1. 1
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
DREPTUL MASS-MEDIA
(Ciclul I)
AUTOR:
Victoria Mihalaș
mg. în drept, lector. univ.
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013

2. 2
TEMA 1. Consideraţii generale privind dreptul mass-media
1. Obiectul de studiu şi sarcinile cursului „Dreptul mass-media”.
2. Reglementarea juridică a mass-media.
3. Izvoarele de drept în reglementarea mass-media.
4. Aspecte constituţionale fundamentale privind mass-media.
1. Obiectul de studiu şi sarcinile cursului „Dreptul mass-media”.
Relațiile sociale sunt într-o continuă evoluție, astfel apar noi relații sociale care
trebuiesc reglementate de lege. Unele din ele se încandrează în obiectul ramurilor de drept
existente, devenind reglementate fie prin modificarea unor acte normative din domeniu, fie
prin adoptarea unui act normativ nou, iar altele, pentru că reprezintă o categorie de relaţii
sociale distinctă, necesită adoptarea unui cadru normativ complex și complet. În felul acesta
se creează noi ramuri de drept. De altfel, criteriile principale de deosebire a ramurilor de drept
îl reprezintă obiectul și metoda de reglementare. Trebuie să evidențiem că nu crearea oficială
a unei ramuri noi de drept este premisa pentru apariția unui obiect distinct de reglementare, ci
anume aceste relații care au trăsături comune, ce reprezintă o categorie distinctă și care
necesită o reglementare amplă, sunt premisa pentru apariția unei noi ramuri de drept, aceste
relaţii reprezentînd obiectul de reglementare al ramurii de drept respective.
Cît privește dreptul mass-media, ca premisă pentru apariția acestei ramuri de drept a
fost dezvoltarea progresivă a societății informaționale în ultimele decenii, iar relațiile din
cadrul acestui domeniu presupunînd necesitatea de a fi reglementate, acestea reprezentînd
obiectul de reglementare a dreptului informațional.
O condiție-cheie pentru democratizarea continuă a societății, participarea cetățenilor la
guvernare și eficientizarea activității administrației publice, pentru prevenirea și combaterea
corupției o constituie realizarea consecventă a liberului acces la informaţiile oficiale,
transparența instituțională/decizioanală a autorităților și instituțiilor publice, promovarea
reformelor revine monitorizării permanente a implimentării legislației.
În ultimii zece ani, mai multe țări au elaborat legi cu privire la liberul acces la
informații, printre acestea numărându-se Fiji, Japonia, Mexic, Africa de Sud, Coreea de Sud,
Thailanda, Trinidad – Tobago, Marea Britanie, precum și majoritatea țărilor din Europa

3. Centrală și de Est. Aceste țări s-au alăturat astfel unor state precum Suedia, SUA, Finlanda,
Olanda, Australia și Canada, care promulgaseră asemenea legi cu mai mult timp în urmă.
Dreptul mass-media guvernează exercitarea acestor activităţi. El ţine cont cu precădere
de nivelul tehnicilor, de folosirea acestora, de constrangerile economice şi de aşteptările
publicului. Se referă mai ales la statutul întreprinderilor şi al personalului, la regimul de
responsabilitate sau statutul conţinutului, la drepturile de autor şi drepturile conexe.
Dreptul mass-media era, pînă de curînd, de natură esenţialmente naţională, adică
rezultatul şi reflectarea diversităţii de forme de organizare politică, de culturi şi de tradiţii
juridice. De acum înainte, el nu mai poate fi perceput în acest unic sens, nemaiputîndu-şi
păstra o singură dimensiune. Informaţia şi programele circula în prezent dincolo de frontiere,
lucru ce se petrecea chiar cu mult timp inainte de aparitia internetului. O minimă armonizare a
legislaţiilor naţionale pare, prin urmare, indispensabila, data fiind lipsa unui veritabil drept
international al mass-media, constitutiv si caracteristic unei reale societati sau organizari
internationale. Dar, o asemenea organizare nu exista încă sau este foarte limitată la nivel
mondial şi chiar regional european.
Dreptul mass-media se defineste mai curand prin obiectul sau decat prin natura
regulilor sale. El apare, în conţinut, ca fiind un element constitutiv şi caracteristic esenţial al
unui sistem politic.
2. Reglementarea juridică a mass-media.
Pentru ca dreptul mass-media se defineşte şi se caracterizează în special prin obiectul
sau, trebuie ca mai intîi sa-l precizam. Este greu sa observam o reala specificitate juridica in
ceea ce-l priveste, lucru care l-ar putea transforma intr-o ramura autonoma a dreptului, asa
cum sunt, de exemplu, dreptul muncii, dreptul penal sau dreptul fiscal.
Obiectul dreptului mass-media Daca, dincolo de o simpla enumerare (presa, radio,
televiziune, cinematograf, publicitate, afise, internet, multimedia etc.), se incearca
identificarea, determinarea sau delimitarea obiectului ori a campului de aplicare al dreptului
mass-media, criteriul cel mai pertinent este, incontestabil, cel de publicare , oricat de imprecis
si de nesigur ar fi el.
Indiferent de tehnicile sau suporturile de comunicare utilizate, publicarea publicitate
sau punere la dispozitia publicului constituie elementul sau criteriul determinant.
Comunicarea publica, la care se aplica dreptul mass-media, se distinge de schimburile,
corespon denta sau conversatiile cu caracter personal ori privat. Mai mult decat prin
continutul ei, informarea sau comunicarea publica, obiectul dreptului mass-media, se
3

4. caracterizeaza prin numarul si caracterul nedefinit al destinatarilor mesajului, prin natura
deschisa ori larg accesibila a modului si locului ei de difuzare sau de receptare,
Se observa totusi ca, în funcţie de sursele sau de elementele de reglementare, noţiunea
de publicare nu este întotdeauna înţeleasa in acelasi fel. Acesta este, printre altele, unul dintre
motivele pentru care nu se poate spune ca exista un veritabil drept al mass-media.
Dreptul mass-media este partial constituit din reguli specifice (statutul intreprinderilor
4
de presa sau de comunicare audiovizuala, statutul ziaristilor, regimul de responsabilitate).
El este constituit din adaptarea sau, pur si simplu, din aplicarea, în acest domeniu de
activitate, a regulilor de drept comun, preluate din diverse ramuri clasice ale dreptului (public
si privat).
Dreptul mass-media apare in prezent ca o disciplina interdependenta, loc de intalnire a
regulilor multiple şi variate, împrumutate din ramuri şi discipline juridice variate. Mai mult
decat particularităţile naturii ori conţinutului regulilor aplicabile, campul de aplicare sau
obiectul lor explică şi justifică astazi specializarea în materie, în aşteptarea elaborării unui
veritabil drept al mass-media, daca nu autonom, cel putin coerent.
3. Izvoarele de drept în reglementarea mass-media.
Prin izvor de drept se înţelege actul juridic cu valoare normativă în care sunt cuprinse
regulile de drept.
Cea mai important sursă pentru dezvoltarea dreptului mass-media constituie
Declarația Universală a Drepturilor Omului care a proclamat democrația și libertatea ca
idealuri comune, spre care trebuie să tindă orice societate modernă. Prin art.19, Declarația
obligă statele aderente să garanteze fiecărui individ “dreptul la libertatea de opinie și de
exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și acela de a căuta,
de a primi și de a răspândi, fără considerații de frontier, informații și idei prin orice mijloc de
exprimare.”
Prin prisma art.4 din Constituția Republicii Moldova, normele Declarației au devenit
obligatorii pentru autoritățile de stat, demnitari și funcţionari publici. Statul şi-a asumat
responsabilitatea de a nu atenta la drepturile și libertățile consfințite în Declarație, de a apăra
persoana de eventualele abuzuri ale reprezentanților săi, desemnați la guvernare.
Un om poate fi cu adevărat liber atunci când, după Franklin Roosevelt, dispune de:
Libertatea cuvântului, Libertatea conștiinței, Libertatea de privațiunile material, Libertatea de
povara fricii.

5. Libertatea poate fi obținută dacă omul este informat și își cunoaște drepturile și
5
libertățile, căile de obținere ale lor.
Legea Supremă a Republicii Moldova a stabilit un nou cadru constituțional în
domeniul drepturilor omului, în general, și în domeniul libertăților mass-media și accesului la
informție, în special. Constituanta legislativă a corelat normele constituționale în acest
domeniu atât cu transformările democratice survenite în societate, cât și cu exigențele
tratatelor internaționale la care Republica Moldova a devenit parte. Astfel, art. 32-34 din
Constituție referitoare la libertatea opiniei și a exprimării, libertatea creației și dreptul la
informație au fost corelate cu art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum
și cu art.19 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care erau în
vigoare pentru Republica Moldova la momentul adoptării Constituției.
Modelul democratic de guvernare a societății presupune încrederea deplină a societății
civile față de acțiunile guvernanților. În acest scop este necesar ca instituțiile publice să
funcționeze în condiții de transparență, cetățenii să aibă acces liber la informațiile pe care
acestea le dețin. Asumându-și acestea obligații, statul are o responsabilitate deosebită față de
membrii societății pentru îndeplinirea lor.
Abordarea dreptului la informație prin prisma principiilor democratice și pluralismului
a generat discuții în societate, soldate cu litigii judiciare. În aceste discuții controversate, pe de
o parte, au fost implicate societatea civilă și mijloacele de informare în masă, iar pe de altă
parte, autoritățile publice abilitate cu dreptul de a supune aceste libertăți reglementării
normative. La anumite etape, în aceste litigii sociale a fost implicată Curtea Constituțională a
Republicii Moldova, ca garant al constituționalității actelor normative adoptate și al
respectării drepturilor și libertăților fundamentale.
Curtea Constituțională a definit noi drepturi fundamentale, care rezultă din dreptul la
informație:
- dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect și clar asupra măsurilor
preconizate sau luate de autoritățile publice;
- accesul liber la sursele de informație politică, științifico-tehnică, socială, culturală.
- dreptul de a recepționa personal și în condiții bune emisiunile radiofonice și
televizate.
Au fost formulate și obligațiile constituționale ale statului în acest domeniu:
- asigurarea de către autoritățile publice a cadrului juridic necesar pentru difuzarea
liberă și amplă a informației de orice natură;

6. - asigurarea informării corecte a cetățenilor asupra treburilor publice și problemelor
6
de interes personal;
- favorizarea pluralismului în mass-media de stat și private prin obligarea acestora de
a exercita informarea corectă a opiniei publice.
Totalitatea reglementărilor relațiilor din domeniul informațional arată încă odată spre
existența unui obiect distinct de reglementare, și anume:
- Constituția RM art. 4, 5, 23, 30, 32, 33, 34, 40, 52, 54, 55, 117;
- Legea privind accesul la informație nr. 982, adoptată la 11.05.2000
- Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care RM a aderat 1990, art. 1, 19, 29
- Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, în
vigoare pentru RM din 1993, art. 15, 16, 18;
- Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în vigoare pentru RM
din 1993, art. 19, 20, 21;
- Convenția Internațională cu privire la Drepturile Copilului, în vigoare pentru RM
din 25.02.1993, art. 13, 15, 16, 17, 29;
- Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială,
în vigoare pentru RM din 25 februarie 1993, art.2, 5;
- Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în
vigoare pentru RM din 1 februarie 1998, art. 6, art.8, art. 10, art. 11, art. 14, art. 34, art. 35,
art. 36, art. 37, art. 38, art. 39, art. 40, art. 41, art. 44, art. 52
- Mai multe recomandări ale Consiliului Europei către Statele membre;
- Hotărâri ale Parlamentului în domeniu și alte acte normative adoptate în domeniu.
În ultimul timp, un subdomeniu al dreptului informațional, care este internetul,
prezintă în ultimul timp mai multe probleme și indică spre mai multe lacune și lipse de
reglementare.
Ținând cont de natura mondială a internetului, este o mare necesitate de racordare a
dreptului național cu cel comparat, precum și cu dreptul internațional.
4. Aspecte constituţionale fundamentale privind mass-media
Constitutia Republicii Moldova garanteaza oricarei persoane libertatea constiintei,
gindirii si creatiei, precum si libertatea de a-si exprima in public opiniile si optiunile sale
politice, spirituale, confesionale etc. (art. 31, 32, 33). Or, libertatea de exprimare nu poate fi
realizata fara garantarea dreptului la informatie, considerat de actele internationale cu privire
la drepturile omului ca un component esential al libertatii de exprimare.

7. Dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi
ingradit. Autoritatile publice sint obligate sa asigure informarea corecta a cetatenilor asupra
treburilor publice si asupra problemelor de interes personal (art. 34 alin. (1) si alin. (2). Statul
garanteaza fiecarui om dreptul la accesul liber si la raspindirea informatiilor veridice
privitoare la starea mediului natural, la conditiile de viata si de munca, la calitatea produselor
alimentare si a obiectelor de uz casnic. Tainuirea sau falsificarea informatiilor despre factorii
ce sint in detrimentul sanatatii oamenilor se interzice prin lege (art. 37 alin. (2) si alin. (3).
Creatia, mijloacele de informare publica nu sint supuse cenzurii (art. 33 alin. (1) si art. 34 alin.
(5).
Legea Suprema a Republicii Moldova garanteaza dreptul la opinie si la exprimare si in
mod indirect, prin articolele 4 si 8, conform carora dispozitiile constitutionale privind
drepturile si libertatile omului se interpreteaza si se aplica in concordanta cu Declaratia
Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratate la care Republica Moldova este
parte.
In cazurile in care dispozitiile constitutionale si internationale privind dreptul la opinie
si informatie sint ingradite prin legi sau oricare alte acte normative interne, acestea pot fi
contestate la Curtea Constitutionala (art. 135 alin. (1) lit. a). Asa s-a intimplat cu Legea nr.
83–XIV pentru modificarea Legii cu privire la Guvern, care stipula ca nu toate hotaririle
Guvernului se publica in Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Efectuind controlul
constitutionalitatii acestei prevederi, Curtea Constitutionala a declarat-o neconstitutionala,
astfel aparind dreptul legitim al cetatenilor la informatie.
In scopul respectarii angajamentelor asumate de catre Republica Moldova in calitate
de membru al Consiliului Europei si, implicit, de catre Guvern de a asigura exercitarea
plenara a accesului la informatie, a libertatii de exprimare in general si a libertatii mass-media
in special, se impune operarea unui sir de modificari si completari in Constitutia Republicii
Moldova in vederea aducerii ei in concordanta cu art.10 din Conventia Europeana pentru
Apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale.
De exemplu, Conventia europeana cu privire la televiziunea transfrontaliera (mai,
1993) prevede: “Dezvoltarea continua a tehnologiilor informationale si comunicationale vor
stimula dreptul de a exprima, a cauta, a primi si difuza informatii si idei, independent de
frontiere”, o insemnatate deosebita avind emisiunile radio/TV pentru dezvoltarea culturii,
formarea opiniilor in conditii ce garanteaza pluralismul. Art.32 din Constitutia Republicii
Moldova nu garanteaza acest drept. De asemenea, Constitutia nu prevede crearea institutiilor
publice autonome in scopul exercitarii unor functii specifice. Art.107 din Constitutie prevede
7

8. ca “in scopul conducerii, coordonarii, [...], in alte domenii care nu intra nemijlocit in
atributiile ministerelor se infiinteaza, in conditiile legii, si alte autoritati administrative”.
Diferenta dintre autoritatea publica autonoma si autoritatea administrativa este enorma,
formularea constitutionala creeaza din oficiu conditii inoperante pentru activitatea in spirit
democratic a Consiliului Coordonator al Audiovizualului (desi Legea audiovizualului, art.14,
defineste C.C.A. ca pe o “autoritate publica autonoma”).
Obiective de referinţă
– să definească noţiunea de mass-media;
– să identifice priorităţile dezvoltării dreptului mass-media,;
– să stabilească legături între dreptul mass-media şi alte disciplini;
– să clasifice izvoarele dreptului mass-media;
– să argumenteze evoluţia pe termen scurt, mediu şi lung a dreptului mass-media
8
.
Bibliografie.
1) Bertrand, J. C, O introducere in presa scrisa si vorbita, Editura Polirom, 2001,
p. 19
2) Coman, Mihai, Introducere in sistemul mass-media, Editura Polirom,
Bucuresti, 1999, p. 20
3) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U. la 10 decembrie 1948..
4) Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale din
16.12.1966 internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
5) Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale;
6) Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontieră;
7) Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului;
8) Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994 (M.O. nr.1 din
12.08.1994);
9) Legea serviciului public nr.443-XIII din 4 mai 1995;
10) Legea nr.982-XIV din 11 mai 2000 privind accesul la informaţie;
11) Legea nr.467-XV din 21 noiembrie 2003 cu privire la informatizare şi la
resursele informaţionale de stat; Constituția RM.;

9. 12) Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, în
9
vigoare pentru RM din 1993, art. 15, 16, 18;
13) Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în vigoare pentru
RM din 1993, art. 19, 20, 21;
14) Convenția Internațională cu privire la Drepturile Copilului, în vigoare pentru
RM din 25.02.1993, art. 13, 15, 16, 17, 29;
15) Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
rasială, în vigoare pentru RM din 25 februarie 1993, art.2, 5;
16) Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,
în vigoare pentru RM din 1 februarie 1998,

10. 10
TEMA 2. Libertatea de exprimare şi limitele acesteia
1. Principii privind libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare şi
democraţia.
2. Infracţiuni, contravenţii, delicte privind libertatea de exprimare.
3. Răspunderea juridică a jurnalistului pentru încălcarea limitelor libertăţii
de exprimare.
4. Dreptul la replică şi dreptul la rectificare: aspecte teoretice şi aspecte
normativ-juridice.
5. Curtea Europeană a Drepturilor omului şi rolul acesteia în reglementarea
litigiilor legate de libertatea de exprimare.
6. Condiţii de admisibilitate a cererii la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului (calea de parcurs).
7. Reguli esenţiale din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
pe art.10.
8. Legea privind contracararea activităţii extremiste.
1) Principii privind libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare şi
democraţia.
Libertatea de expresie se aplica nu numai "informatiilor" sau "ideilor" care sunt
primite favorabil, dar si acelora care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza statul sau orice alt
segment al populatiei. Aceasta înseamna pluralism, toleranta si spirit deschis, în absenta
carora nu putem vorbi de existenta unei "societati democratice". Prin urmare,
fiecare "formalitate", "conditie", "restrictie" sau "sanctiuni" impuse în acest domeniu trebuie
sa fie proportionala cu legitimitatea scopului urmarit.
Libertatea de expresie, care este protejata prin art. 10 al Conventiei, este socotita drept
una din cheile de bolta ale democratiei. Asadar, potrivit art. 10, ”Orice persoana are dreptul
la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi
sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama
de frontiere". Dispozitiile articolul amintit nu împiedica însa statele, ”sa supuna societatile de
radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare”.

11. De asemenea, exercitarea acestor libertati, ce comporta îndatoriri si responsabilitati,
"poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrângeri sau sanctiuni prevazute de lege, care
constituie masuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea nationala,
integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor,
protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora pentru a
împiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si
impartialitatea puterii judecatoresti”.
Libertatea de expresie este si un element esential din care decurg alte drepturi si
libertati, si, totodata consecinta logica a dreptului la libertatea de gândire, de constiinta si de
religie, care face obiectul art. 9 al Conventiei, potrivit caruia: "Orice persoana are dreptul la
libertatea de gândire, de constiinta si de religie; acest drept include libertatea de a-si
schimba religia sau convingerea, precum si posibilitatea de a-si manifesta religia sau
convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult,
învatamânt, practici si îndeplinirea ritualurilor". Alin. 2 al art. 9 din Conventie statueaza
ca, "libertatea de a-si manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restrângeri decât acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare, într-o societate
democratica, pentru siguranta publica, protectia ordinii, a sanatatii sau a moralei publice ori
pentru protejarea drepturilor si libertatilor altora".
Având în vedere cele de mai sus, nu este deloc surprinzator ca au fost deferite Curtii
Europene a Drepturilor Omului un numar mare de spete referitoare la libertatea de
expresie.Astfel, unul dintre cele mai celebre cazuri este Sunday Times contra Marea
Britanie, din 1979, caz ce a pornit de la o hotarâre judecatoreasca emisa de un tribunal
britanic pentru a împiedica ziarul Sunday Times sa publice un articol referitor la un proces
aflat pe rol. Articolul aducea la cunostinta opiniei publice faptul ca numerosi copii se
nascusera cu malformatii grave deoarece mamele lor luasera, în timpul sarcinii, un
medicament numit "thalidomina". Curtea a hotarât ca respectiva ordonanta judecatoreasca a
încalcat libertatea de expresie: articolul din Sunday Times era de interes public si publicul
avea dreptul de a-i cunoaste continutul, chiar daca procesul al carui obiect îl constituia
medicamentul era înca pe rol.
Libertatea de exprimare se coroboreaza cu "îndatoriri si responsabilitati" si poate fi
subiectul multor restrictii "necesare într-o societate democratica". Curtea a aplicat riguros
limitele dreptului la libertatea de expresie. Astfel, de exemplu, în cazul Handyside contra
Marea Britanie, din 1976, Curtea a hotarât ca statul a fost îndreptatit sa aplice restrictii fata
de publicarea "Micului manual rosu" pentru scolari, o carte având drept scop educatia sexuala
11

12. a tinerilor dar care a fost considerata o "publicatie obscena" în virtutea influentei negative pe
care ar fi putut-o avea asupra moralitatii tinerilor cititori.
Asadar, desi Conventia Europeana asigura un înalt grad de protectie a drepturilor
omului, mai sunt înca necesare si alte actiuni în scopul întaririi si promovarii dreptului la
libertatea de expresie. În cadrul Consiliului Europei, Comitetul Ministrilor a luat pozitie în
aceasta problema prin intermediul Declaratiei sale asupra Libertatii de Expresie si
Informare din 29 Aprilie 1982,declaratie ce fixeaza drept obiective: "respectarea
drepturilor enuntate de Articolul 10",garantarea "absentei cenzurii, a controlului sau
constrângerilor arbitrare" în domeniul mijloacelor de comunicare în masa, si sustine, de
asemenea, cu tarie "existenta unui larg spectru de mijloace de comunicare independente, ce
reflecta diversitatea ideilor si opiniilor".
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale (în continuare Convenţia) 263 a fost adoptată în baza Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului, cu mult timp înainte de adoptarea pactelor internaţionale din 1966 din
sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului, ceea ce ne îndreptăţeşte să
afirmăm că pionieratul în acest domeniu aparţine sistemului european.
Convenţia a fost primul instrument al drepturilor omului care a stipulat expres limitări
a libertăţii de exprimare. Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale
ale unei societăţi democratice şi una din condiţiile esenţiale pentru progresul ei şi pentru
realizarea potenţialului fiecărui individ. Conţinutul articolului 10 este aplicabil nu doar
„informaţiei” sau „ideilor” care sunt primite favorabil sau considerate inofensive, sau sunt
primite indiferent, dar de asemenea aplicabile celora care ofensează, şochează sau tulbură
statul sau vreun sector al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi
orizontului lărgit, valori fără de care nu există o societate democratică.”.
Articolul 10 din Convenţie protejează toate formele de exprimare (inclusiv în
domeniul artei şi ştiinţei) şi ce e mai interesant, importanţa politică a exprimării în contextul
său concret nu joacă un anumit rol pentru nivelul oferit de protecţie.265 Felul exprimării,
necesar în societatea democratică, se pare, primeşte cea mai mare protecţie în legătura cu
faptul că el este privit ca piatra de temelie şi elementul determinant al democraţiei: „În
sistemul democratic, acţiunile sau greşelile guvernării trebuie să fie obiect al observării
minuţioase nu doar din partea organelor de drept sau puterii judiciare, dar şi din partea opiniei
publice”.
Primul paragraf al articolului 10 prevede libertatea pozitivă, în timp ce cel de-al doilea
stabileşte limitele acestei libertăţi. Aceasta înseamnă că articolul 10, la fel ca multe alte
12

13. articole ale Convenţiei, nu protejează un drept absolut, care să nu poată fi limitat vreodată de
către autorităţile publice. Mai degrabă acesta este un „drept calificat”, aspect pe care îl vom
dezvolta în continuare. În esenţă, aceasta înseamnă că autorităţile publice pot interveni în mod
justificat în exercitarea acestui drept în anumite circumstanţe.
Curtea a subliniat că atunci când se decide asupra cazurilor privind articolul 10, ea se
confruntă nu cu o alegere dintre două principii contradictorii, dar cu un principiu al libertăţii
de exprimare care este supus unui număr de excepţii ce trebuie să fie interpretate într-o
manieră îngustă.267 Paragraful 2 al articolului 10 precizează expres cazurile în care pot avea
loc aceste restricţii:
- pentru securitatea naţională,
- pentru integritatea teritorială sau siguranţa publică,
- apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,
- pentru protecţia sănătăţii sau a moralei,
- pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora,
- pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau
- pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Nu este suficient ca ingerinţa să aparţină categoriei de excepţii enumerate în paragraful
2 al articolului 10, care a fost invocată şi nici faptul că ingerinţa a fost impusă pentru că
obiectul ei face parte dintr-o anumită categorie sau se conţine într-o normă legală formulată în
termeni generali sau absoluţi: Curtea trebuie să se asigure că ingerinţa a fost necesară, având
în vedere toate faptele şi circumstanţele fiecărui caz concret cu care a fost sesizată.
Articolul 10 se poate referi discursurilor comerciale şi artistice, precum şi celor
politice. Exprimarea include cuvinte vorbite şi scrise, afişarea sau difuzarea de imagini şi
demonstraţii destinate să comunice un mesaj politic.268 Protecţia articolului 10 se aplică, de
asemenea, exprimării indiferent de metoda prin care aceasta este transmisă, fie prin cărţi,
ziare, reviste, cinema, televiziune, radio sau Internet. Curtea a recunoscut faptul că presa şi
alte mijloace de comunicare în masă ocupă un loc special într-o societate democratică, în
calitate de „furnizor de informaţii şi câine de pază public”. Deci, ele primesc o protecţie
deosebit de puternică în temeiul articolului 10.
2) Infracţiuni, contravenţii, delicte privind libertatea de exprimare.
În legătură cu adoptarea Legii cu privire la libertatea de exprimare nr. 64 din
23.04.2010, intrată în vigoare la 09.10.2010, a cărei scop este garantarea exercitării dreptului
la libera exprimare, precum şi un echilibru între asigurarea dreptului la libera exprimare şi
13

14. apărarea onoarei, demnităţii, reputaţiei profesionale şi vieţii private şi de familie ale
persoanei, fiind necesară oferirea unor explicaţii privind aplicarea prevederilor acestei legi,
Plenul Curţii Supreme de Justiţie în baza art.2 lit. e), art.16 lit. c) din Legea cu privire la
Curtea Supremă de Justiţie şi art.17 din Codul de procedură civilă, dă următoarele explicaţii:
1. La judecarea litigiilor cu privire la defăimare şi respectul vieţii private şi de familie,
instanţele de judecată vor aplica prevederile art. 8, 10 din Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale din 04.11.1950 (Convenţia
Europeană), art. 28, art. 32 din Constituţia Republicii Moldova, prevederile Legii cu privire la
libertatea de exprimare nr. 64 din 23.04.2010, art. 16 Codul civil, Legii presei nr. 243-XIII din
26.10.1994, precum şi alte acte normative naţionale sau internaţionale tangenţiale cu materia
respectivă.
De asemenea, instanţele judecătoreşti naţionale vor lua în considerare, la examinarea
cazurilor concrete, jurisprudenţa CEDO, pentru a oferi interpretarea adecvată unor texte din
dreptul intern, în conformitate cu rigorile convenţionale.
2. Se va reţine că, Legea cu privire la libertatea de exprimare este o lege organică care
cuprinde norme juridice speciale. Avînd în vedere că această lege a fost adoptată după
adoptarea Codului civil, conţinutul art. 16 din CC urmează a fi interpretat prin prisma
prevederilor legii menţionate.
3. Libertatea de exprimare reprezintă unul din fundamentele esenţiale ale societăţii
democratice care asigură dezvoltarea ei şi autorealizarea fiecărei persoane (Iladyside către
Regatul Unit, 07.12.19 76, § 49). Cu toate acestea, nici libertatea de exprimare şi nici apărarea
onoarei, demnităţii, reputaţiei profesionale şi vieţii private şi de familie nu sînt absolute şi nu
au prioritate una în faţă alteia. Potrivit jurisprudenţii CEDO, reputaţia persoanei fizice face
parte din dreptul la respectul vieţii private (cauza Petrenco c. Moldovei, hotărîrea fin 30
martie 2010). Legea cu privire la libertatea de exprimare nu reglementează unele categorii
similare de relaţii. Din acest motiv se atenţionează instanţele judecătoreşti că, conform art. 1
alin. (2) din lege, prevederile legii nu se aplică raporturilor juridice ce ţin de obţinerea forţată
a informaţiilor de la autorităţile publice, procedură care este reglementată de Legea privind
accesul la informaţie nr. 982-XIV din 11.05.2000, acordarea dreptului la replică concurenţilor
electorali în campania electorală care este reglementat de art. 64 alin. (6) din Codul electoral.
Însă prevederile legii se vor aplica în cazul în care dreptul la replică s-a solicitat după
finalizarea campaniei electorale. În cazul pretinsei încălcări a drepturilor de autor, prevederile
legii sînt inaplicabile. Aceste litigii urmează a fi soluţionate potrivit legislaţiei cu privire la
drepturile de autor şi drepturile conexe.
14

15. 4. Articolul 3 alin. (1) din Legea cu privire la libertatea de exprimare oferă tuturor
persoanelor dreptul la libertatea de exprimare. Un rol special în acest sens îl are presa, care
are sarcina de „cîine public de pază” al democraţiei, libertatea de exprimare a căreia, totodată,
este garantată şi prin prisma art. 4 din Legea cu privire la libertatea de exprimare. Din acest
motiv, libertatea de exprimare a mass-media se bucură de garanţii suplimentare prevăzute de
art. 11. alin. (3), art. 13 alin. (1), art. 28 alin. (2) din lege.
Spre exemplu: aliniatul (3) al art. 11 din lege stipulează că, dacă persoanele publice şi
persoanele fizice care exercită funcţii publice provoacă ele însele atenţia asupra aspectelor din
viaţa lor privată şi de familie, mass-media are dreptul să cerceteze aceste aspecte (a se vedea
în acest sens hotărîrea CEDO din 18.01.2011 în cauza MGN Limited c. Regatului Unit); alin.
(1) al art. 13 din lege prevede că, mass-media şi orice persoană care efectuează o activitate cu
caracter jurnalistic de colectare, de primire şi de distribuire a informaţiei către public, precum
şi persoana care colaborează cu acestea, care au obţinut informaţii de la o sursă, au dreptul de
a nu dezvălui identitatea sursei sau orice informaţii care ar putea duce la identificarea sursei;
art. 28 alin. (1) şi (2) enumeră cazurile în care mass-media nu poartă răspundere materială
pentru preluarea cu bună-credinţă a relatărilor false cu privire la fapte şi/sau a judecăţilor de
valoare fără substrat factologic suficient, care vizează chestiuni de interes public.
Libertatea la exprimare cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a comunica
fapte şi idei. Fiind vorba de o „libertate”, ea nu presupune obligaţia statului de a oferi
informaţii. Totuşi, în cazul în care statul creează instituţii publice ale audiovizualului, el este
obligat să adopte o legislaţie care să asigure independenţa editorială a acestora (Manole ş. a. c.
Moldovei, hotărîrea din 17 septembrie 2009).
Jurisprudenţa CEDO a delimitat trei categorii principale de exprimare – politică,
artistică şi comercială, acordîndu-i cea mai mare importanţă protecţiei exprimării politice,
care a fost definită foarte larg, astfel încît să includă discursurile privind toate chestiunile de
interes public general. Problemele identificate ca fiind de interes public general includ:
examinarea cauzelor în justiţie, mediul înconjurător, sănătatea publică, abuzul de putere din
partea poliţiei, cruzimea faţă de animale, proasta gestionare a patrimoniului public,
comportamentul ilegal al procurorilor, corupţia funcţionarilor de stat şi activităţile 3entităţilor
comerciale puternice (a se vedea Steel şi Moris c. Regatul Unit, cererea nr. 68416/0115 mai
2005 alin. 94).
Conform art.34 din Constituţia RM, art.4 din Legea cu privire la libertatea de
exprimare şi Legii presei din 26.10.1994, libertatea presei este o componentă esenţială a
libertăţii de exprimare şi de informare. Presa are un rol preeminent în informarea publicului
15

16. asupra problemelor de interes public şi trebuie să aibă o anume libertate de decizie atunci cînd
comentează unele chestiuni de interes politic sau public.
Cele expuse se referă şi la chestiunile funcţionării justiţiei, instituţie care este esenţială
pentru orice societate democratică. Presa este unul din mijloacele, prin care societatea, opinia
publică pot verifica dacă judecătorii îşi îndeplinesc obligaţiunile, pentru îndeplinirea cărora au
fost învestiţi, într-un mod corespunzător scopului şi responsabilităţilor.Articolul 7 din Legea
cu privire la libertatea de exprimare, are o denumire asemănătoare cu cea a art. 16 din Codul
civil şi urmăreşte scopul de a nuanţa şi a detalia prevederile acestuia. Aliniatul (1) al
articolului 7 din această lege clarifică sfera de aplicare a lui, şi anume că, orice persoană are
dreptul la apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale lezate prin răspîndirea
relatărilor false cu privire la fapte, a judecăţilor de valoare fără substrat factologic suficient
sau prin injurie. Instanţele judecătoreşti urmează să dea o apreciere corectă noţiunilor de
onoare, demnitate şi reputaţie profesională.
Onoarea reprezintă aprecierea pozitivă care reflectă calitatea persoanei în conştiinţa
socială. Demnitatea reprezintă autoaprecierea persoanei întemeiată pe aprecierea societăţii.
Reputaţia profesională reprezintă reflectarea calităţilor profesionale ale persoanei în conştiinţa
socială, însoţită de aprecierea pozitivă a societăţii. Deosebirea dintre "onoare" şi "demnitate"
constă în faptul că onoarea este o trăsătură socială obiectivă, iar la demnitate se studiază
momentul subiectiv, autoaprecierea.
La fel, instanţele de judecată urmează să dea o apreciere corectă termenilor şi
expresiilor utilizate în Legea privind libertatea de exprimare, cu semnificaţiile stabilite în art.
2 din lege, ca: defăimare; răspîndire a informaţiei; informaţie; fapt, judecată de valoare;
judecată de valoare fără substrat factologic suficient; injurie; cenzură; informaţie despre viaţa
privată şi de familie; interes public; persoană care exercită funcţii publice; persoană publică;
document al autorităţii publice; comunicat al autorităţii publice; mass-media; investigaţie
jurnalistică, rectificare; dezminţire; replică; scuze; discurs care incită la ură.
Se menţionează că, prevederile art. 7 din Legea cu privire la libertatea de exprimare
16
diferenţiază 3 tipuri de lezare a onoarei, demnităţii sau reputaţiei profesionale:
- răspîndirea relatărilor false cu privire la fapte;
- răspîndirea judecăţilor de valoare fără substrat factologic suficient;
- injuria.
La judecarea acestor categorii de pricini, instanţele de judecată trebuie să ţină cont de
specificul noţiunii de "judecată de valoare", care prezumă că persoana nu poartă răspundere
pentru părerea expusă în privinţa unor evenimente, circumstanţe etc., veridicitatea cărora este

17. imposibil de a se demonstra. Respectiv urmează de făcut o distincţie clară între fapte şi
judecăţi de valoare. Conform art. 2 din Legea cu privire la libertatea de exprimare, judecata de
valoare este definită ca o opinie, un comentariu, o teorie sau o idee care reflectă atitudinea
faţă de un fapt, a cărei veridicitate este imposibil de dovedit.
Fapt – eveniment, proces sau fenomen care a avut sau are loc în condiţii concrete de
loc şi timp şi a cărui veridicitate poate fi dovedită. Judecată de valoare fără substrat factologic
suficient – judecată de valoare care se bazează pe fapte care nu au avut loc sau pe fapte care
au avut loc, dar a căror expunere este denaturată pînă la falsitate.
Cerinţa de a dovedi veridicitatea judecăţilor de valoare este imposibil de a fi
îndeplinită, deoarece adevărul afirmaţiilor ce constituie judecăţi de valoare nu poate fi
dovedit, iar invocarea probei verităţii în acest caz ar constitui o încălcare a libertăţii de
exprimare, parte fundamentală a dreptului asigurat de art.10 din Convenţia Europeană (pct.61
din Hotărîrea CEDO din 21.12.2004 - cazul Busuioc c. Moldovei, cazul Jerusalem c. Austriei
nr.26958/95, pct. 42). Răspunderea juridică pentru răspîndirea relatărilor false cu privire la
fapte se poate exercita prin două mijloace: rectificarea sau dezminţirea informaţiei; repararea
prejudiciului moral şi material cauzat.
Articolul 26 din Legea cu privire la libertatea de exprimare se referă la „dezminţire” ca
cea mai importantă formă de restabilire a dreptului lezat, însă instanţele urmează să facă
distincţie între dezminţire, replică, rectificare şi exprimarea scuzelor, excepţie fac doar
situaţiile stipulate la art. 28 alin. (1) din această lege. Răspunderea juridică va fi dispusă doar
în cazul în care informaţia răspîndită cumulează toate cele trei condiţii enumerate în alin. (2)
al art. 7 din Legea cu privire la libertatea de exprimare, şi anume: dacă informaţia este falsă,
este defăimătoare şi permite identificarea persoanei vizate de informaţie. Prin prisma art. 2 din
lege, dezminţirea este definită ca o infirmare a relatărilor defăimătoare cu privire la fapte care
nu corespund realităţii, iar rectificarea ca o corectare benevolă, din proprie iniţiativă sau la
cerere, a faptelor care au fost prezentate greşit.
Orice copil, adică persoana din momentul naşterii şi pînă la vîrsta de 18 ani, are
dreptul la apărarea onoarei şi demnităţii, în conformitate cu art.7 din Legea privind drepturile
copilului, iar în cazurile prevăzute de lege, cînd copilul deţine 19 calitatea de salariat (art.46
alin.(2) şi (3) CM), el dispune şi de dreptul la apărarea reputaţiei profesionale.
În conformitate cu art.79 CPC RM, în cazul răspîndirii informaţiilor ponegritoare, care
nu corespund realităţii, în privinţa copiilor (minorilor) sau persoanelor incapabile, acţiunile
privind apărarea onoarei şi demnităţii pot fi înaintate de către părinţi, înfietori, tutori sau
curatori, care respectiv poate încredinţa unui avocat reprezentanţa în instanţa de judecată.
17

18. Legea privind drepturile copilului (art.8 alin.(3)) acordă acestuia posibilitatea de a fi
audiat în cursul dezbaterilor judiciare, fie direct, dacă copilul este capabil să-şi formuleze
opiniile, fie printr-un reprezentat sau organ corespunzător.
Articolul 3. Libertatea de exprimare L E G E cu privire la libertatea de exprimare nr. 64 din
23.04.2010 Monitorul Oficial nr.117-118/355 din 09.07.2010
(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde
18
libertatea de a căuta, de a primi şi de a comunica fapte şi idei.
(2) Libertatea de exprimare protejează atît conţinutul, cît şi forma informaţiei
exprimate, inclusiv a informaţiei care ofensează, şochează sau deranjează.
(3) Exercitarea libertăţii de exprimare poate fi supusă unor restrîngeri prevăzute de
lege, necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială
sau siguranţa publică, pentru a apăra ordinea şi a preveni infracţiunile, pentru a proteja
sănătatea şi morala, reputaţia sau drepturile altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii
confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
(4) Restrîngerea libertăţii de exprimare se admite doar pentru protejarea unui interes
legitim prevăzut la alin.(3) şi doar în cazul în care restrîngerea este proporţională cu situaţia
care a determinat-o, respectîndu-se echilibrul just dintre interesul protejat şi libertatea de
exprimare, precum şi libertatea publicului de a fi informat.
(5) Garanţiile privind libertatea de exprimare nu se extind asupra discursurilor care
incită la ură sau la violenţă.
3) Răspunderea juridică a jurnalistului pentru încălcarea limitelor libertăţii
de exprimare.
Responsabilitatea socială a jurnalistului constă în facultatea de a da răspunsuri factuale
şi valorice efective la întrebările ce frământă auditoriul, de a garanta ducerea la bun sfârşit a
sarcinilor asumate sau încredinţate. Responsabilitatea implică respectarea cuvântului dat
surselor de informare, colegilor de breaslă, îndeplinirea angajamentelor faţă de public, precum
şi respectarea prevederilor etico-legislative. Acestea din urmă reprezintă pilonii de bază pe
care se axează activitatea de investigaţie în jurnalism.
Libertatea de exprimare în media contrazice un pic definiţia dată în primul paragraf
(când am spus “fără cenzură”). Exprimarea jurnaliştilor trece prin filtrul autocenzurii. Şi nu
săriţi să blamaţi. Nu am spus-o în sens negativ.
Jurnalistul este un reprezentant al interesului public, al responsabilităţii sociale, deci
trebuie să-şi privească libertatea de exprimare în acest sens. Un profesionist media înţelege că

19. libertatea sa de exprimare trebuie trecută prin filtrul responsabilităţii. Iar această
responsabilitate o putem numi şi autocenzură.
Deontologia şi politica editorială a instituţiei media reprezintă un gard pe care
jurnaliştii nu trebuie să-l sară. Altfel, nu mai sunt profesionişti. Iar aceste două limite ar putea
fi interpretate de către cei rău-voitori drept un act de cenzură.
Să ne gândim că avem un subiect iar şeful îl refuză pe motiv că nu este conform cu
politica editorială a instituţiei. Ce facem atunci? Începem să ne văităm că ne-a încălcat
libertatea de exprimare? Probabil că a facut-o (intenţionat sa nu). Sau probabil că noi am fost
suficient de cretini încât să aducem un subiect care în sine e bun, dar care nu corespunde
politicii editoriale. Un exemplu scurt: venim cu un subiect despre o vedetă care îşi înşală
soţul; avem exclusivitate; dar… ziarul pentru care scriem e o publicaţie financiară… nu un
tabloid. Am dat un exemplu grosier.
Ce vreau să spun este că, dacă am acceptat să ne facem jurnalişti, trebuie să înţelegem
că există nişte limite peste care nu putem trece. La cârciumă nu există nici deontologie şi nici
politică editorială.
Pe lângă limitele profesionale, mai sunt limitele legale. De exemplu, nu poţi să spui
despre cineva că e hoţ, curvă, beţiv… fără să ai dovezi. Unii mai şmecheri vor folosi verbe de
distanţare sau semnul întrebării: “Credeţi că ministrul X e hoţ?”. Legal, nu ştiu ce succes ar
avea ministrul dacă s-ar război cu jurnalistul care a spus asta. Însă e clar că jurnaliştii care
recurg la asemenea trucuri nu prea au trecut pe la cursul de deontologie.
Dincolo de asta, ţine de fiecare jurnalist în parte modul cum îşi gestionează libertatea
de exprimare. Ar mai fi un lucru pe care îl înveţi în primele cursuri de drept: “libertatea ta se
termină acolo unde începe libertatea celorlalţi”.
4) Dreptul la replică şi dreptul la rectificare: aspecte teoretice şi aspecte
19
normativ-juridice.
Dreptul la rectificare semnifica dreptul persoanei de a cere publicarea versiunii corecte
a faptelor expuse eronat in mass-media. Dreptul la replica constituie posibilitatea de a oferi
propria opinie ca raspuns la cea expusa intr-un material/emisiune. Reglementarea juridica a
dreptului la rectificare si replica joaca un rol important in apararea drepturilor persoanelor
lezate, dar si a mass-media. Replica sau rectificarea constituie un mod simplificat de aparare a
intereselor, implica mai putine eforturi, cheltuieli si, prin efectul lor, sint preferabile unui
proces judiciar.

20. Legislatia Republicii Moldova reglementeaza sumar acest domeniu. Unele prevederi
contine art. 40 din Legea audiovizualului: “(2) Persoana care se considera lezata intr-un drept
sau intr-un interes legitim, moral sau material, printr-o comunicatie audiovizuala are dreptul
sa ceara, conform legislatiei, despagubirile respective, rectificarea corespunzatoare sau sa se
foloseasca de dreptul la replica.(3) Rectificarea si replica vor fi difuzate in aceleasi conditii in
care dreptul sau interesul i-au fost lezate si nu vor fi comentate. (4) Raspunderea pentru
difuzarea rectificarii sau pentru asigurarea dreptului la replica revine institutiei
audiovizualului prin care s-a produs prejudiciul.”
In Legea presei acest aspect este omis si aceasta in conditiile in care subiectul replicii
este abordat foarte des in contextul activitatii jurnalistice. O inovatie pozitiva remarcam insa
in noul Cod civil, care, in alin. (7) al art. 16, dispune: “Persoana lezata in drepturile si
interesele sale, ocrotite de lege, prin publicatiile unui mijloc de informare in masa, este in
drept sa publice replica sa in respectivul mijloc de informare in masa pe contul
acestuia.”Codul civil nu stipuleaza expres cazurile in care se aplica replica si in care se aplica
dezmintirea, inclusiv faptul daca aplicarea replicii exclude aplicarea dezmintirii si invers. Or,
unii judecatori, considerind ca actioneaza absolut legal, pot sa oblige organul de presa sa
publice replica, apoi si dezmintirea pe contul acestuia. Astfel pentru o greseala organul de
presa poate raspunde de doua ori. Imperfectiunile art. 16 din Codul civil privesc in special
dreptul la replica, neelucidat exhaustiv. O incercare a facut Consiliul Coordonator al
Audiovizualului (C.C.A.), care a adoptat “Norme obligatorii pentru acordarea si programarea
dreptului la replica in cadrul programelor audiovizuale”.
Totusi acest act nu acopera totalitatea mijloacelor de informare in masa, este defectuos
sub aspectul continutului si foarte putin cunoscut, deoarece nu a fost publicat in “Monitorul
Oficial al Republicii Moldova”, de aceea este necesara adoptarea unui mecanism viabil si
eficient pentru reglementarea exercitiului dreptului la replica si la rectificare, privind
materialele publicate/difuzate de mass-media.
5) Curtea Europeană a Drepturilor omului şi rolul acesteia în reglementarea
20
litigiilor legate de libertatea de exprimare.
Deschisa semnarii la Roma la 4 noiembrie 1950, Conventia europeana pentru
Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale (numita de obicei Conventia
europeana a Drepturilor Omului – CEDO) a intrat in vigoare la 3 septembrie 1953. Ea
instituie un mecanism unic in lume si, fara nici o indoiala, revolutionar: pe de o parte, ea

21. contine crearea unui organ de control, Curtea europeana a Drepturilor Omului; pe de alta
parte, acest organ beneficiaza de imputerniciri de investigare si, pe deasupra, de sanctionare.
Conventia prezinta un mecanism de control efectif si concret, debarasat de obligatia de
reciprocitate si de posibilitate pentru Statele contractante de a se sustrage de la obligatiile care
decurg din text. Purtînd amprenta realismului (realism pe care il regasim in jurisprudenta
organelor Conventiei), ea nu garanteaza decît drepturi si garantii individuale, spre deosebire
de Declaratia universala a Drepturilor Omului de la care se inspira si cu care prezinta un
anumit numar de similitudini. Odata cu adoptarea protocoalelor aditionale, lista acestor
drepturi se extinde.
Dreptul Conventiei este benefic in primul rînd persoanelor individuale, care sunt
marii beneficiari ai acestui sistem. De asemenea el exercita o influenta pozitiva asupra
drepturilor interne, impulsionînd necesitatea pentru anumite reforme, oferind notiuni clare si
solide care reapar frecvent in dezbaterile nationale. In sfîrsit, Conventia si jurisprudenta
organelor sale au permis aparitia unei ordini publice europene in materie de Drepturi ale
Omului, cu standarde comune in pofida diversitatii de situatii si de sisteme interne
susceptibile de a fi intîlnite pe continentul european. Comisia a reamintit: ratificînd
Conventia, Statele nu doreau sa-si apere interesele nationale dar sa realizeze obiectivele
Consiliului Europei instaurînd o ordine publica a liberelor democratii din Europa (Nr. 788/90,
Com. Dr.O., dec. 11.01.1961, anuarul 4; Irlanda v. Regatul Unit din 18 ianuarie 1978, seria A
nr. 25; Soering v. Regatul Unit din 7 iulie 1989, seria A nr. 161; Loizidou v. Turcia din 23
martie 1995, seria A nr. 310).
6) Condiţii de admisibilitate a cererii la Curtea Europeană a Drepturilor
21
Omului (calea de parcurs).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi sesizată cu o cerere de către orice
persoană fizică, orice organizaţie guvernamentală sau orice grup de particulari care se
pretinde victimă a unei violări din partea unui stat parte la Convenţie a drepturilor prevăzute
de Convenţie sau Protocoalele sale adiţionale.
O cerere poate fi îndreptată doar contra unui stat parte la Convenţie. Reclamantul
poate deplânge acţiunile/inacţiunile autorităţilor care au dus la încălcarea unui drept garantat
de Convenţie (obligaţii negative), fie că nu a întreprins măsurile necesare pentru a preveni şi a
reprima acţiunile unor persoane private, comise sub jurisdicţia sa, care antrenează o violare a
Convenţiei (obligaţii pozitive).

22. Curtea nu este competentă să examineze cereri ce vizează situaţiile care au avut loc
sau s-au sfârşit până la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul pârât. Convenţia a intrat
în vigoare pentru Republica Moldova la 12 septembrie 1997.
Pentru a depune o cerere la Curte ea trebuie să satisfacă anumite condiţii. Acestea sunt
22
stabilite în art. 34 şi art. 35 ale Convenţiei:
- cererea să fie compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei;
- reclamantul să fie "persoană fizică", "organizaţie neguvernamentală" sau "un
grup de particulari";
- reclamantul trebuie să probeze calitatea de „victimă”;
- epuizarea căilor de recurs interne;
- respectarea termenului de 6 luni;
- cererea să nu fie anonimă;
- respectarea principiul „non bis in idem”;
- cererea să nu fie în mod vădit nefondată;
- cererea să nu fie abuzivă.
7) Reguli esenţiale din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
pe art.10.
„1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde
libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara
amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica
Statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui
regim de autorizare.
2. Executarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa
unor formalitati, conditii, restrîngeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri
necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau
siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a
moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de
informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii
judecatoresti.”
Principii Generale:
„Fiecaruia dupa merit”: voi incepe deci prezentarea subiectului cu un citat de-al
Curtii. Este vorba de un extras din hotarîrea Handyside (mentionata mai sus, §49):

23. „Rolul sau de supraveghere obliga Curtea sa acorde o atentie extrema principiilor
23
proprii unei „societati democratice”.
Realizînd aceasta, Curtea face trimitere direct la esenta CEDO, la originile sale: de a
pastra si a promova democratia, Statul de Drept, Pacea in Europa. Este vorba de un model de
societate dorit de fondatorii Consiliului Europei.
Cît priveste relatia intre democratie si Conventie, Curtea s-a pronuntat in hotarîrea sa
Partidul comunist unificat din Turcia si altii v. Turcia (hotarîrea din 30 ianuarie 1998,
Culegerea 1998-I, p. 21-22, § 45) dupa cum urmeaza: „Democratia reprezinta fara nici o
indoiala un element fundamental al “ordinii publice europene” (...).
Aceasta reiese mai intîi din preambulul la Conventie, care stabileste o legatura foarte
clara intre Conventie si democratie, declarînd ca apararea si dezvoltarea drepturilor omului si
a libertatilor fundamentale se sprijina pe un regim politic cu adevarat democratic, si pe o
conceptie comuna si un comun respect al drepturilor omului (...). Acelasi preambul enunta
apoi ca Statele europene au in comun patrimoniul de idealuri si traditii politice, de respect al
libertatii si de preeminenta a dreptului. Curtea a vazut in acest patrimoniu comun valorile care
decurg de aici in conformitate cu Conventia (...); in mai multe reprize, ea a mentionat ca
acesta este destinat apararii si promovarii idealurilor si valorilor unei societati democratice.
In afara de aceasta articolele 8, 9 10 si 11 din Conventie invita sa apreciem amestecul
in exercitarea drepturilor pe care ele le prevad cînd este “necesar intr-o societate
democratica”. Unica forma de necesitate capabila sa justifice un amestec in unul din aceste
drepturi este cel care poate fi reclamat de “societatea democratica”. Democratia este astfel
considerata ca unicul model de politica prevazut de Conventie si de aici, unicul care poate fi
compatibil cu ea.„
Pentru a reveni la cazul Handyside, Curtea prin urmare face urmatoarea legatura
precizînd ca: „Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esentiale ale unei
asemenea societati, una din conditiile primordiale ale progresului ei si a evoluarii fiecarui
individ.”
Prin urmare, Curtea estimeaza ca aceasta libertate de exprimare este valoroasa nu
numai pentru: „informatiile” sau „ideile” acceptate cu favoare sau considerate ca inofensive
sau indiferente; dar de asemenea si pentru cele care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza; astfel
le doreste pluralismul, toleranta si spiritul de transparenta fara de care nu exista „societatea
democratica” (Handyside mentionat mai sus, p.23, §49; Sunday Times mentionat mai sus, pp.
40-41, §65; Lingens mentionata mai sus, p.26, §41; Oberschlick v. Austria din 23 mai 1991,
seria A nr. 204, p. 25, §57; Castells mentionata mai sus, p. 22, §42; Jersild v. Danemarca din

24. 23 septembrie 1994, seria A nr.298, p.26, §37; Piermont v. Franta din 27 aprilie 1995, seria A
nr.314, p. 26, §76; Vogt v. Germania din 26 septembrie 1995, seria A nr.323, p.25, §52; De
Haes et Gijsels v. Belgia din 24 februarie 1997, Culegerea 1997-I, p.236; Fressoy si Roire
mentionata mai sus). Evident, aceste afirmatii sunt facute sub rezerva paragrafului 2 al
articolului 10.
Dar, ar trebui sa se insiste asupra faptului ca aceste idei de pluralism, toleranta si spirit
de transparenta ar trebui sa fie impuse la momentul judecarii. De altfel, astfel de principii
democratice sunt generale si valoreaza de asemenea si pentru alte drepturi asigurate de
CEDO, cum ar fi dreptul la libertatea de gîndire, de religie, de asociere, de intrunire...
De aici decurge ca orice „formalitate”, „conditie”, „restrictie” sau „sanctiune” impusa
in materia de drept este proportionala cu scopul legitim urmarit. Pe de alta parte, oricine isi
exercita libertatea de exprimare isi asuma „indatoriri si responsabilitati” a caror extindere
depinde de situatie si de procedeul tehnic utilizat. Curtea nu ar putea face abstractie de
„indatoririle” si „responsabilitatile” celui interesat.
In exercitarea dreptului sau de control, Curtea trebuie sa examineze ingerinta in
lumina cazului in intregime, inclusiv valoarea remarcilor reprosate reclamantului si contextul
in care ele au fost facute. Controlul sau s-ar dovedi a fi in general iluzoriu daca ea ar examina
aceste decizii separat; ea trebuie sa le prevada in lumina cazului in intregime, inclusiv
publicatia despre care este vorba si argumentele si mijloacele de proba invocate de reclamant
in sistemul juridic intern apoi pe plan international.
Dar sa revenim la paragraful 2 al articolului 10, deoarece el fixeaza cazul restrictiilor
la drepturile garantate de primul alineat al paragrafului. Curtea va incepe prin verificarea
existentei unei „ingerinte”, ceea ce impune in general putine probleme (vezi, pentru un
exemplu de contestare: hotarîrea Roemen si Schmit v. Luxembourg din 25 februarie 2003).
De fapt, o ingerinta in drepturile garantate de articolul 10, odata ce existența sa este
24
vadita, nu va fi admisa decît daca:
1. era „prevazuta de lege”;
2. urmarea un „scop legitim”;
3. era „necesara intr-o societate democratica” pentru a atinge acest scop.
Cît priveste primul punct, cu alte cuvinte o ingerinta „prevazuta de lege”, ar trebui de
precizat ca pentru Curte cuvîntul „lege” contine in acelasi timp dreptul scris si dreptul nescris.
Ea nu atribuie aici o importanta faptului ca legea este o creatie jurisprudentiala sau legislativa.
In caz contrar s-ar merge vadit impotriva intentiei autorilor Conventiei (Sunday Times nr. 1,
26 aprilie 1979, seria A nr. 30, §47).

25. Curtea a verificat „calitatea” sa: legea trebuie sa fie in același timp „accesibila”, dar
de asemenea „previzibila”. Cu alte cuvinte, cetatenii trebuie sa-si poata regla conduita in
lumina unei legi in mod suficient clare si precise.
Ingerința trebuie să urmarească un „scop legitim”, altfel spus: „securitatea nationala,
integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea crimei, protectia
sanatatii sau moralei, protectia reputatiei sau drepturilor altuia, pentru a impiedica divulgarea
informatiilor confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii
judecatoresti”.
Aceasta lista poate parea sa fie impresionanta, atît prin numarul de cazuri prevazute
cît si prin generalitatea lor, dar noi vom vedea ca controlul exercitat de Curte ii atribuie un
mare temperament. Pe de alta parte, veți nota ca aceasta lista nu contine nici o nota
economica, spre deosebire de articolul 8. Noi vom avea posibilitatea sa observam aceasta pe
parcursul etapei cazurilor practice.
In fine, Curtea poate foarte bine sa retina mai multe scopuri legitime pentru un caz.
Ramîne punctul 3, sau etapa a 3 in controlul european exercitat de Curte: verificarea
25
daca ingerinta era „necesara intr-o societate democratica”.
Acest control european se refera in acelasi timp la finalitatea masurii litigioase si
„necesitatea” ei. El influenteaza atît legea de baza cît si decizia care o aplica, chiar daca ea
emana de la o jurisdictie independenta.
Adjectivul „necesara”, in sensul articolului 10 §2, implica existenta unei „necesitati
sociale imperioase”. Curtea a precizat ca daca adjectivul „necesar”, in sensul articolului 10
§2, nu este sinonim cu „indispensabil”, cu atît mai mult el nu are supletea a astfel de termeni
cum ar fi „admisibil”, „normal”, „util”, „rezonabil” sau „oportun”.
Circumstantele din jurul faptelor, spre exemplu dificultatile legate de lupta impotriva
terorismului, sunt deci luate in consideratie de Curte (Irlanda mentionat mai sus, pp. 9 si
urmat., §§ 11 si urmat.; Aksov mentionata mai sus, pp. 2281 si 2284, §§ 70 si 84, Zana v.
Turcia din 25 noiembrie 1997, Culegerea 1997-VII, p. 2549, §§ 59-60; Partidul comunist
unificat din Turcia si altii mentionata mai sus, p. 27, § 59).
Un alt exemplu, autoritatile ar trebui sa poata dovedi recurgerea la calea penala, in
timp ce aveau la dispozitie alte cai (Lehideux si Isorni v. Franta din 23 septembrie 1998,
Culegerea 1998-VII: mijloace de interventie si de respingere, in special pe caile civile).
Presa joaca un rol eminent in societatea democratica: daca ea nu trebuie sa
depaseasca anumite limite, tinînd in special la protectia reputatiei si la drepturile altuia
precum si la necesitatea de a impiedica divulgarea informatiilor confidentiale, ei totusi ii

26. revine sa comunice, respectînd indatoririle si responsabilitatile sale, informatii si idei asupra
tuturor problemelor de interes general (De Haes si Gijsels mentionat mai sus, pp. 233-234, §
37). Presa este chemata sa joace rolul sau indispensabil de „cîine de garda” /vezi, in special,
hotarîrile Goodwin v. Regatul Unit din 27 martie 1996, Culegerea 1996-II si Bladet Tromso si
Stensaas v. Norvegia din 20 mai 1999 [GC], CEDO 1999-III).
Libertatea jurnalistica contine si recurgerea posibila la o anumita doza de exagerare,
de polemica, chiar si de provocare (hotarîrile Preger si Oberschlick v. Austria din 26 aprilie
1995, seria A nr. 313, p. 19, §8; De Haes si Gijsels mentionata mai sus, p. 236, §46).
Cît priveste tonul polemic chiar agresiv al jurnalistilor – ceea ce Curtea nu va aproba
–, s-ar cuveni sa reamintim ca, in afara de esenta ideilor si informatiilor exprimate, articolul
10 de asemenea protejeaza si modul lor de exprimare (hotarîrile Oberschlick, mentionata mai
sus, p.25, §57; Jersild mentionata mai sus, p.23, §31).
Intr-un mod general, in materie de presa, puterea nationala de apreciere se confrunta
cu interesul societatii democratice de a asigura si a mentine libertatea presei. La fel, s-ar
cuveni sa acordam o mare pondere acestui interes cînd este vorba de a determina, dupa cum o
cere paragraful 2 al articolului 10, daca restrictia era proportionala cu scopul legitim urmarit
(hotarîrile Goodwin mentionata mai sus, pp. 500-501, §40; Worm v. Austria din 29 august
1997, Culegerea 1997-V, p.1551, §47; Fressoz si Roire, mentionata mai sus).
Dar presa nu reprezinta o citadela izolata. Astfel, la functia presei care consta in
difuzarea informatiilor si ideilor asupra problemelor de interes public, se alatura dreptul, pen-tru
public, de a le primi (Oberschlick mentionata mai sus, pp.25-26, §58; Observer si
Guardian v. Regatul Unit din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 216, p.30, §59; Thorgeir Thor-geirson
mentionata mai sus, p.27, §63; Jersild mentionata mai sus, p.23, §31; De Haes si
26
Gijsels mentionata mai sus, p.234, §39, Fressoz si Roire, mentionat mai sus).
Cu certitudine, cineva, inclusiv jurnalistul, care isi exercita libertatea de exprimare isi
asuma „indatoriri si responsabilitati” a caror extindere depinde de situatia lui si de procedeul
tehnic utilizat (mutatis mutandis, Handyside precitat, p.23, §49; Fressoz si Poire, mentionat
mai sus). Recunoscînd in totalitate rolul esential care revine presei intr-o societate
democratica, Curtea subliniaza ca jurnalistii nu ar fi in principiu separati prin protectia pe care
le-o ofera articolul 10 de datoria lor de a respecta legile penale de drept comun (Fressoz si
Roire, mentionata mai sus).
Articolul 10, prin esenta sa, lasa jurnalistilor grija de a decide daca este necesar sau nu
de a reproduce suportul informatiilor lor pentru a le asigura credibilitatea. El apara dreptul
jurnalistilor de a comunica informatii asupra problemelor de interes general atîta timp cît ei se

27. exprima cu buna credinta, in baza faptelor exacte si furnizeaza informatii „fiabile si precise”
respectînd etica jurnalistica (Goodwin, mentionata mai sus, p.500, §39; Schwabe v. Austria
din 28 august 1992, seria A nr.242-B, p.34, §34, si, pentru o aplicare in sens contrar, Prager si
Oberschlick, mentionat mai sus, p.18, §37; Fressoz si Roire, mentionata mai sus; Colombani
si altii versus Franta din 25 iunie 2002, CEDO 2002-V).
Libertatea de exprimare a unui jurnalist care, lucrînd in cadrul functiunilor sale,
facuse caz de probleme de interes general, constituie un domeniu in care – conform jurispru-dentei
constante – restrictiile apeleaza la o interpretare stricta.
Cazul Thoma serveste, in aceasta privinta, ca exemplu (Cazul Thoma v. Luxembourg,
hotarîrea din 29/03/2001, §64). Reclamantul jurnalist, a fost condamnat pentru ca nu a
respectat obligatia sa de a informa loial publicul atunci cînd, in cadrul unei emisiuni
radiofonice, el a citat un articol de presa a unui confrate care afirmase ca unii functionari
publici ar fi „coruptibili”. Conform instantelor judecatoresti interne, reclamantul nu s-a
indepartat suficient de aceste afirmatii, prin faptul ca el si-a atribuit reprosul care se continea
in articol.
In concluzie, si inainte de a incepe dezbaterile, de a raspunde la intrebarile
dumneavoastra si de a examina cazul practic, sa precizam ca libertatea presei furnizeaza
opiniei publice unul din cele mai bune mijloace de a cunoaste si a judeca despre ideile si
atitudinile conducatorilor. Or, pentru a reveni la cuvintele mele introductive, libertatea
dezbaterii politice este esenta notiunii de societate democratica care domina Conventia in
intregime (Lingens mentionata mai sus, p.26, §42; Oberschlick mentionata mai sus, pp.25-26.
8) Legea privind contracararea activităţii extremiste.
Una dintre legile care stîrneste o ingrijorare deosebita din partea societatii civile si
mass-media este Legea privind contracararea activitatii extremiste1, adoptata de Parlamentul
R. Moldova la 21 februarie 2003 si publicata la 28 martie 2003. De altfel, revolta societatii
civile si a mass-media s-a facut auzita imediat ce s-a raspîndit informatia privind
eventualitatea puternica a adoptarii acestei legi. Totusi nici declaratiile opozitiei parlamentare
si nici reactiile promte ale unor organizatii neguvernamentale din sectorul media nu au parut
sa aiba macar o infima influenta asupra procesului legislativ, or aceasta lege s-a adoptat intr-un
ritm extrem de rapid. In acelasi timp, trebuie sa recunoastem ca, formal, aceasta a fost
supusa discutiilor publice, or proiectul a suferit procedura democratica a publicarii2 inainte de
adoptare, fenomen pe care-l atestam extrem de rar in Moldova. De altfel, istoria aparitiei
acestei legi in R. Moldova este foarte asemanatoare cu istoria aparitiei unei legi similare in
27

28. Rusia: mai exact legea moldoveneasca o copiaza pe cea rusa atît sub aspectul continutului, cît
si a modului de adoptare. Astfel legea moldoveneasca are aceeasi denumire ca si cea rusa,
practic acelasi continut si, la fel ca si cea rusa, reprezinta o initiativa a Presedintelui tarii si a
fost elaborata si adoptata in mare graba, ambele legi suferind critici din cauza caracterului lor
antidemocratic. Este adevarat, legi care sanctioneaza “activitatea extremista” se discuta sau
chiar au fost adoptate si in alte tari, dar ceea ce remarcam intr-un mod deosebit in legea
moldoveneasca si rusa este accentul care se pune asupra mass-media ca potential subiect care
desfasoara “activitate extremista”, o multime de prevederi care ii sunt special consacrate, or
legea ar fi putut fi la fel de simplu si mult mai generala, utilizînd formula standard “orice
persoana”.Astfel Legea porneste de la definirea principalelor notiuni si conturarea principiilor
si directiilor principale in contracararea activitatii extremiste si continua cu raspunderea
asociatiei obstesti sau religioase ori a unei alte organizatii pentru desfasurarea activitatii
extremiste (art. 6), raspunderea mijlocului de informare in masa (art. 7), prevederi privind
inadmisibilitatea utilizarii retelelor de telecomunicatii de utilitate publica pentru desfasurarea
activitatii extremiste (art. 8), contracararea difuzarii materialelor cu caracter extremist (art. 9)
si referitoare la tinerea registrului materialelor cu caracter extremist (art. 10), raspunderea
persoanei cu functie de raspundere pentru desfasurarea activitatii extremiste (art. 11),
raspunderea cetatenilor Republicii Moldova, a cetatenilor straini si a apatrizilor (art. 12) si,
spre final, in afara de unele prevederi tipice, inadmisibilitatea desfasurarii activitatii
extremiste in cadrul intrunirilor (art. 13).
Obiective de referinţă
– să definească noţiunile libertatea de exprimare, activitate extremistă ;
– să identifice principalele principii în contracararea activității extremiste;
– să stabilească criteriile de admisibilitate a cererilor la CEDO ;
– să prezică evoluţia pe termen scurt, mediu şi lung a concepției legislative a
28
dreptului de liberă exprimare.
Bibliografie:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U. la 10 decembrie 1948..
2. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale din
16.12.1966 internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
3. Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

29. 29
fundamentale;
4. Codul civil,
5. Legii presei nr. 243-XIII din 26.10.1994
6. Legii cu privire la libertatea de exprimare nr. 64 din 23.04.2010,
7. Legea privind contracararea activităţii extremiste 28 martie 2003
8. Hotărîrea Plenul Curţii Supreme de Justiţie al Republicii Moldova din
24.12.2012 “Cu privire la practica aplicării de către instanţele de judecată a unor prevederi ale
Legii cu privire la libertatea de exprimare”.

30. 30
TEMA 3. Problematica defăimării persoanei în Republica Moldova
1) Obligaţia jurnalistului de a verifica veridicitatea informaţiei răspândite.
Responsabilitatea în cazul răspândirii informaţiei neveridice.
2) Lezarea onoarei şi demnităţii: noţiuni fundamentale. Premisele apărării
onoarei şi demnităţii prin mijloace civile.
3) Procedura apărării onoarei şi demnităţii prin mijloace civile.
4) Problematica reparării prejudiciului în cazul lezării onoareişi demnităţii.
5) Dreptul la rectificare si dreptul la replică: aspect teoretic şi aspect
normativ-juridic.
6) Noţiuni privind apărarea onoarei şi demnităţii prin mijloace penale şi
administrative. Deosebiri între apărarea prin mijloace juridico-penale şi apărarea prin
mijloace juridico-civile a onoarei şi demnităţii.
7) Problematica defăimării în legislaţia altor state.
1. Obligaţia jurnalistului de a verifica veridicitatea informaţiei răspândite.
Responsabilitatea în cazul răspândirii informaţiei neveridice.
Conform art.32 al Constitutiei R.M. oricarui cetatean ii este garantata libertatea
gindirii, a opiniei, precum si libertatea exprimarii in public prin cuvint, imagine sau prin alt
mijloc posibil. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a
comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice. Libertatea exprimarii nu
poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie.
Totodata, la solutionarea cauzelor e necesar de a tine cont de faptul ca in aspectul
art.10 al CEDO si Constitutiei R.M. exercitarea acestor libertati poate fi supusa unor
formalitati, conditii, restringeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri
necesare intr-o societate democratica pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau
siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a
moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora pentru a impiedica divulgarea de
informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.
Sint interzise si pedepsite prin lege contestarea si defaimarea statului si a poporului,
indemnul la razboi la agresiune, la ura nationala, rasiala sau religioasa, incitarea la

31. discriminare, la separatism teritorial, la violenta publica, precum si alte manifestari ce
atenteaza la regimul constitutional.
Prin notiunea „restrictie prevazuta de lege“ se intelege ca orice restringere a libertatii
de exprimare sau a dreptului la informatie trebuie sa fie expres prevazuta de Constitutie si de
alte legi. Insasi legea trebuie sa fie accesibila, sa nu contina ambiguitati, sa fie reflectata intr-un
domeniu clar delimitat si cu precizie, astfel incit sa ofere persoanelor posibilitatea de a
prevedea daca o anumita actiune a lor este ilegala. Prin sintagma „necesara intr-o societate
democratica“ urmeaza sa se inteleaga ca in fiecare caz este necesar de a stabili daca o anumita
restrictie este sau nu, proportionala cu scopul legitim urmarit“, concomitent nepierzind din
vedere importanta libertatii de exprimare intr-o societate democratica. Aceasta
proportionalitate implica punerea in balanta pentru testare pe de o parte a interesului public
protejat si pe de o parte dreptul la libera expunere intr-o societate democratica. Restrictia
trebuie sa urmareasca unul sau mai multe scopuri prevazute in alin.2 art.10 CEDO si alin.2
art.32 al Constitutiei R.M.
REZOLUTIA 1003 (1993) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei privind
etica jurnalismului considera urmatoarele principii de etica a jurnalismului si este de parerea
ca acestea trebuie aplicate in domeniul respectiv in Europa.
Stiri si opinii
1. Suplimentar la drepturile si obligatiile juridice stabilite de catre normele juridice
respective, presa mai are o responsabilitate etica fata de cetateni si societate, care trebuie
accentuata la momentul actual, cand informarea si comunicarea joaca un rol major in
formarea atitudinii personale a cetatenilor si dezvoltarea societatii si a vietii democratice.
2. Profesia de jurnalist include drepturi si obligatii, libertati si responsabilitati.
3. Principiul de baza al eticii jurnalismului este diferentierea dintre noutati si opinii, astfel
incat acestea sa nu fie confundate. Noutatea este o informatie referitor la fapte si date, in timp
ce opiniile includ ganduri, idei sau pareri ale agentiilor de presa, editorilor si jurnalistilor.
4. Difuzarea stirilor trebuie sa fie bazata pe adevar, asigurata prin mijloace adecvate de
verificare si demonstrare si pe impartialitate in prezentare, descriere si narare. Barfele nu
trebuie confundate cu noutatile. Titlul si sumarul stirilor trebuie sa reflecte esenta
evenimentelor si datelor prezentate cat mai precis.
5. Exprimarea opiniilor poate include ganduri sau comentarii asupra unor idei sau
remarci generale privind stirile despre evenimentele actuale. Chiar daca opiniile sunt
intotdeauna subiective si nu pot servi ca criteriu pentru veridicitate, trebuie sa ne asiguram ca
opiniile sunt exprimate onest si etic.
31

32. 6. Opiniile sub forma de comentarii asupra evenimentelor sau actiunilor privind
persoanele fizice sau institutiile nu trebuie sa respinga sau sa defaimeze realitatea faptelor si
datelor.
7. Functia presei este una de "mediere", oferind un serviciu de informare, iar drepturile
32
acesteia legate de libertatea informatiei depinde de destinatarii acesteia, cetatenii.
8. Informatia este un drept fundamental care a fost pus in evidenta de dreptul cutumiar
al Comisiei Europene si a Tribunalului Drepturilor Umane legat de Articolul 10 al Conventiei
Europene privind Drepturile Umane si recunoscut in Articolul 9 al Conventiei Europene
privind Televiziunea Transfrontiera, precum si de toate constitutiile democratice. Detinatorul
dreptului este cetateanul, care mai are si dreptul de a cere ca informatia oferita de jurnalisti sa
fie veridica in cazul stirilor si onesta in cazul opiniilor, fara interventii din exterior atat din
partea autoritatilor publice, cat si a sectorului privat.
9. Autoritatile publice nu trebuie sa se considere proprietari ai informatiei.
Reprezentarea acestor autoritati ofera baza juridica pentru eforturile de garantare si extindere
a pluralismului in mass-media si asigurarea crearii conditiilor necesare pentru libertatea de
exprimare si dreptul la informare si preintampinarea cenzurii. Mai mult decat atat, Comitetul
Ministrilor este constient de acest fapt, dovada fiind Declaratia de Libertate a Cuvantului si a
Informatiei adoptata la 29 aprilie 1982.
10. In ceea ce priveste jurnalismul, este necesar de a lua in consideratie ca acesta se
bazeaza pe mass-media, care este parte a structurii corporative in cadrul careia este necesar de
a face deosebire intre editori, proprietari si jurnalisti. In acest context, in afara de asigurarea
libertatii cuvantului a mijloacelor de informare este necesara si protejarea libertatii in cadrul
mijloacelor de informare.
11. Agentiile de presa trebuie sa se considere agentii socio-economici specializati, ai
caror obiective antreprenoriale trebuie sa fie limitate de conditiile oferirii accesului la un drept
fundamental.
12. Agentiile de presa trebuie sa ofere transparenta in ceea ce priveste proprietatea si
managementul mijloacelor de informare, incurajand cetatenii sa stabileasca clar identitatea
proprietarilor si profunzimea interesului economic al acestora in mijloacele de informare in
masa.
13. In cadrul agentiilor de presa trebuie sa existe o relatie de cooperare intre editori si
jurnalisti, luand in consideratie ca respectarea legitima a orientarilor ideologice ale editorilor
si jurnalistilor este limitata de cerintele absolute fata de veridicitatea informatiei si fata de

33. opiniile etice. Acest lucru este esential in cazul respectarii dreptului fundamental la informatie
al cetatenilor.
14. Aceste cerinte necesita intensificarea protectiei libertatii cuvantului jurnalistilor
deoarece in ultimul caz acestia trebuie sa actioneze ca ultima sursa de informare. In acest sens
este necesar de a extinde si clarifica natura clauzei constiinciozitatii si a secretului profesional
vis-a-vis de sursele confidentiale, armonizand prevederile nationale respective, astfel incat
acestea sa poata fi implementate in contextul mai larg al Europei democratice.
15. Nici editorii si proprietarii, nici jurnalistii nu trebuie sa se considere ca sunt
proprietari ai stirilor. Agentiile de presa nu trebuie sa trateze informatia ca marfa, ci ca drept
fundamental al cetateanului. In acest sens, mijloacele de informare in masa nu trebuie sa
speculeze cu calitatea si esenta stirilor sau a opiniilor in scopul maririi audientei pentru a spori
venitul din publicitate.
16. Pentru a fi sigur de etica informatiei, publicul tinta al acesteia trebuie considerat ca
33
indivizi si nu ca multime.
2. Lezarea onoarei şi demnităţii: noţiuni fundamentale. Premisele apărării
onoarei şi demnităţii prin mijloace civile.
Avand rolul de a apara personalitatea, normele ce protejeaza onoarea și demnitatea
sunt de o necesitate stringenta in contextul "religiei secolului XX", care declara ca omul este
valoarea fundamentala a societatii. Desi nu exista dubii asupra necesitatii de a reglementa prin
lege aceste relatii sociale, insusi modul cum trebuie reglementata și respectiv aparată, onoarea
si demnitatea persoanei este izvorul a numeroase dezbateri. Discutiile se amplifica odata cu
dezvoltarea progresiva a mijloacelor de informare in masa si cresterea semnificativa a
impactului acestora asupra opiniei publice. Pentru a nu afecta transparenta si controlul social
al activitatii autoritatii, in unele cazuri se cere o protectie redusa a onoarei si demnitatii unor
categorii de persoane.
Apararea onoarei si demnitatii persoanei contra raspandirii informatiilor cu caracter
defaimator si care nu corespund realitatii se realizeaza in R. Moldova destul de eficient prin
intermediul art. 7 si 71 din Codul civil (in continuare C.C.). Art. 7 stipuleaza: "(1)Orice
persoana fizica sau juridica este in drept sa ceara prin judecata dezmintirea informatiilor care
lezeaza onoarea si demnitatea ei, daca cel care a raspandit asemenea informatii nu dovedeste
ca ele corespund realitatii. (2) In cazul in care asemenea informatii au fost raspandite prin

34. intermediul unui mijloc de informare in masa, instanta de judecata obliga redactia acestuia sa
publice, in termen de 15 zile de la data intrarii in vigoare a hotararii instantei de judecata, o
dezmintire la aceeasi rubrica, pe aceeasi pagina, in acelasi program sau ciclu de emisiuni.(3)
In cazul in care astfel de informatii sunt expuse intr-un document emis de o institutie, instanta
de judecata obliga institutia respectiva sa inlocuiasca acest document".
Conditiile (care necesita a fi intrunite cumulativ) pentru ca o persoana sa aiba sansa sa-i
34
fie satisfacuta o actiune intentata pe baza art. 7 C.C. sunt:
1. Sa fie difuzate anumite informatii
2. Informatiile raspandite sa lezeze onoarea si demnitatea persoanei
3. Informatiile raspandite sa nu corespunda realitatii
In legislatie nu este definita notiunea de "informatii care lezeaza onoarea si
demnitatea", asa cum nu este definita nici notiunea de "onoare" si "demnitate". Totusi in
doctrina de drept civil predomina definirea "onoarei" ca o apreciere pozitiva a personalitatii
din partea societatii, iar a "demnitatii", ca autoaprecierea pozitiva a personalitatii. In ceea ce
priveste informatiile care cad sub incidenta art. 7 C.C., fiind considerate "lezante" sau,
conform formulei anterior utilizate de legislatie, "ponegritoare", acestea sunt, conform
interpretarilor predominante in doctrina juridica, informatiile care releva nerespectarea de
catre persoana a legilor sau a principiilor morale ale societatii. In opinia noastra, principiile
morale nu sunt ceva cu adevarat obiectiv si pot fi percepute in mod diferit de diferiti oameni.
Ele ne permit sa delimitam o categorie de informatii incontestabil defaimatoare, dar o mare
parte raman sub marja discutabilului. Astfel subiectivismul este un pericol ce ameninta
solutionarea echitabila a litigiilor privind apararea onoarei si demnitatii.
In Hotararea Plenului Curtii Supreme de Justitie "Cu privire la aplicarea legislatiei
despre apararea onoarei, demnitatii, reputatiei profesionale ale cetatenilor si organizatiilor"
este specificat: "concluzia despre faptul ca informatiile sunt ponegritoare instanta
judecatoreasca o face dupa examinarea circumstantelor cauzei in sedinta judiciara. Refuzul de
a primi cererea de chemare in judecata din motivul lipsei faptului de lezare a onoarei si
demnitatii fara o asemenea judecare nu se admite" (pct. 16, alin 3), indicatie rezultand din
formularea alin.1 art. 7 C.C., care impune prezumtia ca informatiile raspandite lezeaza
onoarea si demnitatea persoanei fizice sau juridice. Pe de alta parte, aceasta regula isi gaseste
justificarea si prin faptul ca unele informatii pot fi atat defaimatoare, cat si lipsite de acest
semn, in dependenta de modul de percepere, de aprecierea subiectiva, de aprecierea unei
persoane concrete intr-o situatie concreta, si mai ales in dependenta de context.

35. Insa chiar si daca informatia e defaimatoare, Legea Presei in art. 27 prevede doua
cazuri de exonerare de raspundere a fondatorilor, redactorilor, jurnalistilor, autorilor in
cazurile cand acestia difuzeaza informatie neveridica: "daca informatia: a)este cuprinsa in
documentele si comunicatele oficiale ale autoritatilor publice; b)reproduce textual discursurile
publice sau rezumatul lor adecvat."
In doctrina si in jurisprudenta art. 7 este interpretat ca fiind aplicabil doar in cazurile
cand informatiile lezante se refera la persoane concrete sau identificabile, si nu la un grup care
este determinat doar prin anumite trasaturi generale. Pentru a vorbi despre o "persoana
concreta" nu este necesar ca acesteia sa i se spuna pe nume, e suficient ca ea sa poata fi
identificata fara gres, pornind de la contextul comunicarii. In ordinea art. 7 C.C. nu se pot
intenta procese pentru apararea onoarei si demnitatii poporului, judetului si populatiei sale,
grupului religios sau social. Daca, de exemplu, se face o afirmatie neplacuta despre femei, nu
poate orice femeie sa intenteze proces, sa obtina dezmintirea acestor informatii in privinta sa
si sa primeasca compensatie pentru prejudiciul moral cauzat. Argumentand ca ponegritoare
pot fi considerate numai informatiile care lezeaza onoarea si demnitatea unei persoane
concrete.
Informatiile raspandite trebuie sa nu corespunda realitatii. Informațiile care nu lezeaza
onoarea si demnitatea, desi nu corespund realitatii, nu pot fi dezmintite in ordinea prevazuta
de art. 7 si 71 C.C. Consideram binevenita renuntarea la redactia anterioara3 a art. 7 C.C.,
cand pentru a surveni raspunderea conform art. 7 si 71 C.C. era suficient ca informatia sa nu
corespunda realitatii, fara a se cere ca ea sa mai fie si defaimatoare. Redactia anterioara a fost
inoportuna si pentru ca denumirea articolului (apararea onoarei si demnitatii) era doar partial
relevanta pentru continutul articolului.
Atunci cand se decide daca informatiile defaimatoare corespund realitatii, trebuie sa se
ia in consideratie esenta informatiilor si nu unele elemente particulare. Astfel daca despre
cineva se spune ca si-a batut membrii familiei, dar in realitate el nu i-a batut pe ei, ci pe
vecini, atunci esenta cazului nu se va schimba, caci actiunile sale in ambele cazuri vor fi
condamnate de societate.
Sa mai mentionam ca atunci cand informatia raspandita corespunde realitatii, dar
lezeaza interesele cuiva, ar trebui sa survina dreptul la replica sau rectificare. Spre deosebire
de dezmintire care se va face doar cand informatiile nu corespund realitatii si lezeaza onoarea
si demnitatea, dreptul la replica apare si in prezenta unui singur semn: fie ca informatiile nu
corespund realitatii, fie ca ele lezeaza un drept sau interes. In opinia noastra, in Codul Civil
(sau eventual in legile ce reglementeaza nemijlocit activitatea mijloacelor de informare in
35

36. masa) trebuie prevazuta acordarea, cu titlu obligatoriu, a dreptului la replica sau rectificare in
urmatoarele cazuri:
1)informatia faptica nu corespunde realitatii;
2)informatia faptica corespunde realitatii, insa opiniile expuse pe baza faptelor lezeaza
36
interesele cuiva;
3)judecatile de valoare expuse lezeaza interesele persoanei.
Deocamdata in legislatia R. Moldova dreptul la replica este prevazut doar in art. 40 al
Legii audiovizualului. Astfel acesta dispune: "(2) Persoana care se considera lezata intr-un
drept sau intr-un interes legitim, moral sau material, printr-o comunicatie audiovizuala are
dreptul sa ceara, conform legislatiei, despagubirile respective, rectificarea corespunzatoare
sau sa se foloseasca de dreptul la replica.(3) Rectificarea si replica vor fi difuzate in aceleasi
conditii in care dreptul sau interesul i-au fost lezate si nu vor fi comentate." Intru executarea
art. 40 al Legii Audiovizualului, Consiliul Coordonator al Audiovizualului, in baza art. 37
(alin. 1) al Legii, care ii acorda o anumita putere normativa, a adoptat "Norme obligatorii
pentru acordarea si programarea dreptului la replica in cadrul programelor audiovizuale"4 ,
reglementand detaliat problematica acordarii dreptului la replica si a rectificarii in institutiile
audiovizuale. Din pacate, Legea presei si Codul Civil nu au prevederi similare, totusi Codul
Civil stimuleaza publicarea rectificarii, stipuland ca in acest caz paratul poate fi exonerat de
repararea prejudiciului moral sau suma respectiva poate fi micsorata.
Prin prisma jurisprudentei Curtii Europene5, daca expresia este calificata ca judecata
de valoare, atunci ea nu poate fi dezmintita in ordinea prevazuta de art. 7 C.C. (cu conditia ca
judecata de valoare este bazata pe fapte expuse corect).
Din legislatie reiese ca atunci cand sunt raspandite informatii ce contin informatii
negative despre persoana (antecedente penale, aflarea in spitalul de boli psihice, aplicarea
sanctiunilor administrative, concedierea pe motive dezonorante), dar care corespund realitatii,
chiar si daca acestea au creat suferinte enorme persoanei, raspandirea lor nu se va sanctiona
conform art. 7 si 71 C.C. Insa aceasta nu inseamna ca raspandirea acestei categorii de
informatii este permisa. Constitutia prin art. 28 garanteaza dreptul omului la respectul si
ocrotirea vietii private. Actele normative ale R. Moldova stabilesc la concret anumite
categorii de informatii "private", a caror raspandire se permite cu conditia indeplinirii
anumitor conditii (de exemplu acordul persoanei). In lipsa indeplinirii acestor conditii,
informatia data nu poate fi raspandita. In schimb raspandirea informatiilor ce tin de viata
privata si familiala intra sub incidenta art. 7 si 71 C.C., daca acestea lezeaza onoarea si
demnitatea si nu corespund realitatii.

37. Exista totusi anumite cazuri cand, prin interpretarea CEDO, Curtea Europeana a
Drepturilor Omului a admis incalcarea dreptului la viata privata cu scopul prevenirii faptelor
penale si apararii ordinii publice.
Un element specific al acestor categorii de actiuni este faptul ca, in conformitate cu
art. 86 CC, acestora nu li se aplica prescriptia. Un principiu al teoriei occidentale stipuleaza
ca: "(a) in afara cazurilor exceptionale, termenul maxim de introducere a unei actiuni intr-un
caz de defaimare nu trebuie sa depaseasca un an. (b) Instantele trebuie sa asigure desfasurarea
fiecarei etape a procedurii judiciare in cauzele de defaimare intr-un termen rezonabil, pentru a
limita impactul negativ al intarzierii asupra libertatii de exprimare. In acelasi timp, cauzele nu
trebuie sub nici o forma sa fie judecate atat de rapid incat sa nu permita paratilor sa-si
pregateasca apararea in mod adecvat."6 Consideram ca legislatorul, in contextul elaborarii
unui nou Cod Civil, ar trebui sa introduca termenul de prescriptie in actiunile privind apararea
onoarei si demnitatii, astfel incat actiunilor privind repararea prejudiciului (moral, material) sa
li se aplice termenul de prescriptie general aplicabil actiunilor cu caracter patrimonial, iar
actiunilor privind dezmintirea informatiilor defaimatoare, sa li se aplice un termen mai mare,
la a carui determinare sa se tina cont de urmatoarele elemente: termenul sa asigure apararea
onoarei si demnitatii persoanei pentru o perioada suficienta atat pentru ca persoana vatamata
sa se adreseze dupa aparare in instanta, cat si pentru ca paratul sa pastreze majoritatea
probelor pe care le-ar folosi in aparare. Imprescriptibilitatea face ca la un moment dat paratul
sa nu mai poata sa se apere, iar reclamantul sa poata abuza pe baza acestui fapt.
Sarcina probatiei in litigiile privind apararea onoarei si demnitatii este repartizata intre
parat si reclamant. Insa reclamantul dovedeste doar faptul ca informatiile s-au raspandit, pe
cand paratul trebuie sa dovedeasca ca informatiile raspandite de el corespund realitatii
(eventual el poate alege varianta de a dovedi ca informatiile nu lezeaza onoarea si demnitatea
reclamantului sau ca nu s-au raspandit in general). Desi nu este obligat, reclamantul este in
drept sa dovedeasca si faptul ca informatiile raspandite nu corespund realitatii. Daca insa
paratul vrea sa i se repare prejudiciul moral, el trebuie sa dovedeasca si faptul si caracterul
pricinuirii suferintelor morale.
La problema sarcinii probatiunii, de curand, in virtutea ratificarii Conventiei Europene
a Drepturilor Omului, a aparut o noua norma, stipuland ca existenta faptelor poate fi
demonstrata, in timp ce adevarul unor judecati de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit si
respectiv nici nu se poate cere dovedirea acestuia. Aceasta norma deocamdata nu este
introdusa in legislatia interna a R. Moldova, dar exista deja din partea Plenului Curtii
Supreme de Justitie o recomandare ca legislatia sa fie aplicata anume in acest mod.
37

38. Din partea mass-media a venit nu o data propunerea ca sarcina de a dovedi
corespunderea realitatii sa cada asupra reclamantului, argumentandu-se ca mijlocul de
informare actioneaza intru interesul public si de aceea ar trebui sa fie favorizat, iar pe de alta
parte pentru ca reclamantului ii este mult mai usor sa dovedeasca ca informatia nu corespunde
realitatii, decat paratului ca ea corespunde realitatii. Aceasta propunere deocamdata nu este
sustinuta pentru ca: 1) publicand anumite informatii, mijlocele de informare in masa intr-un
fel afirma ca informatia raspandita este veridica, respectiv ei si sunt obligati sa-i dovedeasca
veridicitatea; 2) aceasta ar pune reclamantul intr-o situatie foarte jenanta, or lui i s-a lezat
onoarea si demnitatea si tot el ar trebui sa dovedeasca ca, de exemplu, nu este bolnav psihic
etc. In plus exista pericolul maririi numarului de publicatii defaimatoare si necorespunzatoare
realitatii in mass-media.
In privinta sarcinii de a dovedi veridicitatea informatiei, in doctrina europeana s-a
elaborat un principiu care este partial introdus in legislatia noastra: "in toate cazurile, daca
afirmatia contestata se dovedeste a fi adevarata, piritul va fi absolvit de orice raspundere
civila.", nu este implementata insa a doua parte a principiului: "in cazurile care implica
afirmatii privind chestiuni de interes public, reclamantul trebuie sa dovedeasca ca afirmatiile
sau faptele imputate, considerate defaimatoare, sunt false". Legislatia noastra deocamdata nu
da nici un statut special afirmatiilor facute pe baza unor chestiuni de interes public. In opinia
noastra, sarcina probarii nu trebuie sa treaca complet asupra reclamantului, ci, eventual, doar
in cazurile cand informatia raspandita este de interes public sau sa se aplice si aici regula
generala ca fiecare parte sa dovedeasca imprejurarile pe care le invoca ca temei al pretentiilor
sale.
Art. 7 Cod Civil se aplica independent de faptul daca cel ce a raspandit informatia
avea intentia de a defaima o alta persoana fizica sau juridica sau el nu a urmarit un astfel de
scop, dar actiunile sale obiectiv au adus la aceasta.
Spre deosebire de legislatia R.Moldova, teoria si practica occidentala stabileste
anumite cazuri cand paratii vor fi exonerati de raspundere chiar daca au difuzat informatii
false : astfel, pentru a nu admite pedepse excesive la adresa presei libere si eficiente, s-a
elaborat principiul "publicarii rezonabile": Chiar atunci cand o afirmatie referitoare la o
chestiune de interes public a fost dovedita falsa, paratii ar trebui sa beneficieze de protectia
publicarii rezonabile. Aceasta forma de aparare poate fi folosita atunci cand se considera ca
este rezonabil in orice circumstante pentru o persoana in pozitia paratului sa difuzeze
materialul in modul si forma in care a facut-o. Pentru a decide daca difuzarea informatiei a
fost rezonabila in conditiile unui anumit caz, instanta trebuie sa ia in considerare importanta
38