipurile 1 şi 2 sunt folosite predominant în interviurile clinice, urmărind descoperirea unor cauze ale comportamentului; tipurile 3 şi 4 se folosesc mai ales în interviurile de angajare. Atunci când îşi pregăteşte interviul, psihologul trebuie să decidă ce întrebări va adresa, în ce ordine, cât de multe detalii va solicita, durata interviului şi cuvintele pe care le va folosi în construirea întrebărilor. Există mai multe tipuri de întrebări: a) întrebări referitoare la experienţe/comportamente – solicită informaţii despre ce a făcut sau face respective persoană; răspunsurile vor conţine descrierea unor acţiuni, activităţi, comportamente observabile din trecut sau prezent. b) întrebări referitoare la opinii/valori – ajută la înţelegerea modului în care oamenii interpretează şi-şi construiesc o anumită imagine despre lucruri, inclusive despre ei înşişi; c) întrebări referitoare la sentimente/emoţii – vizează înţelegerea răspunsurilor emoţionale ale oamenilor, determinate de experienţele şi gândurile lor. Răspunsurile emoţionale au un caracter spontan şi dau informaţii relevante despre subiect. d) întrebări referitoare la cunoştinţe – culeg informaţii factuale. e) Întrebări referitoare la caracteristicile socio-demografice – prin intermediul lor, subiectul este introdus într-un grup social, se creează un cadru de referinţă pentru interpretarea răspunsurilor la celelalte întrebări. Întrebările se referă la vârstă, educaţie, ocupaţie, domiciliu, mobilitate. Pentru ca întrebările să obţină răspunsuri cât mai apropiate de realitatea subiectului, trebuie ca întrebările psihologului să fie bine formulate, fiecare întrebare fiind un stimul care are ca scop crearea sau generarea unui răspuns din partea persoanei intervievate. În acest scop, se recomandă întrebările deschise, clare, neutre şi singulare. Cu alte cuvinte, o întrebare “bună” trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: a) să fie cu adevărat deschisă, permiţând persoanei intervievate să răspundă în felul său specific; b) să conţină o singură idee, întrebările cu mai multe idei producând subiectului tensiune şi confuzie; c) să fie clare, pentru a evita disconfortul subiectului; d) să respecte neutralitatea psihologului. În ceea ce priveşte modalităţile de comunicare în cadrul interviului, este esenţială găsirea unui limbaj comun. Probleme apar atunci când psihologul şi cel intervievat nu înţeleg sau nu vorbesc aceeaşi limbă. De exemplu, atunci când există o mare diferenţă de nivel educaţional, cultural sau economic sau atunci cînd subiectul foloseşte un dialect care conţine multe regionalisme. Aici, flexibilitatea psihologului este pusă la încercare, el fiind cel care trebuie să se adapteze la subiect şi nu invers. Folosirea unui vocabular similar cu al pacientului este în folosul interviului. Multor pacienţi le lipseşte sofisticarea necesară pentru a înţelege ideile complexe psihologice. Este esenţial ca acestea să fie
  4. 4. transpuse de psiholog în cuvinte şi fraze simple, pentru a putea fi înţelese de pacient. Dacă psihologul face anumite afirmaţii sau sinteze ale celor relatate de subiect, este bine ca el să ceară pacientului să le formuleze cu propriile cuvinte, pentru a se convinge că acestea au fost înţelese. Comunicarea non-verbală poate releva aspecte ale persoanei care scapă comunicării verbale. Totodată, psihologul trebuie să-şi controleze manifestările non-verbale care ar putea traduce plictiseală, oboseală, dezinteres s.a., pentru că ele sunt foarte rapid sesizate de pacient. Deoarece pacientul se proiectează în fiecare situaţie cu întreaga lui personalitate, se pot găsi indicii semnificative cu privire la conflictele şi atitudinile sale mai puţin conştiente. De obicei, se poate detecta tensiunea şi anxietatea pacientului urmărind spasmele musculare care apar în articulaţiile mersului, neastâmpărul în timp ce stă pe scaun, frângerea mâinilor, ciupirea feţei sau a buzelor, tresăririle, lipsa de atenţie, stânjeneala. Furia sau nepăsarea se menifestă în rigiditatea posturală, încleştarea pumnilor, lovirea tălpilor şi grimase în expresia facială. Entuziasmul şi surescitarea se manifestă similar prin atitudini comportamentale cu tentă expansivă. În ceea ce priveşte comportamentul nonverbal al psihologului, este ideal ca expresia sa facială să fie plăcută, relaxată şi necritică. Expresiile furioase sunt distructive pentru o bună relaţionare, la fel cum sunt ciupirea feţei, foitul pe scaun sau lovirea extremităţilor. Aprobarea prin mişcarea capului este bine folosită ca un semn că psihologul este foarte atent şi urmăreşte raţionamentul pacientului. Aceasta este însoţită adesea de vocalizări ca “a-ha”, “îhî”, “da”, “înţeleg”. Scuturarea capului este folosită doar ocazional, ca un semn de înţelegere simpatetică, atunci când pacientul vorbeşte despre suferinţa sa sau când psihologul vrea sa arate că nu îi place ce se petrece. În acest din urmă caz, expresia poate fi folosită şi de o uşoară vocalizare (“mm”, “hmm”). O expresie facială zâmbitoare este deseori folosită pentru a exprima acceptanţa şi aprobarea. Afirmaţiile subvocale sunt şi ele foarte importante pe parcursul interviului. Felul în care pacientul spune lucrurile este la fel de important ca şi ceea ce spune. Inflexiunile, intonaţiile, accentele, sublinierile, pauzele şi diferite emisiuni de sunete pot releva arii încărcate emoţional, pe care pacientul nu le poate exprima prin cuvinte. Pentru controlarea de către psiholog a situaţiei de interviu, este foarte importantă stăpânirea pauzelor, ca şi stăpânirea tăcerii. Pauzele în fluxul verbal pot apărea la orice pacient şi ele nu trebuie întrerupte. Ele sunt folosite de către pacient pentru a gândi la anumite idei. Totuşi, dacă ele se prelungesc prea mult, psihologul poate interveni pe mai multe căi: - repetarea ultimului sau ultimelor cuvinte folosite de pacient, cu aceeaşi intonaţie, cu o inflexiune mai mare sau prin reformularea sub forma unei întrebări; - reformularea a ceea ce a spus pacientul sub forma unei afirmaţii sau a unei întrebări; - punerea unei întrebări legate de materialul în discuţie pentru a stimula asociaţiile. Perioadele lungi de tăcere sunt rare în interivu. Când tăcerea persistă, este, de obicei, un semn de rezistenţă. Ea poate reflecta teama de a se dezvălui sau anxietatea determinată de activarea materialului
  5. 5. conflictual refulat. Poate reprezenta o manieră masochistă de apărare sau un act ostil împotriva psihologului. Când tăcerea persistă, psihologul poate intervene pe una din următoarele căi: - să spună “hmm” sau “înţeleg” şi apoi să aştepte; - să repete şi să accentueze ultimul sau ultimele cuvinte rostite de pacient; - să repete şi să accentueze ultima frază rostită de pacient sau să o reformuleze sub forma unei întrebări; - să spună “si?” sau “dar?” cu un accent interogativ, ca şi cum trebuie să urmeze ceva; - dacă pacientul rămâne tăcut, psihologul poate spune “Îţi este greu să vorbeşti”, atrăgând astfel atenţia asupra blocajului; - dacă nu primeşte replică, psihologul poate face următoarea remarcă: “Mă întreb la ce te gândeşti?” - aceasta poate fi urmată de “Există motive pentru această tăcere”; - apoi, poate continua: “Poate că nu ştii ce să spui”, apoi “Poate că eşti supărat”; - dacă nu apare nici un răspuns, rezistenţa va putea fi atacată direct prin: “Poate îţi e frică să spui spui ce ai în minte” sau “Poate îţi e frică de reacţia mea dacă spui ce ai în minte”; - în cazuri rare, când pacientul rămâne totuşi tăcut, psihologul trebuie să respecte tăcerea acestuia şi să stea tăcut lângă el. În nici un caz, nu trebuie să manifeste furie, admonestându-l sau respingându-l. Există şi o serie de situaţii speciale în interviu, la care psihologul trebuie să aibă o reacţie adecvată. De exemplu: - dacă pacientul îi pune psihologului o întrebare personală, este important să se identifice motivul pentru care a pus această întrebare. Astfel, dacă pacientul întreabă: “Sunteţi căsătorit?”, psihologul poate răspunde: “Sunteţi curios în legătură cu mine”, apoi, dacă pacientul răspunde afirmativ, psihologul poate spune: “Credeţi că sunt căsătorit?”. Ca regulă generală, este mai bine să fim sinceri cu subiectul şi, după ce aflăm motivul pentru care a pus întrebarea, să-i răspundem cât mai direct posibil, dar de o manieră neutră din punct de vedere emoţional; - dacă pacientul se angajează în autoevaluări, făcând afirmaţii că: “Sunt un laş” sau “Sunt îngrozitor” sau “Sunt disperat”, psihologul nu are voie să-l aprobe. El poate întreba: “Ce vă face să crede i asta?”;ț - dacă subiectul continuă să facă doar conversaţie pe probleme de vreme, sport, evenimente politice etc., trebuie întrerupt: “Şi acum, să ne întoarcem la d-voastră”; - oricât ar fi de tentant, psihologul trebuie să se abţină să ofere pacientului sugestii directe, insistând ca acesta să le urmeze, să vorbească despre sine, despre realizările şi problemele sale.
  6. 6. conflictual refulat. Poate reprezenta o manieră masochistă de apărare sau un act ostil împotriva psihologului. Când tăcerea persistă, psihologul poate intervene pe una din următoarele căi: - să spună “hmm” sau “înţeleg” şi apoi să aştepte; - să repete şi să accentueze ultimul sau ultimele cuvinte rostite de pacient; - să repete şi să accentueze ultima frază rostită de pacient sau să o reformuleze sub forma unei întrebări; - să spună “si?” sau “dar?” cu un accent interogativ, ca şi cum trebuie să urmeze ceva; - dacă pacientul rămâne tăcut, psihologul poate spune “Îţi este greu să vorbeşti”, atrăgând astfel atenţia asupra blocajului; - dacă nu primeşte replică, psihologul poate face următoarea remarcă: “Mă întreb la ce te gândeşti?” - aceasta poate fi urmată de “Există motive pentru această tăcere”; - apoi, poate continua: “Poate că nu ştii ce să spui”, apoi “Poate că eşti supărat”; - dacă nu apare nici un răspuns, rezistenţa va putea fi atacată direct prin: “Poate îţi e frică să spui spui ce ai în minte” sau “Poate îţi e frică de reacţia mea dacă spui ce ai în minte”; - în cazuri rare, când pacientul rămâne totuşi tăcut, psihologul trebuie să respecte tăcerea acestuia şi să stea tăcut lângă el. În nici un caz, nu trebuie să manifeste furie, admonestându-l sau respingându-l. Există şi o serie de situaţii speciale în interviu, la care psihologul trebuie să aibă o reacţie adecvată. De exemplu: - dacă pacientul îi pune psihologului o întrebare personală, este important să se identifice motivul pentru care a pus această întrebare. Astfel, dacă pacientul întreabă: “Sunteţi căsătorit?”, psihologul poate răspunde: “Sunteţi curios în legătură cu mine”, apoi, dacă pacientul răspunde afirmativ, psihologul poate spune: “Credeţi că sunt căsătorit?”. Ca regulă generală, este mai bine să fim sinceri cu subiectul şi, după ce aflăm motivul pentru care a pus întrebarea, să-i răspundem cât mai direct posibil, dar de o manieră neutră din punct de vedere emoţional; - dacă pacientul se angajează în autoevaluări, făcând afirmaţii că: “Sunt un laş” sau “Sunt îngrozitor” sau “Sunt disperat”, psihologul nu are voie să-l aprobe. El poate întreba: “Ce vă face să crede i asta?”;ț - dacă subiectul continuă să facă doar conversaţie pe probleme de vreme, sport, evenimente politice etc., trebuie întrerupt: “Şi acum, să ne întoarcem la d-voastră”; - oricât ar fi de tentant, psihologul trebuie să se abţină să ofere pacientului sugestii directe, insistând ca acesta să le urmeze, să vorbească despre sine, despre realizările şi problemele sale.

×