Se ha denunciado esta presentación.
Utilizamos tu perfil de LinkedIn y tus datos de actividad para personalizar los anuncios y mostrarte publicidad más relevante. Puedes cambiar tus preferencias de publicidad en cualquier momento.

Dan d. farcas ozn-uri de pe celalalt taram

1.405 visualizaciones

Publicado el

Dan d. farcas ozn-uri de pe celalalt taram

Publicado en: Tecnología
  • A professional Paper writing services can alleviate your stress in writing a successful paper and take the pressure off you to hand it in on time. Check out, please ⇒ www.HelpWriting.net ⇐
       Responder 
    ¿Estás seguro?    No
    Tu mensaje aparecerá aquí
  • Hi there! I just wanted to share a list of sites that helped me a lot during my studies: .................................................................................................................................... www.EssayWrite.best - Write an essay .................................................................................................................................... www.LitReview.xyz - Summary of books .................................................................................................................................... www.Coursework.best - Online coursework .................................................................................................................................... www.Dissertations.me - proquest dissertations .................................................................................................................................... www.ReMovie.club - Movies reviews .................................................................................................................................... www.WebSlides.vip - Best powerpoint presentations .................................................................................................................................... www.WritePaper.info - Write a research paper .................................................................................................................................... www.EddyHelp.com - Homework help online .................................................................................................................................... www.MyResumeHelp.net - Professional resume writing service .................................................................................................................................. www.HelpWriting.net - Help with writing any papers ......................................................................................................................................... Save so as not to lose
       Responder 
    ¿Estás seguro?    No
    Tu mensaje aparecerá aquí
  • DOWNLOAD THIS BOOKS INTO AVAILABLE FORMAT (2019 Update) ......................................................................................................................... ......................................................................................................................... Download Full PDF EBOOK here { https://soo.gd/irt2 } ......................................................................................................................... Download Full EPUB Ebook here { https://soo.gd/irt2 } ......................................................................................................................... Download Full doc Ebook here { https://soo.gd/irt2 } ......................................................................................................................... Download PDF EBOOK here { https://soo.gd/irt2 } ......................................................................................................................... Download EPUB Ebook here { https://soo.gd/irt2 } ......................................................................................................................... Download doc Ebook here { https://soo.gd/irt2 } ......................................................................................................................... ......................................................................................................................... ................................................................................................................................... eBook is an electronic version of a traditional print book THIS can be read by using a personal computer or by using an eBook reader. (An eBook reader can be a software application for use on a computer such as Microsoft's free Reader application, or a book-sized computer THIS is used solely as a reading device such as Nuvomedia's Rocket eBook.) Users can purchase an eBook on diskette or CD, but the most popular method of getting an eBook is to purchase a downloadable file of the eBook (or other reading material) from a Web site (such as Barnes and Noble) to be read from the user's computer or reading device. Generally, an eBook can be downloaded in five minutes or less ......................................................................................................................... .............. Browse by Genre Available eBooks .............................................................................................................................. Art, Biography, Business, Chick Lit, Children's, Christian, Classics, Comics, Contemporary, Cookbooks, Manga, Memoir, Music, Mystery, Non Fiction, Paranormal, Philosophy, Poetry, Psychology, Religion, Romance, Science, Science Fiction, Self Help, Suspense, Spirituality, Sports, Thriller, Travel, Young Adult, Crime, Ebooks, Fantasy, Fiction, Graphic Novels, Historical Fiction, History, Horror, Humor And Comedy, ......................................................................................................................... ......................................................................................................................... .....BEST SELLER FOR EBOOK RECOMMEND............................................................. ......................................................................................................................... Blowout: Corrupted Democracy, Rogue State Russia, and the Richest, Most Destructive Industry on Earth,-- The Ride of a Lifetime: Lessons Learned from 15 Years as CEO of the Walt Disney Company,-- Call Sign Chaos: Learning to Lead,-- StrengthsFinder 2.0,-- Stillness Is the Key,-- She Said: Breaking the Sexual Harassment Story THIS Helped Ignite a Movement,-- Atomic Habits: An Easy & Proven Way to Build Good Habits & Break Bad Ones,-- Everything Is Figureoutable,-- What It Takes: Lessons in the Pursuit of Excellence,-- Rich Dad Poor Dad: What the Rich Teach Their Kids About Money THIS the Poor and Middle Class Do Not!,-- The Total Money Makeover: Classic Edition: A Proven Plan for Financial Fitness,-- Shut Up and Listen!: Hard Business Truths THIS Will Help You Succeed, ......................................................................................................................... .........................................................................................................................
       Responder 
    ¿Estás seguro?    No
    Tu mensaje aparecerá aquí

Dan d. farcas ozn-uri de pe celalalt taram

  1. 1. Dan D. Farcaș Ozn-uri De Pe Celălalt Tărâm   1. FENOMENUL CONTACTAŢILOR.   OZN­urile – obiect de adoraţie sinucigaşă. Secte de adoratori ai  extratereştrilor. „Fraţii spaţiali” transmit avertismente şi mesaje de pace unor  „contactaţi”. Dezamăgit de răspunsurile ştiinţei şi religiilor tradiţionale,  curentul New Age caută o nouă cale spre Sacru.   SECTA SINUCIGAŞĂ   „Noi venim din depărtările spaţiului şi, iată, acum ne­am părăsit  corpurile pe care le îmbrăcaserăm pentru a ne îndeplini misiunea terestră,  pentru a ne întoarce în lumea din care am venit, Regatul lui Dumnezeu.”  Acesta a fost ultimul mesaj lăsat pământenilor de cele 39 de victime (21 femei  şi 18 bărbaţi), între 26 şi 72 de ani, adepţi ai sectei Poarta Cerului numită, pe  Internet şi în acte oficiale, „WW Sursa Superioară”. Ei s­au sinucis în martie  1997, folosind un amestec de barbiturice şi alcool.   Poliţia i­a găsit în 26 martie (în urma unui apel telefonic anonim) într­o  vilă valorând 1,6 milioane dolari din Rancho Santa Fe, o luxoasă zonă  rezidenţială aflată nu departe de San Diego (California). Cadavrele zăceau  întinse pe paturi şi saltele, fără a prezenta vreo urmă de violenţă, fiind toate  îmbrăcate la fel: pantaloni şi cămăşi negre, pantofi noi de tenis şi eşarfe  purpurii, ce le acopereau feţele. Aveau mâinile încrucişate pe piept, de parcă ar  fi dormit. Lângă fiecare cadavru se găseau actele de identitate, bani şi obiecte  personale. Secta era cunoscută, având filiale şi în New Mexico şi Arizona.  Membrii ei nu beau, nu fumau şi practicau celibatul, punând în cauză deschis  valorile tradiţionale ale familiei. Fiecare membru al sectei era asigurat, din  octombrie 1996, contra sumei de 1000 dolari, la o companie de asigurări din  Londra, pentru o valoare de un milion de dolari, plătibili în caz de deces, răpire  sau sechestrare de către extratereştri.   În urma victimelor a rămas o imensă cantitate de informaţii, mai ales pe  casete video şi pagini pe Internet, informaţii amestecând filosofii ezoterice cu  simboluri New Age, OZN­uri, mesaje apocaliptice şi credinţe bizare din religii  exotice. Ei explicau că au plecat astfel pentru a întâlni un OZN ce se ascundea  în coada cometei Hale­Bopp – aceasta deschidea o fereastră (şansă rară) prin  care se puteau întoarce în patria lor cosmică. Aşa cum scriau: „Apropierea 
  2. 2. cometei Hale­Bopp este ceea ce am aşteptat. Este momentul sosirii navei  spaţiale care ne va conduce în lumea lor, paradisul concret. Suntem fericiţi să  părăsim această lume.” După cum arată, în volumul UFOs and theAlien  Agenda (1997), Bob Larson, care a cercetat cu atenţie paginile web ale sectei,  victimele considerau corpul omenesc drept un „container, un vehicul” care  trebuie lepădat pentru „a putea promova clasa”. OZN­ul pe care­l aşteptau  trebuia să­i ducă în „Lumea Lor”, unde urmau să atingă „nivelul următor,  situat deasupra celui uman”. Ei mai spuneau că, o dată cu botezul primit de la  Sfântul Ioan, spiritul superior al lui Hristos s­a încarnat în trupul  pământeanului Iisus, ales ca reprezentant printre oameni al Nivelului Următor.  El a fost trimis pe Pământ pentru a transmite oamenilor, în esenţă, un singur  mesaj: „Dacă vreţi să ajungeţi în Ceruri, Eu pot să vă duc prin poarta cea bună  ­aceasta însă cere să renunţaţi la tot ce vă aparţine”, adică, după interpretarea  şefilor sectei, la familie, la sentimente, la minte şi chiar la trup. Ei afirmau că  adevărata sinucidere nu era gestul pe care urmau ei să­l comită, ci, dimpotrivă, sinuciderea este „să te întorci împotriva Nivelului Următor atunci când acesta ţi se oferă”.   Bob Larson, care nu este străin de un anumit fundamentalism creştin,  trage singura concluzie pe care i­o îngăduie poziţia sa, şi anume că secta  „Poarta Cerului” nu este altceva decât o manifestare a lucrărilor Diavolului. De  aceea, cu atât mai mare i­a fost mirarea atunci când a constatat că membrii  sectei considerau că ei reprezintă singura cale dreaptă, singura cale a binelui,  care este chemată să lupte cu numeroasele forţe ale răului: luciferieni veniţi din spaţiu, îngeri căzuţi, rase de demoni, care constituie laolaltă cei mai mari  duşmani ai omenirii. În viziunea lor, aceste forţe ale răului erau responsabile,  între altele, de numeroasele răpiri de oameni efectuate de OZN­uri, cu  îngăduinţa guvernului american, care primea în schimb acces la tehnologii  avansate.   Şeful sectei, Marshall Herff Applewhite, care se numea pe sine însuşi  „Do”, era profesor de muzică şi fost cântăreţ de operă; el a fost şi student la un  seminar presbiterian, pe care însă nu 1­a terminat. La moartea sa, avea 65 de  ani şi era cunoscut ca un individ fanatic şi intolerant. La conducerea sectei era  secondat de Bonnie Lu Trousdale Nettles, „bătrânul grupului”, astrolog, pe  numele său extraterestru „Ti”. Amândoi afirmau că au venit de pe o altă  planetă sub formă de îngeri. Bob Larson a descoperit că cei doi fuseseră şi  liderii unei versiuni preliminare a acestei secte, creată prin anul 1970 – în  cadrul ei, însă, purtând numele de Bo şi Peep. Ei ocupaseră deja primele pagini ale unor publicaţii ca Time magazine sau Newsweek în octombrie 1975, când  pretindeau că vor fi în curând ucişi, apoi (la trei zile şi jumătate) vor învia din  morţi şi se vor înălţa la ceruri într­un OZN. Alte investigaţii ale lui Larson l­au  condus la concluzia că cei doi se întâlniseră într­un spital, unde Applewhite  venise să­şi trateze homosexualitatea, şi căpătaseră convingerea că se mai  întâlniseră înainte şi în alte vieţi. Cei doi au ajuns curând la concluzia 
  3. 3. reconfortantă că, pentru a accede la un Nivel Superior de spiritualitate,  trebuiau să renunţe la viaţa sexuală ş.a.m.d.   Puterea carismatică de convingere a acestor doi conducători spirituali,  înarmaţi cu o ideologie de tip New Age*, a strâns în jurul lor, în timp, sute de  adepţi, care şi­au abandonat bunurile pământeşti pentru a urma această nouă  credinţă şi care au fost ţinuţi într­o relativă izolare, astfel încât să se detaşeze  complet de „cele lumeşti”, respectiva detaşare dovedindu­se crucială în  hotărârea lor pentru gestul sinucigaş. Devotamentul membrilor sectei era atât  de copleşitor încât aceştia considerau că individualitatea lor nu mai conta –  sau, aşa cum se exprima una dintre victime în mesajul său înregistrat pe  bandă video, „Eu nu sunt nimic fără Ti şi Do”.   Chiar şi în prezent, după această tragedie absurdă, se pare că mai există  încă sute de alţi adepţi ai „Porţii Cerului”, care cred în secret în învăţăturile lui  Applewhite. Cel puţin încă un caz de sinucidere, pe lângă cele de mai sus, mai  poate fi pus pe seama acestei mişcări – Robert Louis Nichols din Marysville,  California, care, deşi cu o oarecare întârziere, s­a hotărât să­şi urmeze maestrul pe marele drum spre „Nivelul Superior”.   Grupuri precum „Poarta Cerului” – mai general, grupuri de adoratori ai  unor puteri nepământene care aparent ne vizitează prin OZN­uri – există cu  sutele numai în S. U. A. De cele mai multe ori, ele spun că preocupările lor nu  sunt religioase, ci „spirituale”. Nici cazurile de sacrificii de sine pentru crezul lor nu sunt singulare. Putem da câteva exemple.   În decembrie 1982, Laverne Landis, de 48 de ani, a fost găsită moartă nu  departe de Grand Marais, Minnesota, în nordul Statelor Unite. Ea, împreună cu încă o persoană, au petrecut patru săptămâni în sălbăticie, pretinzând că au  primit instrucţiuni de la „o putere superioară”, care le­a poruncit să aştepte  acolo sosirea unei farfurii zburătoare. În acest timp, s­au hrănit doar cu  vitamine şi apă dintr­un lac din apropiere.   Landis a fost găsită la circa o sută de metri în afara şoselei, la volanul  maşinii sale, căreia i se terminase benzina. Autopsia a dovedit că moartea sur­ venise din cauza frigului, a deshidratării şi a foamei.   Însoţitorul ei, Gerald Flack, un electrician de 38 de ani din West St. Paul, a fost găsit în stare de semiconştienţă pe şoseaua Gunflint Trail, la 41 de mile  spre nord­vest de Grand Marais. El a avut nevoie ulterior de tratament pentru  vindecarea traumatismelor cauzate de frig. După afirmaţiile celor ce îl  cunoşteau, Flack devenise obsedat de OZN­uri. Era o persoană inteligentă şi  educată, care, în urma acestei patimi, „îşi schimbase brusc, în ultimele şase­ opt luni, întreaga personalitate, întregul mod de viaţă”. El căpătase convingerea că primea mesaje de la o putere superioară prin canalul reprezentat de Landis.  Cel mai recent dintre aceste mesaje spunea să meargă până la capătul şoselei  Gunflint Trail şi să aştepte acolo să fie contactaţi. Aşa cum declara Frank  Redfield, locţiitorul şerifului districtual, nu s­a semnalat în zona respectivă nici  un OZN şi nu s­au putut aduce nici argumente care să incrimineze pe cineva  pentru acest deces.
  4. 4.   La acest caz tragic se pot adăuga şi altele, cum ar fi cel al Gloriei Lee,  care şi­a descris contactele psihice cu extraterestrul „J. W.” de pe Jupiter în  cartea Why We Are Here (1959). În 1962, ea a fost găsită moartă de foame într­ o cameră de motel din Washington, după un post de două luni pentru pace, pe  care 1­a efectuat la ordinele fraţilor spaţiali. Membrii unei alte secte, condusă  de Dorothy Martin, care comunica prin scriere automată cu extratereştrii, şi­au părăsit în 1954 serviciile, au rupt orice legătură cu lumea, aşteptând venirea  anunţată a unui OZN, acesta urmând să­i salveze în timpul unei iminente  catastrofe geologice ce avea să lovească Pământul. Chiar şi organizaţia Templul  Poporului a lui Jim Jones, care a organizat o sinucidere colectivă în jungla din  Guyana, era adepta mişcării New Age. De asemenea, nu trebuie uitate nici alte  secte, cum ar fi „Ordinul Templului Solar”, care în ultimii ani a numărat 74 de  victime ale unor sinucideri rituale în Elveţia, Canada şi Franţa.   Jacques Vallee, în volumul Confrontation, expune un caz în care două  persoane, aparţinând unui grup spiritualist, au fost găsite moarte pe vârful  unui deal din apropiere de Rio de Janeiro. Data morţii putea fi între 16 şi 20  august 1966. Cauza morţii a fost „stop cardiac”. Nu s­au găsit urme de violenţă şi nici de otrăvire. În zonă s­au semnalat în perioada respectivă OZN­uri. Şi  exemplele pot continua.   Tot Jacques Vallee observă că, în toate ţările, este pe cale să se nască o  adevărată subcultură ce consideră că umanitatea are un destin mai înalt,  pentru care trebuie să accepte anumite sacrificii. Din ce în ce mai mulţi oameni renunţă la viaţa lor confortabilă, citadină, la slujbe cu responsabilităţi şi bine  remunerate, numai pentru că li s­au comunicat, de la instanţe nepământeşti,  mesaje în care li se cerea să procedeze astfel. De cele mai multe ori, este vorba  despre persoane de vârstă medie, cu familii, care nu se deosebesc cu nimic de  nişte oameni obişnuiţi. Ei se retrag undeva, de pildă într­un sat de munte,  continuând să aştepte noi mesaje. Şi sunt fericiţi. Toate aceste experienţe  dramatice dovedesc faptul că îndărătul lor se află un fenomen mult mai serios  şi mai complex decât o simplă dorinţă de popularitate sau o escrocherie.   Despre cultul adoratorilor de OZN­uri, Victor Kembach, în Dicţionarul de  mitologie generală (1995), spunea că este „comparabil cu orice cargocult şi cu  alte forme de milenarism; totuşi, spre deosebire de acestea, el invadează  îndeosebi teritoriile civilizate, fructificându­se în păturile intermediare; astfel,  cu cât civilizaţia tehnocratică devine mai intensivă şi omul este mai aglomerat  de produsele ei, cu atât e mai intensă, în mediile fragile spiritual, aşteptarea  salvatoare a extratereştrilor”. Tot acolo, Victor Kernbach se declară de acord cu  o afirmaţie pe care am făcut­o eu însumi mai demult, în volumul De ce tac  civilizaţiile extraterestre (1983), şi anume că „ar fi o dovadă de mărginire ca,  datorită acestor aberaţii, să taxăm ca misticism cercetarea întregului fenomen  OZN”. Mai mult decât atât, cred că îndărătul mişcării New Age se ascunde  căutarea disperată a unor adevăruri mai adânci decât cele pe care ni le poate  oferi azi ştiinţa sau religia – e drept, pe nişte căi alternative. Şi măcar pentru  această sinceră dorinţă de cunoaştere mişcarea merită atenţia noastră.
  5. 5.   CINE SUNT CONTACTAŢII?   Sectele de adoratori ai OZN­urilor îşi au una dintre cele mai solide  rădăcini, la începutul anilor '50, în aşa­numitul fenomen al contactaţilor,  persoane care au convingerea că sunt adevăraţi ambasadori, acreditaţi pe  Pământ de civilizaţiile extraterestre, reprezentate prin vizitatori coborâţi cu  ajutorul OZN­urilor. Sarcina contactaţilor ar fi de a transmite omenirii anumite  mesaje, de cele mai multe ori avertismente privind pericolele înarmării  nucleare, sau de a­i învăţa pe pământeni anumite deprinderi etice. Pentru a  înţelege mai bine toate faţetele acestui interesant fenomen, merită să  parcurgem pe scurt, în cele ce urmează, câteva dintre cele mai cunoscute  cazuri de contactaţi.   George Adamski (1891­1965), de origine poloneză, a imigrant în SUA cu  părinţii săi în 1893. El şi­a câştigat existenţa lucrând între 1916 şi 1926 ca om  de serviciu în Parcul Naţional Yellowstone, ca muncitor într­o moară din  Portland, ca antreprenor pentru construcţii de beton în Los Angeles apoi, dintr­ o dată, în 1926, a început să predea pe cont propriu fllosofia, în special cea  asiatică. În anii '30, „profesorul” Adamski a întemeiat o mănăstire în Laguna  Beech (California), numită „Ordinul Regal al Tibetului”. Aici a produs vin  „pentru scopuri religioase”. În acest scop, el a trebuit să beneficieze de o  dispensă specială, având în vedere prohibiţia. Ulterior, a recunoscut că vinul  produs era suficient pentru a aproviziona toată California de sud; aceasta i­a  permis lui Adamski să acumuleze o oarecare avere. În timpul celui de­al Doilea  Război Mondial, el şi nevasta lui au lucrat într­un mic restaurant, aflat în  proprietatea unui student al lui Adamski, la poalele muntelui Palomar din  California. Se ştie că, în vremea aceea, pe acest munte se afla observatorul  astronomic cu cel mai mare telescop din lume.   Astronom amator, eroul nostru poseda un telescop cu oglinda de 15  centimetri, cu care pretindea că ar fi văzut, în 9 octombrie 1946, un OZN  imens, în formă de trabuc. Apoi, în august 1947, a asistat la procesiunea a nu  mai puţin de 184 OZN­uri, care au trecut pe deasupra muntelui Palomar. El a  afirmat că, la sfârşitul anului 1949, a primit vizita a doi specialişti de la baza  militară navală din San Diego. Aceştia l­au rugat să încerce împreună  fotografierea unor OZN­uri, montând un aparat foto la telescop. Au realizat  astfel împreună două fotografii excelente cu discuri de provenienţă misterioasă; aceste fotografii au fost luate spre expertizare de cei doi specialişti, care au  garantat apoi autenticitatea lor. Întâmplarea i­a adus lui Adamski o anumită  celebritate pe plan local. (După mai mulţi ani, câţiva reporteri au verificat  aceste afirmaţii; cei doi au fost găsiţi – ei erau angajaţi într­adevăr la locul  indicat, dar spuneau că au trecut doar întâmplător pe la restaurantul unde  lucra Adamski, că nu cunoşteau preocupările acestuia şi că nu au luat cu ei  nici un fel de fotografii cu OZN­uri.).   Adamski îşi va publica observaţiile în revista Fate, în 1950. În următorii  ani, face mai multe fotografii spectaculoase, între care, probabil cele mai  interesante, sunt cele din dimineaţa zilei de 5 martie 1951, în care se poate 
  6. 6. urmări modul în care mai multe „nave de cercetare” discoidale, luminoase,  părăsesc pe rând o „navă­mamă” lunguiaţă, mult mai mare.   În această perioadă, diverse persoane afirmă că au văzut, într­o zonă  deşertică din California, OZN­uri coborând la sol şi din ele au ieşit nişte fiinţe  stranii. Adamski se hotărăşte să verifice informaţia. După mai multe încercări  infructuoase, în 20 noiembrie 1952, vede şi el, împreună cu secretara sa şi cu  cinci însoţitori, o navă gigantică, în formă de trabuc, planând deasupra  munţilor. Adamski este convins că nava a venit să­1 întâlnească pe el. Face  câteva fotografii, după care se îndreaptă cu maşina spre locul unde aparent  nava se pregăteşte să aterizeze. Ajuns acolo, Adamski coboară, rugându­i pe  ceilalţi să se întoarcă şi să­1 urmărească de la distanţă timp de o oră, fără să  intervină, în afară de cazul în care ar fi făcut semne, cerând ajutor. El are  asupra sa un aparat cu care încearcă să filmeze obiectul. Nava însă se  îndepărtează şi dispare, urmărită de nişte avioane de vânătoare. Pe când  Adamski îşi strângea aparatele, apare o săgeată luminoasă pe cer, în urma ei,  pe şaua dintre două dealuri, aterizând o navă discoidală, argintie, de  dimensiuni mai mici. Brusc, Adamski vede, la vreo trei sute de metri de el, într­ o râpă, un ins cu înfăţişare omenească, înalt de vreo 1,70 metri, cu păr blond  care­i cădea pe umeri, îmbrăcat într­un costum de schi maro. Înţelege brusc că se află în prezenţa unui om venit dintr­o altă lume. Urmează o discuţie între cei doi prin gesturi, prin telepatie şi, din când în când, cu ajutorul limbii engleze.  Vizitatorul îi transmite că se numeşte Orthon şi că nava sa a venit de pe Venus  cu o misiune prietenească. Adaugă că extratereştrii sunt foarte îngrijoraţi de  experienţele nucleare pământene, care strică echilibrul ecologic al Universului.  Totodată, individul îi mărturiseşte că şi extratereştrii cred în „Creatorul a tot ce  există”. Adamski va scrie mai târziu:„…Noi, pe Pământ, ştim realmente foarte  puţin despre acest Creator… Înţelegerea noastră este superficială. A lor este  mult mai largă. Ei respectă Legile Creatorului, şi nu legile materialiste, aşa cum fac oamenii de pe Pământ”. Extraterestrul mai spune că OZN­urile vin de pe  multe planete, atât din Sistemul Solar, cât şi din afara acestuia. Unele tentative de aterizare s­au terminat prin prăbuşirea navelor. O parte din aceste  catastrofe au fost cauzate de atitudinea duşmănoasă a oamenilor. Deşi mulţi  extratereştri vor umbla, neştiuţi, pe străzile oraşelor Pământului, nu va exista  nici o aterizare publică, oficială. „în cazul unei astfel de aterizări, teama în  rândurile oamenilor ar fi atât de imensă încât vizitatorii ar fi probabil rupţi în  bucăţi de pământeni.” Când Adamski întreabă dacă extratereştrii au luat cu ei  vreodată pământeni în navele lor, răspunsul este un zâmbet larg şi o mişcare  discretă a capului în sens afirmativ. Lui Adamski nu i se permite să­l  fotografieze; acesta, totuşi, face navei câteva clişee, dar alienul îi confiscă filmul nedevelopat, promiţându­i să i­l înapoieze cu o altă ocazie. La expirarea orei  convenite, extraterestrul se retrage. Prietenii lui Adamski, care au urmărit  întâlnirea de la distanţă, vin să­1 recupereze. Ei fac mulaje după urmele de  paşi, rămase în nisip, ale vizitatorului. În numărul din 24 noiembrie 1952 a 
  7. 7. revistei Phoenix Gazette, va apărea o primă relatare a acestei istorii, însoţită de  o fotografie de proastă calitate a OZN­ului şi de schiţe ale urmelor de paşi.   În 13 decembrie, la ora 9.10, Adamski vede din nou venind mica navă  discoidală. În timp ce plutea nu departe de el, Adamski, care ţinuse tot timpul  aparatele la îndemână, reuşeşte să facă două fotografii. La un moment dat, pe o latură a discului se deschide o uşiţă, apare o mână care­i aruncă o casetă cu  filmul reţinut, apoi îi face un semn de bun rămas. Discul îşi ia zborul peste  proprietatea Palomar Gardens, unde un alt martor va face şi el o fotografie cu  un aparat Kodak. Filmul înapoiat va fi developat, dar pe acesta, în locul  imaginii discului, se vor vedea doar nişte simboluri ciudate, aceleaşi cu cele din urmele de paşi. Semnificaţia simbolurilor nu a fost descifrată până în prezent.  Adamski scrie un text de şaizeci de pagini, pe care­l oferă scriitorului britanic  Desmond Leslie. Acest text va constitui sâmburele cărţii Flying Saucers Have  Landed, apărută în septembrie 1953, avându­i drept autori pe Leslie şi  Adamski. Cartea va fi un mare succes şi se va vinde în peste 100.000 de  exemplare. Se consideră că ea a constituit actul de naştere al fenomenului  contactaţilor.   Urmează alte observaţii, fotografii, filme, ca şi alte contacte. Eroul nostru  va fi luat în cele din urmă într­o astfel de navă, va survola partea întunecată a  Lunii (pe care va vedea păduri şi oraşe în adâncul unor văi), va vizita planeta.  Saturn, va efectua o călătorie pe Venus, unde va vedea minunile unei civilizaţii  mult mai avansate decât a noastră ş.a.m.d. Inutil să spunem că cercetări  ulterioare ale acestor astre n­au revelat nimic în acest sens. Între altele, are  convorbiri cu „Maestrul”, un filosof al extratereştrilor având 1000 de ani. Acesta îi explică faptul că extratereştrii au venit pe Pământ pentru a încerca să salveze omenirea de ameninţarea unui război nuclear, dar şi pentru a încerca să  oprească expansiunea armelor nucleare, care ar putea otrăvi în viitor şi alte  planete. Adamski capătă convingerea că a fost ales de această civilizaţie  extraterestră să propage în rândurile oamenilor venirea Fraţilor Spaţiali. El va  întemeia o sectă în acest scop. Vor urma cărţile Inside the Space Ships (1955)  şi Flying Saucers Farewell (1961), ambele scrise de el cu multă putere de  convingere.   Reacţia oficială (dar şi a omului de pe stradă cu o minimă instruire) nu  este greu de intuit. Despre OZN­urile pe care le­a fotografiat, obţinând în final  imagini neobişnuit de clare, s­a spus că sunt falsuri şi că reprezintă, de fapt,  capacul unui felinar cu gaz din California ultimei decade a secolului trecut, un  aspirator sau, eventual, un adăpător pentru găini. Opiniile negative s­au  accentuat atunci când a devenit public faptul că Adamski întemeiase înainte de război secta numită „Ordinul Regal al Tibetului”, fiind totodată în relaţii strânse cu William Dudley Pelley, şeful mişcării fasciste din S. U. A., ca şi cu alte secte  şi mişcări similare care au înflorit în această perioadă în zonă.   În ianuarie 1955, publicistul James W. Moseley efectuează o anchetă pe  cont propriu şi descoperă că multe dintre afirmaţiile lui Adamski nu stau în  picioare. Martorii care îl urmăriseră în deşert, în 20 noiembrie 1952, se aflau 
  8. 8. prea departe şi într­o poziţie din care nu puteau zări extraterestrul; fotograful  independent din ziua de 12 decembrie (nu 13, cum s­a pretins) de fapt nu  făcuse nici o fotografie, toate fotografiile aparţinându­i lui Adamski; textele  scrise iniţial au fost „îmbunătăţite” de diverse mâini, până să ajungă la tipar  etc.   Totuşi, cercetările ulterioare asupra negativelor acestor fotografii,  efectuate de specialişti renumiţi, cu aparatura cea mai sofisticată, n­au reuşit  să descopere nici o fraudă. Pew Marley, din Hollywood, declara la terminarea  unei expertize că dacă fotografiile ar fi totuşi falsuri, ele sunt cele mai reuşite pe care le­a întâlnit în viaţa lui. În plus, din numeroase ţări a fost semnalată  efectuarea unor fotografii şi filme de către persoane care nu auziseră în viaţa lor de Adamski, reprezentând exact acelaşi tip de vehicul, cu aceleaşi detalii ­de  pildă, trei emisfere plasate în partea de jos, într­un triunghi echilateral. Astfel,  în 26 februarie 1965, Madeleine Roedeffer, din Silver Springs (Maryland),  filmează decolarea unui OZN identic, surprinzând pe peliculă o stranie  metamorfoză în care emisferele se retrag pe rând, iar partea din spate pare să  se alungească, înainte ca vehiculul să accelereze şi să dispară. Un capac de  felinar nu prea este capabil de o atare performanţă. Dar mai sunt şi alte semne  de întrebare. În călătoria sa cosmică, Adamski descrie efectele traversării unei  centuri de radiaţii în jurul Pământului. Abia peste câţiva ani se vor descoperi  centurile de radiaţii Van Allen, iar în 1962 astronautul John Glenn va semnala  efecte surprinzător de asemănătoare. Toate acestea pot fi greu considerate doar  roade ale unei fantezii prea bogate. Adamski vorbeşte despre extratereştri care  trăiesc, deghizaţi, pe Pământ, despre faptul că Pământul e un soi de creşă  pentru o civilizaţie care face primii paşi ai evoluţiei sale, despre oameni răpiţi  de OZN­uri şi duşi să trăiască pe alte planete, ca şi despre multe alte elemente  care vor reveni mai târziu, eventual sub hipnoză, în rapoartele unor martori.   Călătoria lui Adamski pe Venus a fost ridiculizată mai ales după ce  sondele spaţiale au descoperit că la suprafaţa acestei planete condiţiile sunt cu  totul improprii vieţii – o temperatură de 460 grade Celsius, vânturi de 350  kilometri pe oră, fugărind nori de acid sulfuric groşi de 50 kilometri. Dar,  admiţând că legătura prin telepatie cu misteriosul vizitator ar fi avut cu  adevărat loc, ne întrebăm – transmiterea telepatică a numelor proprii se face  oare fără greş?! Nu putea fi cumva confundată „Venus” cu o altă planetă din  Univers, sau nu putea fi vorba chiar despre o călătorie reală, dar într­o bază  spaţială de pe Venus, ori într­o lume virtuală (de tipul realităţii virtuale,  experimentată şi pe calculatoarele noastre)? Sau interlocutorul misterios nu  putea oare să dea o informaţie voit greşită, pentru a­şi disimula vizita îndărătul unei perdele de confuzie? Ipoteza aceasta este cu atât mai demnă de atenţie cu  cât situaţii similare se întâlnesc în rapoarte, mult mai des decât ar crede unii,  drept pentru care considerăm că e necesar să mai revenim asupra lor mai  încolo, pe parcursul acestei lucrări.   Mai mulţi asociaţi sau prieteni ai lui Adamski se vor declara şi ei  contactaţi ­printre aceştia se numără autori de cărţi, ca John McCoy, George 
  9. 9. Hunt Williamson, Ray şi Rex Stanford, sau întemeietori de secte, ca faimosul  părinte al bisericii scientologice L. Ron Hubbard.   Truman Bethurum era mecanic de întreţinere, cu studiile liceale  neterminate. El avea 54 de ani şi lucra la asfaltarea unei şosele în California, în zona deşertului Mojave, în iulie 1952, într­o noapte, în vreme ce dormea lângă  instalaţiile pe care le avea în grijă, este trezit de opt sau zece omuleţi măsurând între 1,40 şi 1,50 metri în înălţime, care­l invită, într­o englezească fluentă, să  urce într­o farfurie zburătoare, unde face cunoştinţă cu şefa expediţiei, numită  Aura Rhanes, o femeie splendidă, deşi bunică, pe care o va reîntâlni mai târziu  şi într­un restaurant – atunci, ea va sorbi un suc de portocale şi se va face că  nu­l mai cunoaşte. Ea îi spune că sunt veniţi de pe planeta Clarion, o lume  ideală, unde nu există boli, medici, politicieni sau impozite, pentru a nu mai  vorbi de arme nucleare. Această lume este ascunsă vederii pământenilor, fiind  pe aceeaşi orbită cu Terra, dar în partea dindărătul Soarelui. Pământul ar  putea deveni o planetă fericită, aidoma ei, dacă oamenii vor gândi şi vor acţiona corect. Dacă nu, „apele din deserturile voastre vor fi mai ales lacrimi” Cei de pe  Clarion vizitau de mult timp Pământul cu navele lor, iar acum erau foarte  îngrijoraţi de înarmarea atomică a pământenilor care poate cauza „o dezordine  considerabilă” în spaţiul cosmic. Căpitanul Rhanes se mai arăta preocupată şi  de deteriorarea valorilor familiei pe planeta noastră. La îndemnul lui Adamski,  Bethurum a publicat în 1954 o carte intitulată Aboard a Flying Saucer,  detaliind experienţele sale cu extratereştrii.   Un alt faimos contactat, Daniel Fry, era specialist în confecţionarea de  aparatură pentru noile tipuri de rachete americane, lucrând la poligonul din  White Sands (New Mexico), şi se pare era prieten cu Ronald Reagan, viitorul  preşedinte al S. U. A. În noaptea de 4 iulie 1950, pierzând autobuzul, se  îndrepta spre casă pe jos, prin câmpul deschis, când un OZN oval coboară  brusc din cer, aterizând la circa 20 de metri de el. Fry se apropie, curios, dar  aude dintr­o dată un avertisment în engleză să rămână locului, deoarece este în pericol. Apoi aceeaşi voce încearcă să­l calmeze. Va afla că vocea aparţinea unui extraterestru pe nume Alan. Vizitatorul îl invită să facă o călătorie cu o farfurie  zburătoare. Ajuns la bord, Fry face o plimbare până la New York (circa 3000 de  kilometri) şi înapoi în 30 de minute. La această viteză fantastică (aproximativ de zece ori viteza sunetului), Fry n­a simţit decât o vagă mişcare. Ocupanţii OZN­ ului îi spun că sunt urmaşii celor ce au scăpat din marea bătălie dintre  Atlantida şi Lemuria şi care au emigrat în trecut în spaţiu. Îi mai spun că  civilizaţia pământească se îndreaptă către un holocaust nuclear şi că va  supravieţui încercărilor care o aşteaptă doar dacă se va înstăpâni „înţelegerea”  între naţiunile Pământului. Extratereştrii nu doreau să ia legătura oficial cu  autorităţile pământene deoarece un astfel de contact ar fi avut efecte  dezastruoase asupra echilibrului sufletesc al oamenilor. Fry a fost apoi  îndemnat să scrie într­o carte tot ce a văzut şi a auzit.   Fry va publica volumele: The White Sands Incident (1954) şiAlan's  Message to Men of Earth (1955) şi va crea un ordin cvasireligios numit 
  10. 10. „Understanding”. La un moment dat, el a acceptat să fie supus testului cu  detectorul de minciuni într­o emisiune transmisă în direct la televizor;  rezultatul a demonstrat că nu spunea adevărul, ceea ce i­a adus numeroase  critici. Totuşi, se întreabă analiştii, ce interes putea să aibă Fry să­şi pericliteze  o carieră bănoasă pentru o minciună?   Lista contactaţilor poate continua cu pictorul de firme american Howard  Menger. Primul său contact a avut loc în 1932, pe când se plimba într­o  pădure. Aici a întâlnit o tânără frumoasă, cu păr lung şi blond, ce şedea pe un  bolovan, pe malul unui pârâu. Fata era îmbrăcată într­un costum de schi  translucid. I­a spus lui Menger că ea şi însoţitorii ei „au venit de foarte  departe”, pentru „a lua legătura cu ai noştri”. În timpul celui de­al Doilea  Război Mondial, Menger va mai avea parte de mai multe astfel de întâlniri.   La sfârşitul războiului, Menger se stabileşte în New Jersey, unde deschide un atelier de pictat firme. La un moment dat, în iunie 1946, simte o nevoie  irezistibilă să se întoarcă în pădurea unde avusese prima întâlnire. Nu după  mult timp, aterizează un OZN imens, având formă de clopot. Din navă coboară  trei persoane îmbrăcate în costumul de schi, de­acum binecunoscut: blonda pe  care o întâlnise cu ani în urmă şi doi bărbaţi foarte bine făcuţi. Cei trei îl invită  pe Menger într­o călătorie prin spaţiu. El este dus astfel să viziteze oraşe de pe  Lună şi numeroase alte locuri miraculoase. Vizitatorii îi spun că într­o viaţă  precedentă el a trăit pe Jupiter şi că a fost încarnat acum pe Pământ pentru  binele omenirii. El va scrie cartea From Outer Space to You (1959), în care sunt incluse numeroase scheme de maşinării, întocmite conform indicaţiilor primite  de la extratereştri; din păcate, atunci când respectivele maşinării au fost  realizate, s­a constatat că nu puteau funcţiona. A publicat apoi şi un disc cu  cântece cosmice. La ferma sa din New Jersey, Menger se apucă să organizeze  pentru marele public întâlniri cu extratereştri, care pare­se erau contrafăcute.  La începutul anilor '60, el îşi retractează în bună măsură istoria, bălmăjind  ceva despre un experiment organizat de CIA. Toate acestea nu­l împiedică să  revină la sfârşitul anilor '80 cu o nouă carte, în care retractează retractarea şi  istoriseşte noile sale aventuri cosmice.   Un alt contactat faimos a fost Orfeo Angelucci, mecanic de aviaţie. În ziua de 23 mai 1952, după ce şi­a terminat lucrul la firma Lockheed, s­a întâlnit pe  un câmp lângă Los Angeles cu două globuri de lumină verde din interiorul  cărora i s­a adresat o voce, care aparţinea unor „fraţi spaţiali” (space brothers).  Aceştia i­au spus că ei urmăreau de mult „evoluţia spirituală a omului” şi şi­au  exprimat teama că „progresele materiale” ale omenirii vor pune în pericol  evoluţia vieţii. Un al doilea contact a avut loc în 23 iulie 1952. Angelucci a  văzut un OZN aterizând pe o porţiune secată din albia râului Los Angeles. OZN­ ul avea forma unui iglu şi era dintr­un material translucid. Cu această ocazie,  mecanicul de aviaţie a fost luat la bordul navei, la o mare înălţime, de unde  putea vedea Pământul printr­un perete transparent.   În 2 august, în timp ce se plimba noaptea, aude întâi nişte paşi, apoi  vocea deja cunoscută din precedentele contacte. Fratele spaţial Neptun îi 
  11. 11. transmite că extratereştri numesc Pământul „ţinutul durerilor” şi că un  dezastru numit, Marele Accident„ ameninţă să distrugă planeta în anul 1986.  „Fraţii spaţiali” sunt aici să ne ajute. În ianuarie 1953, Angelucci spune că a  suferit o amnezie de o săptămână şi că a fost transportat, spiritual, pe o altă  planetă. Aici a întâlnit o frumoasă extraterestră numită Lyra şi pe prietenul  acesteia, Orion. Angelucci a aflat cu această ocazie că el este încarnarea pe  Pământ a unui extraterestru numit (de asemenea) Neptun. El se va întâlni cu  fraţii spaţiali, de repetate ori, într­un garaj de autobuze.   Angelucci va publica în 1955 o carte cu tentă mistică, The Secret of the  Saucers, în care oferea mostre din filosofia „fraţilor spaţiali”. Între altele, aceştia i­au spus: „Cu toată frumuseţea sa aparentă, Pământul este un Purgatoriu…  Ura, egoismul şi cruzimea răsar din nenumărate locuri ale sale, precum o ceaţă întunecată… Învăţătorul vostru v­a spus că Dumnezeu înseamnă iubire, şi în  aceste cuvinte simple se află toate secretele şi toate misterele Pământului şi ale  lumilor de dincolo de el.” O altă idee din carte este că „fraţii spaţiali” (el afirmă  că şi Iisus Hristos făcea parte din această categorie) trăiesc printre noi, neştiuţi, pregătind noua eră care va să vină.   Claude Vorilhon, pilot de curse şi ziarist din Franţa, a fost invitat într­o  navă spaţială de un omuleţ întâlnit în noaptea de 13 decembrie 1973. Claude a  efectuat astfel mai multe călătorii spaţiale în care a văzut o mulţime de lucruri  stranii şi a făcut, după afirmaţiile sale, o baie deosebit de plăcută, în prezenţa  unor femei­robot foarte atrăgătoare. Tot la bordul navei, spune el, s­a întâlnit  cu fiinţe dotate cu o raţiune superioară, numite Elohim. Acestea l­au invitat să  le fie ambasadorul lor printre pământeni şi să pregătească o nouă venire a lor  pe Pământ. După cum se ştie, Elohim este numele plural al Dumnezeului  biblic. Cu această ocazie, i s­a explicat faptul că extratereştrii au creat specia  umană acum 25.000 de ani, ulterior fiind trimişi pentru îndrumarea  pământenilor contactaţi precum: Moise, Buddha, Iisus, Mahomed sau Joseph  Smith (întemeietorul sectei mormonilor). Ei erau componenţi ai acestui  Dumnezeu plural şi continuau să trăiască la ora actuală pe o planetă „a celor  veşnici”, pe care şi eroul nostru a apucat să o viziteze. La o deplasare făcută în  1993 la Moscova, Vorilhon a declarat că omul nu a fost creat de Dumnezeu, şi  nici nu este rezultatul final al evoluţiei speciilor, ci a fost creat de aceşti  Elohimi, după chipul şi asemănarea lor, cu ajutorul unor tehnici de inginerie  genetică. Cu o altă ocazie, el afirmase că un consiliu extraterestru judecă  fiecare om după moarte, decizând dacă merită să fie reîncarnat pe această  planetă sau urmează să fie aruncat într­un cuptor şi distrus definitiv. Vorilhon, chemat să se alăture seriei divine menţionate mai sus, îşi va schimba numele  în Rael şi va întemeia secta raelienilor, propovăduind pacea, iubirea şi viaţa  cumpătată.   Raelienii devotaţi poartă medalioane mari, cu o zvastică în interiorul  stelei lui David – simbol primit, zic ei, de la extratereştri – promovează uneori  nuditatea (pentru a putea intra mai bine în contact cu fiinţele extrapă­ mântene), contactele sexuale libere, inclusiv de grup, şi plănuiesc să 
  12. 12. construiască o ambasadă la Ierusalim, unde extratereştrii vor coborî în anul  2025. După părerea lor, Biblia trebuie reinterpretată, pentru a se pătrunde  înţelesul unor fapte istorisite în ea. De pildă, pomul cunoaşterii binelui şi răului ar fi, în opinia lor, cărţile de ştiinţă, iar şarpele ar simboliza un grup de savanţi  extratereştri care au transmis omului această ştiinţă, ce iniţial le fusese  interzisă pământenilor. Turnul lui Babei era, de fapt, o imensă navă cosmică,  zidurile Ierihonului au fost distruse cu un dispozitiv cu ultrasunete, Fecioara  Maria a fost inseminată artificial de un extraterestru ş.a.m.d. Rael însuşi a  declarat că este rezultatul unei hibridări similare, cu sămânţă adusă de pe  planeta „celor veşnici”.   Un caz deosebit, ce trebuie adus în discuţie, este cel al fermierului  elveţian ciung Eduard Meier cel care s­a întâlnit cu extratereştrii prima oară în  28 ianuarie 1975, după care relaţiile lor au devenit sistematice. Controversatul  contactat afirmă că a intrat în legătură cu creaturi din roiul stelar al Pleiadelor  (Cloşca cu Pui), aflat la circa 400 ani­lumină de noi (stele în general tinere,  deosebit de active, deci improprii vieţii), una dintre acestea fiind blonda  Semjase, de o frumuseţe tulburătoare în ciuda vârstei sale de 400 de ani, care  îi spunea că pământenii trebuie să­şi statornicească singuri pacea şi iubirea  universală, neajutaţi de nimeni din afară. În ciuda cărţilor şi numeroaselor  articole pe care le­a scris, Meier a continuat să trăiască la ferma sa, la fel ca şi  înainte. Descrierile sale, deosebit de verosimile, ca şi cărţile altor autori,  precum Gary Kinder sau Wendele Stevens, au fost însoţite de câteva sute de  fotografii şi filme, de excelentă calitate, cu OZN­uri (făcute cu o singură mână,  zicea el, graţie concursului primit din partea extratereştrilor). Din păcate,  supuse analizei cu calculatorul, imaginile s­au dovedit a fi trucate, iar în casa  lui au fost găsite şi machetele care puteau fi utilizate în acest scop.   Un contactat mai puţin cunoscut a fost Richard Miller. În 1954, aparent  întâmplător, el intră în legătură prin radio cu o instanţă extraterestră care­i  cere să meargă într­un loc izolat în apropierea oraşului Ann Arbor (Michigan).  După o aşteptare de un sfert de oră, vede coborând din cer şi aterizând nu  departe de el un obiect discoidal. Mai târziu, va afla că numele OZN­ului era  Phoenix. În partea de jos a vehiculului se deschide o trapă, din care coboară o  scăriţă. În deschizătură, Miller vede un tânăr îmbrăcat într­o salopetă maro  care îl invită cu gesturi prietenoase să urce. Ajunge astfel să viziteze nava. În  camera de comandă, îl întâlneşte pe comandant, numit Soltec, care i se  adresează într­o englezească perfectă, explicându­i că au venit de pe planeta  Centurus, aflată în sistemul Alfa Centauri. Planeta lor ţine de o „Confederaţie  Universală” de peste 680 planete care şi­au câştigat dreptul de a fi membre ale  acesteia datorită progreselor făcute pe calea evoluţiei.   Miller mai află că, pentru a deveni membră a acestei confederaţii,  civilizaţia Pământului trebuie să urce pe o treaptă mai înaltă a valorilor  spirituale: „Când iubirea de aproapele vostru vă va caracteriza pe toţi, atunci  Fiii Luminii îşi vor face apariţia şi Regatul Dumnezeului vostru se va înstăpâni  pe Pământ.” Miller îşi dă seama că extratereştrii folosesc numele de „Fiii 
  13. 13. Luminii” pentru aceleaşi entităţi care în Biblie sunt numite îngeri. Soltec  menţionează că cei ce critică fenomenul OZN au întrebat adesea de ce  extratereştrii nu contactează guvernele pământene în mod oficial, dacă sunt  atât de avansaţi. El era acum în măsură să ofere un răspuns, şi anume că, spre deosebire de ceea ce se credea, extratereştrii contactaseră în ultimul timp atât  guverne, cât şi savanţi de vârf, dar aceştia respinseseră cu dispreţ mâna  întinsă, deoarece nu doreau să renunţe la puterea lor, în perspectiva Noii Ere  (New Age) care va veni. Ei s­au înţeles să instituie o politică de dezinformare,  motiv pentru care extratereştrii s­au hotărât să contacteze oameni obişnuiţi, în  speranţa că, treptat, numărul celor ce înţeleg va creşte şi populaţia va ajunge  să impună schimbarea conducătorilor politici. Soltec îi mai povesteşte că în  vechime locuitorii Atlantidei şi cei ai Lemuriei, mânaţi de lăcomie, au purtat un  război termonuclear ucigător. Acum există pericolul ca istoria să se repete.  „Oare nu­şi dau seama oamenii că distrugerea materiei este opusă voinţei  Creatorului materiei?” Tot de la Soltec, Miller află că Pământul se îndreaptă  spre un nor de particule radioactive, iar navele extraterestre care orbitează în  jurul planetei noastre ne protejează de ameninţarea lor.   Contactele lui Miller cu extratereştrii au durat timp de peste douăzeci de  ani, comunicările primite fiind atent înregistrate în numeroase scrieri şi benzi  magnetice.   Frank Stranges a fost (ca şi Daniel Fry) un alt contactat cu o bună  pregătire universitară. El a fost adesea întrebat ce anume 1­a determinat să se  încurce în această poveste. După declaraţiile sale, publicate în trei cărţi,  începând din 1956 el a avut mai multe întâlniri cu fiinţe extraterestre. De pildă, într­o bună zi, fiind cu treabă în clădirea Pentagonului din Washington,  Stranges s­a întâlnit cu un individ numit Val Thorn care era venit din… Venus.  Deşi înfăţişarea sa era perfect umană, individul respectiv avea mâini moi, ca şi  când n­ar fi fost din carne şi oase, iar degetele sale erau netede, fără amprente.  Deşi până atunci nu se mai întâlniseră, extraterestrul îi ştia numele. Spunea că se află aici pentru nişte probleme privind îmbrăcămintea. Avea pe el o salopetă  care nu se închidea pe piept cu un fermorar, ci era suficient să pună alături  cele două laturi şi să treacă palma peste piept pentru ca laturile să se lipească  printr­o sudură invizibilă, graţie unei forţe misterioase.   Stranges va afla că Val Thom era un soi de misionar interplanetar în  slujba „Domnului”. Val şi tovarăşii săi aveau impresia că omul se depărtase  prea mult de Dumnezeu şi avea nevoie de ajutor, pentru a fi adus înapoi pe  drumul cel drept. După spusele lui Stranges, straniul vizitator i­ar fi făcut o  aluzie din care se putea înţelege că ar putea fi aceeaşi persoană cu Iisus  Hristos.   Despre Val Thorn se mai spuneau şi alte istorii bizare. Dacă ar fi să­1  credem pe ofiţerul Harley Andrew Byrd, într­o zi de la mijlocul lunii martie  1957, un OZN ar fi aterizat, în văzul a doi poliţişti, în zona oraşului Alexandria  (Virginia), la circa 22 de kilometri sud de clădirea Pentagonului. Din OZN a  coborât un bărbat tânăr şi chipeş care s­a dus direct la maşina poliţiştilor, 
  14. 14. rugându­i, într­o englezească impecabilă, să­1 ducă la Ministerul de Război  cunoscut şi sub numele de Pentagon. Poliţiştii au luat legătura cu oficialităţile  în drept şi Val Thorn a fost primit de unul dintre locţiitorii ministrului, apoi,  timp de două ore, de vicepreşedintele Statelor Unite (devenit mai târziu  preşedinte) – Richard Nixon. După aceasta, Val Thorn a fost găzduit într­o  încăpere din Pentagon, până în 16 martie 1960, când s­a întors în locuinţa sa  subterană de pe Venus.   Merită o menţiune fugară secta ISO­ZEN (Internelle Synthese Operative  Zetetique Energetique etNucleonique…) din Franţa, condusă de J. Martin şi J.  P. Appel, reunind câteva mii de adepţi, care, la începutul anilor '80, făceau  pregătiri pentru o emigrare masivă pe o planetă din zona Alfa Centauri.  Respectivii indivizi promovau şi o morală mai libertină, ceea ce a dus în cele din urmă la desfiinţarea sectei, prin hotărâre judecătorească, pentru orgii, trafic de  droguri, proxenetism şi şantaj. În aceeaşi zonă geografică, o altă sectă umbla să achiziţioneze în 1981 o fermă lângă Cevennes (Franţa), pentru a creşte tritoni  de baltă. Aceştia urmau să fie expediaţi pe planeta Baal, care s­ar găsi undeva  lângă steaua Betelgeuse, cu ajutorul unor OZN­uri ce urmau să sosească la  momentul potrivit. Sectanţii primiseră informaţia că civilizaţia acestei planete  era pe cale de dispariţie, deoarece reprezentanţii ei sufereau de sterilitate.  Ultima lor salvare erau tritonii de baltă…   2. Întâlniri de gradul iv.   OZN­urile – o problemă mai serioasă decât pare la prima vedere. Mii de  rapoarte privind răpiri de oameni. Extratereştrii folosesc oamenii drept cobai de reproducere? Care este deosebirea dintre răpiţi şi contactaţi?   ÎNCEPUTUL UNEI MITOLOGII.   În ziua de 24 iunie 1947, la ora două după amiaza, Kenneth Arnold îşi  lua zborul de pe un aeroport din zona Cascade Mountains, din statul  Washington, cu avionul său personal Callier, cu un singur motor şi un singur  loc, special conceput pentru zona muntoasă. Kenneth Arnold avea 32 de ani şi  era un om de afaceri cu o solidă reputaţie, care concepuse şi patentase un  sistem de control al incendiilor, din instalarea căruia câştiga destul de bine. În  plus, era locţiitor de şef al poliţiei (Deputy Federal US Marshal) în oraşul său.  În ziua aceea, el dorea să ajungă în oraşul Yakima din statul Washington. Pe  drum, şi­a propus să se abată puţin de la traseul obişnuit pentru a încerca să  găsească un avion de transport Curtess C­46 al Marinei, care dispăruse în  zonă. Premiul pentru găsirea lui era de 5 000 de dolari. Kenneth Arnold avea la  activ peste 4 000 ore de zbor, precum şi un permis special pentru astfel de  operaţii de salvare, avionul său putând ateriza sau decola pe piste scurte şi  neamenajate.   În acea zi de 24 iunie vremea era splendidă, iar vizibilitatea excelentă.  Kenneth a examinat cu atenţie zona, fără a descoperi însă nici o urmă a  avionului dispărut. La un moment dat, pe când efectua o întoarcere, o lumină  extraordinar de puternică 1­a orbit pentru câteva secunde. O clipă, şi­a  imaginat că este pe cale să se ciocnească de un alt avion. Apoi şi­a dat seama 
  15. 15. că lumina venea de la o formaţie de patru obiecte, urmate de alte cinci,  zburând strălucitoare în bătaia soarelui, în două şiruri paralele, deasupra  muntelui Rainier (4 400 metri) Unul dintre obiecte era mai întunecat, avea o  formă de semilună şi un soi de cupolă deasupra. Observarea a durat trei  minute şi i­a permis pilotului să estimeze, în funcţie de nişte repere de pe sol,  că viteza obiectelor era de cel puţin 2 100 kilometri pe oră. Nici un avion  pământean nu putea atinge o asemenea viteză; abia peste patru luni urma să  se stabilească primul record supersonic, cu puţin peste 1200 kilometri pe oră.   Când, în jurul orei patru, a aterizat la Yakima, Kenneth i­a relatat istoria  lui Al Baxter, comandantul aeroportului, făcându­i şi o serie de schiţe. Acesta a chemat câţiva instructori de elicoptere şi piloţi, pentru a­şi da cu părerea. Unul  dintre ei a opinat că poate era vorba despre nişte rachete teleghidate,  experimentate la o bază militară apropiată. Descrierile nu prea se potriveau  însă. Kenneth şi­a continuat zborul spre Pendleton, în Oregon. Rutina cerea ca  primul comandant de aeroport să­i transmită celui de­al doilea cele raportate  de pilot. Deci, atunci când a aterizat, eroul nostru era deja aşteptat de o seamă  de persoane avide de amănunte. Kenneth era de acum pe cale să creadă că a  fost martorul experimentării unei arme secrete, care putea fi una rusească. S­a  hotărât să viziteze deci biroul local al FBI. Acesta era însă închis. Atunci s­a  îndreptat către un ziar local. Aici se afla şi corespondentul Bill Becquette, care  a expediat ştirea agenţiei Associated Press. Între altele, textul menţiona că  obiectele nu aveau aripi şi zburau săltând, aidoma planarii unei farfurioare  aruncate razant pe suprafaţa unei ape. A doua zi, presa din întreaga lume  preluase, cu titluri de o şchioapă, ştirea că un pilot american se întâlnise cu  nişte farfurii zburătoare.   A urmat o avalanşă de vizite, scrisori, telegrame, telefoane, cărora  martorul a încercat, timp de trei zile, să le facă faţă cu eroism. La capătul lor,  declara că are impresia că este singurul om sănătos într­o imensă casă de  nebuni. El a încercat să se refugieze într­o altă localitate, unde să fie lăsat în  pace. In tot acest timp, el continua să fie convins că văzuse nişte aparate  militare secrete. Presa, precum şi o parte a marelui public începeau să creadă  însă că obiectele erau de origine nepământeană.   Ulterior, s­a constatat că nu era nici prima semnalare a unor obiecte  zburătoare neidentificate, nici măcar prima care câştigase atenţia presei.  Seriozitatea şi credibilitatea lui Kenneth Arnold a făcut însă din relatarea sa  prima care a căpătat o atât de largă publicitate. De acum înainte, termenul  bizar de „farfurie zburătoare” va desemna pentru toată lumea ceva straniu şi  nefiresc, în genul unei maşini zburătoare, posibil de origine extraterestră.   Încă mai important, de acum înainte o mulţime de oameni care până  atunci nu ar fi avut curajul să­şi împărtăşească păţaniile, vor începe să  raporteze întâlniri asemănătoare. Numai în iunie şi iulie 1947 vor fi raportate  850 de întâmplări cu OZN­uri. Între ele, faimosul caz din 4 iulie 1947, când din nou presa din lumea întreagă va relata ştirea că la Roswell (New Mexico) s­a  prăbuşit un OZN şi au fost capturaţi câţiva extratereştri morţi, ce au fost duşi 
  16. 16. în mare secret la o bază a aviaţiei militare – ştire dezminţită, evident, a doua zi  de oficialităţi. Desigur, inevitabil, au apărut şi farsele cu false OZN­uri.   Oamenii de ştiinţă, ca şi marele public, au încercat să găsească explicaţii  pentru toate aceste relatări, inclusiv pentru observaţiile lui Kenneth Arnold.   Pe lângă pasionaţii noului fenomen, care s­au grăbit să vorbească de  pildă despre o invazie extraterestră, s­a creat o categorie de persoane (numite  debunkers) care şi­au propus să demonstreze că toate OZN­urile au cauze  obişnuite. Unele OZN­uri, spuneau aceştia, sunt explicabile în limitele a ceea ce cunoaştem (planete strălucitoare, reflectarea razelor soarelui pe parbrizul  avionului etc), iar celelalte au tot cauze naturale, pe care le putem intui şi  explica în viitorul apropiat. Acest optimism n­a rezistat însă analizelor.  Deoarece situaţia devenea îngrijorătoare, în iulie 1947 a fost solicitat FBI să  încerce să dezlege misterul, apoi au fost însărcinate cu această misiune alte  organisme oficiale, unele dintre ele secrete. La ora actuală, după mai bine de  cincizeci de ani, situaţia încă nu s­a limpezit.   Kenneth Arnold, care a devenit, desigur, şi ţinta unor glume răutăcioase,  declara peste mulţi ani: „Sunt absolut sigur de ceea ce am văzut; dar, credeţi­ mă, dacă aş mai vedea un fenomen de genul acesta pe cer, chiar şi o casă cu  etaj zburătoare, n­aş mai sufla nimănui o vorbă.”   Pe parcurs, s­a descoperit că discuri zburătoare fuseseră văzute cu mult  timp în urmă, inclusiv de observatori avizaţi. De pildă, faimosul astronom  francez Charles Joseph Messier, creatorul catalogului de nebuloase folosit şi  azi, a ţinut o comunicare ştiinţifică în 1777 despre observarea mai multor OZN­ uri pe care le­a descris drept „discuri rotunde, întunecate”. Cât despre expresia  de „farfurie zburătoare”, s­a găsit că ea fusese folosită în presă pentru  descrierea unor obiecte zburătore misterioase încă de prin 1880 (e drept, fără  ca termenul „să prindă”).   Pe parcursul celor cincizeci de ani scurşi după întâmplarea cu Kenneth  Arnold, a avut loc şi o anumită modificare a atitudinii marelui public. Un  sondaj Gallup din 1966 arăta că 40% din locuitorii SUA erau convinşi că OZN­ rile sunt reale; în 1974, această cifră a crescut la 54%, în 1980 la 60%, iar în  1984 la 80%. În 1971, o anchetă organizată de revista Industrial Research  dovedea că 54% din oamenii de ştiinţă credeau că e probabil ca OZN­urile să  existe. În 1993, 40% din americani erau convinşi că extratereştrii au vizitat  Pământul. O altă anchetă, organizată de revista Newsweek în 1996, arăta că  48% din americani credeau în realitatea OZN­urilor, iar 29% credeau că  omenirea a intrat deja în contact cu extratereştrii. Această evoluţie se datora,  între altele, faptului că fenomenul OZN s­a îmbogăţit cu zeci de mii de noi  rapoarte privind întâlniri deosebit de spectaculoase (e drept, totuşi suficient de  eluzive pentru a nu fi în măsură să convingă comunitatea oamenilor de ştiinţă). Urmele lăsate pe sol de obiecte care au fost văzute aterizând au fost examinate  cu toată atenţia, atestându­se că unele dintre efectele constatate (de pildă,  puternica iradiere) nu puteau fi produse prin activitate umană. Destul de multe OZN­uri au fost văzute de astronauţi în spaţiul extraterestru, ceea ce excludea 
  17. 17. posibilitatea ca ele să fi fost fenomene atmosferice. Alte ciudăţenii, cum ar fi  mutilările de animale (care la mijlocul anilor '80 trecuseră de 10 000), cercurile  şi alte figuri geometrice apărute în lanurile de cereale, au fost asociate şi ele  OZN­urilor, lărgind ipostazele în care era percepută activitatea acestora. La ora  actuală, cititorul român interesat de subiect are la îndemână o bibliografie  suficient de bogată ca să nu mai fie cazul să dăm exemple în acest sens.   RĂPIRI DE OAMENI EFECTUATE DE OZN­URI.   Există însă un domeniu care, deşi la un moment dat avea un statut  marginal şi jenant, a ajuns treptat în prim­planul întregului fenomen OZN.  Tocmai când poveştile contactaţilor începuseră să cadă într­o anumită  desuetudine, au început să prolifereze cele legate de presupusele răpiri de  oameni efectuate de OZN­uri.   Primele cazuri raportate păreau tot atât de absurde ca şi poveştile  contactaţilor. De pildă, tânărul Antonio Villas Boas afirma că în noaptea de 15  octombrie 1957, în timp ce ara cu tractorul pe un câmp din Brazilia, a fost  sechestrat de nişte omuleţi într­o navă şi adus în situaţia de a avea o  experienţă sexuală cu o creatură feminoidă. Apoi, în noaptea de 19 septembrie  1961, negrul Barney Hill şi soţia sa albă Betty, care se întorceau cu maşina  dintr­o vacanţă petrecută în Canada, către locuinţa lor din Portsmouth (New  Hampshire ­S. U. A.), au fost escortaţi într­un OZN, unde li s­a făcut o  examinare medicală. Sociologul Thomas E. Bullard a întreprins o anchetă prin  care a dovedit că între aceste istorii, cărora li se mai adaugă şi o a treia, mai  puţin mediatizată, n­a existat nici o posibilă contaminare. Oricum, cele două  istorii de mai sus sunt considerate „pietrele de temelie” ale întregului şir care a  urmat. La acestea se adaugă şi cazul lui Herbert Schirmer, un poliţist din  Ashland, Nebraska, care, patrulând în noaptea de 3 decembrie 1967, la ora  2.00, a văzut un obiect luminos, ovoidal, aşezat pe şosea. Din obiect au coborât câteva creaturi care l­au invitat pentru o jumătate de oră în navă, unde a văzut  o mulţime de lucruri stranii şi s­au transmis nişte mesaje.   În ultimele două cazuri de mai sus, majoritatea detaliilor răpirii au ieşit  la iveală prin regresie hipnotică, efectuată de psihologi profesionişti. Prin  această tehnică, cel hipnotizat este pus să se întoarcă, în amintire, într­un  moment trecut al vieţii sale. Metoda are o eficacitate bine verificată; dacă, de  pildă, ni se sugerează că ne­am întors în clasa întâi şcolară, ne vom vedea înjur toţi colegii, îi vom şti pe nume, vom putea descrie planşele de pe pereţi etc, într­ un mod imposibil de reprodus în starea obişnuită de trezie. Metoda nu este  proprie analizei fenomenelor paranormale; ea se foloseşte şi în criminalistică,  pentru ca martorii să­şi amintească detalii pe care altminteri nu le mai ţin  minte, ori de către psihologul ce­şi pune pacientul să retrăiască evenimentele în care el bănuieşte că s­a întâmplat un eveniment traumatizant.   La vremea respectivă, însă, nici lumea ştiinţifică, nici opinia publică nu  erau dispuse să accepte realitatea unor răpiri efectuate de OZN­uri. O primă  schimbare a produs­o cazul din orăşelul Pascagoula. (Mississippi), aflat pe  malul Golfului Mexic. În 11 octombrie 1973, în jurul orei 19.00, Charles 
  18. 18. Hickson (45 ani) şi Calvin Parker (19 ani), contramaistru, respectiv muncitor la  şantierul naval local, pescuiau pe malul râului Pascagoula. Lângă ei a coborât  un obiect oval cu diametrul cam de 30 de metri. Din obiect au ieşit nişte  creaturi înfricoşătoare, care i­au paralizat pe cei doi şi i­au transportat în navă. A urmat o examinare de tip medical, după care cei doi au fost duşi înapoi pe  malul râului, iar nava a decolat şi a dispărut. Întorşi în oraş, Hickson şi Calvin  s­au dus direct la biroul şerifului şi au povestit întâmplarea. Aici s­a efectuat o  anchetă poliţienească în toată regula. Fără ştirea martorilor, totul a fost  înregistrat pe bandă, inclusiv discuţiile pe care cei doi le­au purtat când au fost lăsaţi singuri pentru un timp; în declaraţiile lor nu apare însă nici o fisură.  Prof. Dr. James Harder, de la Universitatea Berkeley (California) şi prof. Dr. J.  Allen Hynek, de la Universitatea din Evanston (Illinois) i­au anchetat peste  câteva zile pe cei răpiţi, ca şi pe poliţiştii care i­au interogat. Cele două victime  ale răpirii au fost hipnotizate, fiecare separat, şi sub hipnoză au repovestit  întâmplarea. Mărturiile lor au coincis în mod remarcabil. Hickson a fost supus  şi testării cu detectorul de minciuni. Nu s­a găsit nici un indiciu că ar fi vorba  de o farsă. Cazul a beneficiat de o intensă mediatizare, determinând, pentru  prima dată, o schimbare de optică asupra fenomenului răpirilor, la nivelul  marelui public şi al specialiştilor.   Fie că numărul de cazuri a crescut în următorii ani, fie că martorii erau  mai dispuşi să le raporteze, fapt e că numărul rapoartelor de răpire înregistrate  anual a ajuns să fie înjur de zece în anii 1973­74, 25 în 1976, ceva mai puţine,  dar de o stranietate crescândă în 1977­78, după care creşterea e reluată cu 27  rapoarte în 1979, 49 în 1980, 41 în 1981. Acestor mărturii li se adaugă „răpirile retroactive”, parte ţinute secrete până atunci, parte readuse în conştiinţă prin  metoda regresiei hipnotice. La ora actuală, se ştie că între anii 1966 şi 1972 au  fost depuse 27 rapoarte de răpiri, dar în perioada menţionată ele au fost  ignorate.   Unele răpiri au beneficiat şi de martori. Astfel, în seara zilei de 5  noiembrie 1975, şapte muncitori forestieri se întorceau într­o camionetă spre  casele lor din Snowflake, lângă Heber (Arizona). Pe la ora 18.15, în timp ce  treceau Printr­o pădure, au zărit într­un luminiş, la circa 20 de metri, un OZN  dis coidal. Şoferul opreşte camioneta, iar unul dintre muncitori, Travis Walton,  de 22 ani, se apropie şi este izbit de o rază de lumină. Ceilalţi fug îngroziţi, apoi se întorc ruşinaţi, dar nici colegul lor, nici OZN­ul nu mai erau nicăieri.  Urmează o anchetă a poliţiei, întărită cu examinări cu detectorul de minciuni,  dar toţi susţin morţiş aceeaşi istorie. În seara zilei de 10 noiembrie, Walton  reapare, confuz şi înfricoşat. Supus interogatoriului, atât de către oficialităţi,  cât şi de cercetători ai fenomenului OZN, el povesteşte şi repovesteşte aceeaşiI  istorie. A fost adus la bordul navei, examinat de două tipuri de creaturi: nişte  omuleţi cenuşii cu capul mare şi ochi imenşi, dar şi de nişte indivizi blonzi, cu  aparenţă umană, foarte înalţi şi atletici.   Fenomenul răpirilor de oameni efectuate de OZN­uri se va contura şi mai  clar în anii următori, graţie cărţilor publicate de câţiva investigatori OZN, care 
  19. 19. au fost în acelaşi timp şi autori de excepţie. De pildă, cazul Betty Andreasson­ Luca a fost investigat, începând din 1977, de către Raymond E. Fowler, care i­ aj consacrat, în timp, patru cărţi, devenite de referinţă, intitulate: The  Andreasson Affair (1979), The Andreasson Affair – Phase Two (1982), The  Watchers: The Secret Design Behind UFO Abduction (1990) şi The Watchers II:  Exploring UFOs and the Near­Death Experience (1995), dintre care primele  două au fost traduse şi în româneşte (cu titlul Cazul Andreasson).   Leo Sprinkle, până în 1989 profesor de psihologie la Universitatea  statului Wyoming din Laramie, a fost printre primii universitari care s­a  aplecat, cu instrumente cu adevărat ştiinţifice, asupra fenomenului răpirilor.  Începând din 1982, el a organizat anual la Laramie întâlniri ale persoanelor  răpite şi ale cercetătorilor OZN (aşa­numitele Rocky Mountain Conferences).   După 1989, a fost silit să demisioneze din postul său de profesor activ,  întră altele deoarece devenise notorie declaraţia sa precum că el însuşi ar fi fost răpit de un OZN. Sprinkle a rămas în continuare consultant şi „profesor emerit” al Universităţii. În 1994, avea la activ peste 300 de cazuri de răpiri studiate  personal. Practician remarcabil în domeniul regresiei hipnotice, el a fost  preocupat nu doar de răpiri, ci şi de alte zone ale paranormalului, cum ar fi  reîncarnările şi amintirile din presupuse vieţi anterioare. Sprinkle recunoaşte  că nu poate garanta că informaţia obţinută prin regresie este adevărată sau  falsă, dar constată că ea ajută la însănătoşirea multor pacienţi. El a efectuat şi  studii statistice, pentru a găsi corelaţii semnificative între răpirile OZN şi altei  experienţe paranormale. Crezul său ştiinţific, în toate aceste direcţii, este: „să  continuăm să explorăm, în timp ce continuăm să ne îndoim”. Aşa cum scria în  1981, convingerea sa este că aceste fenomene fac parte dintr­un plan a cărui  finalitate este transformarea pământenilor în cetăţeni ai Cosmosului, plan pus  în practică de fiinţe în esenţă binevoitoare.   Budd Hopkins este un artist din New­York, ale cărui sculpturi abstracte  pot fi admirate, de pildă, la faimosul Muzeu Whitney şi la şi mai faimoasele  Galerii Guggenheim. La un moment dat, pe când OZN­urile nu­l preocupau  câtuşi de puţin, a fost rugat să ajute un tânăr care avusese o experienţă de  lacună în timp„ în timp ce parcursese, noaptea, cu maşina, o anumită porţiune  de şosea, după care rămăsese cu obsesii şi o stare accentuată de rău. Hopkins  s­a adresat în acest sens unei psihoterapeute newyorkeze, specializată în  tratamente prin hipnoză, dr. Aphrodite Clamar. Regresia hipnotică efectuată de  aceasta asupra tânărului a scos la iveală istoria unei răpiri OZN cu conotaţii  sexuale. Au urmat circa o duzină de alte persoane, fiecare debitând sub  hipnoză întâmplări care păreau construite pe acelaşi calapod. Pentru psihote­ rapeută, toate cele dezgropate astfel formau un fenomen psihic straniu, inedit  şi deocamdată inexplicabil, în timp ce Budd Hopkins credea că îndărătul lor se  aflau semnele unei agresiuni discrete ale unei puteri nepământene. Omuleţii  cenuşii, cu ochi imenşi şi înfăţişare de insectă, descrişi în cazurile examinate  de Budd Hopkins ca autori ai răpirilor OZN, taie cu sânge rece în carnea  victimelor umane paralizate, le montează implanturi şi nu le înţeleg angajarea 
  20. 20. afectivă când e vorba, de pildă, de pierderea unui copil. Treptat, Hopkins a  ajuns la concluzia că era vorba despre un imens experiment genetic, practicat  asupra omenirii, de multe milenii încoace, efectuat de entităţi venite dintr­o altă lume, care încercau să­şi ascundă activităţile ştergând memoria victimelor (de  unde acea „lacună în timp”). Budd Hopkins şi­a publicat aceste idei în cartea  Missing Time (1981). Reacţia publicului a fost promptă şi concretizată în  scrisori de la 400 de persoane care aveau impresia că au trăit un incident  asemănător. Din aceste scrisori îşi va selecţiona autorul, care a început el  însuşi să aplice regresia hipnotică, viitoarele sale anchete.   Dar cartea lui Hopkins a adus şi alte revelaţii – faptul că majoritatea celor în cauză au avut parte de răpiri repetate, dintre care prima în jurul vârstei de  5­6 ani, ori faptul că familii întregi au fost şi continuă să fie urmărite astfel,  generaţie după generaţie. În Intruders (1987), cea de­a doua carte a sa,  Hopkins descrie în premieră cazul Kathie Davis, în care, aparent, ea a fost  însămânţată artificial cu ocazia unei răpiri, ca apoi, peste câteva luni, să i se  extragă fătul. După câţiva ani, din nou cu ocazia unei răpiri, i se prezintă un  copilaş hibrid, cu aspect fragil şi bolnăvicios, spunându­i­se că este copilul ei.  „Sarcina întreruptă” a Kathiei devenea simbolul noii orientări a OZN­isticii  sfârşitului de secol. Aceeaşi carte (ca de altfel şi volumul Watchers de Raymond Fowler, în 1990), a sugerat o posibilă legătură între fenomenul OZN şi  experienţele extracorporale, între psihicul omenesc şi globurile luminoase etc.   Thomas E. Bullard Ph. D. Avea în evidenţă, încă din 1987, peste 300 de  cazuri de răpiri. Dintre acestea, 132 erau din S. U. A., 50 din alte ţări de limbă  engleză, 69 din America Latină, 28 din ţări continentale ale Europei, 3 dini  fosta U. R. S. S. Două treimi dintre victimele răpirilor erau bărbaţi, iar o treime  femei. În 76% dintre cazuri, răpirea a avut un singur martor; în 49 cazuri, auj  fost doi martori, în 12 cazuri – trei, iar în alte 12 – mai mulţi. Regresia  hipnotică a fost folosită în 31% dintre cazuri, în celelalte amănuntele fiind  reamintite spontan. Persoanele răpite proveneau din toate păturile societăţii,  aveau toate nivelurile de educaţie şi cele mai diverse ocupaţii, observându­se o  anumită preferinţă pentru persoanele obligate prin profesie să petreacă mai  mult timp noaptea sub cerul liber. După statistica sa, vârsta cea mai des  întâlnită printre cei răpiţi era între 20­30 de ani, numărul cazurilor reducându­ se drastic peste 40 de ani. Th. Bullard a descoperit un scenariu ideal al unei!  Răpiri, compus din opt părţi: capturarea, examinarea, discuţiile cu răpitorii,  vizitarea navei, o călătorie într­un loc nepământean, apariţia sau manifestarea  divinităţii, revenirea acasă, postefecte. În cadrul tuturor acestora, se pot regăsi  numeroase detalii care se repetă surprinzător de asemănător la martori din  diverse locuri, cu diverse pregătiri, de diverse vârste etc.   Tot el a făcut, în 1996, un alt sondaj, de data aceasta printre specialiştii  în regresie hipnotică având experienţă în anchetarea cazurilor de răpiri. Dintre  mai mulţi specialişti invitaţi au răspuns 13, având însă la activ 1700 de cazuri.  Puţini dintre cei examinaţi aveau amintirea vie a răpirii (prof. John Mack, un  alt celebru specialist în domeniu, estima la 30% numărul acestora). Ceva mai 
  21. 21. mulţi aveau doar străfulgerări şi reţineau imagini disparate. La majoritatea,  istoria răpirii a fost reconstituită prin regresie hipnotică. Procentul celor ce  credeau că răpirea a fost pusă la cale de extratereştri veniţi de pe o altă planetă varia între 50% şi 75%. 50% considerau experienţa negativă, 30% pozitivă,  restul având o atitudine oscilantă. Din 70 de „detalii semnificative” ale unei  răpiri propuse de Bullard, cei 13 specialişti au fost de acord că 41 se repetă în;  mod sistematic în rapoarte, respingând alte 11 detalii din aceeaşi listă.  Răspunsurile celor 13 au fost total independente, ceea ce face cu atât mai  remarcabile aceste concordanţe. Cel mai adesea, răpirile au avut loc noaptea.  Dacă între anii 1960­1980 majoritatea cazurilor erau raportate de  automobiliştii care circulau pe drumuri lăturalnice, după 1980, cele mai multe  răpiri au loc la domiciliul persoanelor vizate. Există şi numeroase excepţii,  inclusiv răpiri în plină zi, uneori cu mai mulţi martori potenţiali, care însă  aparent nu văd nimic.   O figură aparte între cei ce studiază fenomenul răpirilor este scriitorul.  Whitley Strieber. Prin două volume autobiografice „nonfiction”: Communion  (1987) şi Transformation (1988), la care a adăugat mai târziu altele:  Breakthrough: The Next Step (1995) şi The Secret School (1997), el a acreditat  în ochii marelui public imaginea investigatorului OZN care a fost, în acelaşi  timp el însuşi victimă a unor răpiri. Între extratereştrii binevoitori ai lui  Sprinkle şi cei sadici ai lui Hopkins, Whitley Strieber încearcă o sinteză, în  sensul prezentării unor fiinţe trimise de o forţă situată dincolo de bine şi de  rău. Succesul cărţilor sale a fost imens; numărul scrisorilor primite numai în  primul an a depăşit 3 000 (după alte surse, 5 000). Cam în acelaşi timp, alţi  autori, între care Leo Sprinkle şi Raymond Fowler, vor declara că şi ei au fost  victime ale unor răpiri. Ei s­au supus, cu toţii, unor regresii hipnotice, cu  rezultate mai mult sau mai puţin spectaculoase.   Nu este cazul să mai detaliez ori să completez aici scurta trecere în  revistă de mai sus, având în vedere că există la îndemână suficiente lucrări  consacrate lor*. Demnă de reţinut este, în primul rând, mutaţia pe care toată  această literatură a produs­o. Ca un exemplu ilustrativ, în octombrie 1988, în  SUA, Canada, Australia şi Noua Zeelandă s­a difuzat o emisiune televizată  despre OZN­uri. În timpul emisiunii, ca şi după aceea, s­a efectuat o anchetă  prin telefon. Răspunsurile primite au întrecut aşteptările. 30 835 persoane au  afirmat că au văzut OZN­uri la o distanţă mai mică de 150 metri (întâlniri de  gradul I), iar 2 482 că după o atare „vizită” au rămas urme care, examinate  ulterior, au putut constitui dovada fizică a observaţiei (întâlniri de gradul II).  Mai mult,   1 477 persoane susţineau că au văzut nu numai OZN­ul, ci şi pe  ocupanţii acestuia, stranii fiinţe nepământene (întâlniri de gradul III); în sfârşit, alţi   2 969 au declarat că după ce au văzut astfel de „entităţi” acestea i­au  forţat să intre în interiorul OZN­ului, unde au fost supuşi unui soi de 
  22. 22. examinare medicală sau au suferit alte manipulări de acelaşi tip (întâlniri de  gradul IV).   Alte sondaje par să indice că proporţia fenomenului ar putea fi mult mai  mare, numărul total al persoanelor care prezintă simptome ce trimit la o  posibilă răpire fiind de ordinul sutelor de mii, dacă nu chiar al milioanelor  numai pentru S. U. A. În 1991, organizaţia Ropert a efectuat trei anchete  naţionale în S. U. A., pe un eşantion reprezentativ de 6 000 persoane, în  beneficiul companiei Bigelow Holding. Analiza finală indica faptul că 2% din  americanii adulţi avuseseră în trecutul lor o serie de experienţe care sugerau ca posibilă o răpire care le­a fost ştearsă din memorie.   Chiar şi specialişti dintre cei mai sceptici – de pildă, sociologi înarmaţi cu toate instrumentele meseriei lor – au fost obligaţi să recunoască, dacă nu  realitatea fenomenului, cel puţin răspândirea tot mai largă a convingerii Privind existenţa răpirilor, în special în ultimii zece ani. În consecinţă, acestui fenomen  i­au fost consacrate studii cât se poate de ştiinţifice. Sociologii nu s­au  hazardat, evident, în găsirea unor explicaţii.   Intre care menţionez şi cartea mea întâlniri de gradul IV (Editura Teora,  1996, cu o reeditare îmbogăţită în 1997).   În 1991, dr. Leo Sprinkle rezuma istoria de jumătate de secol a schimbări de atitudine faţă de fenomenul OZN prin următoarele cuvinte: „La început, nu  era bine dacă vedeai lumini care se mişcau pe cer. Apoi, a fost bine să vezi  lumini pe cer, dar nu era bine să vezi obiecte pe cer. Apoi, a fost bine dacă  vedeai obiecte pe cer, dar nu era bine să vezi obiecte aterizate pe sol. Apoi, a  fost bine dacă vedeai obiecte pe sol, dar nu era bine să vezi umanoizi lângă  obiectele aterizate. Apoi, a fost bine dacă vedeai umanoizi, dar nu era bine dacă interacţionai cu ei. Apoi, a fost bine dacă erai luat la bord şi examinat, dar nu  era bine să treci prin experienţe paranormale sau psihice pe parcursul acestor  întâlnirilor cu OZN­urile. Apoi, a fost bine dacă raportai evenimente  paranormale, dar nu era bine dacă spuneai că ai intrat în comunicare cu  „entităţile„ din OZN­uri. Acum, se consideră că e normal să fii răpit de „entităţi„ coborâte din OZN­uri şi să intri în comunicare cu ei, dar nu este bine să  consideri că mesajele care ţi se transmit au sens. Ce urmează oare?”   Aminteam că implicarea în studiul fenomenului OZN a determinat ca dr.  Sprinkle, căruia nu i se puteau nega meritele profesionale, să fie declarat  „profesor emerit” şi „consultant”, dar îndepărtat de la catedră. Totuşi, au existat alţi universitari care, fără teama de consecinţe, au preluat ştafeta. De pildă,  cititorul sceptic şi neavizat s­ar putea să fie surprins să afle că, între 12 şi 17  iunie 1992, laMassachusetts Institute of Technology (M. I. T.), una dintre cele  mai faimoase universităţi politehnice din lume, a fost organizată Conferinţa  pentru studiul răpirilor efectuate de OZN­uri. Cei doi preşedinţi ai conferinţei  au fost profesorul David E. Pritcard, Ph. D. (51 ani), specialist în fizică atomică  şi moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaţionale, fizician care  lucrează la M. I. T. Din 1968, şi profesorul John E. Mack, M. D. (63 ani),  profesor de psihiatrie, timp de douăzeci de ani, la nu mai puţin faimoasa 
  23. 23. Harvardl Medical School din Cambridge şi fost director al secţiei de psihiatrie a  spitalului acestei universităţi. La această conferinţă a participat şi Thomas  Bullard Ph. D., prof. David Jacobs Ph. D., Budd Hopkins, Jenny Randles, John  S. Carpenter, ca şi alţi investigatori de prestigiu ai fenomenului OZN.   Cercetătorii participanţi aveau la activ în total circa 2 000 de cazuri  examinate cu rigoare. In rapoartele anexate, majoritatea victimelor afirmau] că  au fost răpite de OZN­uri, examinate apoi de nişte creaturi cenuşii, înalte de 1­ 1,3 metri, cu membre subţiri, cu însuşiri telepatice, cu cranii enorme şi ochi  negri, hipnotici, imenşi. Destul de des se semnalează totuşi şi vizitatori înalţi,  cu plete blonde sau albe, cu robe albe, lungi şi strălucitoare. Ei apar câte doi, j  trei sau patru, încadrându­1 pe cel răpit. Foarte des se raportează şi alte  elemente bizare, cum ar fi: o rază de lumină care coboară din misterioasa nava  şi îl ridică în aer pe cel răpit, examinări medicale, mesaje apocaliptice sau  ordinul ca victima să uite totul.   Extraordinarul mister al fenomenului rezidă în marea similitudine a  istorisirilor celor răpiţi. Din circa 60­70 de elemente semnificative comune  nituror răpirilor, cel puţin câteva zeci se regăsesc, sistematic, la fiecare victima. Remarcabilă este şi consistenţa detaliilor din relatări. Aceste persoane, fiecare  cu o bună reputaţie în comunitatea în care trăia, nu se cunoşteau între ele, nu  au fost contaminate anterior cu istorii despre OZN­uri şi s­au decis, de regulă  ezitant şi timid, să­şi expună incredibilele lor istorii. Cei în cauză au fost  supuşi, în cea mai mare parte, unor teste psihiatrice şi psihologice, au fost  examinaţi cu detectorul de minciuni şi au suportat diverse alte teste, fără a  putea fi dovediţi ca mincinoşi sau bolnavi.   În martie 1992, într­un articol din prestigiosul British Medical Journal, s­ a anunţat că oamenii de ştiinţă britanici au constatat că numărul de  spermatozoizi produşi de un bărbat sănătos a scăzut la jumătate în ultimii  cincizeci de ani, cauza cea mai probabilă fiind poluarea, acumularea de toxine  în mediu.   Se întâmplă că forme larvare sau fetale ale unor specii nu­şi mai  desăvârşesc dezvoltarea normală, ci devin, în acel stadiu intermediar de  evoluţie, sexualiceşte mature. La unele specii de amfibii, de pildă, această  anomalie este obişnuită, depinzând de temperatura mediului. Această  proprietate se numeşte neotenie. Prin acest proces, fiinţe având gene aproape  identice vor avea înfăţişări foarte diferite; diferenţa dintre ele nu este deci în  zestrea genetică, ci în modul de activare a unor gene. Natura „foloseşte” uneori  acest „truc” pentru a da la iveală specii cu totul noi faţă de cele existente. Un  exemplu de neotenie este, se pare, apariţia omului. Fetuşii de om şi de  cimpanzeu seamănă; extraordinar de mult, dar omul nu mai ajunge la  „maturitatea tip cimpanzeu”, ci se opreşte undeva pe drum, omul semănând cu un făt de cimpanzeu a cărui; evoluţie spre cimpanzeul adult s­a întrerupt  brusc. Astfel, spre deosebire de vărul său pe scara evoluţiei, omul este aproape  complet lipsit de păr şi are capul proporţional mai mare faţă de corp etc. Nu  cumva această schimbare s­a datorat unei intervenţii externe? Nu cumva 
  24. 24. această intervenţie continuă? Nu cumva aşa­numiţii extratereştri sunt fiinţe  obţinute din material genetic uman prin aceeaşi neotenie? Există oare cineva  care efectuează manipulări genetice asupra unor embrioni umani, pentru a­i  împiedica să ajungă la înfăţişarea normală, omenească, oprindu­i într­un  stadiu în care capul este şi mai mare, comparativ cu un corp firav, şi în care  părul lipseşte cu desăvârşire. Asemănarea dintre un embrion uman şi imaginile raportate ale extratereştrilor cenuşii este izbitoare.   Numai că, în cazul acestui nou pas în evoluţie, se pare că a apărut un,  obstacol; dacă toate mamiferele nasc pui vii fără dificultăţi, naşterea la om  pune deja probleme, deoarece, pe de o parte, capul pruncului este foarte mare,  iar pe de altă parte, canalul pelvian nu se mai poate lărgi deoarece ar afecta  mersul biped. Cu alte cuvinte, creşterea volumului craniului la mamifere a  atins limita superioară în cazul omului. Deja foarte mulţi copii se nasc, din  acest motiv, prin cezariană. O fiinţă cu un creier mai mare nu s­ar mai putea  naşte deci pe cale naturală. Anumiţi analişti ai fenomenului OZN se întreabă  dacă nu cumva cele de mai sus reprezintă o explicaţie pentru istoriile relatate  de victimele unor presupuse răpiri: recoltarea de ovule şi spermă, însămân­ ţarea artificială însoţită de primele semne de graviditate, apoi, după circa trei  luni, dispariţia sarcinii, prin avortarea fătului cu ocazia unei alte răpiri, intro  ducerea acestuia într­un uter artificial cu aspect de borcan ultrasofisticat, până la atingerea dimensunilor la care va putea începe o viaţă autonomă.   Ce se întâmplă de fapt? Să fie vorba despre un imens experiment genetic, bazat pe zestrea biosferei pământeşti, în particular, deci, despre crearea de noi  rase de oameni din cele deja existente, aşa cum cred, de pildă, Raymond powler şi Budd Hopkins? Sau poate despre o tentativă de hibridare a omului cu fiinţe  venite din alte colţuri ale realităţii, aşa cum presupune John Mack? Sau poate  este altceva?   ÎNTRE RĂPIŢI ŞI CONTACTAŢI.   S­a subliniat nu o dată că diferenţa esenţială dintre răpiţi şi contactaţi  este că primii par să fie realmente traumatizaţi de experienţa pentru care  depun mărturie, nefiind interesaţi de publicitate, de interese materiale sau de  altă natură, în timp ce contactaţii niciodată nu se arată dezinteresaţi de  acestea. In plus, răpiţii se simt de regulă ghinionişti, agresaţi de nişte făpturi  mai mult sau mai puţin respingătoare, ajungând să aibă un comportament  confuz şi anxios şi să­şi pună la îndoială sănătatea mintală, în timp ce  contactaţii se simt nişte „aleşi” pentru misiuni suprapământene; ei descriu  invariabil fiinţe ideale într­o ambianţă ideală.   Dar aduce oare această diferenţă vreun argument contra existenţei  răpirilor? Credem că este vorba mai degrabă despre diversitatea unor reacţii  omeneşti în faţa unui fenomen încă necunoscut sau poate, de ce nu, de  categorii diferite de acţiuni ale vizitatorilor în cadrul aceluiaşi mare experiment. Din acest motiv, nici nu vom face, în cele ce urmează, acea distincţie categorică între răpiţi şi contactaţi, pe care o practică, de pildă, literatura franceză  consacrată subiectului.
  25. 25.   Fenomenul contactaţilor, cel de care ne­am ocupat în capitolul precedent, nu a dispărut o dată cu proliferarea şi mediatizarea cazurilor de întâlniri de  gradul IV, ci a suferit o metamorfoză, o evoluţie profundă de la descrierile naiv­ entuziaste ale anilor '50 către o viziune mai complexă şi mai matură. Un caz  care ilustrează foarte bine această evoluţie este cel al lui William Herrmann,  analizat în cartea colonelului de aviaţie în retragere Wendelle Steyens, UFO  Contact from Reticulum (1989).   Începând cu 12 noiembrie 1977, Bill Herrmann, cetăţean onorabil de 26  de ani din North Charleston (Carolina de Sud), oraş aflat pe malul râului  Ashley, a văzut în mai multe rânduri un disc zburător deasupra câmpului din  preajma casei sale, dar a fost convins că trebuie să fie nişte vehicule  experimentale ale armatei. În 18 martie 1978, la ora 21.20, zăreşte din nou  OZN­ul. Pleacă să­1 urmărească mai bine. Acesta, un disc cu diametrul de  circa 10 metri, care plutise nemişcat la o altitudine de vreo 500 de metri, îşi  stinge dintr­o dată luminile şi în clipa următoare apare în faţa lui Bill, la 10  metri deasupra solului. Un fascicul de lumină albastră se opreşte asupra  martorului, îl paralizează şi îl ridică în aer. Bill îşi revine într­o încăpere cu  pereţii curbaţi, scăldată într­o lumină roşie. Era întins pe o masă lungă, iar  deasupra sa se găsea un dreptunghi de care nu­şi putea dezlipi privirea; în  cadrul lui, se succedau într­un ritm ameţitor culori, lumini, care păreau să­1  liniştească. Pe piept avea un obiect metalic, greu şi rece. Observă în dreapta şi  stânga sa doi omuleţi identici, înalţi de 1,35­1,50 metri, cu trăsături orientale  ale feţei. Aceştia erau complet lipsiţi de păr, cu pielea neobişnuit de albă, cu  ochi de pisică, aproape de două ori mai mari decât cei ai oamenilor. Aparent  vorbeau, dar gura nu li se mişca deloc în acest timp.   Bill este examinat medical, apoi i se permite să viziteze nava. I se spune  cu această ocazie că OZN­ul aparţine unei reţele şi vine din preajma stelei Zeta  Reticuli. Membrii „reţelei” ne ţin de mult sub observaţie, dar se tem că oamenii  vor abuza de ştiinţa lor; acesta este un motiv pentru care un contact oficial nu  va avea loc prea curând. În câteva cazuri (Roswell, Laredo etc), sistemele  primitive ale radarelor pământene au cauzat prăbuşirea unor nave ale reţelei.   Apoi Bill este anunţat că trebuie să plece şi că, pe moment, va uita ceea  ce a văzut, dar că vizitatorii vor avea grijă de el în continuare. Este depus pe  pământ cu ajutorul aceleiaşi raze albastre. Dintr­o dată, Bill nu­şi mai  aminteşte nimic, cu excepţia faptului că a ieşit să urmărească un OZN. Vede  obiectul îndepărtându­se. Peisajul din jur este însă complet altul decât cel pe  care îl ştia. Îl cuprinde groaza şi începe să se roage. Va fi cules peste puţin timp de pe şoseaua din apropiere de o patrulă de poliţie. Află că este la circa 15  kilometri de casă, şi că este trecut de miezul nopţii.   În săptămânile următoare, Bill este chinuit de migrene şi insomnii.  Treptat, încep să­i revină în memorie fragmentele răpirii. Ia legătura cu doi  investigatori ai fenomenului OZN: Wendelle C. Stevens din Tucson (Arizona) şi  John Fielding din New York, cu care va reuşi treptat reconstituirea  evenimentelor.

×