Se ha denunciado esta presentación.
Utilizamos tu perfil de LinkedIn y tus datos de actividad para personalizar los anuncios y mostrarte publicidad más relevante. Puedes cambiar tus preferencias de publicidad en cualquier momento.

32025896 robert-goulding-schimbind-vieti-prin-terapia-redeciziei

  • Sé el primero en comentar

32025896 robert-goulding-schimbind-vieti-prin-terapia-redeciziei

  1. 1. SCHIMBÂND VIEŢI prin TERAPIA NOII DECIZII 1
  2. 2. Cărţi de Mary McClure Goulding şi Robert L. Goulding Changing Lives Through Redecision Therapy The Power Is in the Patient Not to Worry Cărţi de Mary McClure Goulding Sweet Love Remembered A time to say Goodbye… Moving Beyond Loss 2
  3. 3. SCHIMBÂND VIEŢI PRIN TERAPIA NOII DECIZII de Mary McClure Goulding şi Robert L. Goulding Institutul de Vest pentru Terapia de Grup şi de Familie Cu un Cuvânt Înainte de Virginia M. Satir 3
  4. 4. Copyright © 1979 by Mary McClure Goulding and Robert L. Goulding Revised material copyright © 1979 by Mary McClure Goulding 4
  5. 5. Tuturor terapeuţilor care au studiat cu noi la WIGFT şi în worshop-uri prin toată lumea 5
  6. 6. CUPRINS Mulţumiri..................................................................................................8 Cuvânt înainte..........................................................................................9 Virginia M. Satir 1. Introducere în terapia noii decizii...................................................................12 2. Noua decizie şi analiza tranzacţională............................................................14 Injoncţiuni.................................................................................. 15 Decizii.........................................................................................18 3. Impasul şi noile decizii...................................................................................22 Rezumat......................................................................................24 4. Contracte........................................................................................................26 Procesul contractual...................................................................26 Contracte pentru a nu se sinucide sau pentru a nu omorî pe altcineva.........................................................................29 Contracte pentru a nu deveni psihotici.......................................33 Contracte cu clienţii rezistenţi sau nemotivaţi...........................39 Schimbarea contractelor inacceptabile......................................40 Terapie fără contract..................................................................48 Contracte ulterioare...................................................................50 5. Mângâieri.......................................................................................................54 Oferirea mângâierilor.................................................................58 Acceptarea mângâierilor............................................................60 Căutarea mângâierilor................................................................62 Mângâieri pe care ţi le oferi singur............................................64 6. Sentimente......................................................................................................69 Furia...........................................................................................73 Furia reprimată...........................................................................81 Blamarea.....................................................................................85 Tristeţea......................................................................................86 Tristeţea reprimată.....................................................................94 Frica şi anxietatea.......................................................................97 6
  7. 7. Frica reprimată..........................................................................100 Ruşinea.....................................................................................101 Vina..........................................................................................104 Regretul....................................................................................111 7. La revedere...................................................................................................114 8. Noi decizii....................................................................................................122 Scena noii decizii.....................................................................122 Scene recente...........................................................................124 Scene timpurii..........................................................................125 Scene imaginare.......................................................................128 Combinaţii de scene.................................................................130 Contextul, ceilalţi şi clientul....................................................133 9. Vindecarea depresiei...................................................................................143 Dacă situaţia devine prea rea, mă voi omorî...........................145 Dacă tu nu te schimbi, mă voi omorî......................................147 Mă voi omorî şi apoi îţi va părea rău (sau mă vei iubi).............................................................................151 Aproape voi muri şi apoi îţi va părea rău (sau mă vei iubi).......................................................................152 Te voi face să mă omori..........................................................153 O să-ţi arăt eu, chiar dacă asta mă va omorî...........................153 O s-o păţeşti, chiar dacă asta mă va omorî.............................158 Sumar......................................................................................159 10. Tulburarea obsesiv-compulsivă: Povestea unui caz.................................160 11. Fobii: O după amiază de miercuri............................................................172 12. Abuzul în copilărie...................................................................................187 Abuzul sexual........................................................................187 Abuzul fizic...........................................................................192 Abuzul emoţional..................................................................193 13. Cum să prinzi peşte: Implementarea unei noi decizii..............................195 Bob Goulding 14. Concluzie.................................................................................................199 7
  8. 8. Notă către cititor...............................................................................203 MULŢUMIRI Între 1965 şi 1970 Fritz Perls, Virginia Satir, Eric Berne, Bob Goulding şi cu mine locuiam la o oră de condus unul de celălalt. Eram uneori colaboratori, competitori, uneori adversari şi prieteni apropiaţi. Aveam în comun faptul că eram plictisiţi de vechile metode lente de psihoterapie şi psihanaliză; vorbeam dispreţuitor despre pasivitatea psihoterapiei de lungă durată cu ale sale „să nu pui degetul pe rană, să fii nondirectiv, să nu greşeşti“. Eram încântaţi de propria noastră creativitate. Fiecare dintre noi vroia să vină cu terapia cea mai rapidă şi cea mai bună pentru cei mai mulţi oameni. A fost un timp minunat, bogat în amuzament, prietenie şi inovaţii terapeutice. Eric Bene, care dorea să fie un om de ştiinţă, a dezvoltat o teorie a personalităţii umane şi a comportamentului social, pe care a numit-o analiză tranzacţională şi a înfiinţat Asociaţia Internaţională de Analiză Tranziţională în care eu şi Bob eram membrii fondatori. Eric spunea în seminarii: „Înaintea fiecărei şedinţe de terapie de grup mă întreb: «Cum pot vindeca fiecare persoană azi?»“. În 1965, Eric şi Bob au cumpărat o clădire de birouri în Carmel, unde şi-au deschis cabinetul privat. Câteva luni mai târziu, m-am alăturat lui Bob acolo şi am început să predăm AT altor terapeuţi din Carmel şi din ţară. La Esalon, puţin mai jos, pe aceeaşi stradă, Fritz Perls făcea gestalt într-un teatru care îţi lua ochii, îndemnându-i pe clienţi să se bată în felul lor pentru a obţine victorii psihologice. Era incredibil de urmărit. Şi să fii clientul lui… ei bine, aşa cum a spus Bob despre o participare a sa la unul dintre primele workshop-uri ale lui Perls: „Pentru prima oară, de când îmi amintesc, am fost în contact cu unicitatea mea, cu puterea mea, cu abilităţile mele“. Bob credea că şi-a schimbat viaţa dramatic în mai puţin de o oră făcând doar această bucată de lucru cu Fritz. Apoi au devenit cei mai buni prieteni. După cum a scris Fritz în cartea sa In and Out of the Garbage Pail ∗ „Îmi place cu adevărat Bob Goulding“. Virginia schimba familii întregi în patru sau cinci şedinţe; pe scene publice, în faţa a zeci de colegi terapeuţi, îi ajuta să-ţi schimbe complet vieţile. Uneltele ei erau dragostea şi profunzimea. În acea perioadă, Virginia locuia cea mai mare parte a timpului la Esalon şi venea la casa mea din Carmel Valley pentru a petrece seri liniştite, intime cu mine. Îl vizita şi pe Bob, care locuia în Carmel. Amândoi au condus împreună primul workshop de o săptămână pentru familii, ţinut pentru prima dată la Esalon, în 1965. Când eu şi Bob ne-am decis să ne căsătorim, să ne cumpărăm ferma noastră şi când am anunţat deschiderea Institutului nostru de Vest pentru Terapie de Grup şi Familie la Mt. Madonna, Virginia s-a oferit să ţină primul workshop cu noi, în vara anului 1970. În timpul perioadei prieteniei noastre cu Eric, Fritz şi Virginia, Bob şi cu mine ne-am dezvoltat propria noastră terapie, un amestec al teoriei AT a lui Eric, cu lucrul gestalt al lui Fritz şi cu terapia Virginiei pentru familii unite, plus propria noastră teorie şi  Înăuntrul şi în afara găleţii de gunoi (n.trad.) 8
  9. 9. propriile tehnici. Zece ani mai târziu am explicat metoda noastră în Changing Lives through Redecision Therapy. Azi, când terapia scurtă, focusată este o parte esenţială a practicii fiecărui terapeut, mi s-a cerut să extind, să aduc la zi şi să republic cartea Changing Lives through Redecision Therapy. Fritz, Eric, Virginia şi Bob au murit. Această nouă ediţie este dedicată memoriei acestor patru terapeuţi călăuzitori. Şi în mod special, bineînţeles, lui Bob, care a scris cea mai mare parte a acestei cărţi şi care a fost atât de mulţi ani, dragostea mea. CUVÂNT ÎNAINTE Conţinutul, spiritul şi direcţia exprimate în această carte, sunt rezultatul înfloritor al începuturilor rudimentare, determinate de nevoia de supravieţuire din timpul celui de al doilea Război mondial, dintre 1941 şi 1945. Pe scurt, lumea era ultragiată de atrocităţile de neînţeles, comise de un grup împotriva altui grup. Energia fiecărui bărbat şi a fiecărei femei implicate era esenţială pentru a opri calamitatea în forţele armate. Aceasta însemna că atunci când personalul era afectat, aveam nevoie ca oamenii să fie recuperaţi pentru serviciu, în cel mai scurt timp posibil. Nu era timp de pierdut. Până în acel moment tehnicile şi filozofia legate de tratarea afecţiunilor psihologice erau lente, deseori cu rezultate dezamăgitoare. Aceste abordări erau centrate în special pe patologie. Era nevoie de o abordare mai rapidă şi mai eficientă. Aceasta s-a transformat în concentrarea asupra întăririi sănătăţii, cu rezultate rapide. Abordarea s-a făcut direct către individ şi către capacitatea sa de a-şi reveni, cu convingerea că acest lucru putea fi făcut. Noua atenţie era cum să obţii funcţionarea, atât de rapid pe cât se putea. Fraza comună că „necesitatea este mama invenţiei“, aplicată aici, a dus la descoperirea că oamenii au mult mai mult potenţial pentru a se recrea decât se crezuse până atunci. Au început să apară noi posibilităţi. Efectele acestor eforturi s-au manifestat lent în sectorul psihoterapeutic privat şi civil. Cu toate acestea, la câţiva ani după terminarea războiului, terapeuţii care s-au concentrat pe integrarea şi speranţa în schimbare şi pe o convingere că oamenii „se pot face bine“, au început să se evidenţieze. Ei deranjau şi până la urmă au început un nou drum şi au transformat abordările psihologice deja stabilite. Printre acestea se aflau terapia gestalt, analiza tranzacţională, terapia raţional-emotivă, bioenergetica, rolfing ∗ sau alte terapii corporale, terapia de familie şi terapia de scurtă durată. Fără a intra în detalii în legătură cu numeroasele urcuşuri şi coborâşuri întâmpinate de creatorii acestor noi terapii, acum s-au acumulat suficiente date pentru a arăta că fiinţele umane pot creşte şi se pot schimba şi că pot fi „responsabile“ pentru propria stare de bine. Toţi copii se nasc mici. Instructorii lor în a deveni persoane complet funcţionale sunt adulţii prezenţi acolo, care îi păstoresc de când se nasc, când nici un copil nu poate avea grijă de el, până când o pot face singuri.  terapie corporală (n. trad.) 9
  10. 10. Aceşti instructori (părinţii) pot prezenta doar ceea ce au învăţat. Dacă învăţarea lor despre cum poţi fi complet uman este incompletă sau distorsionată, asta e tot ceea ce pot deveni ei mai departe. Aceşti instructori fac tot ceea ce pot face mai bine. Datorită faptului că până acum nu s-a dat prea mare atenţie dezvoltării funcţionale complete a fiinţei umane, cei mai mulţi dintre noi ne-am format cu personal neacreditat. Programul s-a concentrat mai ales pe conformare şi supunere, care este un teren fertil pentru dezvoltarea deciziilor şi concluziilor despre noi şi care sunt deseori în detrimetrul nostru. În plus, aceste decizii şi concluzii par deseori genetice. Nevoia de speranţă pentru oameni este crucială. Printre terapeuţi nevoia este decisivă. O filozofie a speranţei, o înţelegere a felului în care funcţionează aceste criterii şi schimbări pentru oameni, tehnicile şi abordările care se pot pune în practică şi o convingere absolută „din oase“, că oamenii se pot schimba, pot transforma ameninţarea „epuizării“ pe care o percep terapeuţii, într-un sentiment de speranţă şi convingere că ei pot fi de ajutor cu adevărat. Cred că Mary şi Bob Goulding au înţeles pe deplin aceste lucruri. Asta le-a permis să se apropie de fiecare persoană cu compasiune, cu speranţă şi cu convingerea că fiecare individ poate deveni o fiinţă umană completă. Ei au arătat într-o manieră simplă, directă, cum poţi face acest lucru. Virginia M. Satir p 10
  11. 11. SCHIMBÂND VIEŢI PRIN TERAPIA NOII DECIZII 11
  12. 12. Capitolul 1 Introducere în terapia noii decizii Această carte este scrisă pentru a-i învăţa pe psihoterapeuţi cum să-i vindece pe oameni. Este scrisă, de asemenea, pentru a-i ajuta pe oameni să se vindece singuri. Autorii nu văd nici o contradicţie între cele două scopuri. Cei cărora ne adresăm în principal sunt psihoterapeuţi, dar noi nu îi vedem nici pe aceştia înzestraţi cu puteri magice, nici pe oamenii pe care ei caută să îi vindece. Deoarece, dacă reuşita ar depinde doar de puterile magice ale terapeuţilor, nu ar fi posibilă vindecarea. Paragrafele de mai sus sunt cele cu care începe introducerea primei ediţii a cărţii Changing Lives, din 1979. De atunci, nevoia unor terapii scurte, focusate, eficiente, a devenit evidentă. Acum sunt necesare pentru un număr de clienţi în continuă creştere. Cele mai multe programe de asigurări permit clienţilor doar între şase şi douăsprezece şedinţe de terapie. În aceste circumstanţe, este o idee bună pentru clienţi să citească această carte înainte şi după ce primesc ajutor profesional pentru a descoperi ce pot face pentru ei. Terapeuţii, care au fost educaţi prin modalităţile labirintice ale terapiilor de lungă durată, se luptă să aplice ce ştiu în terapii scurte. Acesată carte oferă zeci de exemple de terapii scurte prin noile decizii, cu explicaţii care fac aceste metode aplicabile pentru majoritatea clienţilor. Ce este noua decizie? Un bărbat a participat la una dintre prezentările mele şi apoi s-a plâns la terapeuta sa că aceasta nu cu el „nimic din lucrul ăla cu noile decizii“. Ea i-a reamintit că nu mai are tendinţe suicidare, că a început să-şi facă prieteni, în loc de a sta singur şi că este din ce în ce mai eficient la serviciu. Pentru a face toate aceste lucruri, cu siguranţă că a luat noi decizii. „Da“, a zis el dezamăgit. „Am crezut că este ceva mai special.“ Noile decizii nu sunt întotdeauna „speciale“, dacă special înseamnă dramatic sau complicat. Când un copil nu mai este speriat, va coborî în pivniţă să exploreze. El poate fi mândru de curajul său sau poate chiar să nu-şi mai amintească că i-a fost frică odată. Indiferent de situaţie, el a luat o nouă decizie. Noile decizii nu pot fi făcute doar înţelegând „Realitatea“. Dacă un copil încearcă să coboare în pivniţă, spunându-şi: „Realitatea este că nu se află nimic în pivniţă care ar putea să-mi facă rău“, el ar reacţiona ca băieţelul din povestea cu plăcinta cu trei colţuri, care este spusă studenţilor la psihologie: un băieţel este speriat de plăcinta cu trei colţuri umplută cu carne, aşa că familia îl trimite la psihiatru. Psihiatrul îşi face un plan terapeutic. Îl ia pe micuţ să cumpere ingredientele pentru plăcintă. Apoi, împreună taie şi gătesc carnea, adaugă celelalte ingrediente, prepară aluatul. Copilul este interesat şi nu îi este frică. Întind aluatul, îl taie, adaugă carnea şi pliază primul colţ al plăcintei. Băieţelului tot nu îi este frică. Pliază al doilea colţ. Şi când au pliat al treilea colţ, băiatul a ţipat: „Oo, plăcinta cu trei colţuri!“ şi a fugit din cameră. Raţionamentul adult nu este de ajuns. Şi nici adaptarea nu duce la o nouă decizie. Dacă copilul este ruşinat, pleznit sau i se spune să stea la colţ până când va face ceea ce i s-a cerut, el poate să coboare în pivniţă pentru că este mai speriat de părinţi decât de pivniţă. În acest caz probabil că va rămâne temător şi va lua şi alte decizii patologice. Poate că nu va mai avea niciodată încredere în 12
  13. 13. părinţii săi. Poate că va decide să nu mai lase pe nimeni să vadă că este speriat. Poate că va nimici partea copilărească din el, considerând că „a fi copil“ aduce numai probleme. Dacă este iubit pentru curajul de a-şi depăşi frica de pivniţă, poate coborî în pivniţă pentru a fi iubit. Deci poate lua decizii adiţionale, de această dată incluzând preţul de a fi iubit. În terapia noii decizii, clientul îşi simte partea copilărească a sinelui, se bucură de calităţile sale copilăreşti şi crează scene în fantezie, în care poate renunţa în siguranţă la deciziile constrângătoare luate în copilărie. Recrează scena cu pivniţa şi, de această dată, o face să fie aşa cum vrea el. Jay, căruia i-a fost teamă să stea singur în întuneric de când a văzut în copilărie Vrăjitorul din Oz, crează o astfel de scenă. Îşi închipuie că se află în prezent, în casa lui, noaptea şi ţine o lanternă. O va aprinde de câte ori îi va fi frică de întuneric şi o va stinge când nu îi va mai fi frică. Terapeutul îi sugerează să spună: „Hei, nu o să mă duc în această pivniţă deoarece Vrăjitorul cel Rău poate fi acolo!“. În timp ce face asta, râde încântat recunoscând că nu îi mai este frică de vrăjitori. Peggy susţine că în pivniţa ei se află spiriduşi şi încearcă să îi sperie şi pe ceilalţi „copii“ din grup. Devenind cea care îi sperie pe ceilalţi, nu îi mai este frică. Elaine, reconstituind o scenă timpurie cu mama sa, realizează că nu îi mai este teamă de pivniţe; îi este teamă de mama ei, care este sadică şi care o pedepsea, lăsând-o în pivniţă. Afirmă că azi se poate apăra de astfel de mame ... şi, deodată, nu îi mai este frică. Un client depresiv îşi imaginează o scenă în care era nou născut şi se ridică după o căzătură, iubindu-se şi promiţându-şi: „O să am grijă de tine“. Apoi îşi imaginează scena, pe sine nou născut, iubit şi îngrijit. Mereu şi mereu, în scene furioase, triste, amuzante sau emoţionante, clientul devine „copilaş“ pentru a-şi încheia patologia din trecut. Aceasta înţelegem noi prin terapia noii decizii. 13
  14. 14. Capitolul 2 Noua decizie şi analiza tranzacţională Când un client intră în biroul unui terapeut, prima întrebare este de tipul: „De ce te afli aici?“. Bob începe cu: „Ce vrei să schimbi la tine azi?“. Scopul sau schimbarea dorită sau motivul pentru a face o programare devine contractul terapeutic. În timpul stabilirii contractului înţelegem multe despre viaţa clientului ... cu cine locuieşte, ce face, ce este important pentru el, care îi sunt valorile, care îi sunt forţele. În lucrul de scurtă durată, ne concentrăm asupra puterilor clientului şi nu asupra patologiei sale. Un exemplu: Manuel este un bărbat homosexual, care trăieşte în San Francisco, cu un partener foarte iubitor. Vine în terapie deoarece este panicat de câte ori iubitul lui pleacă în călătorii de afaceri sau chiar când întârzie de la serviciu. Relevant în istoric: când Manuel era copil, părinţii lui au venit în Statele Unite, lăsându-l cu familia extinsă, într-un orăşel mic, din ţara lui de origine. O mătuşă foarte iubitoare l-a crescut ca şi cum ar fi fost al ei. Când avea şase ani, părinţii s-au întors după el. El nu îi cunoştea, nu voia să meargă cu ei şi se simţea speriat şi abandonat în Statele Unite. În copilărie s-a întors de mai multe ori în vizită cu părinţii în orăşelul natal. De fiecare dată, întâlnirea cu mătuşa iubitoare a fost intensă şi de fiecare dată a trăit panica abandonului, la întoarcere. Într-o terapie de durată, un terapeut poate explora patologia rezultată din pierderea lui Manuel. În schimb: Terapeutul: Sunt uimit de capacitatea ta de a te apropia mereu de mătuşa ta. Este remarcabil. Cei mai mulţi copii care au fost abandonaţi, refuză să se apropie din nou. Eşti foarte capabil să suporţi durerea şi să rămâi apropiat. Nu ţi-ai pierdut capacitatea de a iubi. Lucrând cu partea sănătoasă a clientului, terapia s-a sfârşit cu succes în două şedinţe, Manuel vorbind cu mătuşa sa în maniera „celor două scaune“ şi recunoscând că nu mai are şase ani. Poate supravieţui când prietenul său este plecat. Cu diagnosticele clasice este o problemă, deoarece acestea se bazează pe patologie. Ele pot fi de ajutor, mai ales când terapeutul este începător şi, bineînţeles, terapeutul trebuie să le utilizeze când completează formulare şi când vorbeşte cu alţi terapeuţi, pentru a se face înţeles. Dar dacă diagnosticul standard implică tratament de lungă durată sau suportiv pentru toată viaţa, fără speranţa creşterii sau schimbării, diagnosticul poate deveni o profeţie autoîmplinită. Dacă acest lucru este adevărat pentru unul dintre clienţii voştri, renunţaţi la diagnostic. O modalitate mai utilă de a diagnostica un client este de a evalua stările eului clientului şi deciziile din copilărie. Cu care stare a eului mai puternică, se poate alia clientul pentru a face un contract de schimbare şi cât de bine poate susţine clientul aceste schimbări odată făcute? Părintele Grijuliu. Clientul se îngrijeşte bine? Felul în care se îngrijeşte clientul permite creşterea şi schimbarea, sau clientul tinde să-şi ofere atenţii pozitive doar când este bolnav, rănit sau molestat de altă persoană? Câtă vreme iubirea de sine este oferită în principal pentru nefericire şi eşec, câştigurile terapeutice nu pot fi menţinute. Un prim 14
  15. 15. contract, atunci, va fi să înveţi să te iubeşti cu înţelepciune. Pentru a oferi un model de îngrijire pozitivă, un terapeut trebuie să ofere clienţilor aprecieri pozitive pentru creştere şi schimbare, ca şi pentru „doar a fi“. Părintele Critic. Clientul dă mai multă atenţie greşelilor personale şi imperfecţiunilor minore, decât reuşitelor şi succeselor? Autocritica destructivă va sabota orice progres pe care clientul îl face în terapie, aşa că clienţii au nevoie să înveţe să înlocuiască autocritica cu grija hrănitoare faţă de sine. Dacă un client îşi petrece timpul şedinţelor terapeutice criticându-i pe alţii, schimbarea personală nu este posibilă. Terapeutul trebuie să fie atent să nu devină judecătorul clientului sau a celor criticaţi. Pentru a evita acest rol, terapeutul continuă să menţină terapia focusată asupra contractului: „Ce vrei să schimbi la tine, azi?“. Starea eului de Adult. Adultul, sau partea persoanei care gândeşte, este clar şi necontaminat? Dacă contaminarea parentală stă în calea îndeplinirii contractului, aceasta trebuie să fie rezolvată întâi. De exemplu, credinţe parentale ca: „dezvăluirea secretelor familiei înseamnă lipsă de loialitate“’, „părinţii fac tot ce pot“, sau „copii trebuie bătuţi ca să-i împiedici să devină păcătoşi“ vor împiedica, în mod evident recuperarea celor care au fost abuzaţi în copilărie. Contaminările din Copil, cum ar fi frica de a dezvălui informaţii sau supunerea exagerată, din dorinţa de a-i face pe plac terapeutului, vor împiedica, de asemenea, terapia. Copilul Natural. Prin definiţie, aceasta este partea sănătoasă, fericită, strălucitoare, competentă a fiecărei persoane, care poate fi baza succesului terapiei. Mai ales în terapiile scurte, terapeutul se va împrieteni cu această parte a personalităţii clientului şi îşi va învăţa clientul să-şi folosească şi să-şi fortifice sănătatea stării eului de Copil, pe care o posedă. Atât pentru terapeut cât şi pentru client, un Copil inventiv şi un Adult pătrunzător, vor face terapia de scurtă durată eficientă şi interesantă. Copilul Adaptat. În terapia noii decizii întrebarea esenţială este: Care decizii din copilăria timpurie determină probleme azi? Aşa cum a spus iniţial Eric Berne, problemele actuale ale clientului sunt deseori rezultatul injoncţiunilor şi deciziilor din copilărie. INJONCŢIUNI Injoncţiunile sunt mesaje din starea eului de Copil a părintelui, izvorâte din circumstanţele propriilor suferinţe: nefericire, anxietate, dezamăgire, furie, frustrare, dorinţe secrete. În timp ce aceste mesaje sunt iraţionale, în termenii copilului, ele pot părea perfect raţionale părintelui care le dă. Noi am formulat o listă cu aceste injoncţiuni şi am scris numeroase articole în legătură cu acestea în ultimii zece ani. Le predăm în seminarii şi workshop-uri în toată lumea. Lista noastră nu epuizează toate posibilităţile; fără nici un dubiu, există multe alte mesaje pe care le dau părinţii şi faţă de care copii acţionează sau nu. Oricum, această scurtă lista îi dă posibilitatea terapeutului de a asculta mai bine ce spune pacientul şi astfel să-şi îmbunătăţească planul terapeutic. Iată lista noastră de bază: Nu (face). Nu exista. Nu fi apropiat. Nu fi important. Nu fi copil. Nu creşte. Nu avea succes. Nu fi tu. Nu fi sănătos psihic. Nu fi bine. Nu aparţine. 15
  16. 16. Nu (face): Această injoncţiune este dată de părinţii cărora le este frică. Datorită fricii, aceştia nu permit copilului să facă multe lucruri normale: nu te apropia de trepte (copiilor care încep să meargă); nu te căţăra în copaci; nu merge cu rolele, etc. Uneori, aceşti părinţi nu şi-au dorit copilul şi, recunoscându-şi dorinţa iniţială ca acest copil să nu fi existat, se simt vinovaţi şi panicaţi de propriile lor gânduri şi devin supraprotectivi. Alteori, părintele devine fobic, psihotic sau supraprotectiv după ce a pierdut un copil mai mare, în urma unei boli sau a unui accident. Pe măsură ce copilul creşte, părintele va fi preocupat în legătură cu orice acţiune pe care o propune copilul şi spune: „Poate că ar fi bine să te gândeşti mai mult în legătură cu asta“. Copilul crede că nimic din ceea ce face nu este bine sau sigur, nu ştie ce să facă şi caută în jur pe cineva care să îi spună. Un astfel de copil va avea mari dificultăţi în a lua decizii în viaţă. Nu exista: Dintre toate mesajele, acesta este cu potenţialul letal cel mai mare – şi cel asupra căruia trebuie să ne focusăm iniţial în terapie. Poate fi dat în mod subtil, astfel: „Dacă nu aţi fi fost voi aş fi divorţat de tatăl vostru“. Mai puţin subtil: „Aş fi vrut să nu te fi născut...şi atunci nu ar fi trebuit să mă căsătoresc cu tatăl tău“. Mesajul poate fi dat nonverbal, când părintele îşi ţine copilul în braţe fără a-l dezmierda, privindu-l încruntat sau mânios în timp ce îl hrăneşte sau îi face baie, ţipând dacă copilul vrea ceva sau fiind abuziv fizic. Există o multitudine de căi prin care mesajul poate fi dat. Această injoncţiune poate fi dată de către mamă, tată, îngrijitoare sau guvernante şi de către fraţii mai mari. Un părinte poate fi depresiv deoarece copilul a fost conceput înainte de căsătorie sau după ce părinţii nu îşi mai doreau copii. Sarcina poate duce la moartea mamei şi tatăl sau bunicii îl pot învinovăţi pe copil. Travaliul poate fi dificil şi copilul poate fi învinovăţit pentru că a fost prea mare: „M-ai rupt în bucăţi când te-ai născut“. Aceste mesaje, spuse de multe ori în prezenţa copilului, devin „mitul naşterii“ care spune: „Dacă nu ai fi fost tu, viaţa noastră ar fi fost mai bună“. Nu fi apropiat: Dacă un părinte descurajează copilul în a deveni apropiat, copilul va interpreta acest lucru ca mesaj: „Nu fi apropiat“. Lipsa atingerilor fizice şi a mângâierilor îl face pe copil să ajungă la astfel de interpretări. De asemenea, dacă un copil şi-a pierdut un părinte de care se simţea apropiat, datorită divorţului sau decesului, copilul poate să îşi dea singur această injoncţiune, spunându-şi ceva de genul: „ce rost are să fii apropiat, oricum o să moară“. Şi să decidă să nu mai fie apropiat niciodată. Nu fi important: Dacă, de exemplu, unui copil nu i se permite să vorbească la masă, şi i se spune: „Copii trebuie văzuţi, nu auziţi“, sau este desconsiderat într-un mod oarecare, poate simţi mesajul ca „Nu fi important“. De asemenea, poate primi un astfel de mesaj la şcoală. În California, copii hispano-americani au avut în trecut probleme mari cu importanţa, deoarece ceilalţi copii care vorbeau doar o limbă îi batjocoreau pentru încercarea de a vorbi engleza la fel de bine ca şi spaniola şi pentru că nu o făceau prea corect la început. Bineînţeles, negrii primeau acest mesaj din partea albilor, ca şi din partea mamelor care nu doreau să fie destul de importanţi ca să aibă probleme cu albii. Nu fi copil: Acest mesaj este dat de părinţii care cer unui copil mai mare să aibă grijă de un copil mai mic. Este dat, de asemenea, de părinţii care încearcă să îi obişnuiască pe copii să ceară oliţa prea devreme, făcând din copii lor, care de abia învaţă 16
  17. 17. să meargă „o micuţă femeie“ sau „un mic bărbat“, oferindu-le aprecieri pentru a fi politicoşi, înainte ca aceştia să înveţe ce înseamnă politeţea, spunându-le -când sunt încă copilaşi - că doar copilaşii plâng. Nu creşte: Această injoncţiune este dată frecvent, de către mamă, ultimului copil, chiar dacă acesta este al doilea sau al zecelea. Este dată frecvent, de asemenea, de un tată fiicei sale prepubere sau pubere, când începe să simtă oarecare excitaţie sexuală şi începe să îi fie teamă. Începe atunci să îşi împiedice fiica să facă ceea ce fac toate prietenele ei – să se machieze, să poarte haine potrivite pentru vârsta ei sau să-şi dea întâlniri. De asemenea, tatăl poate să înceteze să-şi mai mângâie fiica, odată ce ea devine prea mare şi aceasta interpretează astfel: „Nu creşte sau nu am să te mai iubesc“. Nu reuşi: Dacă tatăl l-a bătut pe fiu la ping-pong şi apoi nu mai joacă cu el când acesta a început să-l bată, fiul poate interpreta: „Nu câştiga sau nu o să te mai plac“, care transformat devine „Nu reuşi“. Critica constantă din partea unui părinte perfecţionist, transmite mesajul: „Nu poţi să faci nimic bine“, care traduce „Nu reuşi“. Nu fi tu : Acesta este dat frecvent copilului care are sexul „greşit“. Dacă o mamă are trei băieţi, doreşte o fată, are din nou un băiat, poate să îl facă pe acest ultim băiat „fiica“ sa. Tatăl care are mai multe fete poate să o facă pe fiica sa mai mare partenerul său. Oricât de importantă este condiţionarea mediului, genetica joacă totuşi rolul cel mai important în identitatea sexuală. Nu fi sănătos psihic şi Nu fi bine: Dacă părinţii oferă copiilor atenţie pentru că sunt bolnavi şi nu le oferă când sunt bine, acest lucru este echivalent cu a le spune: „Nu fi bine“. Dacă un comportament nebunesc este recompensat, sau dacă este copiat şi nu este corectat, copierea în sine devine un mesaj „Nu fi sănătos psihic“. Noi am văzut mulţi copii ai schizofrenilor care au dificultăţi în a testa realitatea, chiar dacă nu sunt psihotici. Ei se comportă nebuneşte şi sunt trataţi frecvent ca şi cum ar fi psihotici. Nu aparţine: Dacă părinţii se comportă ca şi când ar trebui să fie altundeva, cum ar fi în Rusia, în Irlanda, în Italia, în Israel, în Anglia (în cazul unor englezi care trăiau în Australia sau în Noua Zeelandă), este dificil pentru copil să ştie unde aparţine. El poate să simtă că nici el nu aparţine, chiar dacă s-a născut în Statele Unite, sau în Australia sau în Noua Zeelandă. Contrainjoncţiuni Contrainjoncţiunile sunt mesaje din starea eului de Părinte a părintelui, mesaje care sunt restrictive şi care, dacă sunt respectate cu stricteţe, pot de asemenea împiedica creşterea şi flexibilitatea. Acestea includ „comenzile“ ∗ prezentate de Taibi Kahler, „fi puternic“, „încearcă din greu“, „fi perfect“, „grăbeşte-te“ şi „fă-mi pe plac“. Toate acestea, bineînţeles, sunt imposibil de evaluat: Când este cineva suficient de puternic, când face cineva pe plac suficient, când încearcă din greu suficient sau se grăbeşte  driver (n. trad.) 17
  18. 18. suficient? Nu poţi fi perfect. Mary adaugă la lista lui Kahler contrainjoncţiunea care însoţeşte injoncţiunea „Nu (face)“: „Ai grijă“. Contrainjoncţiunile includ, de asemenea, stereotipuri religioase, rasiale şi sexuale, transmise din generaţie în generaţie. Chiar şi femeile care cred că sunt emancipate, deseori gătesc şi fac curat, pe lângă slujba lor obişnuită, deoarece încă cred contrainjoncţiunea care spune că locul femeilor este acasă. Contrainjoncţiunile sunt evidente, date prin cuvinte şi nu sunt secrete. Cel care dă contrainjoncţiunea, crede că ceea ce spune este corect şi îşi va apăra poziţia. „Bineînţeles că locul femeilor este acasă. Ce se va întâmpla cu copiii dacă femeile nu îşi acceptă responsabilitatea?“. Aceasta este diferenţa faţă de injoncţiuni, în care cel care le dă, le transmite secret şi fără a fi conştient de impactul cuvintelor sale. Dacă unui părinte i se spune că el i-a spus copilului să nu existe, ar putea fi indignat şi nu ar crede că este adevărat, spunând că niciodată nu a avut o astfel de intenţie. Mesajele Parentale sunt numite contrainjoncţiuni, deoarece iniţial Eric Berne a crezut că acestea contracarau injoncţiunile. Oricum, dacă clientul se supune contrainjoncţiunilor nu va trebui să se supună injoncţiunilor. Dacă, de exemplu, injonctiunea este „Nu exista“ şi contrainjoncţiunea este „Lucrează din greu“, clientul îşi poate salva viaţa lucrând din greu şi ignorându-şi impulsurile suicidare. Cu toate acestea, clienţii sunt mai susceptibili să se supună injoncţiunilor decât contrainjoncţiunilor, aşa că rămân deprimaţi în timp ce „lucrează din greu“. Mesaje cum ar fi contrainjoncţiunea „Lucrează din greu“ şi injoncţiunea „Nu creşte“, sunt imposibil de urmat. Şi, imaginaţi- vă situaţia unui băiat care acceptă injoncţiunea „Nu fi băiat“, care acceptă lucruri feminine pentru a le face părinţilor pe plac şi căruia i se spune, de către acelaşi părinte, să se ducă afară să joace fotbal cu băieţii şi să înceteze să umble ca un somnambul prin casă şi să se comporte ca un „fătălău“. Alteori, atât contrainjocţiunile cât şi injoncţiunile sunt identice. Din toate stările eului, un părinte îi poate spune copilului să nu existe, să nu fie important, să nu crească. În astfel de cazuri, copilului îi este foarte dificil să respingă aceste mesaje. Mesaje mixte Unele mesaje sunt date fie din Părintele, fie din Copilul părintelui, mai ales cele legate de gândire sau de sentimente. Injoncţiunile şi contrainjoncţiunile împotriva gândirii sunt: „Nu gândi“, „Nu te gândi la asta“ (un gând anume), sau „Nu gândi ce gândeşti – gândeşte ce gândesc eu“ („Nu te contrazice cu mine“). Mesajele legate de sentimente sunt similare: „Nu simţi“, „Nu simţi asta“ (un sentiment anume), sau „Nu simţi ceea ce simţi – simte ce simt eu“ („Mi-e frig, pune-ţi un pulover“ sau „Nu îl urăşti pe frăţiorul tău mai mic; eşti doar obosit“). DECIZII Din nou, deşi injoncţiunile şi contrainjoncţiunile sunt date pentru a fi importante în dezvoltarea copilului, copilul trebuie să le accepte. El are puterea să le accepte sau să le respingă. Nici o injoncţiune nu este „înserată în copil ca un electrod“ aşa cum credea Berne. Mai mult, noi credem că multe injoncţiuni nici nu au fost date! Copiii fantasmează, inventează şi interpretează greşit, dându-şi astfel singuri propriile 18
  19. 19. injoncţiuni. Când un frate moare, un copil poate crede că propria gelozie a cauzat în mod magic moartea fratelui, deoarece copilul nu înţelege ce este pneumonia. Apoi, simţindu-se vinovat, îşi poate da singur injoncţiunea „Nu exista“. Dacă un tată iubit moare, un copil poate decide să nu se mai apropie niciodată de nimeni. Îşi dă singur o injoncţiune „Nu fi apropiat“, în efortul de a evita retrăirea durerii pe care a simţit-o la moartea tatălui său. De fapt spune: „Nu voi mai iubi niciodată şi aşa nu o să mai sufăr niciodată“. Noi am enumerat un număr limitat de injoncţiuni; cu toate acestea există un număr aproape nelimitat de decizii pe care le poate lua un copil ca răspuns la injoncţiuni. Mai jos, sugerăm câteva dintre aceste decizii. În primul rând un copil poate pur şi simplu să nu creadă în injoncţiune şi să o respingă. El poate face asta recunoscând patologia celui care o transmite („Mama este bolnavă şi nu crede ce spune“) sau găsind pe cineva care se opune injoncţiunii şi pe care îl crede („Părinţii mei nu mă vor, dar profesorul mă vrea“). Enumerăm câteva dintre multele decizii patologice posibile, luate ca răspuns la injoncţiuni: „Nu exista“: „Voi muri şi apoi mă vei iubi“, „O să-ţi arăt eu, chiar dacă asta mă va omorî“ şi altele, enumerate în Capitolul 9. Deciziile posibile pentru copil, luate ca răspuns la „Nu (face)“ sunt: „Nu pot decide“. „Am nevoie de cineva care să decidă pentru mine“. „Lumea este înspăimântătoare ... Aş putea face o greşeală“. „Sunt mai slab decât alţi oameni“. „Nu voi mai decide niciodată ceva de unul singur“. „Nu creşte“: „Bine, voi rămâne mic“, sau „neajutorat“, sau „fără să gândesc“ sau „nesexual“. Această decizie este deseori observată în corp, în tonul vocii şi prin manierisme, ca şi prin comportament. „Nu fi copil“: Deciziile posibile sunt: „Nu voi mai cere niciodată nimic. Voi avea grijă de mine de unul singur“. „Voi avea grijă mereu de ei“. „Nu mă voi distra niciodată“. „Nu voi mai face niciodată ceva copilăresc“. „Nu reuşi“: Copilul poate decide: „Nu voi face nimic ca lumea“. „Sunt un prost“. „Nu voi învinge niciodată“. „Te voi înfrânge, chiar dacă asta mă va omorî“. „O să-ţi arăt eu, chiar dacă asta mă va omorî“. „Indiferent cât de bun sun (cat de bine am facut- o), aş fi putut să o fac mai bine, aşa că mă voi simţi frustrat (ruşinat, vinovat)“. „Nu fi apropiat“: Deciziile luate ca răspuns la această injoncţiune sunt: „Nu voi mai fi apropiat niciodată de nimeni“. „Nu voi fi niciodată sexual“ (plus toate restricţiile referitoare la exprimarea sentimentelor sau apropierea fizică). „Nu fi bine“ sau „sănătos psihic“: Deciziile sunt: „Sunt nebun“. „Boala mea este cea mai rea dintre toate şi aş putea muri din cauza ei“ (plus interdicţiile legate de folosirea corpului sau proceselor gândirii). 19
  20. 20. „Nu fi tu“ (de sexul care eşti): Ca răspuns, copiii pot decide : „O să le arăt eu lor că sunt la fel de bun ca orice băiat/fată“. „Oricât de greu aş încerca, nu le voi fi niciodată pe plac“. „Sunt de fapt o fată cu un penis de băiat“. „De fapt sunt un băiat, chiar dacă arăt ca o fată“. „Mă voi preface că sunt un băiat/fată“. „Nu voi fi niciodată fericit(ă) aşa“. „Voi fi întotdeauna ruşinat(ă) aşa“. „Nu fi important“: Copilul poate decide: „Nimeni, niciodată, nu mă lasă să spun sau să fac ceva“. „Oricine contează mai mult decât mine“. „Nu obţine niciodată nimic“. „Poate că voi deveni important, dar nu pot să las pe nimeni să o ştie“. „Nu aparţine“: Deciziile pot fi: „Nu voi aparţine niciodată nimănui“, sau „nici unui grup“, sau „nici unei ţări“, sau „Nimeni nu mă va plăcea vreodată, pentru că nu aparţin“. Pentru mesajele mixte legate de gândire sau sentimente: „Nu gândi“: Decizii posibile: „Sunt prost“. „Nu pot gândi de unul singur“. „Niciodată nu mă pot concentra“. „Nu te gândi la asta“: „E rău să ai gânduri sexy, aşa că mai bine mă gândesc la altceva“ (această persoană poate deveni obsesională). „Mai bine nu voi mai pomeni asta niciodată (indiferent de ceea ce înseamnă „asta“, a fi adoptat sau „tatăl meu nu este tatăl meu adevărat“) sau nu mă voi mai gândi niciodată la asta“. Sau „Nu sunt bun la matematică“ (sau la ştiinţe sau la gătit sau la fotbal, în funcţie de tipul de mesaje şi de injoncţiuni). „Nu gândi ce gândeşti – gândeşte ce gândesc eu“: „Greşesc mereu“, „Nu voi mai deschide gura înainte de a afla ce gândesc ceilalţi oameni“. Deciziile luate ca răspuns la injoncţiunile legate de sentimente sunt similare: „Nu simţi“: Copilul poate răspunde: „Emoţiile înseamnă o pierdere de timp“. „Nu simt nimic“. „Nu simţi asta“: „Nu voi mai plânge niciodată“. „Nu sunt niciodată furios – furia poate ucide“. „Nu simţi ce simţi – simte ce simt eu“: „Nu ştiu ce simt“. Această persoană îi întreabă pe terapeut şi pe membrii grupului, „Cum ar trebui să simt? Cum te-ai simţi dacă ai fi în locul meu?“ După ce a apărut prima ediţie a acestei cărţi, am devenit conştienţi de importanţa injoncţiunii „Nu vrea (nu dori)“. Deciziile pot fi: „O pot face de unul singur“, „Nu am nevoie de nimeni“, sau chiar decizia letală de a se înfometa, pentru a dovedi că nici mâncarea nu este necesară sau, într-o oarecare măsură, este chiar degradantă. 20
  21. 21. Modalitatea noastră cea mai uzuală de a lucra cu injoncţiunile şi deciziile: Când injoncţiunea/decizia este descoperită, mergem în trecut pentru luarea noii decizii şi apoi în prezent pentru a fi întărită. Dăm informaţii Adulte care se potrivesc trecutului şi prezentului, astfel încât persoana să aibă la ce să se gândească între şedinţe. Mesajele lui Bob către clienţi: „Luptă-te. Nu mai eşti un copilaş. Nu trebuie să rămâi o victimă a trecutului tău. Ai puterea să-ţi schimbi viaţa“. 21
  22. 22. Capitolul 3 Impasul şi noile decizii Un impas este un punct în care două sau mai multe forţe opuse se întâlnesc într-un punct de blocaj. O persoană şovăie în faţa grilajului de pe podul Golden Gate. Se opreşte şi îşi spune: „Dar, de fapt, nu vreau să mor.“ Altă parte din el spune: „Ba da, vreau“. Cât timp stă, şovăind pe pod, dând această luptă interioară, se află într-un impas. Dacă sare, a rezolvat impasul. Dacă se retrage, decizând să nu se omoare, a rezolvat impasul, învingând supravieţuirea, cel puţin temporar. Se poate confrunta cu acest impas în viitor, dar deocamdată acesta este rezolvat. (Noi nu suntem satisfăcuţi cu aceste rezolvări temporare, care sunt făcute, de obicei, din starea eului de Adult. Noi lucrăm să obţinem o nouă decizie din Copil, să nu se omoare nici acum, nici în viitor.) Bob clasifică impasul în trei tipuri de grade. Impasul de gradul unu este între starea eului de Părinte a individului şi starea eului de Copil şi se bazează pe contrainjoncţiuni. Părintele real, aşa cum am explicat mai devreme, transmite mesaje din Părinte, cum ar fi „Lucrează din greu“. Tatăl îi spune fiului, „Orice treabă care merită să fie făcută, merită să fie făcută bine“. „Dă întotdeauna un procent de 10 % în plus“. Băieţelul, dorind să-i facă pe plac tatălui şi să-i obţină aprobarea, decide din Micul Profesor (A1) să lucreze din greu ca să-i facă pe plac tăticului. Lucrează din greu şi, până la 55 de ani, fără a fi conştient, încă încearcă să-şi mulţumească părinţii. La 55 decide că vrea să o lase mai moale, aşa că, din Adult, plănuieşte să lucreze doar 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână şi să-şi ia o lună de concediu în fiecare an. Pare că şi-a rezolvat impasul. Cu toate acestea, decizia din Adultul „care gândeşte“, nu este de obicei suficientă. Începe să aibă dureri de cap imediat ce o lasă mai moale cu lucrul său, cînd începe să joace golf descoperă că se epuizează jucând 36 de găuri pe zi. Merge la pescuit şi, în loc să se relaxeze, aleargă toată ziua în Yellowstone Park, încercând să prindă toţi peştii din lac. Încă ascultă vechiul mesaj Parental, contrainjoncţiunea şi lucrează din greu, reuşind să „facă treaba bine“. Încă se află în impas, deoarece nu s-a dus destul de profund pentru a-şi SCHIMBA DECIZIA din Adultul din Copil. Terapia trebuie să fie condusă în aşa fel încât el să conecteze o scenă din copilărie, în care să se confrunte cu părintele său (în fantezie, desigur), văzându-l pe Tata şi spunându-i că nu o să mai lucreze din greu de acum înainte. De obicei, o persoană îşi aminteşte o scenă reală şi simte sentimentele din acel moment. De exemplu, un participant de la unul dintre maratoanele noastre îşi aminteşte când a vrut să intre în Liga Mică de baseball, dar tatăl său, un mic fermier, nu l-a lăsat pentru că trebuia să culeagă recolta. Pacientul s-a întors la această scenă şi i-a spus tatălui că va juca baseball, indiferent de ce zice el. Şi nu a mai lucrat aşa de mult. Prima dată când i-a spus asta tatălui şi-a tensionat umerii ca şi când tatăl său urma să-l lovească. I-am cerut să o spună din nou, altfel şi apoi să fie el tatăl şi să răspundă aşa cum crede că i-ar răspunde tatăl său. Stând pe scaunul tatălui său (fiind tatăl său) a spus: „Să nu-mi răspunzi mie aşa. Mişcă-ţi fundul în camion“. Apoi, mutându-se pe scaunul 22
  23. 23. său, îi răspunde tatălui că va juca baseball, nu va mai lucra la fermă şi că el nu îi va mai putea face rău de acum încolo. Apoi şi-a întrebat tatăl de ce nu îl lasă să se joace când vrea şi acesta i-a răspuns: „Deoarece trebuie să mâncăm şi nu pot face toată treaba de unul singur şi dacă nu mă ajuţi, nu vom mânca“. Apoi, jucându-se din nou pe el a spus: „Aşa era odinioară, dar astăzi nu mai este aşa! Câştig destui bani, nu mai trebuie să lucrez în plus“. După ce a luat o nouă decizie, din Copil, a reuşit să-şi facă planuri din Adult: „Mă voi duce la Fielding“ (o facultate care oferă un program de studiu la distanţă) “şi voi renunţa la orele de practică privată, aşa că nu voi mai lucra zi şi noapte. Îmi pot permite asta mutându-mă într-un apartament mai ieftin şi schimbându-mi maşina scumpă cu una mai ieftină“. Să repetăm, impasul de gradul unu este un răspuns la o contrainjoncţiune. Iniţial, copilul decide să facă ceea ce îi cere părintele, cum ar fi să lucreze din greu şi se poate simţi OK cu asta, atâta timp cât primeşte atenţie pentru că lucrează şi nu simte că lucrul interferă cu alte dorinţe din viaţa sa. În momentul când vrea să facă o schimbare, să lucreze mai puţin, dar se simte blocat şi „incapabil“ de schimbare, se află într-un impas. Pentru a depăşi impasul, trebuie să ia o nouă decizie cu Adultul din Copilul liber, acelaşi Mic Profesor care a luat decizia iniţială de a lucra din greu. În impasul de gradul doi, Micul Profesor a luat o decizie ca răspuns la o injoncţiune şi nu la o contrainjoncţiune. De exemplu, starea eului de Părinte a părintelui ar fi putut transmite un mesaj „Lucrează din greu“ (impas de gradul unu), în timp ce Copilul părintelui a transmis injoncţiunea „Nu fi copil“. Atunci decizia ar fi putut fi: „Nu voi face niciodată lucruri copilăreşti“. Mulţi terapeuţi pe care îi formăm şi pe care îi tratăm se află în această situaţie. Lucrează din greu, îşi oferă foarte puţin timp să se joace şi când se joacă, joaca lor nu este aşa de spontană, aşa liberă, aşa copilărească cum este cea a persoanelor care nu au acceptat această injoncţiune. Ei îşi folosesc chiar vacanţele pentru a veni la noi să se formeze! Aceşti terapeuţi pot decide din Adult să nu lucreze aşa de mult şi să se distreze mai mult, dar distracţia este programată şi nu liberă. Rezolvarea acestui impas dintre Adultul din Copil (A1) şi Copilul părintelui, acum parte din Părintele timpuriu (P1), este mai emoţională decât rezolvarea impasului de gradul unu. Pentru o rezolvare încununată de succes, pacientul se implică el însuşi în memoria pe care o are despre părinţii săi reali, cum se auzeau, cum arătau, cum se simţeau. Deseori, diferenţa constă în intensitatea sentimentelor părintelui, care pot să nu fie atât de încărcate de afecte în lucrul de gradul unu. Terapeutul crează un mediu în care pacientul simte intens aceleaşi sentimente pe care le-a avut când a luat decizia originară. Pacientul trebuie să fie în starea eului de Copil şi nu în cea de Adult! De obicei aceasta se obţine într-o scenă arhaică, în care pacientul retrăieşte intens, nu numai locul şi participanţii, dar şi sentimentele pe care el şi ceilalţi participanţi le simţeau. Se pune la punct un dialog, în care pacientul îşi afirmă scopul: „Sunt OK dacă mă joc. Dacă fac lucruri copilăreşti, sunt OK. Dacă râd şi sunt vesel şi emoţionat, sunt OK“. Dialogul continuă, pacientul luând locul părintelui care a dat injoncţiunea şi apoi fiind el însuşi, lucrând asupra impasului. Uneori, părintele introiectat se ţine tare şi pacientul trebuie să continue şi să ia noua decizie în prezenţa dezaprobării celeilaltei părţi din sine, Părintele din Copil; alteori poate găsi suport de undeva din interior, de la un alt părinte sau bunic sau de la psihoterapeut. Uneori trebuie să-şi creeze un nou Părinte, astfel încât atât Adultul său din Copil cât şi Părintele său din Copil să fie de acord cu 23
  24. 24. noua decizie. În final va spune, va crede şi va simţi, „Mă joc, fac lucruri copilăreşti, râd, sunt vesel şi emoţionat! Sunt OK când sunt copilăros!“. Acest gen de intervenţie nu este uşor. Terapeutul trebuie să asculte cu atenţie şi să pregătească atent mediul. Este deosebit de greu când terapeutul vede un pacient în şedinţe individuale, o dată sau de două ori pe săptămână, dar este mai uşor când lucrează în grupuri sau în workshop-uri de weekend, săptămânale sau care durează o lună. Impasul de gradul trei este unul în care pacientul se percepe ca fiind dintotdeauna aşa cum se percepe. De exemplu, pacientul deprimat, care lucrează cu succes asupra impasului de gradul doi şi care decide să nu se mai omoare, poate – şi probabil că va – renunţa la depresia sa. Cu toate acestea, el poate încă să simtă că este lipsit de valoare şi să afirme că s-a simţit întotdeauna lipsit de valoare. Nu-şi percepe sentimentele ca fiind rezultatul injoncţiunilor parentale şi a deciziei de a se supune acestora, ci mai degrabă ca o stare naturală de a fi. S-a „născut“ astfel, spune. În aceste cazuri de impas de gradul trei, injoncţiunile au fost date atât de devreme şi/sau nonverbal, astfel încât pacientul nu este conştient că au fost date vreodată. De aceea, lucrul pentru impasul de gradul doi, dintre Copilul pacientului şi Copilul imaginat din părintele real, eşuează când este vorba să ajungi la rădăcinile acestui tip de impas. Chiar daca noi ştim că pacientul a avut o injoncţiune şi a luat o decizie, el nu simte asta. Atunci, lucrul crucial va fi între cele două părţi ale Micului său Profesor – Micul Profesor care s-a adaptat şi Micul profesor din Copilul liber care poate intui o nouă cale de a fi . Lucrul are loc strict între cele două părţi ale Copilului şi are loc printr-un monolog dublu „Eu-Eu“ şi nu printr-un dialog Eu-Tu, folosit uzual în lucrul cu impasul de gradul unu sau doi. Să repetăm, în impasurile de gradul trei, clientul crede că a fost dintotdeauna încăpăţânat, furios, lipsit de valoare sau incapabil de a se juca; că de fapt este de sex opus, născut în mod tragic într-un corp greşit. Pentru a lucra cu astfel de impasuri, pacientul trebuie să joace ambele roluri - „Sunt bărbatul din mine“ ca şi „Sunt femeia din mine“, sau „Sunt partea jucăuşă din mine“ ca şi „Sunt eu, cel care nu se joacă niciodată“ – şi să fie fiecare parte, pe rând, până când simte energia în Copilul liber. Pe măsură ce persoana trăieşte asta, se percepe ca fiind valoroasă, de exemplu, simte excitaţia care însoţeşte începutul schimbării. Aceasta este o experienţă puternică, mişcătoare – când clientul ia o nouă decizie de a renunţa la ceea ce părea un atribut de o viaţă şi simte libertatea şi autonomia personale. REZUMAT Până acum am discutat principiile generale ale AT, începând cu conceptele de bază ale celor trei stări ale eului – Adultul, care se comportă conform cu aceste date; Copilul, care reprezintă colecţia însumată a experienţelor copilului, reale şi imaginare; şi Părintele, care acţionează conform modalităţilor parentale proprii sau ale altora, după cum a învăţat de la părinţi, de la părinţii surogat sau prin puterile propriului Copil sau Adult de a creea un Părinte. Am scris despre tranzacţii, mângâieri şi jocuri. Am explicat sentimentele parazite, emoţiile stereotipe cronice, ca şi injoncţiunile, contrainjoncţiunile şi deciziile. În acest capitol ne-am concentrat asupra impasurilor şi am iniţiat subiectul noilor decizii. 24
  25. 25. Care este obiectivul nostru? Nu vrem să ne ocupăm de dezvoltarea unui nou limbaj sau să insistăm ca alţii să folosească limbajul nostru. Nu există magie în folosirea jargonului; unii termeni pot fi înlocuiţi. Cuvintele nu sunt mai mult decât etichete comode pentru înţelegerea teoriei dezvoltării comportamentului. Sunt utile doar dacă îi ajută pe oameni să trăiască vieţi mai fericite. Obiectivul nostru este de a stabili o ambianţă pentru schimbare. Noi creem o ambianţă intensivă, mai degrabă decât extensivă, încurajând pacientul să se schimbe în perioade scurte de timp – un weekend, o săptămână, două săptămâni sau o lună - şi apoi să plece şi să-şi pună în practică schimbările, fără altă terapie ulterioară. Nu încurajăm transferul negativ sau pozitiv. Nu avem obiecţiuni ca pacienţii să ne placă pentru ceea ce suntem. Prin toate căile pe care le cunoaştem, îl încurajăm pe pacient să-şi asume comportamentul propriu, gândurile şi sentimentele proprii. Nu încurajăm dependenţa. Suntem întrebaţi de schimbările intrapsihice, mai degrabă decât de analiza tranzacţiilor, a proceselor de grup şi a relaţiilor interpersonale. Nu suntem interesaţi de procesul de grup şi rareori vorbim despre el, deşi încurajăm bineinţeles „procesul“ în timpul workshop-urilor. Acest „proces“ real are loc 24 de ore pe zi, pe măsură ce oamenii mănâncă împreună, se joacă împreună şi dorm în camere de două, trei sau patru persoane. În principal, noi facem terapie unu-la-unu în grup, deoarece este mai uşor pentru pacient să rămână în starea eului de Copil şi astfel să ia noi decizii, dacă scena este menţinută simplă şi numărul de participanţi reali este menţinut la un minim. După munca prin noua decizie pacientul aplică ce a învăţat – la piscină, la masă şi în timpul serilor cu cântece la chitară şi conversaţii liniştite. 25
  26. 26. Capitolul 4 Contracte PROCESUL CONTRACTUAL Contractul terapeutic stabileşte pe ce se va focaliza tratamentul. Clientul decide în mod distinct, în termenii credinţelor, emoţiilor şi comportamentelor, ce plănuieşte să schimbe la el, pentru a atinge ţelurile pe care şi le stabileşte. Clientul lucrează cu terapeutul pentru a stabili contractul şi face un contract cu sine. Terapeutul este pe post de martor şi facilitator. Unii clienţi ştiu exact ce doresc: Don: Bună, sunt Don. Sunt aici deoarece am fost promovat şi asta presupune că trebuie să predau ceva celor din vânzări. Am auzit că tu vindeci fobiile de a vorbi în public şi eu sunt ..... îngrozit de a vorbi în public. Alţi clienţi sunt vagi: Ral: Vreau să lucrez în legătură cu ... încerc să mă înţeleg cu şeful meu. În legătură cu asta, oarecum legat, sfârşim prin a ne certa. Bob: Dă un exemplu. O situaţie recentă când ai vrut să te înţelegi cu şeful tău şi aţi sfârşit prin a vă certa. Ral: Ei bine, chiar săptămâna trecută. Eram în biroul meu ... . Mary: Bine. Te vei preface, chiar acum, că te afli în birou şi vei juca scena ca şi când s-ar petrece acum. Iată şi un alt scaun. Când eşti şeful tău, mută-te pe acest scaun şi spune ce spune şeful tău. Înainte de a întreba clientul ce vrea să schimbe, trebuie să ştim care este situaţia. Când Ral spune că vrea să se înţeleagă mai bine cu şeful său, terapeutul şi clientul au nevoie de informaţii comune. Modalitatea noastră de a obţine informaţii este de a cere un exemplu, cerându-i clientului să aducă scena în prezent, aici şi acum şi să joace rolul fiecărei persoane din scenă. Noi încurajăm dialogul Eu-Tu, chiar şi atunci când „Tu“ este prezent doar în fantezia clientului. O astfel de muncă este mai eficientă şi mai reală decât cea în care clientul foloseşte perfectul compus, povestind „ce s-a întâmplat“. De asemenea, clientul, luând parte la scenă, este mai apt să-şi permită să simtă în timp ce povesteşte. Ann: Mă simt complet încordată când îmi place un bărbat, când vreau să-i spun unui bărbat că mi-ar plăcea ...să fim prieteni. 26
  27. 27. Mary: Gândeşte-te la un bărbat anume, cu care ai vrut să fii prietenă de curând. Cum ar fi: „Sunt la o petrecere şi...“ Ann: Aş spune că mă comport aşa doar cu bărbaţii despre care cred că sunt liberi. Nu cu bărbaţii însuraţi. Mary: Bine. Alege un bărbat şi o scenă. Ann: Bine. Da. Vinerea trecută. Sunt ... . John este asistentul meu. Sunt la o cafea cu el, după ore. Mă gândesc să-i spun că îmi place de el, mă imaginez întrebându-l dacă ne mai putem întâlni şi în loc de asta, brusc, îi spun că trebuie să plec. Şi plec. Bob: Imaginează-ţi că ai terminat terapia. Fă scena aşa cum crezi că ar avea loc după ce te-ai schimba şi ai fi aşa cum îţi doreşti să fii. Ann: Îmi place de mine, îi vorbesc despre serviciul meu. Îmi imaginez că îl întâlnesc din nou. În loc de a fugi ..... (pauză).... spun: „Îmi place să iau cafeaua cu tine. A fost o întâlnire încântătoare. Putem să ne întâlnim din nou?“ Sunt fericită. Asta e ceea ce vreau. Da! Creind noua scenă, Ann trăieşte gândurile şi sentimentele simultan. Arată vie şi exemplul ei este clar pentru oricine. Când clienţii folosesc cuvinte neexplicite, apar masiv false înţelegeri: „Vreau să mă simt bine cu mine“; „Vreau să fiu mai apropiat de oameni“; „Vreau să comunic mai bine“. Pentru fiecare situaţie, un exemplu specific accelerează stabilirea contractului. Tom: Vreau să renunţ la o bandă ... un sentiment ... un script. (Cuvintele lui ne spun că el cunoaşte limbajul AT, dar îl foloseşte greşit.) Bob: Un ce? Mary: Bandă, sentiment, script? Vezi cum te bagi în astea dacă eşti confuz? Şi dacă noi îţi răspundem – bine; am fi şi noi confuzi, odată cu tine. Tom: E adevărat. Când lucrai cu Barry şi el a spus „Vreau să mă omor“, m-am simţit trist. Şi apoi m-am gândit la părinţii mei şi am avut acest gând nebunesc, „Eu nu mă voi omorî niciodată, dar am să o sfârşesc ca şi părinţii mei. O să am o moarte nefericită“. Bob: Ce vrei să spui cu o „moarte nefericită“? Tom: Ei nu au avut niciodată ce şi-au dorit. Mary: Deci ei au trăit nefericiţi şi apoi au murit. Tu ce îţi doreşti, astfel încât când ai să mori, să poţi spune: „Am avut o viaţă fericită?“. Fii explicit. Noi nu ştim ce-şi doreşte Tom. El bate câmpii, este vag, refuzând să dea exemple şi, în final, explică că lucrează din greu, se critică în legătură cu munca sa, în loc să se bucure de ea, nu are hobby-uri şi soţiei sale nu îi place să facă sex cu el. Este depresiv şi se simte fără valoare. Primul său contract este acela de a nu se sinucide. Al doilea contract este de a se simţi valoros. Cel de-al treilea contract este cel de a se distra. Ca şi Tom, lui Rog îi este dificil să înţeleagă. O altă metodă, pentru a îmbunătăţi comunicarea dintre terapeut şi client este aceea de a-i cere clientului să folosească limbajul copiilor. Rog: Vreau să mă împlinesc şi să fiu propriul meu stăpân. Bob: Spune asta pe limba copiilor. 27
  28. 28. Rog: Totdeauna am avut acest sentiment că ceva este în neregulă cu mine. Bob: Da, cam ce? (Bob de asemenea foloseşte limbajul copiilor). Rog: (Pauză) Că sunt tâmpit şi răutăcios şi că nu-mi plac oamenii. Bob: Şi chiar eşti aşa? (Dacă răspunsul este „da“, cerem un exemplu, un moment şi un loc în care Rog a fost „tâmpit şi răutăcios“ şi în care a crezut că „ceva este în neregulă cu mine“.) Rog: Nu, nu sunt. Asta e. Şi vreau să opresc toate astea. Judy, de asemenea, nu ştie, când începe, ce vrea să schimbe la ea. Judy: Am acest sentiment distrugător... . Eu ... îl simt acum. Speriată şi zdruncinată. Bob: Şi ce-ţi spui în cap ca să te simţi speriată şi zdruncinată. (Bob scoate în relief că îşi produce aceste sentimente; nu „le are“ pur şi simplu...) Judy: Mmm. Trebuie să fac ceva foarte greu şi nu vreau. (Voce foarte joasă, moale) Mary: Ce? Judy: Nu ştiu. Tremur. În acest punct avem opţiunea de a ne concentra asupra fricii şi „tremurului“ lui Judy sau de a-i ignora frica, pentru a descoperi ce-şi doreşte pentru sine. Mary: Deci, dacă nu ai tremura, pe ce te-ai concentra? Judy: Pe a fi auzită, a conta. Bob: Bine. Spune-o la persoana întâi. Judy: A conta? Vreau să fiu luată în considerare. Vreau să fiu auzită. Bob: Din nou. Destul de tare pentru a fi auzită. Judy: Vreau să fiu luată în considerare. VREAU SĂ FIU LUATĂ ÎN CONSIDERARE. Bob: (Râzând) Te aud. Bine. Deci ţelul tău este să nu te mai sperii şi să te faci auzită. Grozav. Mae şi-a demonstrat problema în situaţia terapeutică actuală. A reacţionat faţă de terapeut cum reacţiona faţă de părinţii ei, cu mult timp în urmă. Mae: Mă simt bine. Vreau să mă simt bine chiar şi atunci când nu fac totul bine. Mary: Un exemplu? O situaţie recentă când nu te-ai simţit bine pentru că nu ai făcut totul bine? Mae: (Pauză lungă) Nu mă pot gândi la una. Mary: Şi ce simţi chiar acum? Mae: Sunt proastă. Mary: Asta e o judecată. Când afirmi că eşti proastă, cum te simţi? Mae: Nu ştiu. (Pauză). Tristă. Mary: Bine. Deci, în scena de acum, cu mine, nu te gândeşti la un moment, ceea ce înseamnă că nu faci totul bine, spui că eşti proastă şi te simţi tristă. Este acesta un pattern familiar? Mae: Da. (Oftează) E un fel de poveste a vieţii mele. Mama este mult mai deşteaptă decât mine ... şi eu mă simt întotdeauna proastă ... şi tristă. 28
  29. 29. Mary: Tocmai ai făcut o evaluare perspicace.... că reacţionezi ca şi când aş fi mama ta. Aşa că sunt sigură că nu eşti proastă. În acest exemplu, nu te gândeşti la ceva anume, spui că eşti proastă şi te simţi tristă. Vrei să schimbi ceva aici? Mae: Vreau să încetez să mă mai consider proastă. Mary: Grozav! Aceste prime contracte de schimbare pot să nu fie cele mai importante contracte pe care clienţii le pot face pentru ei. De fapt, deseori, clienţii încep cu un contract inofensiv, astfel încât să nu se expună până când nu se simt în siguranţă în grup. În timpul procesului terapeutic, oricând, clienţii pot schimba contractele sau terapeutul, pot propune un contract diferit, pe măsură ce aud noi materiale. Oricum, înainte de terminarea primei şedinţe, noi vrem să auzim suficiente lucruri despre client, astfel încât să fim siguri, atât cât se poate, că clientul nu este pe cale de a se sinucide, de a omorî pe altcineva sau de a deveni psihotic. CONTRACTE PENTRU A NU SE SINUCIDE SAU PENTRU A NU OMORÎ PE ALTCINEVA Contractele pentru a nu se sinucide sau pentru a nu omorî pe altcineva sunt prioritare faţă de alte contracte pe care le doreşte un client potenţial suicidar sau criminal. Contractul este o declaraţie făcută de Adultul clientului că îşi va controla cu succes impulsurile suicidare sau criminale. El garantează, pentru binele său, să nu se sinucidă pentru o zi, o săptămână, o lună şi să continue tratamentul în această perioadă de timp. Înaintea expirării vechiului contract trebuie făcut un nou contract temporal, dacă clientul nu a decis să trăiască. Dacă clientul vrea să trăiască o zi, terapeutul trebuie să programeze o întâlnire înainte ca ziua să se sfârşească ... sau să aranjeze pentru client să se vadă cu altcineva, dacă, din orice motiv, terapeutul nu poate face o programare sau nu poate veni la o şedinţă. Pe parcursul acestui capitol, ce spunem despre contractele făcute pentru ca clientul să nu se sinucidă este valabil şi pentru contractele făcute pentru ca clientul să nu omoare pe altcineva. Când un client are tendinţe suicidare, întrebăm întâi despre situaţia vieţii sale actuale. Ce se întâmplă, care sunt problemele nerezolvate pe care le foloseşte ca justificare pentru a se sinucide? Problemele pot fi divorţul, falimentul, lipsa slujbei, îndepărtarea de prieteni, singurătatea, moartea unei persoane dragi. Acestea vor deveni probleme de rezolvat după ce clientul ia o nouă decizie de a trăi, în ciuda acestor probleme. Unii clienţi cu tendinţe suicidare nu au probleme reale specifice. Aceştia decid în copilăria timpurie, când îşi recunosc propria nefericire, „Când voi fi mare şi voi avea succes, voi fi fericit“. La grădiniţă decid că vor fi fericiţi când vor merge la şcoală şi când merg la şcoală decid că vor fi fericiţi când vor absolvi şcoala. Dacă vor putea absolvi, vor putea fi fericiţi şi apoi, dacă vor intra la Medicină, vor putea, în sfârşit, să se simtă bine. Deci, ei depăşesc cu succes obstacolul şi vin la noi, spunând: „Am mulţi clienţi, câştig mai mulţi bani decât pot cheltui şi am tendinţe suicidare. Nu mai este nici o provocare şi în ciuda a tot ceea ce fac, nu am fost niciodată fericit“. Contractul este la fel ca şi cel pentru clienţii cu probleme serioase: să rămână în viaţă până când va lua o nouă decizie, aceea de a nu se sinucide niciodată. Apoi, după ce clientul a luat noua decizie, credinţa că 29
  30. 30. nu mai există provocare şi nu există nici o posibilitate de a fi fericit, vor deveni probleme de rezolvat. Ted este un bărbat de vârstă mijlocie, divorţat recent. A slăbit deoarece nu a mâncat. A avut o tentativă suicidară serioasă în urmă cu două luni şi a continuat să fie depresiv. Am discutat cu el problemele pe care le are: singurătatea, lipsa proiectelor, nici o iubită cu excepţia „aventurilor de o noapte“ şi iritarea crescândă de la serviciu, care îi plăcea înainte. Îi cerem să parcurgă, în imaginaţie, o zi obişnuită de lucru şi o zi obişnuită de weekend şi am înţeles că îşi petrece cea mai mare parte a timpului stând singur şi gândindu-se la trecut. Apoi, aducem două scaune şi îi cerem să experimenteze cele două părţi din el, partea pe care doreşte să o omoare şi partea care doreşte să rămână în viaţă. Pe primul scaun, clientul este partea pe care vrea să o omoare. Ted: Partea mea mizerabilă de bătrânel... . Am fost un bătrânel micuţ toată viaţa. Partea care nu s-a distrat niciodată, care nu a ştiut să se comporte cu oamenii. De data asta sunt singur. De fapt, partea asta nici nu merită să fie cunoscută. (Partea asta a fost spusă foarte rar, după 10 minute.) Îl întrebăm despre cealaltă parte, partea care merită salvată. Ted: Nu cred că există partea asta. Bob: Ba da, există. Ai venit aici în loc să te sinucizi. Începe de acolo „L-am adus pe Ted aici...“. După o ezitare considerabilă, Ted începe să simtă plăcerea pentru abilitatea sa de a lucra, pentru mintea sa, pentru compasiunea sa faţă de ceilalţi. Ted: Nu am mare încredere în terapie. Bob: Bine, am auzit. Dar mai ştiu că nu pot vindeca un cadavru. Vrei să rămâi în viaţă pe parcursul lucrului nostru? Ted: Să fiu sincer, nu ştiu. (Pauză) Nu ştiu. Ted vorbeşte despre depresia lui, nu înţelege că el este cel care-şi determină depresia şi se simte ca şi când ar fi cuprins de o maladie incurabilă. Povesteşte câteva momente, câteva amintiri precoce foarte triste, în timp ce noi continuăm să repetăm importanţa unui contract pe care să îl facă pentru a rămâne în viaţă. Bob: Ia din nou partea din tine care doreşte să rămână în viaţă. Aceasta este partea plină de compasiune şi strălucitoare şi care vrea ceva bucurie în viaţă. Partea care te-a adus azi aici. Ted: Nu prea cunosc partea asta. Mary: Începe să o cunoşti. Începe cu: „Vreau să trăiesc...“. Ted: Vreau să trăiesc. Nu cred în viaţa după moarte şi chiar dacă există, dacă o fac voi fi mort. Bob: Stai cu partea care vrea să trăiască. 30
  31. 31. Ted: Ştiu că în viaţă există mai mult decât ce am eu. Vreau să cunosc mai mult. Am venit aici... da, asta este partea din mine care speră.... sau nu aş fi aici. Mi s-a spus că eşti deosebit de bun mai ales cu persoane ca mine şi, da, ştiu că sper. Am venit aici pentru a mă simţi mai puţin nefericit..... de fapt, pentru a decide odată pentru totdeauna. Da, voi mai trăi o săptămână. Ted a rămas în viaţă în acea săptămână. A participat la toate cele 10 grupuri de terapie pe care le-am ţinut noi şi a venit şi la câteva şedinţe individuale. În a şasea zi şi-a prelungit contractul de a rămâne în viaţă pentru încă o săptămână. Înainte de a începe cea de-a treia săptămână, Ted a luat o nouă decizie, „Nu mă voi omorî niciodată, nici accidental, nici voit“. A continuat să participe la două grupuri săptămânal pentru a-şi depăşi interdicţiile de a fi apropiat de oameni şi de a se distra. Şase luni mai târziu, când s-a petrecut o tragedie în familie, Ted a fost din nou deprimat şi s-a gândit la sinucidere. A facut un nou contract, dându-şi permisiunea de a plânge şi a reluat decizia de a trăi şi de avea grijă de el. Cu un client atât de deprimat ca Ted, sugerăm ca întotdeauna contractul să fie pe termen scurt. În acest fel ţinem clientul orientat pe problema cheie – propria lui viaţă. Contractele întinse pe căteva luni pot fi periculoase, deoarece terapeutul şi clientul pot fi adormiţi lucrând asupra problemelor lipsite de importanţă vitală, sau clientul poate „ţâşni ca aburul sub presiune“, abandonând terapia pe tăcute şi omorându-se. Dacă un client cu tendinţe suicidare abandonează terapia lipsind chiar şi de la o şedinţă, îl vom contacta imediat şi vom lucra cu el pentru a-şi relua contractul sau pentru a se interna. Când a fost stabilit un contract pentru a nu-şi lua viaţa, urmărim semnele posibile care indică faptul că acea persoană nu-şi ţine contractul. Limbajul corporal poate fi incongruent, ca atunci când clientul îşi scutură capul a negare în timp ce face o afirmaţie sau îşi împinge mâinile ca şi când l-ar ţine pe terapeut la distanţă. Clientul poate folosi limbajul ambivalent, cum ar fi „Cred că pot spune că nu îmi voi lua viaţa“. Un client cu depresie de intensitate psihotică poate fi de acord şi apoi să apară o creştere a stării sale de agitaţie sau poate să repete în mod monoton tot ce îi cere terapeutul să spună, fără a face un contract real. Când o persoană ştie că nu se va sinucide în timpul perioadei contractului de obicei relatează şi demonstrează o schimbare în ceea ce priveşte sentimentele sale. Poate relata o uşurare imediată, că a avut o perioadă de pauză în obsesia sa dureroasă referitoare la: „a fi sau a nu fi“. Poate relata disperare, ştiind că a blocat o scăpare din faţa problemelor, înainte de rezolvarea problemelor. În ambele cazuri vocea sa este mai puternică şi gesturile devin congruente. Dacă avem vreo îndoială în legătură cu intenţiile sau capacităţile sale, îi cerem să pretindă că tocmai a ieşit din birou şi să fantasmeze cu voce tare, la timpul prezent, ce face, ce gândeşte şi ce simte din momentul în care părăseşte biroul şi până în momentul revenirii la următoarea întâlnire. Îl oprim de câte ori relatează depresie sau gânduri de sinucidere şi îl întrebăm ce va face pentru a rămâne în viaţă. Vrem să-şi planifice dinainte pe ajutorul cui se poate baza şi ce va face dacă acest ajutor nu este disponibil. Un client suicidar grav, ca Ted, ar trebui văzut zilnic dacă va fi tratat fără a fi spitalizat. Unii clienţi trebuie să fie internaţi sau protejaţi în alt mod, deoarece procesele lor de gândire nu sunt suficient de intacte astfel încât să facă contracte ferme „de a nu se sinucide“ sau „de a nu omorî pe altcineva“. Pot fi psihotici, afectaţi cerebral sau scoşi din 31
  32. 32. funcţie de alcool sau droguri. Clienţii a căror depresie se intensifică şi devin suicidari în urma consumului de alcool sau marihuana au nevoie să se decidă să nu le consume până ce nu mai au tendinţe suicidare sau criminale. Persoanele cu trăsături isterice, dacă refuză să se gândească la interesul propriu, pot fi prea impulsive pentru a-şi menţine contractele. Clienţii care în alte condiţii ar fi foarte buni candidaţi pentru tratamentul extraspitalicesc, pot trăi în condiţii sociale şi economice atât de dificile încât mediul lor este considerat a fi copleşitor în susţinerea suicidului sau homicidului; astfel încât, spitalizarea temporară poate fi alegerea cea mai bună. Terapeutul şi clientul evaluează abilitatea clientului de face un contract şi fiecare client care nu poate sau nu vrea să facă un contract ferm de a nu se sinucide sau de a nu omorî pe altcineva ar trebui să fie spitalizat până când face un astfel de contract. Clienţii depresivi se pot gândi la sinucidere fără a discuta cu terapeutul despre asta. De câte ori un client spune că este singur, trist, depresiv sau prezintă un material care indică o lipsă de interes în legătură cu viaţa, noi întrebăm „Ai tendinţe suicidare?“. Alice: Vreau să schimb ceea ce îi fac fiicei mele. Mary: Câţi ani are? Alice: Treisprezece. Mary: Spune-i. E în faţa ta. Spune-i modalităţi clare prin care vrei să schimbi ceea ce faci. Din nou, această procedură dă un exemplu, prescurtat în maniera Eu - Tu, la timpul prezent, astfel încât clientul şi terapeutul să înţeleagă realitatea clientului şi modul în care clientul vrea să se schimbe în cadrul realităţii sale. Alice: Fiica mea se numeşte Susan. Susan, vreau să te ascult. Vreau să fiu mai atentă cu tine şi mai disponibilă. Vreau să fii simpatizată, să ieşi şi să te distrezi. Cred că stai pe lângă mine pentru că sunt singură. Bob: Eşti singură? Alice: Da. Bob: Ai tendinţe suicidare? Alice: Mă gândesc, dar nu aş face-o. Fiica mea are nevoie de mine. Mary: În acest moment depresia ta este mai importantă decît comportamentul tău faţă de fiica ta. Eşti de acord să rămîi în viaţă săptămâna asta în timp ce lucrezi să decizi să rămâi în viaţă pentru tine? Alice: Da. Bob: Bine. Presupun că motivul real pentru care eşti aici este să scapi de depresie. Alice: Da. Pentru a testa puterea unei persoane de a menţine un contract întrebăm ce „ar putea să se întâmple“, astfel încât clientul să-şi schimbe decizia în legătură cu contractul. Bob: Ai spus că vei rămâne în viaţă săptămâna asta. S-ar putea întâmpla ceva….orice…. ce ai putea folosi ca scuză pentru a te sinucide? Alice: Nu mă pot gândi la nimic… . Nu se va întâmpla nimic cu fiica mea în această săptămână. 32
  33. 33. Bob: Gândeşte-te la asta. Ia-ţi timpul de care ai nevoie. Decizi să rămâi în viaţă săptămâna asta orice s-ar întâmpla cu fiica ta? Oricum? Alice: O săptămână? Da. Da, voi rămâne în viaţă. Bob: Sigur? Alice: Da. Bob: Mai e ceva ce gândeşti că ai putea folosi pentru a te sinucide săptămâna asta? Alice: Nu. Nu, voi rămâne în viaţă săptămâna asta. De asemenea, folosim contracte pentru a nu se sinucide pentru clienţii care nu sunt clinic depresivi, dar care sunt un pericol pentru ei înşişi deoarece conduc sau zboară în mod nesăbuit, îşi asumă riscuri făcând alpinism sau scufundări, sau prezintă un istoric de „înclinaţii spre accidente“. Propunem acelaşi contract persoanelor care nu au suficientă grijă de ei din punct de vedere fizic: diabetici care „trişează“ în legătură cu dieta, clienţi care îşi menţin tensiunea arterială crescută şi tuturor celor care se omoară lent cu droguri, nicotină, alcool sau supraalimentaţie. (Vezi Capitolul 9) Contractele pentru a nu omorî pe altcineva şi noile decizii sunt necesare pentru clienţii care îşi închipuie crime sau care se comportă violent. Contractul lor se referă la a nu răni sau omorî pe nimeni, indiferent de provocare. Folosim aceleaşi structuri şi tehnici descrise la contractele de a nu se sinucide, căutând în plus sprijin în Copilul clientului de a evita crima pentru a evita pedeapsa pentru crimă. Dacă clientul nu poate sau nu vrea să facă un astfel de contract, dorim să fie arestat. Un contract de a nu omorî pe altcineva poate fi extrem de eliberator pentru un client paranoid. În timpul unui workshop de o săptămână, un participant a devenit acut paranoid, crezând că un alt participant a aranjat să fie omorât pentru a se căsători cu soţia sa. În acea perioadă tocmai începuse sezonul vânătorii de căprioare, aşa că se auzeau nenumărate focuri de armă pe dealurile din jurul proprietăţii noastre. Bărbatul folosea acest fapt pentru a crede că presupusul criminal a anganjat asasini pentru a-l împuşca. Am lucrat întâi cu „celălalt bărbat“ obţinând cu uşurinţă de la el un contract de a nu omorî pe cineva odată ce el nu era îndrăgostit de soţie şi nici nu avea în nici un fel tendinţe homicidare. Apoi am făcut acelaşi lucru cu participantul paranoid. După mai multe şedinţe, el a afirmat ferm că nu va ucide … nu îl va ucide pe celălalt participant, nici pe soţia sa, nici pe Bob, pe Mary sau pe altcineva, indiferent dacă provocarea ar fi imaginară sau reală. Când a crezut în mod ferm acest lucru, simptomele sale paranoide au diminuat şi el a fost capabil să recunoască şi să facă faţă furiei şi geloziei sale. După workshop a rămas în terapie câţiva ani, fără episoade paranoide acute ulterioare. Unii terapeuţi se gândesc la criminalii potenţiali doar ca la cei care sunt criminali sau nebuni şi uită importanţa contractelor de a nu omorî pe altcineva dar si la clienţi care ar putea omorî accidental. Noi obţinem contracte de a nu omorî pe altcineva de la clienţii care conduc în timp ce sunt beţi, pentru a-i face să înţeleagă că comportamentul lor este potenţial criminal. Cu acest contract ei încetează să mai conducă beţi. Odată, am iniţiat un astfel de contract cu o femeie mai în vârstă, dulce, aparent nepericuloasă, care conducea având vederea serios afectată. 33
  34. 34. CONTRACTE DE A NU DEVENI PSIHOTICI Clienţii cu istoric de episoade psihotice scurte uneori pot contracta cu succes să nu devină psihotici ca reacţie la un stres viitor. Explorăm cu ei problemele lor prezente şi căile lor alternative de a le rezolva şi, de asemenea, privim ce ar putea alege să facă în viitor dacă apar probleme similare cu cele pe care le-au avut anterior unui episod psihotic acut. Ei devin conştienţi de semnalele de avertizare pe care le simt şi le folosesc pentru a-şi reaminti să ia din nou medicamente sau pentru a face ce este necesar pentru a înlătura pericolul psihozei. Clienţii psihotici cronici îşi pot monitoriza comportamentul pentru a rămâne în afara spitalului. Jan a fost o pacientă spitalizată aproape continuu de la 18 la 43 de ani şi a primit nenumărate terapii prin şoc. Când a participat la două dintre grupurile noastre de terapie, fiecare dintre acestea întâlnindu-se o dată pe săptămână, tocmai ieşise din spital de o săptămână, iar rudele ei deja făceau zgomot pentru a fi reinternată. Contractul ei era de a schimba ce avea de schimbat la ea, astfel încât să nu intre în spital. Pentru a-şi implementa contractul a concediat asistenta angajată de mătuşa ei, a încetat să telefoneze rudelor, care din fericire nu locuiau în apropiere; şi, în final, s-a dus singură la Curtea Superioară pentru a obţine schimbarea tutelei. Toate acestea le-a făcut în timp ce încă avea halucinaţii din când în când şi încă prezenta semne de afectare organică a proceselor de gândire. În grup, ea era deseori explozivă, când vorbea despre englezi care otrăvesc rezervele de apă şi când acuza membrii grupului de a fi nebuni. Noi am confruntat vorbirea ei psihotică spunând „Hei, Jan, iar vorbeşti ca o nebună“ şi am lăudat-o când nu mai era confuză. Treptat şi-a dat permisiunea de a recunoaşte că devenea „nebună“ pentru a nu-i asculta pe membrii grupului vorbind despre furie sau sex. Apoi şi-a dat permisiunea de a părăsi, la alegerea ei, o şedinţă de grup, pentru a evita aceste subiecte. Mai târziu a tolerat toate subiectele, a făcut observaţii perspicace despre membrii grupului şi a căpătat o oarecare apropiere de ei. Şi-a încheiat terapia după 2 ani şi trăieşte încă în comunitate după 10 ani. Clienţilor borderline li se cere să facă contracte de a nu deveni psihotici înainte de a lucra cu alte probleme ale vieţii lor. Carl, un client bordeline, participă la un workshop de sfârşit de săptămână. De obicei nu alegem astfel de clienţi, deoarece ei au nevoie de un grup pe termen lung şi deoarece intensitatea lucrului făcut de ceilalţi poate fi deranjantă. Carl a scăpat procedurii noastre de triere. Carl: Mi-am retras atenţia şi apoi am readus-o înapoi. Învăţ mai multe despre oameni şi despre ochii lor. Uneori mi-ar plăcea să lucrez aici. Nu sunt sigur ce să fac. Datorită faptului că atunci când încep să lucrez pierd contactul. (Între fiecare propoziţie există pauze lungi.) Sfârşesc prin a alege ce ar vrea altcineva sau acceptând sugestiile lor. Şi urmând aceste sugestii. Aşa că ceea ce fac acum este să mă izolez. Bob: În ambele situaţii te izolezi. Carl: Este şi ceva valoros în asta, totuşi. Aş dori … să … hmm … petrec ceva timp … hmm … astăzi … să explorez asta. 34
  35. 35. Afirmaţia lui Carl despre ce se întâmplă când începe să lucreze nu ne-a părut exagerată, deoarece era prima dată când vorbea în workshop. În timpul pauzelor a vorbit fără pauză, nu asculta şi prezenta semnele unei confuzii considerabile. Carl: Aş vrea … . Nu vreau să mă simt violat. Bob: Bine. Carl: Problema rămâne … . Mary: Nu sunt dispusă să petrec timpul explorând, decât dacă stiu ce vrei să schimbi în legătură cu tine. Carl: Asta spuneam. (Pauză lungă) Aş vrea să … . Nu ştiu ce aş vrea să fac pentru mine. Nu reuşesc să trec de acest punct … . Nu reuşesc să încep să gândesc. Mary: Te devalorizezi singur. De exemplu, ce ai absolvit? Carl: Ce am absolvit? Mary: Da. Eşti suficient de deştept să fi terminat facultatea, e adevărat? Carl: Aha. Mary: Îţi devalorizezi atât puterea cât şi mintea. Carl: (Pauză lungă) Nu cred că înţelegi. Mary: Spune-mi. Carl: Unde sunt, bine? Este uşor dificil pentru mine să-mi descriu experienţa, deoarece nu am limbajul pentru a o descrie. Bob: Rahat. Te percep ca spunând multe, dar făcând foarte puţine. Carl: Aha. Bob: Vrei să schimbi asta sau vrei să rămâi la fel? Carl: Am două opţiuni? Bob: Nu, ai o grămadă de opţiuni. Carl: Cred că ceea ce mă deranjează acum este că ai tras concluzii despre ceea ce sunt. Bob: Am spus că te percep. Ai vorbit o grămadă, în pauză, din care am înţeles foarte puţin. Te aud vorbind despre a face ceva şi nu faci. Ce este în capul tău, ce ştii despre tine, nu ştiu. Ştiu ce percep eu. Carl : Hmm. Bob: Şi presupun că ceea ce se întâmplă în capul tău sunt obsesii, nu gândire. Carl: (Pauză lungă) Aş vrea să iau în considerare asta. Pot să iau în considerare asta. Am avut şi un flash de gândire. De fapt, aş vrea … . Opusul este, de asemenea, adevărat. Mary: Opusul a ce? Carl: Opusul la a nu dori să fiu violat. Pot să cred că vreau … să mă las … deschis oricărui final, pe orice cale alegi să mergi cu mine. Bob: Nu voi lua în considerare să fac acest lucru. Carl: Ce mă nemulţumeşte pe mine acum este că … . Mă urmăriţi? Nu vreau să … . Mary: Din nou, ascultă cum te desconsideri. Îţi devalorizezi mintea, desconsideri faptul că ştii ce vrei să faci, desconsideri faptul că eşti suficient de puternic ca să îmi spui „Nu“, ceea ce de fapt faci, din moment ce spui „Nu“ în felul tău, de când am început. Astfel încât, după toate desconsiderările tale, se presupune că eu trebuie să gândesc în locul tău. Carl: Ce vrei să spun? Mary: Nu vreau nimic. După cum a spus Bob, nu te voi îndruma, deoarece asta ar însemna să-ţi desconsider mintea. 35
  36. 36. Carl: De fapt, întrerup gândirea. Mary: E ceva ce vrei să schimbi în legătură cu tine? Carl: Aş dori să explorez ideea în termenii … . Mary: Mă predau. Renunţ. (Flutură steagul alb.) Carl: Nu este aşa grav comparativ cu experienţa mea. Mary: Eu sunt cea care renunţă. Renunţ. Ai câştigat. Carl: (Pauză lungă) Ce s-a întâmplat? Eu nu … . Respect faptul că poţi să te opreşti. Mary: Înţelegi ce se întâmplă? Carl: Cred că vrei să fiu mai clar pentru a lucra cu mine. Mary: Nu. Vreau să aud ce vrei să schimbi în legătură cu tine. Nu voi explora o idee cu tine. Carl: Vreau două lucruri. Unul este acesta. (Pauză) A avea încredere. Bob: Ce? Carl: A avea încredere că voi gândi. Am nevoie să încetinesc. Vreau să vă împărtăşesc ce este în mintea mea. Să schimb disperarea (pauză) cu riposta. Mary: În legătură cu ce este disperarea asta a ta? Carl: Te-am auzit. O secundă. Nu mă bloca. Pedeapsă. Ca … (neclar). Mary: În legatură cu ce eşti disperat în viaţa ta? Carl: De ce. Am nevoie de ceva chiar acum. Hmm … ştiu. Hmm … Mergi prea repede. (Tonul este furios) Sunt conştient că toate astea sunt o apărare, OK? A-ţi ţine mâinile acasă. Povestea mea este de a năzui şi de a trece prin durerea de a fi respins. Mary: Sunt dispusă să o luăm mai încet. De asemenea, îmi plac faptele în locul fanteziilor. Aş dori să ştiu ce se întâmplă în viaţa ta de zi cu zi în legătură cu care eşti disperat. Carl: Sunt izolat cea mai mare parte a timpului. Să văd. Sunt implicat în patru sau cinci domenii, cea mai mare parte a timpului încercând să particip, încercând să găsesc bucurie în asta. Mary: Dă-mi un exemplu legat de unul dintre domeniile tale. Până acum am avut mari dificultăţi în a avea tranzacţii Adult-Adult. Clientul dă răspunsuri tangenţiale. Vrem clientul în Adult şi nu în Copil confuz. Carl: Sigur. (Oftat) Legat de … sunt fascinat de pictură. Bob: Pictezi? Carl: Nu. Am pictat două tablouri … acum mult timp. Sunt fascinat de un sentiment al curgerii … . Mary: Vreau să fii mai concret. Cu ce te ocupi? Carl: Scuze. Lucrez ca (numeşte un serviciu funcţionăresc). Nu am nici un prieten. Şi nu … nu simt că fac ceva. Nu simt speranţă. Nu fac nimic la slujbă. Stau la biroul meu. Nu comunic. Mary: Trăieşti cu cineva? Carl: Mă simt frustrat. Nu ştiu cum să ajung la ceilalţi. Am o prietenă şi asta creşte complexitatea problemelor. Aşa că presupun că am nevoie să fac ceva în legătură cu mine. Bob: Eşti depresiv? Carl: Nu ştiu. 36
  37. 37. Bob: Ai tendinţe suicidare? Carl: Nu. Nu sunt conştient cum stau. Bob: În disperarea ta ai luat în considerare sinuciderea? Carl: Mă preocupă problema asta … . Mă gândesc la asta .. şi … nu o să mă sinucid. Mary: Acum vorbeşti clar. Ai decis, de asemenea, să nu te sustragi devenind nebun? Carl: (Pauză lungă) Nu mă gândesc la asta. Nu sunt conştient că mă gândesc să înnebunesc. Mary: Te-am întrebat asta deoarece vorbeşti tangenţial. Desconsideri şi te comporţi ca şi cum nu ai fi capabil să gândeşti. (Pauză) Te vei abţine să devii nebun? Carl: Simt o neajutorare copleşitoare încercând să obţin asta pentru mine şi un sentiment de a fi umilit dacă ar trebui să cer ajutor. Mary: Şi acum? Acum că ai specificat că ai nevoie de ajutor? Cum te simţi acum? Carl: Ruşinat. Mary: Chiar? Carl: Dintr-o dată am devenit conştient de oamenii care se află în cameră. Mary: Care se află toţi în perfectă sănătate mentală şi nici măcar nu iau în considerare posibilitatea de a cere ajutor. (Râsete) Carl: Ei bine, pare amuzant, dar de fapt acest gând îmi oferă alinare. (Începe să plângă) Bob: J, vrei să-i dăm şerveţelele, te rog? (Bob: Ascultând această înregistrare sunt surprins că am fost prins de neajutorarea lui. De obicei nu ofer şerveţele decât dacă pacientul le cere.) Carl: Nu am nevoie de ele. Bob: Bine. Le ai la dispoziţie. Carl: Acum sunt bine. Mary: Ştii, chiar îmi place puterea ta. Bob: Şi mie. Carl: Da? Mary: Da. Poţi să faci să fie mai greu pentru tine, fără şerveţele, dar te admir … îmi place că nu iei şerveţelele şi să te prefaci că le foloseşti. Carl: Nu înţeleg cuvântul „prefaci“. Mary: Nu te-ai prefăcut că foloseşti şerveţelele doar pentru că Bob a spus „dă-i şerveţelele“. Carl: OK. Aha. Şi am pierdut timpul fiind aşa cum sunt. Bob: Aha. Carl: Unde am ajuns? Sunt confuz acum. Bob: Am descoperit nişte lucruri despre tine. Am descoperit că ai o prietenă şi că ai ceva probleme cu asta. Nu-ţi faci treaba şi te simţi disperat. Asta e cu mult mai mult decât ştiam despre tine acum 15 minute şi bănuiala mea este că ai nevoie să lucrezi mult în aceste domenii, că este OK să o faci chiar dacă altcineva vrea să o faci. Că este OK să o faci chiar dacă ei vor să o faci. Carl: Chiar dacă ei o vor? Bob: Da. De asemenea, eşti suficient de încăpătânat, cum ai fost şi în cazul şerveţelelor, că dacă altcineva vrea să faci ceva, ca de exemplu să reuşeşti sau să foloseşti şerveţelele, tu poţi să spui „Să ţi-o trag“, doar ca să fii chit. Carl: Asta ar putea fi un pericol. Bob: Da. Se potriveşte? 37
  38. 38. Carl: Da. Cuvântul „predare“. Cedare. Este un sentiment magic … să încerci să faci pe cineva impotent prin necooperare. Bob: Exact (Pauză lungă). Mary: Unde se află părinţii tăi acum? Carl: Părinţii mei s-au întors în sud. Amândoi părinţii sunt în viaţă. Tatăl meu are cam 50 de ani, mama are 45. Ea s-a recăsătorit cu un doctor şi tatăl meu este încă singur. Şi lucrează în domeniul „X“. Am luat legătura cu el recent. Am devenit conştient că aveam nevoie să iau legătura cu tatăl meu. Aveam nevoie de mult să o fac. Aşa că l-am sunat. Fără introducere. Am spus: „Tată, eu sunt. Ţin mult la tine“. El a făcut ce făceam eu … nimic clar. Ca şi când voiam să apuc ceva şi nimic mai mult. Fără sens. M-am retras. Şi am spus OK. Legătura cu mama … cel mai recent lucru a fost când eram la facultate. I-am trimis câteva poezii … . Nu mă puteam aduna să scriu. Bob: Nu voiai. Carl: Nu puteam şi apoi … Bob: Nu voiai. Carl: Şi … . Bob: (Ţipă) NU VOIAM! Carl: M-am prins. (Toţi râd). Mary: Vezi, te-ai întâlnit cu cineva la fel de încăpăţânat. (Grupul râde.) Carl: Nu am abilitatea … asta înseamnă „nu pot“. Bob: Ai abilitatea să persişti cu asta … nu vroiai. Şi este în regulă, atâta timp cât nu spui „nu pot“. Este perfect să alegi să scrii sau să nu scrii. Carl: Te aud. Aşa că am scris poeziile. Este o problemă interesantă. Mi le-a trimis înapoi rescrise şi xeroxate. Le-a trimis tuturor prietenelor ei şi mie, rescrise. Aşa că am sunat-o. Eram foarte furios. Un membru al grupului: A schimbat cuvintele tale? Carl: Aha. Un membru al grupului: E îngrozitor. Bob: Nu e de mirare că ţi-a fost greu să te abţii. Carl: A trebuit să-i explic ce voiam să zic. Ea nu înţelegea de ce eram furios. Dar nici aşa nu a funcţionat. Deci … următorul contact cu tatăl meu, a venit să mă vadă. Omul e dus. E nebun … paranoic. Obsesiv. Cu comportament infantil. Un alcoolic. Şi a făcut călătoria asta. L-am dus în împrejurimi şi a adus o femeie cu el. Cu care a fost grosolan, vulgar şi violent. Vomita pe oameni. Hmm. M-am dus să îl îmbrăţişez când a sosit şi răspunsul său a fost de jenă, ca şi când ar fi fost doar în chiloţi… . Disconfortul ăsta a continuat tot timpul vizitei. Şi prietena mea a devenit realmente speriată şi anxioasă. (În tot acest timp vocea lui este lipsită de emoţii) Mary: A fost o vizită tristă. Carl: S-a sfârşit, ei bine, m-am aşezat cu el şi i-am spus … eram cum sunt acum, tremuram. I-am spus „Nu poţi să faci asta când te afli în casa mea. Trebuie să te comporţi decent cu oamenii şi trebuie să o sfârşeşti“. (Se opune plânsului) Mi-a spus … (Plânge, izbind braţul scaunului) După cum vedeţi ce mi-a spus m-a rănit. Doare. Apoi a spus … . (Plânge) Nu a înţeles ce încercam să-i spun. Şi răspunsul său a fost „Sunt şocat. Nu cred asta. Am pierdut trei săptămâni din viaţa mea ca să aud asta“. I-am spus, „Tată, chiar ţin la tine“. El a spus „Asta e o minciună. Tu nici măcar nu 38
  39. 39. mi-ai spus vreodată «Tată» “. A trebuit să îi amintesc că tocmai o făcusem. Asta e partea realmente dureroasă, când trebuie să îi reaminteşti propriului tău tată că îl iubeşti. Aşa că eu, ahh, am rupt-o cu el. Cu excepţia durerii. El este unul pe care aş vrea să îl omor. Bob: Şi nu o vei face? Carl: În timp ce vorbesc, sentimentul este puternic. Nu îmi imaginez că mă voi duce în sud şi că îl voi omorî. Nu, nu o voi face. Bob: Ai nişte părinţi cam ţăcăniţi. Carl: Cred că da. Bob: Şi eu. Amândoi sunt cam duşi. Felicitări că ai făcut faţă fară a înnebuni. Carl: Mulţumesc. Mary: Văd cum vrei să găseşti o altă cale de a deveni matur. Carl: Da, Mary. (Plânge din nou.) Mary: Şi deja ai găsit o altă cale … modul în care i-ai spus tatălui tău – fără violenţă şi vulgaritate în casa ta. Carl: Da, Mary. Vreau să-ţi mulţumesc că nu ai intervenit. Mary: Vreau să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai spus când o făceam. Şi când mergeam mai repede. Carl: Aveam nevoie de timp. Nu pot să lucrez repede. Bob: Poţi şi ai făcut-o. (Râs general) Bob: Vreau să ştii că la început vorbeai într-o manieră nebunească. Erai ceea ce noi numim tangenţial, ceea ce însemnă că treceai de la un subiect la altul în modalităţi care nu aveau sens. Apoi ai încetat să mai vorbeşti nebuneşte şi erai complet clar. Carl: (Râde încântat) (Grupul aplaudă.) În timpul interviului l-am respectat pe Carl, insistând să vorbească într-o manieră nepsihotică. Ne-am adresat părţii sale sănătoase şi nu celei patologice. Mai are de parcurs un drum înainte de a-şi clarifica suficient divergenţele cu părinţii săi, de a fi capabil să spună în mod ferm că nu va înnebuni, indiferent cât de singur, sau disperat sau furios va deveni. Are nevoie de o apreciere continuă pentru gândirea sa perspicace, ca şi pentru permisiunea pe care şi-o dă de a gândi şi a simţi în acelaşi timp. CONTRACTE CU CLIENŢII REZISTENŢI SAU NEMOTIVAŢI Problema majoră care apare când ai de-a face cu clienţi rezistenţi sau nemotivaţi este aceea că ei presupun că alţii, care exercită o anumită formă de putere asupra lor, sunt responsabili pentru contract. Deseori acesta este adevărul. Părinţii şi terapeuţii discută că simtomele copilului trebuie să fie „vindecate“. Terapeuţii din cadrul serviciilor de ajutor social şi eliberări condiţionate din închisori şi spitale, aleg deseori ţelurile clienţilor. Bărbatul care refuză să participe la grupul de terapie al soţiei sale se află exact în situaţia asta … şi anume că terapeutul şi grupul au determinat deja ce e în neregulă cu el şi că ar trebui să se schimbe. 39

    Sé el primero en comentar

    Inicia sesión para ver los comentarios

  • CarmenTarhon

    Feb. 16, 2016
  • PavelucAnaMaria

    Jan. 12, 2017
  • RamonaCostache

    Jan. 19, 2018
  • MihalceaLuxandra

    Jan. 18, 2020

Vistas

Total de vistas

716

En Slideshare

0

De embebidos

0

Número de embebidos

2

Acciones

Descargas

125

Compartidos

0

Comentarios

0

Me gusta

4

×