pentru juristi in pregatire si nu numai

1. 1.1.Natura si dezvoltarea dreptului international
public, stabilirea surselor si principiilor generale.
Dealungul timpului, de la peşteră la computer, un rol
deosebit la jucat întotdeauna ideea de lege – ideea că ordinea
este necesară şi că haosul este dăunător unei existenţe oneste
drepte şi stabile. Orice societate, fie mică sau mare, puternică
sau slabă, şi-a creat un cadru de principii după care să poată să
se dezvolte. Ce este permis şi ce nu este permis,(acte
permisive, acte interzise),oamenii a început să se înţeleagă cit
este de importanta ordinea si legea.
Strudiul legii este in mare masura studiul istoriei. Istoria
sa inseamna eforturile de a impune constrangeri legale asupra
conflictelor armate prin negocieri intre puterile militare,
eforturi care nu au reusit sa se concretizeze intodeauna in
tratate;iar tratatele rezultate au fost adesea mai putin eficiente.
Cu toate acestea in timp, ele au produs, impreuna cu alte surse,
un corp de lege recunoscut, ca avand caracter obligatoriu si
eficient pentru parti.Putem spune deci ca; Legea este acel
element care obligă membrii unei comunităţi căreia îi
aparţin, la recunoaşterea unor valori şi standarde. Este
deopotrivă permisivă în oferirea posibilităţii indivizilor de a-şi
stabili propriile relaţii legale, cu drepturile şi obligaţiile ce
decurg din acestea, precum şi crearea unor contracte, şi
coercitivă, în pedepsirea acelora care îi încalcă prevederile.
In literatura de specialitate s-au dat numeroase definitii
acestui drept cuprinzind eementele sale esentiale(ansamblu de

2. normr juridice,relatiile dintre subiectele sale pe baza acordului
de vointa,respectarea normeleor in mod liber etc.),la modul
general insa putem definii dreptul international ca o;Lege
internationala care constă într-o serie de reguli care
direcţionează conduita umană şi reflectă, până la un punct,
ideile şi preocupările societăţii în îndeplinirea funcţiilor sale
in relatiile internationale.
Asta ar fi ceea ce numim drept internaţional, cu
importanta diferenţă că principalele subiecte de drept
internaţional sunt naţiunile-state, nu cetăţenii în mod
individual. Există multe diferenţe între legile unei ţări (dreptul
intern) şi legile care operează în afara, sau între state,
organizaţiile internaţionale şi în anumite cazuri, intre indivizi.
Dreptul internaţional în sine, este împărţit în; conflictul
de legi (sau dreptul internaţional privat cum este denumit
uneori) şi dreptul internaţional public (de obicei numit doar
drept internaţional)1
.
Dreptul internaţional public are ca obiect relaţiile
dintre state în toate formele sale, de la război la sateliţi şi
reglementează funcţiile mai multor instituţii internaţionale.
Numai relatiile dintre stubiectele dreptului international
public,in primul rind,dintre state, fac obiectul acestui
drept2
,(relatiile contractuale dintre un stat si o persoana juridica
sau fizica, nu cad sub incidenta dreptului international public).
Dreptul international public poate fi universal sau general,(caz
în care legile prevăzute obligă toate statele), sau regional, când
1
Termenul a fost folosit pentru prima data de catre J.Bentham:vezi
Introduction to the Principles of Morals and Legislation,1780.
2
Martian Niciu Drept International Public Editura Servosat 1997 p.6.

3. un grup de state legate geografic sau ideologic recunosc legile
speciale care le sunt aplicabile, de exemplu, practica azilului
diplomatic care s-a dezvoltat mai ales în America Latină3
.
1.1.1. Legea şi rolul fortei în comunitatea mondială
Un aspect important este cel al calităţii legi, a dreptului
internaţional in general. Fiecare parte a unei dispute
internaţionale necesita fără îndoială o justificare legală pentru
acţiunile respective iar în sistemul internaţional nu există o
instituţie independentă care să poată determina problematica şi
să dea o decizie finală.
Practic ar trebui sa avem neapărat un organ recunoscut
care să legifereze, să creeze legi, o ierarhie a curţilor cu
jurisdicţia obligatorie in masura sa rezolv disputele legate de
asemenea legi şi un sistem acceptat care să promulge aceste
legi. Fără corpuri legiuitoare judiciare şi executive nu se poate
vorbi despre o ordine legală4
. Dar, dreptul internaţional nu
intră în această categorie,el nu are corpuri legiuitoare.
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite cuprinzând delegaţi din
toate statele membre, funcţionează, dar rezoluţiile sale nu sunt
legal obligatorii, unele organe ale Naţiunilor Unite având
3
Regulile dreptului internaţional trebuie distinse de practici internaţionale
precum salutarea steagurilor navelor străine pe mare care sunt implementate
numai din respect şi nu sunt din punct de vedere legal obligatorii. La fel este
o greşeală a confunda dreptul internaţional cu moralitatea internaţională,
acest lucru trebuind evitat. Deşi acestea au puncte comune, prima disciplină
este legală şi in privinţa formei şi a conţinutului său, în timp ce conceptul de
moralitate internaţională este o ramură a eticii.
4
H.I.A.Hart,TheConcept of law,Oxford;1961.

4. scopuri precise. Nu există un sistem al curţilor. Curtea
Internaţională de Justiţie există la Haga5
, dar poate decide doar
în cazuri în care ambele părţi cad de acord, şi nu oferă
certitudinea că deciziile sale sunt acceptate. În sistemul
Naţiunilor Unite, sancţiunile pot fi impuse de Consiliul de
Securitate în cazuri de încălcare a păcii, ameninţare a păcii sau
un act de agresiune6
. Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite
care a intenţionat să aibă un rol în acest sens a fost efectiv
constrâns de dreptul de veto al celor cinci membri permanenţi
(SUA, URSS, acum Federaţia Rusă, China, Franţa şi Regatul
Unit). Nu există o instituţie, care să creeze reguli,sa le explice
sau să stabilească cine le încalcă şi să-i pedepsească pe aceştia.
1.1.2. Raportul dintre dreptul international public si
dreptul intern al statelor.
Comparind dreptul intern cu dreptul internaţional
remarcam prezumţia unei analogii între sistemul naţional şi
ordinea legală internaţională.
5
Vezi art.36 din Statutul Curtii International de Justitie.
6
Asemenea sancţiuni pot fi economice, de exemplu cele impuse în 1966
Rhodesiei sau militare, precum în războiul coreean în 1950, sau chiar
amândouă, ca în cazul Irakului în 1990. Acţiunile coercitive în cadrul
Naţiunilor Unite sunt rare din cauză că necesită coordonarea celor cinci
membri permanenţi ai Consiliului de Securitate iar pentru aceasta este
nevoie ca problema să nu fie privită de nici una din marile puteri ca
ameninţând vreunul din interesele vitale ale acestora.

5. Nu există un sistem uniform de sancţiuni în dreptul
internaţional în sensul în care există în dreptul intern dar sunt
circumstanţe în care folosirea forţei este privită ca fiind
justificată şi legală.
În afară de sancţiunile instituţionale, se mai pot
menţiona o serie de drepturi de a acţiona prin violenţă, acţiuni
cunoscute ca fiind de autoapărare. Statele pot folosi forţa în
autoapărare, dacă ele sunt obiectul agresiunii şi pot acţiona ca
răspuns la acţiunile ilegale ale altor state. În asemenea cazuri,
statele singure decid dacă să acţioneze şi dacă da, ce fel de
măsuri trebuie luate, neexistid un organism care să decidă
legalitatea măsurii,(în absenţa unei examinări din partea Curţii
Internaţionale de Justiţie), acceptabilă pentru ambele părţi.
A privi sancţiunile dreptului internaţional cu privire la
state ca “drepturi la autoapărare şi represalii” este o înţelegere
greşită a rolului sancţiunilor, într-un sistem, pentru că ele sunt
la dispoziţia statelor, nu sunt sistemul însuşi.
Din moment ce nu se poate descoperi natura dreptului
internaţional făcându-se referire la o definiţie a legii în privinţa
sancţiunilor, caracterul ordinii juridice internaţionale trebuie
examinat cu scopul de a se descoperi dacă statele se simt
obligate să se supună prevederilor dreptului internaţional
Doctrinarii urmaresc stabilirea locului dreptului
international public in ordinea juridica generala si a valorii sale
in raport cu dreptul intern al statelor,multe norme ale dreptului
international public au aplicare in dreptul intern,fie ca sunt
introduse in acel drept,fie ca statele au obligatia de a-si adapta
legislatia national la cerintele rezultate din Tratatele

6. internationale la care statul respectiv este parte sau uneori
reglementarile de drept intern ale statelor pot aduce efecte in
aparitia de norme ale dreoptului inernational public(Constitutia
Romaniei „Daca exista neconcordanta intre intre pactele si
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,la
care Romania este parte,si legile interne,au prioritate
reglementarile internationale-art.20,pct.2”).In art.11 al
Constitutiei se prevede:”Tratatele ratificate de catre
parlament,potrivit legii fac parte din dreptul intern”.In
cosecinta,prevederile acestor tratate devin obligatorii pe
teritoriul Romaniei pentru organele de stat si pentru cetatenii
sai,ca si penteru celelalte persoane aflate sub jurisdictia statului
roman.Unele acte internationale recunosc superioritatea
dreptului inernational public fata de dreptul intern al statelor
(cazul tratatelor comunitare)7
.
1.1.3. Sistemul internaţional
Sistemul internaţional are cateva atribute unice în
sensul relaţionarii între state, recunoscând anumite principii
comune şi anumite modalităţi de a funcţiona. În timp ce
structura legală a celor mai primitive societăţi este ierarhică iar
autoritatea este verticală, sistemul internaţional este orizontal,
fiind compus din peste 190 de state independente, toate egale
7
Conventia asupra dreptului tratatelor,din 1969,prevede ca un stat nu poate invoca dreptul sau
intern pentru neexecutarea unui tratat, la care este parte contractanta(art,27).

7. din punct de vedere legal (suverane) şi care nu recunosc nici o
autoritate ca fiind superioară lor. Legea este deasupra
indivizilor în dreptul intern, pe cind in dreptul internaţional
există numai în legătură cu relaţia dintre state. Indivizii nu
crează legea, acest lucru este realizat de instituţii specifice. În
dreptul internaţional, statele însele creează legea, căreia se
supun sau nu. Acest lucru, bineînţeles, are consecinţe serioase
referitor la sursele dreptului şi la importanţa promulgării legilor
acceptate.
Dreptul internaţional, este în primul rând formulat în
acordurile internaţionale care creează reguli obligatorii pentru
semnatari şi în regulile cutumiare care sunt de fapt practicile
statelor recunoscute de comunitate în mare parte ca fiind tipare
de conduită cărora trebuie să li se supună.
Totuşi, se poate argumenta că, din moment ce statele
însele semnează tratate şi se implică în acţiuni pe care le pot
sau nu privi ca fiind legal obligatorii, dreptul internaţional ar fi
compus dintr-o serie de legi din care statele pot alege. Contrar
crezului popular, statele respectă dreptul internaţional şi
incalcările prevederilor acestuia sunt relativ rare8
, majoritatea
prevederilor dreptului internaţional sunt respectate, in viata
internationala, un număr mare de acorduri şi cutume sunt
acceptate.
8
Asemenea incalcări (precum atacurile armate sau opresiunea rasială) sunt
aduse la cunoştinţă şi lovesc centrul acestui sistem, crearea şi ocrotirea păcii
şi justiţiei. Dar aşa cum infracţiunile de omor, jaf, viol survin în ordinea
legala naţionala fără a distruge sistemul, prin analogie, încălcările
prevederilor dreptului internaţional scot în evidentă minusurile sistemului
fără a denigra validitatea sau necesitatea lui.

8. Când statele sunt într-un dezacord sau o dispută se
recurge la legile dreptului internaţional, chiar dacă există
conflicte de interpretare, acolo existind un cadru comun de
referinţă iar un stat trebuie să ştie cum celălalt stat îşi va susţine
argumentele. Statele au astfel un limbaj comun iar daca părţile
adverse pun la îndoială înţelesul unei anumite legi şi adoptă
poziţii opuse cu privire la aplicarea acesteia, ele pot sa
comunice in aceeasi termeni.
Statele, adesea nu urmează un anumit curs în acţiunile
lor care le-ar putea aduce câştiguri pe termen scurt, din cauză
că ar putea distruge suportul de toleranţă reciprocă care ar duce
la dezavantaje pe termen lung9
. Aceasta poate constituii o
incurajare pentru state să acţioneze rezonabil şi moderat,
eviteind confruntările. Legile pot fi schimbate de state alterând
modelele lor comportamentale şi determinând o cutumă să
înlocuiască o alta, sau în urma unor acorduri reciproce, o
anumită referinţă definită a vieţii politice, este reţinută. Dar
problema aceasta trebuie pusă în sensul că un stat după ce-şi
cântăreşte toate posibilele alternative, ar putea considera că
singura metodă de a-şi proteja interesele vitale ar implica o
violare a dreptului internaţional iar această responsabilitate va
trebui să fie asumată. Acolo unde este o problemă de
supravieţuire, dreptul internaţional va fi pe planul al doilea.
Un alt factor important sunt “câştigurile” pe care le pot
avea din anumite situaţii în urma respectării dreptului
internaţional. Ar putea încuraja statele prietene sau neutre să fie
de partea unei ţări implicate într-un conflict, mai degrabă decât
9
De exemplu, toate statele protejează imunitatea diplomaţilor străini pentru că dacă nu ar
proceda astfel, şi-ar supune propriii oficiali aflaţi în străinătate unui risc

9. să fie de partea celeilalte şi chiar să adopte un rol mai activ
decât ar fi făcut-o în mod obişnuit. În multe privinţe se recurge
la opinia publică pentru susţinere şi toate statele angajează
propria tactică.in multe cazuri, aceasta reflectă respectul faţă de
lege10
.
Ajungând la concluzia că statele ţin cont de prevederile
dreptului internaţional şi de obicei le vor încălca doar pentru a-
şi proteja interesele, problema care se pune este aceea a bazei
acestui simţ al obligaţiei11
.
A consimţi în dreptul internaţional înseamnă a pune
problema a ce se întâmplă dacă acest acord este retras.
Dezacordul din partea unui stat faţă de o lege nu transforma
acea lege într-una opţională sau nu-i va înlătura caracterul
legal; plasează statul respectiv sub responsabilitatea dreptului
internaţional, dacă statul va acţiona conform prevederilor
acordului. Principiul potrivit căruia acordurile sunt obligatorii
pacta sunt servanda, care ar trebui să se afle la baza tuturor
tratatelor legale, nu poate să depindă de consimţământ.
O abordare mai actuală a acestei probleme, se referă la
doctrina consensului. Acesta reflectă influenţa unei majorităţi
10
Uniunea Sovietică a folosit un număr considerabil de argumente legale pentru a arăta că are
obligaţia de a contribui la operaţiunile de menţinere a păcii din cadrul Naţiunilor Unite şi
americanii la fel, justificându-şi acţiunile în Cuba şi Vietnam prin referirea la dreptul
internaţional
11
Secolul al XIX-lea, cu filozofia sa orientată spre afaceri, a arătat importanţa unui contract, şi
a bazei legale al unui acord liber încheiat între două sau mai multe părţi, acest lucru influenţând
teoria acordului în dreptul internaţional. Statele erau independente ca subiecti liberi şi in
consecinţă ele pot fi angajate doar cu acordul lor. Nu exista o autoritate capabilă teoretic şi
practic să impună reguli variatelor state-naţiuni. Această abordare şi-a găsit expresia în teoria
auto-limitării sau a propriei-limitări care prevede că statele pot fi obligate să accepte dreptul
internaţional doar dacă în prealabil au fost de acord să se oblige.

10. la crearea unei noi norme de drept internaţional şi acceptarea
de către celelalte state a acestei norme noi create. Este o
încercare de a atrage atenţia asupra schimbării ce începe să aibă
loc de la concentrarea exclusivă a atenţiei asupra unui stat-
naţiune la luarea în considerare a formelor de dezvoltare a
cooperării internaţionale unde concepte precum acordul sau
sancţiunea sunt incapabile să explice ce se întâmplă.
Bineînţeles, nu se poate ignora rolul acordului în
dreptul internaţional. A-i recunoaşte limitele nu înseamnă a-i
neglija importanţa. Marea parte a dreptului internaţional este
constituită din state care consimt în mod expres la standarde
normative specifice, mai evident prin încheierea tratatelor.
Este important de notat că în timp ce statele, din când
în când obiectează la anumite legi de drept internaţional şi
încearcă să le schimbe, nici un stat n-a căutat să schimbe
sistemul, ca întreg. Fiecare stat, în mod individual, desigur, are
dreptul să încerce să influenţeze prin cuvinte sau fapte,
dezvoltarea unor anumite reguli de drept internaţional, dar
crearea unor noi reguli cutumiare nu este dependentă de
consimţământul expres al fiecărui stat în parte.
2.2.1 Cutuma
2.2.1.1 Consideraţii generale
Cutuma este o sursa importanta a legii internationale, si
este practicata numai de catre statele interesate in folosirea ei12
12
Htt://lawofwar.org/pinciples.htm

11. În orice societate primitivă anumite reguli de comportament
arată şi prescriu ce este permis şi ce nu este permis. Asemenea
reguli se dezvoltă într-un mod aproape subconştient într-un
grup şi sunt menţinute de membrii unui grup prin presiuni
sociale şi cu ajutorul unor variate şi mult mai tangibile
implementări.
În timp ce o comunitate se dezvoltă, îşi va moderniza şi
codul de conduita prin crearea unui mecanism legal precum,
curţile şi organele legiuitoare. Din cauza aceasta, cutuma este
descrisă ca un proces original şi continuă să evolueze. A fost
privită ca o expresie autentică a nevoilor şi valorilor unei
comunităţi în orice moment.
Există opinii contrare cu privire la valoarea unui sistem
cutumiar în dreptul internaţional. Câţiva doctrinari contestă
importanţa cutumei în prezent ca izvor de drept, notând că este
prea greoaie şi prea înceată pentru a ţine pasul cu evoluţia
dreptului internaţional, în timp ce alţii declară ca este un proces
dinamic de creare a legii şi este mai importantă decât tratatele
din moment ce are aplicabilitate universală. O altă opinie
recunoaşte că, cutuma este fără valoare din moment ce ia
naştere în urma comportamentului spontan iar acest lucru
dezvăluie problemele contemporane ale societăţii. Totuşi, din
moment ce dreptul internaţional, azi, trebuie să se confrunte cu
creşterea masivă a ritmului desfăşurării şi varietăţii activităţilor
statului şi cu asimilarea multor diferenţe culturale şi tradiţii
politice, rolul cutumei este perceput ca fiind mult diminuat.
Aşa cum vom arăta, există un drept cutumiar numit
“imediat”, care în anumite circumstanţe, poate dicta legi
valabile fără a trebui să treacă printr-o perioadă lungă de

12. pregătire, iar cutuma poate adesea să îmbine cu grijă
mecanisme complicate operând pentru identificarea şi
dezvoltarea progresivă a principiilor dreptului internaţional.
Esenţa unei cutume, potrivit art. 38 este că ar trebui să
constituie “o dovadă a practicii general acceptate ca lege”
Dreptul cutmiar international deriva din practica consecventa a
statelor insotita de opinio juris adica convingerea Statelor ca
practica consecventa este impusa printr-o obligatie juridica.
Sentintele tribunalelor internationale precum si lucrarile
academice de specialitate au fost studiate ca fiind surse
convingatoare de cutuma, pe langa dovezile directe ale
conduitei statelor13
. Este posibil să identificăm două elemente
de bază ale creării cutumei. Acestea sunt faptele materiale care
reprezintă actualul comportament al statelor şi credinţa
subiectivă sau psihologică, că un asemenea comportament”
este însăşi “legea”.
Este de înţeles de ce prima cerinţă este menţionată, din
moment ce dreptul cutumiar este fondat pe unele acţiuni ale
statelor şi pe convergenţa practicilor lor, cu alte cuvinte pe ceea
ce fac statele. Factorul psihologic (opinio juris) are nevoie de
câteva explicaţii. Dacă s-a definit cutuma ca practică statală
atunci aceasta se va confrunta cu problema separării dreptului
internaţional de principiile moralităţii şi ale utilităţii sociale.
Aceasta din cauză că statele nu-şi restrâng comportamentul la
ceea ce este legal cerut. Ele ar putea urma o linie de conduită
pur şi simplu din sentimentul de bunăvoinţă şi în speranţa unor
beneficii reciproce. Nu există nici o lege care să le impună
obligaţia strictă de a ajuta economic dezvoltarea naţiunilor.
13
Art. 38 al Statutului CIJ

13. Simplul fapt că aceste lucruri sunt făcute nu înseamnă că au
fost obligatorii.
Ca urmare, al doilea element al definiţiei cutumei a fost
elaborat. Acesta este factorul psihologic, convingerea că statul
care a acţionat într-un anume fel a avut obligaţia legală de a
acţiona în acel fel. Este cunoscută în terminologia legală,
expresia opinio juris sive necessitatis, care a fost prima oară
formulată de scriitorul francez François Géni într-o încercare
de a diferenţia cutuma legală de simplul obicei social.
Un mare numar de legi cutumiare au fost dezvoltate de practica
statelor si sunt parte a dreptului international,ex:”Legile si
cutumele de razboi”au fost numite traditional-au fost subiectul
eforturilor de codificare de la Haga(inclusiv Conventiile
din1899 si 1907)si se bazau,in parte pe Declaratia de la St.
Petesburg din 1868 ca si rezultatele Conferintei de la Bruxelles
din 187414
.
2.2.1.2 Faptul material
Actuala practică a statelor constituie un factor iniţial de
care trebuie ţinut cont. Sunt un număr de probleme de luat în
considerare privitoare la natura practicii particulare a statelor,
incluzând durata sa, consistenţa, repetabilitatea şi generalitatea.
În dreptul internaţional nu există un element rigid al
timpului, şi va depinde de circumstanţele fiecărui caz şi de
14
Htt://lawofwar.org/pinciples.htm.Aceasta lege de la Haga si in special
normele respectind legile si cutumele de razboi pe uscat,au fixat drepturile
si obligatiile beligerantilor in conducerea operatiunilor.

14. natura obiceiului în cauză. În anumite domenii, precum cel
aerian şi legea spaţiului, legile s-au dezvoltat repede, în altele,
procesul este mult mai lent. Durata deci, nu este cea mai
importantă componentă a practicii statului. Esenţa cutumei
trebuie căutată în altă parte.
Regulile de bază cu privire la continuitate şi repetiţie au
fost regăsite în cazul Azilului, rezolvat de Curtea Internaţională
de Justiţie (ICJ) în 195015
.
Curtea Internaţională de Justiţie a susţinut că un anumit
grad de uniformitate a practicii statelor este esenţial pentru ca o
cutumă să apară.16
Pragul care trebuie să fie trecut înainte să fie
creată o cutumă legal obligatorie va depinde de natura regulii
susţinute şi de opoziţia pe care o întâmpină. Asta are legătură
cu problema ambiguităţii, când nu este posibil să faci referire la
cutuma susţinută cu un anumit grad de claritate ca şi în cazul
Azilului unde au ieşit în evidenţă o varietate de dovezi
conflictuale şi contradictorii.
Pe de altă parte, o cerere nefondată a unui stat, nu poate
fi acceptată pentru că ar rezulta o creare unilaterală a legii şi-ar
compromite serios sistemul imparţial al dreptului internaţional.
Dacă o propunere întâlneşte o mare opoziţie, ar trebui să fie de
15
Curtea a declarat că “regula cutumiară trebuie să fie “în conformitate cu un obicei uniform şi
constant, practicat de statele în cauză”
16
în cazul Pescuitului Anglo-Norvegian. Regatul Unit, în argumentele sale împotriva metodei
norvegiene de măsurare a lăţimii mării teritoriale a făcut referire la o regulă a unui cutume
acceptate potrivit căreia, poate fi trasată o linie dreaptă de-a lungul golfurilor la mai puţin de 10
mile de la o proeminenţă la alta, care poate fi privită ca o linie de bază pentru măsurarea mării
teritoriale. Curtea a respins aceste argumente arătând că practica actuală a statelor nu justifică
înfiinţarea unei asemenea cutume. Cu alte cuvinte, nu exista o suficientă uniformitate de
comportament.

15. nedorit să se ignore acest lucru şi să se vorbească de o regulă
nou-creată. Un alt factor relevant este forţa juridică a unei legi
anterioare care este presupusă a fi răsturnată. De exemplu,
legea cutumiară legată de suveranitatea unui stat asupra
spaţiului aerian, s-a dezvoltat foarte repede în anii dinaintea şi
din timpul Primului Război Mondial.
Este discutabil că actele singure pot crea o cutumă,
această teorie fiind criticată în special din cauza dificultăţilor
de a dovedi regulile cutumiare ca existând, printr-o altă
modalitate decât printr-o serie de utilizări. Nu în ultimul rând,
concluzia este că, contextul internaţional joacă rolul unei părţi
vitale din procesul de creare a unei cutume. Într-o societate
confruntată în mod constant cu noi situaţii datorită dinamicii
progresului, există o nevoie clară de mărire a vitezei metodei
de răspuns la asemenea schimbări într-un sistem de formare
promptă a regulilor. În noi domenii ale dreptului, cutumele pot
fi repede create de practicile statelor, în virtutea noutăţii
situaţiilor implicate, lipsa regulilor contrare fiind rezolvată şi
necesitatea covârşitoare este de a se păstra o modalitate de
reglementare în relaţiile internaţionale.
Motivele pentru care un anumit stat acţionează într-un
anume fel, sunt variate dar sunt apropiate de modurile în care îi
sunt înţelese interesele. Acest lucru, în schimb, depinde de
puterea şi rolul statului şi de suportul său internaţional. Ca
urmare, cutuma ar trebui, până la un punct, să oglindească
percepţiile majorităţii statelor, din moment ce se bazează pe
obiceiuri care sunt practicate de state pentru a le exprima
puterea, speranţele şi temerile. Dar este de neignorat faptul că
statele, unele dintre ele, sunt mai influente şi mai puternice

16. decât altele şi că acţiunile lor ar trebui să fie privite ca având o
importanţă mai mare. Acest lucru este reflectat în dreptul
internaţional în sensul că, cutuma poate fi creată de câteva state
care sunt în strânsă legătură cu problema în cauză, indiferent că
acest lucru se datorează bogăţiei lor şi puterii lor sau din cauza
legăturii lor speciale cu subiectul în cauză, de exemplu
naţiunile cu ieşire la mare şi legea mărilor. Legea nu poate fi
separată de politici sau de putere şi acesta este un exemplu al
acestei supoziţii17
.
Se poate astfel concluziona, că pentru ca o cutumă să
fie acceptată şi recunoscută, trebuie să aibă acordul marilor
puteri în acel domeniu. O reglementare privitoare la întinderea
mării teritoriale este puţin probabil să fie tratată ca o lege, dacă
marile naţiuni maritime (cu ieşire la mare) nu sunt de acord,
indiferent câte state implicate ar necesita-o. Alte ţări, pot să
propună idei şi să facă presiuni, dar fără acordul acestor ţări
importante, nu poate fi creată o regulă de drept cutumiar. Acest
lucru decurge din natura sistemului internaţional unde toţi pot
participa, dar punctele de vedere ale marilor puteri au cea mai
mare greutate.
În concluzie, durata şi generalitatea practicii au un loc
secundar faţă de relativa importanţă a grabei statelor de a
formula o regulă cutumiară nouă, în orice domeniu.
Universalitatea, nu este o cerinţă, dar o corelaţie cu puterea este
17
Influenţa Regatului Unit, de exemplu, la dezvoltarea legii mărilor şi asupra respectării legii
în secolul 19, când a avut puterea cea mai mare, a fost predominantă. Un număr de propuneri,
mai târziu acceptate ca parte a dreptului cutumiar, au apărut în acest fel. Printre multele
exemple de genul ăsta, am putea evidenţia pe cel al procedurilor navigaţiei. În mod asemănător,
impactul Uniunii Sovietice (acum Rusia) şi a Statelor Unite asupra legii spaţiului (aerian), a
fost covârşitor.

17. necesară. Un anumit grad de continuitate trebuie menţinut, dar
acest lucru depinde din nou, de contextul acţiunilor statelor şi
de natura obiceiurilor lor.
O inacţiune poate decurge din obligaţia legală de a nu
acţiona sau din incapacitatea sau lipsa de dorinţă, în anumite
circumstanţe, de a acţiona. Într-adevăr, s-a susţinut că obiceiul
continuu de a nu acţiona, în anumite situaţii, poate conduce la
formarea unei legi.
Când nu se dă curs unei acţiuni înseamnă că acest fapt
are legătură, sau este influenţat de o lipsă de cunoaştere a unor
circumstanţe relevante şi nu poate fi interpretat acest fapt în
sensul unui acord.
2.2.1.3 Ce se înţelege prin practica statului?
Câteva din elementele unor acţiuni ale statului au fost
cercetate şi se încearcă plasarea lor într-un context relevant.
Practica statului acoperă toate tipurile de comportament iniţiate
de un stat sau se limitează doar la acţiuni actuale, include acele
lucruri precum discursurile, documentele neoficiale, şi
declaraţiile guvernamentale sau este limitată la ceea ce fac
statele în fapt?
Modul în care statele se comportă în practică formează
baza dreptului cutumiar dar evidenţa a ceea ce un stat poate
face, poate fi obţinută din diferite surse. Un stat nu este o
entitate vie, dar constă într-un număr de departamente
guvernamentale şi în sute de oficiali, iar activitatea unui stat
poate fi răspândită, cuprinzând o serie întreagă de organe
naţionale. Aşa sunt ofiţerii legali, instituţiile legislative, curţi,

18. agenţii diplomatice şi lideri politici. Fiecare dintre aceştia
presupune o activitate care are legătură cu domeniul
internaţional, şi trebuie examinată, de aceea, toate aceste surse
materiale pentru a descoperi dovezi a ceea ce face un stat.
O modalitate evidentă de a afla cum ţările se comportă,
este de a citi ziarele, de a consulta documente istorice, de a
asculta ceea ce au de spus autorităţile guvernamentale şi de a
cerceta multele publicaţii oficiale. Există, de asemenea,
memoriile a foştilor lideri, manuale oficiale a problemelor
legale, schimburi diplomatice şi opiniile consultanţilor juridici
naţionali. Toate aceste metode sunt valoroase în căutarea
determinării practicii statului.
Se mai pot adăuga, rezoluţiile Adunării Generale,
comentariile guvernelor făcute pe marginea proiectelor
concepute de Comisia de Drept Internaţional, deciziile
instituţiilor juridice internaţionale, deciziile curţilor naţionale,
tratatele şi practica generală a organizaţiilor internaţionale.
Organizaţiile internaţionale, de fapt, pot fi folositoare
pentru crearea dreptului cutumiar. De exemplu, Recomandarea
Curţii Internaţionale de Justiţie prin care declara că Naţiunile
Unite au personalitate internaţională, s-a bazat parţial pe
actualul comportament al Naţiunilor Unite. Comisia de Drept
Internaţional a arătat că “arhivele practicii cumulative a
organizaţiilor internaţionale pot fi considerate ca dovezi ale
existenţei dreptului cutumiar internaţional cu referire la relaţiile
dintre state şi organizaţii”.

19. Legile interne ale statelor, pot, în anumite circumstanţe,
forma, baza regulilor cutumiare18
. Cererile (pretenţiile), în mod
distinct faţă de acţiunile fizice, nu pot constitui practica
statului. Acest lucru se bazează pe preceptul că “până ce un stat
nu acţionează, pretenţiile au o mică valoare ca o predicţie faţă
de ceea ce vor face statele. Dar s-a demonstrat că acesta este un
punct de vedere minoritar. Cererile şi convenţiile statelor în
variate contexte au constituit evidenţe ale practicii statului şi
este logic să fie aşa, deşi importanţa acestor cereri (pretenţii),
poate varia în funcţie de circumstanţe. Această abordare este în
mod sigur cea corectă din moment ce procedura cererilor şi a
plângerilor este o metodă recunoscută prin care statele
comunică unele altora percepţiile lor asupra statutului unor
reguli şi norme internaţionale. În acest sens, ele operează ca şi
acţiunile fizice.
2.2.1.4 Opinio juris
Odată ce s-a stabilit existenţa unei anumite practici, este
necesar să luăm în considerare modul în care un stat îşi priveşte
propriul comportament. Trebuie privit ca pe un act moral,
politic sau legal sau ca pe o declaraţie? Opinio juris sau
credinţa că activitatea unui stat este legal obligatorie, este
factorul care transformă practica în cutumă şi o interpretează ca
fiind o parte a dreptului internaţional deci statele se vor
18
În cazul Scoţia, rezolvat de Curtea Supremă a Statelor Unite în 1971, o navă britanică,
scufundase un vas american pe mările agitate. Curtea a decis că procedurile de navigaţie
britanice, înfiinţate printr-un act al Parlamentului au format baza unei importante cutume
internaţionale, din moment ce celelalte state au legiferat în termeni aproape identici. Ca
urmare, vasul american, care nu a avut în funcţiune luminile corespunzătoare, poartă vina.

20. comporta într-un anume fel pentru că vor avea convingerea că
este obligatoriu să acţioneze în acel fel.
Curtea Internaţională de Justiţie a exprimat acest punct
de vedere când a decis asupra cazului Lotus19
. Respingind
aceste argumente a declarat că în cazul unei asemenea absenţe
din practică a instituirii procedurilor penale, nu pot duce la
formarea unei cutume. A susţinut că “numai dacă o asemenea
abţinere a fost bazată pe conştiinţa statelor de a avea datoria de
a se abţine, est posibil să vorbim despre o cutumă
internaţională”20
. Deci elementul esenţial al obligaţiei a fost
abţinerea, iar practica a rămas practică şi nimic mai mult21
.
Curtea a notat că: “pentru a fi create câteva reguli
cutumiare noi, nu numai că acţiunile avute în vedere trebuie să
ducă la înfiinţarea unei practici statale statuare, dar trebuie de
asemenea, să fie însoţite de “opinio juris sive necessitatis”.
19
Problema cu care s-a confruntat a fost ciocnirea pe mările unde se aplică dreptul
internaţional, între Lotus, un vapor francez, cu Boz-Kourt, un vapor turc. Câţiva oameni de pe
ultimul vas au fost înecaţi iar Turcia a susţinut că acest fapt s-a datorat neglijenţei ofiţerului
francez de supraveghere. Când Lotus a ajuns la Istambul, ofiţerul francez a fost arestat cu
acuzaţia de omucidere şi s-a pus problema dacă Turcia are jurisdicţia de a-l judeca. Printre
variatele argumente aduse, Franţa a susţinut că există o regulă de drept cutumiar care arată că
statul acuzat,Franţa avea jurisdicţie exclusivă în asemenea cazuri şi că potrivit acestei reguli,
statul naţional al victimei, Turcia avea interdicţia de a-l judeca. Pentru a justifica acest lucru,
Franţa a făcut referire la absenţa unor acuztii penale anterioare de către alte state, în situaţii
similare şi din acest fapt se deduce implicit acordul practicii care a devenit o cutumă legală.
20
O abordare asemănătoare a intervenit în cazul Ţărmului Continental al Mării Nordului. În
procesul general de delimitare a ţărmului continental al Mării Nordului în urmărirea exploatării
petrolului şi gazelor, limitele trebuie trasate divizând întreaga zonă în sfere naţionale. Totuşi,
Germania de Vest n-a fost de acord, nici Olanda sau Danemarca asupra liniilor frontaliere şi
problema a apărut în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie.
21
Art. 6 al Convenţiei de la Geneva referitor la Ţărmul Continental în 1958 a arătat că acolo
unde nu se poate ajunge la un acord şi în afara cazului în care circumstanţe speciale justifică o
abordare diferită, linia frontalieră va fi determinată în conformitate cu principiul echidistanţei
de la punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care lăţimea mării teritoriale a
fiecărui stat este măsurată.

21. Statele, acţionând în acest fel, sau celelalte State fiind în
postura de a reacţiona la aceste măsuri, trebuie să se comporte
în aşa fel încât conduita lor să fie dovada încrederii că această
practică este redată obligatoriu prin cerinţa existenţei unei
reguli de drept. Nevoia pentru o asemenea încredere şi
existenţa unui element subiectiv se află implicit în chiar
noţiunea de opinio juris sive necessitatis”.
De aceea este clar că, Curtea a adoptat şi menţinut un
înalt standard cu privire la dovada publică a existenţei unui
element subiectiv în formarea dreptului cutumiar.
De aceea, problema trebuie tratată în termenii
(limitele) unui proces în cadrul căruia statele se comportă într-
un anume fel, având convingerea că acest comportament este
legal sau va contribui la crearea unei legi. Acest lucru depinde
de cum vor reacţiona celelalte state şi de acceptarea sau
respingerea acestui proces de legiferare. Urmează ca definiţiile
rigide ale legalităţii să fie modificate pentru a se vedea dacă se
poate sau nu ajunge la recunoaşterea legitimităţii activităţii
statului. Dacă un stat proclamă o limită de 12 mile, mării sale
teritoriale având convingerea că deşi limita de 3 mile a fost
acceptată ca o lege, circumstanţele sunt de aşa natură încât
limita de 12 mile ar putea fi tratată ca o viitoare lege, este
dovedit că dacă alte state procedează la fel, o nouă regulă de
drept cutumiar va fi înfiinţată. Dacă celelalte state resping
propunerea, atunci legea propusă nu se mai aplică iar legea
veche rămâne în vigoare fiind reafirmată de către practica
statelor şi de acceptarea generală. Problema în acest tip de
abordare este că, uneori este greu să stabileşti exact când o
regulă o înlocuieşte pe alta dar aceasta este o dificultate

22. izvorâtă din natura cutumei. Schimbarea este rareori treptată, ci
mai degrabă sporadică.
Totuşi, statele trebuie să cunoască faptul că dacă un stat
acţionează într-un anume fel, este pentru că, priveşte această
modalitate ca fiind în limitele dreptului internaţional şi nu ca pe
un gest pur politic sau moral. Trebuie să existe un aspect legal
în acest comportament, şi acţiunea statului va confirma acest
lucru astfel ca să poată distinge comunitatea internaţională
acţiunile (practicile) legale, de cele ilegale. Acest lucru este
esenţial pentru dezvoltarea şi prezentarea cadrului legal al
statelor.
2.2.1.5 Susţinerea, cunoaşterea şi schimbările care au loc în
dreptul cutumiar
Dreptul cutumiar este înfiinţat deci, în virtutea unui
tipar al unei pretenţii, al lipsei dezacordului din partea statelor
special interesate de problema în cauză şi cunoaşterea acestei
probleme de către celelalte state. Împreună cu noţiuni legate de
recunoaştere şi acceptare, asemenea conduite, sau abţinerea de
la aceste conduite, formează o parte a complexului cadru în
care sunt create şi considerate aplicabile, principiile legale în
state.
În general, dacă statele acceptă comportamentul altor
state fără a protesta împotriva lui, se prezumă că un asemenea
comportament este acceptat ca fiind legitim.
Unii doctrinari au susţinut de asemenea, că acceptarea
este rezultatul unui acord în privinţa regulii cutumiare şi că
absenţa protestului presupune acordul. Cu alte cuvinte, când un

23. stat sau mai multe state iau parte la acţiuni pe care le declară a
fi legale, tăcerea celorlalte state poate fi privită ca o expresie a
lui opinio juris sau ca o unire cu o nouă lege. Asta înseamnă că
protestele în sine, sunt necesare pentru a distruge legitimitatea
procesului.
În cazul Lotus, Curtea a susţinut că “numai dacă o
asemenea abţinere s-a bazat pe conştiinţa faptului că statele au
obligaţia să se abţină, ar fi posibil să vorbim despre o cutumă
internaţională”. Deci nu se poate deduce o regulă care interzice
o anumită acţiune din cauză că statele nu permit acea activitate.
Dar problema inacţiunii unui stat care se comportă într-un
anume fel, este una diferită. S-ar părea că dacă o regulă nouă
este creată în noi domenii ale dreptului internaţional, de
exemplu, legea spaţiului, aprobarea din partea celorlalte state
trebuie privită ca o reafirmare a acelei reguli indiferent că se
naşte dintr-un acord sau din lipsa de interes care depinde
întotdeauna de circumstanţele particulare a fiecărui caz în
parte. Acceptarea unei noi reguli care derivă dintr-o cutumă
creată este mai dificilă. Cu alte cuvinte, un stat care se opune
înfiinţării unei cutume de la începuturile sale, nu va fi legată de
aceasta, dar problema ca un stat sau mai multe să încerce să fie
în dezacord cu unele cutume recunoscute prin adoptarea unui
comportament contrar, împreună cu acceptarea sau inacţiunea
celorlalte state, rămâne nerezolvată.
Statele nu protestează întotdeauna din mai multe
motive. Un stat n-ar dori să ofenseze în mod nejustificat sau ar
dori să-şi reafirme legăturile politice şi consideraţiile politice şi
diplomatice pot fi relevante. Mai poate fi şi motivul că
protestul împotriva fiecărei acţiuni a unui stat care nu este de

24. acord cu respectiva acţiune, ar fi o măsură excesivă. De aceea,
nu este corect să pretinzi ca fiecare stat să reacţioneze faţă de
fiecare acţiune a unui alt stat. Dacă se acceptă că lipsa
protestului validează o derogare la o cutumă înfiinţată în
fiecare caz, atunci marchează existenţa unor relaţii speciale
între state diferite care depind de o acceptare sau un protest. În
multe cazuri protestul ar putea fi pur formal sau o parte a unei
manevre diplomatice creată pentru a exercita o presiune într-un
domeniu total diferit şi aceasta fără intenţia de a altera relaţiile
legale dintre state.
Când o nouă regulă care intră în contradicţie cu o lege
anterioară este susţinută de un număr mare de state, dezacordul
câtorva state n-o va anula, iar abţinerea de la reacţie a celorlalte
state aproape că va reafirma această nouă regulă. Protestul
constant din partea unui anumit stat, când este confirmat de
acceptul celorlalte state ar putea crea o excepţie recunoscută de
la regulă, dar va depinde de o mare extindere în fapt a situaţiei
şi de opiniile comunităţii internaţionale. Comportamentul
potrivnic unei cutume conţine prin sine, germenii unei noi
reguli şi dacă este sprijinit de celelalte naţiuni, legea anterioară
va dispărea şi va fi înlocuită sau alternativ, ar putea exista o
perioadă în care cele două cutume co-există până ce una din ele
este general acceptată, aşa cum s-a întâmplat pentru mulţi ani
cu privire la limitele mării teritoriale. Rezultă din cele de mai
sus, că regulile cutumiare sunt obligatorii pentru toate statele,
excepţie făcând statele care n-au fost de acord cu acea cutumă
de la început. Acest lucru, ridică problema ca noile state şi
cutume, conform logicii abordării tradiţionale, să fie legate de
toate cutumele existente la data dobândirii independenţei acelor

25. state. Opinia contrară, bazată pe aprobarea teoriei dreptului, ar
permite acestor state să aleagă la care cutume să adere în acel
moment indiferent de atitudinea celorlalte state. Totuşi, din
moment ce un asemenea punct de vedere s-ar dovedi a fi a fi
fărâmiţat, clauza este adesea realizată prin intrarea în relaţii
fără rezerve cu celelalte state, acceptul noilor state fiind
important pentru dreptul internaţional în general.
2.2.1.5 Cutuma regională şi cea locală
Este posibil ca unele reguli să fie obligatorii doar pentru
un grup de state, precum cele din America Latină sau doar
pentru două state. O asemenea abordare este o parte din nevoia
de “a respecta tradiţiile legale regionale”22
.
S-a stabilit că o asemenea cutumă nu putea fi dovedită
din cauza nesigurei şi contradictoriei sale existenţe.
În asemenea cazuri, dovada standard cerută, în special
cu privire la obligaţia acceptată de partea care este împotriva
menţinerii cutumei locale, este superioară decât în cazurile de
susţinere a unei cutume obişnuite sau generale.
În cazul Dreptului de Traversare a Teritoriului Indian,
Portugalia a susţinut că există un drept de trecere pe teritoriul
indian iar acest lucru a fost acceptat de Curtea Internaţională de
Justiţie în ciuda obiecţiei Indiei că nici o cutumă locală n-ar
trebui să fie înfiinţată doar pentru două state. Curtea a declarat
22
În cazul Azilului, Curtea Internaţională de Justiţie a discutat cererea Columbiei pentru o
cutumă regională sau locală, specifică Statelor Latino-Americane, care ar fi validat poziţia sa
faţă de dreptul la azil. Curtea a declarat că “partea care se bazează pe o asemenea cutumă
trebuie să dovedească, că această cutumă a fost creată într-o formă care a devenit obligatorie şi
pentru cealaltă parte”

26. că este suficient că a existat în trecut o practică uniformă şi
constantă care să permită libera trecere şi că “practica a fost
acceptată ca lege de către părţi şi unui asemenea drept îi revine
obligaţia corelativă”23
.
Asemenea cutume locale totuşi, depind de o anumită
activitate a unui stat care să fie acceptată de celălalt stat (sau
state) ca pe o expresie a unui drept sau obligaţii legale. În timp
ce în cazul unei cutume generale procesul de aprobare este în
desfăşurare în aşa fel încât o majoritate sau o minoritate
substanţială de state interesate este suficientă pentru crearea
unei noi cutume, o cutumă locală are nevoie de acceptarea
tuturor părţilor a regulii respective. Aceasta din cauză că,
cutumele locale sunt excepţii de la natura generală a dreptului
cutumiar care implică o abordare mai flexibilă a creării legilor
de către toate statele şi constituie o reamintire a fostei teorii a
consimţământului în care statele sunt legate doar de ceea ce
acceptă ele. Excepţia poate confirma regula, dar ele au nevoie
de o dovadă mai puternică decât regula prin care s-au înfiinţat.
Explicatiile anterioare ne asigura posibilitate sa
concluzionam ca actele si faptele care pot fi considerate
elemente ale unei norme cutumiare sunt:
- actele interne ale statului(actele ministerlor;notele
diplomatice,declaratii de politica
externa,corespondenta diplomatica);
- clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare
de catre alte state decit cele care sunt parti intratat;
23

27. - practica generala a organizatiilor
internationale(ex:regula potrivit careia abtinerea de
la vot a unui mebru al Consiliului de Securitate al
O.N.U. nu constituie un obstacol in adoptarea unei
rezolutii,s-a impus ca o cutuma internationala).
Putem spune ca ;Cutuma se deosebeste de alte
practici;cum ar fi:obiceiul sau curtoazia internationala
.Practicile mentionate nu au caracter abligatoriu,fiind lipsite
de recunoastere juridica si nu atrag raspunderea
internationala a statelor in cazul nerespectarii lor. Unele
uzante s-au transformat in timp in reguli
cutumiare(ex:imunitatile si privilegiile diplomatice) de
asemenea unele reguli cutumiare au devenit simple uzante
diplomatice(reguli de ceremonial aplicate diplomatilor).
Itrebare;Poate un tratat sa devina lege cutumiara
interationala,daca, semnatare sunt una sau doua mari
puteri?.Sa presupunem ca o putere „ se rasgindeste”.acest
lucru are efect asupra cutumei?.Daca da exista termenul
de „precizare”in dreptul international?.Aveti in atentie si
presiuniile morale si politice in acest exemplu.

28. 2.2.2 Tratatele
Incepind cu secolul 19,comunitatea internationala a
valorificat progresiv obligatiile rezultate din tratate ca fiind
cele mai corespunzatoare afirmatii ale dreptului international.
În contrast cu procesul de creare a legii cu ajutorul
cutumelor, tratatele (sau convenţiile internaţionale) sunt
metode mai moderne şi mai elaborate24
. Tratatele sunt
considerate izvoare de drept internaţional şi vom face referire
la rolul convenţiilor internaţionale. Tratatul este un contract
scris sau un acord incheiat intre doua sau mai multe parti
avind forta obligatorie .Partile semnatare ale tratatelor pot fi
state, sefi de state, guverne sau organizatii internationale.
Tratatele internationale,reprezinta in sens larg-un acord de
vointa,o intelegere-care se incheie intre membrii comunitatii
internationale si care este destinata sa produca efecte in
dreptul international.
Ele sunt de regula negociate de persoane plenipotentiare
in numele guvernelor acestora si sunt supuse de obicei
ratificarii care este un act executiv.25
Acordurile orale nu sunt
tratate desi intelegerile verbale se pretind uneori a avea aceasi
valabilitate. Termenul este unul elastic, insa in general
utilizarea lui se rezuma la acorduri mai formale cu privire la
relatiile fundamentale.
Tratatele sunt cunoscute sub o varietate de nume, de
la Convenţii, Acorduri internaţionale, Pacte, Protocoale, Acte
24
Art. 38 se referă la “convenţiile internaţionale, fie că sunt generale sau particulare care
înfiinţează reguli expres recunoscute de statele contractante”
25
Graham Evans, The Dictionary of International Relations, p. 542

29. generale, Carte, până la Statute, Declaraţii şi Înţelegeri. Toţi
aceşti termeni fac referire la un proces similar, de creare a
acordurilor scrise prin care statele participante se obligă în mod
legal să acţioneze într-un anume fel sau să stabilească anumite
relaţii între ele. O serie de condiţii şi angajamente sunt luate, pe
care părţile se obligă să le respecte.
Tratatele sunt multilaterale si bilaterale; ele implica o
anumita tranzactie sau cauta sa stabileasca regulile generale de
conduita. De obicei ele au forta obligatorie numai pentru statele
semnatare, insa exista exceptii de la aceasta regula. Uneori
tratatele stabilesc regimuri care sunt considerate valabile din
punct de vedere obiectiv (erga omnes) pentru partile terte
nesemnatare. Pe langa tratatele multilaterale si bilaterale
(care se numesc uneori „tratate” pentru a le distinge de cele de
tip general), tratatele pot fi politice (de pace sau dezarmare),
comerciale (ex. tarife aplicate pescuitului), constitutionale sau
administrative (Carta ONU si agentiile specifice) sau juridice
(de ex. extradarea, legile razboiului). Ele sunt de obicei
construite in asa fel incat sa promoveze un model, avand un
preambul, articole specifice, o durata de timp, o procedura de
rartificare, semnaturi si completari26
.
Putem să divizăm tratatele, în tratate creatoare de legi
care au relevanţă generală şi universală şi tratate-contracte,
care se aplică doar între două sau un mic număr de state. O
asemenea distincţie reflectă aplicabilitatea lor generală sau
locală a unui anumit tratat şi categoria de obligaţii impuse.
Distincţia aceasta nu poate fi privită ca pe una dificilă sau
rapidă, şi există multe domenii nesigure care se suprapun.
26
Graham Evans, Ibid., p.543

30. Tratatele sunt acorduri exprese şi sunt o formă de
substituire a legislaţiei preluată de state. Ele se aseamănă cu,
contractele într-un sens superficial în care părţile îşi creează
obligaţii, dar au o natură proprie care reflectă caracterul
sistemului internaţional. Numărul de tratate apărute s-a extins
de-a lungul ultimului secol, martor fiind numărul crescând de
volume a Seriilor de Tratate ale Naţiunilor Unite şi ale UE. Ele
îndeplinesc un rol vital în relaţiile internaţionale.
În timp ce creşte numărul controalelor guvernamentale
iar revoluţiile tehnologice şi de comunicaţii afectează viaţa
internaţională, numărul de probleme care necesită unele forme
de reglementare inter-statale se multiplică.
Pentru mulţi doctrinari, tratatele constituie cel mai
important izvor de drept internaţional şi ele necesită acordul
expres a părţilor contractante. Tratatele sunt de aceea, privite ca
fiind superioare cutumelor care sunt considerate o formă de
acord tacit. Ca exemple de tratate importante se pot menţiona
Carta Naţiunilor Unite, Convenţiile de la Geneva pentru
tratamentul aplicat prizonierilor şi protecţia civililor,
Convenţiile pentru Relaţii Diplomatice de la Viena.
Dintre toate tratatele internationale-Carta O.N.U.-act
constitutiv al Organizatiei-a fost considerat un act de o
valoare deosebita,care se manifesta sub mai multe aspecte:
. in cazul unui conflict intre dispozitiile Cartei O.N.U.,si
cele ale unui tratat international vor prevala cele dinti;
. Carta O.N.U.,este in masura sa creeze drepturi si
obligatii nu numai pentru statele-parti ci si pentru statele
terte,fapt care constituie o exceptie de la principiul de drept

31. international conform caruia tratatele”legea”doar statele-
parti la contract.
Sunt multe tipuri de acorduri, variind de la reglementarea
explorării spaţiului aerian, la controlul drogurilor şi crearea
instituţiilor de dezvoltare financiară internaţională. Ar fi
imposibil să telefonăm peste graniţă sau să trimitem scrisori
peste ocean sau să luăm un avion pentru a ajunge în alte ţări
fără ca variatele acorduri internaţionale să nu fi existat şi să nu
stabilească condiţiile necesare şi recunoscute de operare.
Din esenţa unui tratat internaţional, rezultă că, precum
un contract, el stabileşte o serie de prevederi care sunt
obligatori pentru părţi. Atunci cum este posibil să tratăm
convenţiile ca pe izvoare de drept internaţional în ciuda
obligaţiilor impuse părţilor contractante? În acest context se
poate înţelege termenul de “tratate creatoare de legi”. Ele sunt
făcute cu intenţia de a avea efect general, nu restrictiv şi sunt în
contrast cu acele tratate care abia reglementează probleme
limitate pentru câteva state. Tratatele creatoare de legi sunt
acele acorduri prin care statele îşi elaborează percepţia asupra
dreptului internaţional pentru anumite probleme sau înfiinţează
noi legi care să le ghideze pentru viitor conduita internaţională.
Asemenea tratate creatoare de legi în mod necesar cer
participarea unui mare număr de state să accentueze acest efect
şi pot da naştere unor reguli obligatorii pentru toate statele. Ele
sunt tratate normative, acorduri care prescriu reguli de conduită
care trebuie urmate. Exemple de asemenea tratate pot cuprinde
Tratatul antarctic şi Convenţia pentru Genocid. Există de
asemenea multe acorduri care declară legea existentă sau

32. codifică regulile cutumiare existente, precum Convenţia de la
Viena pentru Relaţii Diplomatice din 1961.
Părţile care nu semnează sau nu ratifică tratatul în
chestiune nu sunt legate de prevederile lui. Aceasta este regula
generală şi a fost ilustrată în cazul Ţărmului Continental al
Mării Nordului, în care Germania de Vest nu ratificase
Convenţia relevantă şi ca urmare nu era obligată să se supună
termenilor săi. Totuşi, când tratatele reflectă reguli cutumiare
atunci statele care nu sunt părţi sunt legate de tratatul respectiv,
nu din cauză că, sunt prevederi ale tratatului ci din cauză că
aceste prevederi reafirmă reguli de drept cutumiar
internaţional. În mod similar, statele care nu sunt părţi pot
accepta că prevederile unui anumit tratat generează legi
cutumiare depinzând întotdeauna de natura acordului, de
numărul participanţilor şi de alţi factori relevanţi.
Posibilitatea ca o prevedere a unui tratat să stea la baza
creării unei reguli, când este alăturată lui opinio juris şi să
poată duce la formarea unei cutume obligatorii pentru toate
statele nu doar pentru părţile tratatului original, a fost luată în
considerare de Curtea Internaţională de Justiţie în cazul
Ţărmului Continental al Mării Nordului şi a fost privită ca o
metodă recunoscută de formulare a unor noi reguli de drept
cutumiar internaţional. Curtea, totuşi, declara că prevederea
specială trebuie să fie “cu un caracter fundamental creator de
norme”, acesta însemnând să fie capabilă de formare a bazei
regulii generale de drept. La ce se însumează toate acestea
probabil variază în funcţie de timp şi loc, dar confirmă faptul
că tratatele prin prevederile lor pot conduce la o cutumă
determinând celelalte state, părţi şi state care nu sunt părţi ale

33. tratatului să îndeplinească, condiţiile necesare unui
comportament adecvat şi lui opinio juris. S-a afirmat că această
posibilitate poate fi extinsă, astfel că prevederile generale ale
tratatului pot prin ele însele, fără cerinţa de a demonstra opinio
juris şi cu trecerea scurtă a unei perioade de timp, să genereze
ipso facto reguli cutumiare. Recunoaşterea importanţei
tratatelor, în special în domeniul drepturilor omului şi
conţinerea de către acestea a unor prevederi creatoare de norme
este clar că a mers prea departe. Pericolul ar fi ca un mic număr
de state să legifereze pentru toate, în afara cazului în care,
statele care sunt în dezacord au încheiat tratate contrare.
Aceasta ar fi o schimbare prea radicală faţă de procesul actual
de formare a legii în cadrul comunităţii internaţionale.
S-a stabilit că, chiar dacă o regulă cuprinsă într-un tratat
acoperă acelaşi domeniu cu o cutumă, prima nu va fi pur şi
simplu absorbită de a doua ci îşi va menţine existenţa separată.
În cazul Nicaragua, Curtea nu a acceptat argumentul Statelor
Unite, că normele de drept cutumiar internaţional privitoare la
autoapărare fuseseră rezumate şi au coincis cu articolul 5, din
Carta Naţiunilor Unite. S-a arătat că, chiar dacă un tratat
normativ şi o normă cutumiară relevantă pentru actuala dispută
au exact acelaşi conţinut, asta n-ar fi un motiv pentru Curte să
susţină că încorporarea unei norme cutumiare într-un tratat
privează norma cutumiară de aplicabilitatea sa în mod distinct
faţă de tratat. Curtea a concluzionat că “este totuşi clar că
dreptul internaţional cutumiar continuă să existe şi să se aplice
separat faţă de tratate chiar şi când cele două categorii de legi
au conţinut identic. Efectul imediat al acestui fapt a fost acela
că, Curtea a putut examina legea ca fiind creată de dreptul

34. cutumiar, în timp ce, datorită rezervei arătată de americani, n-a
putut să analizeze obligaţia decursă din tratat.
Bineînţeles, două legi cu acelaşi conţinut pot fi
subiectul unor principii diferite referitoare la interpretarea şi
aplicarea lor; de aceea abordarea Curţii este atât corectă din
punct de vedere teoretic cât şi valoroasă din punct de vedere
practic. În multe cazuri, un asemenea izvor dual al existenţei
unei legi poate sugera, că cele două versiuni nu sunt în fapt
identice precum în cazul autoapărării în dreptul cutumiar şi art.
51 al Cartei, şi vor depinde întotdeauna de circumstanţe
particulare.
Anumite tratate încearcă să creeze un regim care se va
extinde în mod necesar şi în privinţa statelor care nu sunt părţi
ale tratatelor respective27
,
Tratatele creează şi instituţii internaţionale şi acţionează
ca nişte constituţii pentru ele, subliniindu-le presupusele
atribuţii şi obligaţii.
“Tratatele-contracte”, pe de altă parte, nu sunt
instrumente de creare a legilor, prin ele însele, din moment ce
au ca părţi doar un mic număr de state, şi sunt pe probleme
limitate dar ele pot aduce dovezi de existenţă a regulilor
cutumiare. De exemplu, o serie de tratate bilaterale conţinând
reguli similare pot constitui dovada existenţei unei reguli de
27
Carta Naţiunilor Unite este, de exemplu, creaţia unui cadru prestabilit pentru ocrotirea păcii
şi securităţii internaţionale, declarând în art. 2(6) că “organizaţia ar trebui să se asigure că
statele care nu sunt membre ale Naţiunilor Unite acţionează în conformitate cu aceste principii
(cuprinse în art. 2) acest lucru fiind necesar pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale”. Se poate da exemplu şi Acordul pentru Tarife şi Schimburi din 1997 (GATT)
care a pus baza unui cod comun de conduită în schimburile internaţionale şi a avut un efect
important asupra ţărilor care n-au fost părţi ale acordului, fiind acum cunoscut sub denumirea
Organizaţiei Mondiale a Schimburilor.

35. drept cutumiar deşi această prezumţie are nevoie de o abordare
precaută, din cauză că, tratatele bilaterale prin însăşi natura lor,
reflectă circumstanţe diferite.
Putem concluziona ca tratatele internationale,ca izvoare de
drept international,se caracterizeaza prin urmatoarele
trasaturi:
. concretizeaza cu precizie acordul de vointa al
statelor,stabilind drepturile si obligatiile juridice ale acestora,
. permit adaptarea dreptului international la
dinamica schimbarilor ce intervin in cadrul comunitatiilor
internaationale,prin formularea de amendamente sau a
revizuirii textelor lor.
2.2.3 Principiile generale de drept
Hudson spune urmatorul lucru ”principiilor legale generale recunoscute
de natiuniile civilizate” in Statutul Curtii Internationale de Justitie trebuie sa li sa
dea un context mai larg,decit principiilor generale care deriva din cutume.Curtea
trebuie sa iasa din teritoriul in care statele si-au exprimat dorinta sa accepte anumite
principii legale…si anumite principii comune diferitelor sisteme statale,sau
recunoscute prin interpretarea legilor interne
Principiile fundamentale ale dreptului international
reprezinta „norme juridice de aplicare universala,cu un nivel
maxim de generalitate si cu un caracter imperativ,care dau

36. expresie si protejeaza o valoare fundamentala in raporturile
dintre subiectele dreptului international28
”
Sursele documentare accesate releva urmatoarele principii
fundamentale:
a). Principiul renuntarii la forta sau la amenitarea cu forta
in relatiile dintre state sau Principiul neagresiunii; In
virtutea acestui principiu ,razboiul de agresiune este
considerat o „crima impotiva umanitatii”
b). Principiul solutionarii pasnice a diferendelor;
c). Principiul neamestecului in treburile interne ale altor
state; In dreptul contemporan,nu mai constituie un principiu
de stricta interpretare,multe domenii care au fost considerate
in dreptul traditional ca apartinind componentei exclusive a
statului, au fost transpuse in cadrul cooperarii
internationale(ex:problema respectarii drepturiilio omului).
d). Principiul cooperarii internationale;
e). Principiul dreptului poparelor la autodeterminare;
acest principiu trebuie interpretat ca”autorizind sau
incurajind o actiune… care ar dezmembra in total sau in parte
integritatea teritoriala sau unitatea politica a unui stat
independent si suveran…”.
f). Principiul egalitatii suverane al statelor;
g). Principiul indeplinirii cu buna credinta a obligatiilor
internationale-PACTA SUNT SERVANDA29
;
28
Aceste principii, consacrate in Carta O.N.U.,au fost afirmate in
Declaratia Adunarii Generale a O.N.U. din 1976, fiid considerate norme
imperative(de jus cogens) de la care statele nu pot deroga prin conventii
cutumiare.
29
Actul final de la Helsinchi(1975) adoptat in cadrul Conferintei pentru
Securitate si Cooperare in Europa(in prezent O.S.C.E.) adauga

37. Sunt acele principii in mod obisnuit recunoscute de catre
sistemele juridice majore ale statelor lumii. Anumite norme de
drept international realizeaza forta obligatorie a normelor
definitive (jus cogens), astfel incat ele includ toate statele fara
derogari permise30
.
În orice sistem de drept ar putea apărea o situaţie în
care Curtea ar constata că nu există o lege care să facă referire
la acea problemă, nici o lege a Parlamentului sau un precedent
judiciar. În asemenea condiţii, judecătorul va deduce regula
aplicabilă prin analogie, din reguli deja existente sau direct din
principiile generale care călăuzesc sistemul legislativ, fie că
emană din justiţie, echitate sau consideraţii de ordin public. O
asemenea situaţie e mai posibil a fi întâlnită în dreptul
internaţional datorită unui sistem relativ nedezvoltat în legătură
cu nevoile cu care se confruntă.
Sunt puţine cazuri rezolvate în legea internaţională şi nu
există o metodă de legiferare care să furnizeze reguli pentru a
stăpâni noile situaţii apărute. Din acest motiv, “principiile
generale de drept, recunoscute de naţiunile civilizate” au fost
introduse în art. 38 ca o sursă de drept care să acopere
neajunsurile din dreptul internaţional şi să rezolve problema
cunoscută în drept ca “non liquet”31
. Problema lipsurilor din
sistemul de drept este una importantă. Este important de
recunoscut faptul că s-ar putea să nu existe întotdeauna o
principiilor mentionate alte trei:
a).Principiul inviolabilitatii frontierelor;
b).Principiul integritatii teritoriale;
c).Principiul respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale.
30
Internet: Wikipedia, International law
31

38. soluţie imediată şi evident aplicabilă fiecărei situaţii
internaţionale, (fiecare situaţie internaţională trebuie privită ca
pe o problemă de drept).
Există opinii variate în legătură cu problemele la care ar
trebui să facă referinţă principiile de drept. Unii doctrinarii le
privesc ca pe o afirmare a conceptelor Dreptului Original care
sunt menite să fundamenteze sistemul dreptului internaţional şi
constituie o metodă de testare a valabilităţii legilor pozitive
(i.e. făcute de oameni). Alţi autori, pozitivişti, consideră
principiile ca fiind subordonate tratatelor şi legilor obişnuite şi
incapabile de a aduce ceva nou dreptului internaţional în afară
de cazul în care ele conţin aprobarea statelor. Autorii sovietici,
ca şi Tunkin, subscriu acestui tip de abordare a principiilor
generale de drept, acestea reluând preceptele fundamentale ale
legii internaţionale, de exemplu legea convieţuirii paşnice care
este deja cuprinsa în tratate şi cutume.
Pe lângă aceste două opinii, cei mai mulţi autori sunt
gata să accepte că principiile generale constituie o sursă
distinctă de drept dar cu un scop aproape limitat şi acest lucru
e reflectat în deciziile Curţii Permanente Internaţionale de
Justiţie şi ale Curţii Internaţionale de Justiţie. Totuşi nu este
clar în toate cazurile, dacă s-a avut în vedere un principiu
general de drept aparţinând dreptului statal sau un principiu de
drept internaţional. Dar acesta nu este o problemă prea mare
din moment ce atât conceptele statale cât şi cele derivate din
practica internaţională existentă pot fi definite ca principii care
se bucură de o recunoaştere unanimă.
Deşi sursa constituirii unui asemenea principiu se trage
din demersurile legislative a 190 sau mai multe state, asta nu

39. înseamnă că judecătorii sunt experţi în fiecare sistem legislativ.
Există câteva teme comune care sunt cuprinse în diferite
sisteme de drept32
..
Cele mai prolifice domenii pentru aplicarea legilor
statului prin analogie, au fost procedurile, mărturiile şi procese
judiciare33
. Indicaţiile judiciare internaţionale sunt făcute cu
autoritatea de res jueicata, care înseamnă că decizia este finală,
obligatorie şi fără drept de apel.
În cazul Tribunalului Administrativ, Curtea s-a
confruntat cu problema concedierii unor membri angajaţi ai
Secretariatului Naţiunilor Unite şi dacă Adunarea Generală are
sau nu dreptul să se supună sentinţelor date de Tribunalul în
cauză. Dând un răspuns negativ, Curtea subliniază că: potrivit
unor bine-stabilite şi general recunoscute principii ale
dreptului, o hotărâre emisă de un asemenea corp judiciar este
res judicata şi are forţă obligatorie pentru părţile în cauză34
.
32
Sistemul Anglo-American a influenţat sistemele multor ţări din lume cum ar fi cel Francez
sau German. Sunt multe elemente comune în legislaţia Americii Latine şi multe din statele
Afro-Asiatice au împrumutat mult din practica juridică europeană în efortul lor de a moderniza
structura administrativă a statului, de a adapta economia lor la cea occidentală şi a întreprinde
alte acţiuni de acest gen
33
În cazul Coloniştilor Germani din Polonia, Curteaabordând problema într-o manieră
negativistă a declarat că “drepturile personale recunoscute de legea existentă nu încetează la
schimbarea suveranităţii… E greu de susţinut asta, deşi legea a supravieţuit, drepturile
personale recunoscute de ea au pierit. Această argumentare nu are la bază nici un principiu şi
este contrară opiniei şi practicii generale”. Curtea Internaţională în cazul Canalului Corfu unde
referindu-se la dovezi circumstanţiale a arătat că: “dovezile indirecte sunt admise în toate
sistemele de drept şi utilitatea lor este recunoscută în deciziile internaţionale”
34
În cazul Laguna del Desierto (Argentin/Chile), Tribunalul a notat că: o decizie
având autoritatea de res judicata este juridic obligatorie pentru părţile disputei. Acesta este un
principiu fundamental de drept internaţional fiind în mod repetat invocat de jurisprudenţă ceea
ce înseamnă că autoritatea de res judicata este un principiu universal şi absolut de drept
internaţional.

40. Un principiu important de drept internaţional este că
pacta sunt servanda, sau ideea că acordurile internaţionale
sunt obligatorii. Legea tratatelor se opreşte inevitabil asupra
acestui principiu din moment ce întregul concept de
obligativitate a acordurilor internaţionale presupune că
asemenea acorduri sunt general acceptate ca având această
calitate.
Poate cel mai important principiu general, subjugând
multe reguli de drept internaţional, este cel al bunei-credinţe.
Principiul este statuat de Charta Naţiunilor Unite35
, iar
elaborarea acestei prevederi în Declaraţia Principiilor de Drept
Internaţional privitoare la Relaţiile de prietenie şi cooperare
între state, adoptată de Adunarea Generală în rezoluţia 2625 din
1970 se referă la obligaţiile între state de a-şi îndeplini cu
bună-credinţă obligaţiile rezultate din legea internaţională în
general, inclusiv din tratate. De aceea, constituie o parte
indispensabilă a regulilor de drept internaţional, în general36
.
Încrederea este esenţială în cooperarea internaţională, în special
într-o perioadă în care cooperarea în multe domenii a devenit
esenţială. La fel ca şi principiul pacta sunt servanda în legea
tratatelor este bazat pe buna-credinţă, şi caracterul de
obligativitate al obligaţiilor internaţionale asumat prin
obligarea unilaterală, este esenţial.
35
în art. 2(2) că “toţi membrii ca să le fie asigurate drepturile şi beneficiile rezultând din
calitatea de membru, trebuie să-şi îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile asumate în
conformitate cu prezenta Charta”
36
Curtea Internaţională declara în cazul Testelor Nucleare că: unul din principiile de
bază care guvernează crearea şi îndeplinirea obligaţiilor indiferent de sursa lor, este principiul
bunei-credinţe.

41. Totuşi Curtea a susţinut că buna-credinţă ca şi concept,
nu este prin sine însuşi o sursă de obligativitate, unde (nimic)
altceva nu există. Principiul bunei-credinţe, de aceea, este
fundalul principiului formării şi informării asupra existentelor
reguli de drept internaţional şi o modalitate de constrângere
prin care aceste reguli vor fi exercitate în mod legitim. Un alt
principiu notabil este acela că ex injuria jus non oritur, care
stabileşte că faptele care decurg dintr-o conduită ilegală nu pot
stabili legea.
Curtea are puterea discreţionară de a alege principiul de
drept aplicabil circumstanţelor unui caz particular, cu,
consideraţia că acest lucru este posibil datorită incapacităţii
legii ordinare şi tratatelor de a găsi soluţia necesară. În acest
contest se poate considera cazul Tracţiunea Barcelonei între
Belgia şi Spania37
.
Totuşi dreptul internaţional nu se referă la un drept al
unui stat anume ci mai degrabă la reguli general acceptate de
sistemele legale statale, în cazul acesta recunoaşte ideea unei
competente limitate.
In concluzie putem spune ca principiile cu care se opereaza
in majoritatea sistemelor juridice de drept intern, transpuse
apoi in dreptul international. Conventiile internationale ca si
multe dintre hotaririle instantelor de judecata internationala
fac deseori trimitere la normele de drept comune marilor
37
Curtea Internaţională de Justiţie a avut în vedere legea statală pentru limitarea obligaţiilor
companiei şi a subliniat că dacă va hotărî asupra cazului nesocotind instituţiile statale ale
dreptului, fără justificare, va întâmpina serioase probleme legale. Ar pierde legătura cu
realitatea pentru că nu există instituţii de drept corespunzătoare la care Curtea ar putea apela

42. sisteme de drept si care apoi sa fie considerate ca izvoare de
drept international.
2.2.3.1 Echitatea în dreptul internaţional
Atunci cind partile in litigiu incredinteaza „judecatorului
international”solutionarea cauzei conform echitatii,
judecatorul va propune o solutie bazata pe fapte si nu pe
dreptul pozitiv,pe care o considera justa si conforma
intereselor partilor in cauza.Totusi o Hotarire judecatareasca
pronuntata in baza principiilor echitatii poarta un grad de
subiectivitate,chiar daca se pretinde a fi o solutie
dreapta,intrucit nu se fondeaza pe normele de drept
international.Practic,judecatorul international are
posibilitatea, fie sa atenueze rigorile unei norme
internationale,fie sa atenueze complecteze un vid normativ,
daca situatia o impune. Pentru a evita abuzurile acestui
principiu trbuie sa se aiba in vedere consimtamintul expres al
partilor in cauza.
În afara recurgerii la procedurile şi instituţiile de drept
statal de a întări dreptul internaţional, este posibil să se facă în
unele cazuri referire la echitate ca la un set de principii
reprezentând valorile sistemului. Cea mai faimoasă decizie în
acest domeniu a fost a judecătorului Hudson în cazul Abaterea
cursului apei de la Meuse din 1937 privitor la o dispută între

43. Oland şi Belgia. Hudson a arătat că ceea ce sunt privite ca
principii de echitate sunt tratate de multă vreme ca părţi ale
dreptului internaţional şi aplicate în curţi38
.
Totuşi trebuie să fim precauţi în interpretarea acestora
deşi în mare parte este posibil să privim echitatea (în analogie
cu dreptul intern) ca fiind o responsabilitate a dezvoltării
legislative producând schimbări dinamice în sistemul
transmiterii exacte prin stricta aplicare a legilor.
Totuşi problema care se pune este să folosim principiile
echităţii în contextul unor legi care cer o asemenea abordare.
Curţile nu aplică principii de judecată abstractă la cazurile pe
care le judecă ci mai degrabă principii şi soluţii echitabile, ce
derivă din legile aplicabile39
.
Echitatea a fost folosită în justiţie ca o modalitate de a
diminua posibilitatea săvârşirii unor nedreptăţi şi nu ca o
metodă de schimbare a lucrurilor în detrimentul legilor
existente. Totuşi, existenţa sa, ca o sursă distinctă a dreptului
este foarte controversat. Este evident că nu există legi rigide
care să contrabalanseze aceste principii în fiecare caz în parte,
iar aceasta este departe de a fi un exerciţiu de înţelepciune sau
conciliere sau o modalitate de distribuire a dreptăţii.
Folosirea principiului echităţii a fost în special sesizată
în 1982 în Acordul Mărilor. Art. 59 de exemplu, se referă la
conflictul între ţările cu ieşire la mare şi celelalte state, în
38
În art. 38 din decizie, el declara: Curtea are libertatea de a considera principiile echităţii ca
parte a dreptului internaţional ce trebuie aplicate.
39
Curtea a declarat în cazul Libia/Malta că “judecata care este o emanaţie a echităţii, nu poate
fi o judecată abstractă ci una în concordanţă cu legile; putem spune, deci, că aplicarea lor ar
trebui să fie făcută cu, consecvenţă şi prevedere; cu toate astea, sunt principii cu aplicabilitate
generală”

44. privinţa exclusivităţii zonei economice, conflict soluţionat “în
baza echităţii”40
, Aceste prevederi sunt flexibile, ceea ce este
important, dar sunt şi oarecum nesigure. Mai precis, cum poate
fi rezolvat fiecare caz în parte şi ce principii ar trebui folosite
este departe de a fi clar, apărând chiar şi un element de
neprevăzut. Convenţia de interzicere a navigaţiei pe apele
internaţionale din 1997 pune de asemenea accent pe conceptul
de echitate. Art. 5, de exemplu, arată că ţările cu ieşire la mare
ar trebui să folosească apele internaţionale într-o manieră
rezonabilă şi echitabilă în propriile lor teritorii şi participând la
utilizarea, dezvoltarea şi protecţia acestor mări.
Echitatea mai poate fi utilizată în situaţii determinate în
delimitarea graniţelor de uscat. Acolo unde nu se ştie cu
siguranţă unde ar trebui să fie graniţa, tribunalul internaţional
ar trebui să apeleze la echitate41
. Deşi echitatea nu înseamnă
întotdeauna egalitate, acolo unde nu există circumstanţe
speciale, cea din urmă menţionată este expresia celei dintâi.
Curtea a arătat de asemenea că “să recurgi la conceptul de
echitate pentru a modifica o graniţă deja stabilită ar fi de
nejustificat.
40
Curtea Internaţională menţiona în cazul Tunisia/Libia ca parte continentală: “trebuie limitată
aplicarea principiilor echităţii în dreptul internaţional şi găsit un echilibru în considerentele
privitoare la ele art. 74 realizează delimitarea zonelor între statele cu ţărmuri opuse sau
alăturate prin acorduri având la bază dreptul internaţional dar urmărind găsirea unor soluţii
echitabile. O prevedere similară se aplică şi prin art. 83 pentru delimitare ţărmului
continental.pentru a ajunge la un rezultat just.
41
În cazul Burkina Faso/Republica Mali, de exemplu, Curtea a arătat cu privire la fondul
comun (eleşteu) al Soum-ului, că trebuie recunoscut Soum-ul ca frontieră comună, asta în lipsa
unei menţiuni precise în lege cu privire la poziţionarea liniei de frontieră, graniţa ar trebui să
împartă Soum-un, într-o manieră echitabilă. Aceasta se poate face prin împărţirea fondului
comun în părţi egale.

45. Cu tote acestea categoriile de principii din sfera echitatii
sun considerate de catre multi doctrinari ca mijloace auxiliare
de exprimare a normelor dreptului international public.
Deşi generalizarea principiilor şi conceptelor care ar
putea fi numite judecăţi de valoare ale societăţii inspiră şi
cuprind orânduiri politice şi legale în cel mai general sens,
ele nu constituie norme legale imperative. Ele devin
obligatorii doar dacă sunt acceptate de Comunitatea
internaţională ca norme legale prin mecanismele şi tehnicile
de creare a dreptului internaţional. “Principiile elementare
ale umanităţii”42
pot sta la baza unor asemenea norme şi le
justifică existenţa, în sens larg, ş-ar putea chiar să aibă un
rol important în investirea acestor norme cu mai multă forţă
juridică.
42
Curtea Internaţională a statuat în “Recomandarea sa referitoare la
utilizarea şi ameninţarea cu arme nucleare”, că la baza legilor şi principiilor
privitoare la dreptul internaţional umanitar stă nesocotirea cu care este
privită umanitatea.

46. 2.2.4 Deciziile judiciare
Deşi ele sunt, conform art. 38, menite a fi utilizate ca
înţelesuri subsidiare pentru determinarea regulilor de drept, mai
degrabă decât o sursă de drept, deciziile judiciare pot avea
totuşi o importanţă deosebită. În timp ce, conform art. 59 al
Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, deciziile Curţii nu au
forţă obligatorie decât între părţi, în respectul acestei
consideraţii, Curtea a încercat să urmeze hotărârile sale
anterioare şi să introducă o măsură de siguranţă în proces:
astfel că în timp ce doctrina din trecut recunoscută în dreptul
comun statua că deciziile unor anumite curţi trebuie să fie
respectate şi de celelalte curţi, nu există în dreptul
internaţional, totuşi statele aflate în dispută şi deciziile Curţii
Permanente citate în lucrările unor autori şi Curtea
Internaţională de Justiţie au autoritate în deciziile lor.
Curtea Internaţională de Justiţie îşi va examina
îndeaproape deciziile luate anterior şi va distinge cazurile care
n-ar trebui luate în considerare la soluţionarea problemei
respective. Dar aşa cum judecătorii englezi, de exemplu,
creează dreptul în procesul interpretării sale, la fel judecătorii
Curţii Internaţionale de Justiţie fac uneori mai mult decât să
hotărască43
.
.
Bineînţeles, asta nu înseamnă că deciziile Curţii vor fi
invariabil acceptate în formularea ultimelor legi. Dar acestea
43
Cazul Pescuitului Anglo-Norvegian care încerca să aducă recunoaşterea liniilor de bază de
la care se măsoară marea teritorială care a fost mai târziu extinsă în urma Convenţiei de la
Geneva din 1958 cu Marea Teritorială şi Zona Contingentă.

47. sunt cazuri rare în comparaţie cu respectul acordat deciziilor
Curţii ale căror cuprins este de o importanţă vitală pentru
dezvoltarea dreptului internaţional.
În completare, Curtea Permanentă şi Curtea
Internaţională de Justiţie admit că deciziile judiciare cuprind şi
hotărârile judecătoreşti internaţionale arbitrare şi decizii ale
curţilor diferitelor state. Au existat multe tribunale arbitrate
internaţional precum Curtea Permanentă de Arbitraj înfiinţată
în urma Conferinţei de la Haga din 1899 până în 1907 şi variate
tribunale de rezolvare a cererilor mixte, inclusiv Tribunalul
pentru rezolvarea plângerilor între Iran şi US, şi deşi ele diferă
în unele sensuri de curţile internaţionale, multe din deciziile
luate de aceste tribunale sunt extrem de importante pentru
dezvoltarea dreptului internaţional. Acest lucru poate fi văzut
în existenţa şi numărul de Raporturi a Hotărârilor Arbitrale
internaţionale publicate începând cu 1948 de Naţiunile Unite.
Un caz demn de menţionat ar fi cel al Plângerilor făcute
de Alabama, arbitrarea căruia a fost marcată de începutul unei
noi ere de rezolvare paşnică a disputelor internaţionale în care
utilizarea cea mai frecventă o aveau metodele judiciare şi
arbitrale în rezolvarea conflictelor44
.
O altă ilustrare a impactului unor asemenea decizii
arbitrale ar fi cazul Insulei din Palma care s-a dovedit a fi un
subiect foarte important de abordare a suveranităţii teritoriale şi
pe care-l vom aborda ulterior.
44
Acest caz se referea la vapoarele construite în Liverpol la recomandarea Statelor
Confederate, care urmau să captureze 70 de nave federale în timpul Războiului Civil American.
Statele Unite au cerut despăgubiri după război pentru distrugerea de la Alabama şi alte nave, şi
cererea a fost acceptată de Tribunal. Marea Britanie încălcase acordurile de neutralitate şi a fost
obligată la plata unor despăgubiri către Statele Unite.

48. Cum s-a văzut deja, deciziile Curţilor nationale pot
aduce dovada existenţei unor legi de drept comun. Ele pot de
asemenea constitui o dovadă a practicii judiciare actuale a
statelor în care deşi s-au manifestat reţineri în aplicarea
conţinutului legii întocmai, cu toate acestea majoritatea
timpului statele s-au comportat în conformitate cu cerinţele
legii, aceasta fiind esenţa actului material necesar pentru
stabilirea unei reguli de drept comun. Doctrinarii americani şi
britanici în special, tind să se refere pe larg la deciziile curţilor
naţionale.
Sunt relevante de asemenea deciziile curţilor înalte ale
statelor federale, precum Elveţia şi Statele Unite în privinţa
rezolvării conflictelor între unităţile componente ale acestor
ţări, în dezvoltarea dreptului internaţional în disputele legate de
problema graniţelor. Un dezacord în privinţa graniţelor între
două state americane care a fost rezolvat de Curtea Supremă
este în multe privinţe asemănătoare cu poziţia luată de Curtea
Internaţională de Justiţie faţă de disputa legată de frontiera
dintre două state independente şi deci constituie o valoroasă
sursă a dreptului internaţional.
Deciziile judiciare(hotaririle judecataresti) nu creeaza
propriuzis norme de drept,ci contribuie la precizarea corecta
a normei de drept international,aici pot fi incluse;
. Jurisprudenta Curtii intrnationale de justitie-cu
precizarea ca au forta juridica numai pentu partile din litigiu
si pentu cauza in care se pronunta;
. Hotaririle tribunalelor arbitrare internationale;

49. . Hotaririle unor tribunale nationale,pronuntate in litigii
care ridica probleme de drept international.
In solutionarea litigiilor internationale se recurge deseori la
principii cum sunt: Buna-credinta in indeplinirea obligatiilor
conventionale;autoritatea lucrului judecat; precedentul
judiciar; principiul raspunderii pentru prejudiciul cauzat;
respectarea egalitatii partilor litigiului; dreptul la aparare
etc45
.
2.2.5 Doctrina
Art. 38 include printre sursele secundare ale creării
dreptului “învăţăturile unora dintre cei mai instruiţi publicişti
de diferite naţionalităţi”46
.
Din punct de vedere istoric, influenţa profesorilor din
mediul academc asupra dreptului internaţional este marcantă.
În perioada de înflorire a Dreptului Natural (Comun) au fost
unele opinii juridice şi analitice de mare valoare, pe când
practica juridică a statelor şi deciziile curţilor au valoare mai
mică. Autori precum Gentili, Grotius, Pufendorf, Bynkershock
45
In doctrina juridica,valoarea de izvor de drept international a principiilor
generale de drept,a fost si este inca contestata de autori ca(G. Geamanu, I.
Diaconu).
46

50. şi Vattel erau autorităţi supreme în secolele şaisprezece până la
optusprezece şi au determinat scopul, forma şi conţinutul
dreptului internaţional.
Odată cu apariţia pozitivismului şi a consecventei
determinări a suveranităţii între state, tratatele şi cutuma au
dobândit o poziţie dominantă în reprezentarea regulilor de
drept internaţional iar importanţa scrierilor în domeniu a
început să se piardă. Totuşi aceste lucrări sunt folosite ca o
metodă de a identifica legea aplicabilă pentru fiecare caz
particular şi nu ca un izvor sau sursă a legilor actuale. Există
câţiva autori care au avut un rol creativ asupra evoluţiei unor
legi speciale, cum ar fi, de exemplu, Gidel referitor la legea
mărilor iar alţii au lucrări cu aplicabilitate generală pentru
dreptul internaţional care tind să fie priviţi ca şi clasici, de
exemplu Oppenheim şi Rousseau dar influenţa generală a
lucrărilor lor a devenit mai puţin importantă.
Totuşi lucrarile de specialitate constituie o importantă
modalitate de structurare, punere în atenţie şi formare a
dreptului internaţional, de elucidare a naturii, istoricului şi
practicii regulilor de drept. Scrierile academice au jucat un rol
deosebit de important în stimularea gândirii vizavi de valorile
şi ţelurile dreptului internaţional, arătând care sunt problemele
cu care se confruntă sistemul şi făcând sugestii pentru viitor.
Datorită lipsei de autorităţi supreme şi de instituţii
internaţionale pentru orânduirea legilor, revine o mai mare
responsabilitate publiciştilor de diferite naţionalităţi pentru a
aduce un element de coerenţă şi ordine în sistemul legislativ şi
pentru a pune întrebări în legătură cu scopurile şi direcţia
urmată de legile-n vigoare.

51. Statele în prezentarea plângerilor lor, opiniile oficiale
ale guvernanţilor, variatele decizii internaţionale arbitrale şi
judiciare, şi judecătorii curţilor municipale când au de
soluţionat diferite cereri toţi consultă şi citează din aceste
lucrări îndrumătoare pentru autorităţile judiciare.
Bineînţeles plângerile pot fi făcute oricum, autorii
acestor lucrări neputând cuprinde prezentarea tuturor
prejudiciilor ce se pot produce dar această pretenţie ar fi
exagerată. N-ar trebui să ne determine să respingem valoarea
acestor scriitori ci mai degrabă să evaluăm fiecare doctrinar în
funcţie de opera sa.
Din doctrina fac parte lucrarile stiintifice ale unor
specialisti in domeniu,cat si operele unor foruri stiintifice
internationale,cum sunt:Asociatia de drept
international;Institutiile de drept international;Curtea de
drept international a O.N.U.,precum si opiniile separate ale
judecatorilor Curtii Internationale de Justitie anexate
deciziilor Curtii.
.In jurisprudenta instantelor internationale doctrina s-
a invocat adesea ca dovada a existentei unei norme si nu ca o
sursa de drept international.
2.2.6 Alte posibile surse ale dreptului internaţional
Discutarea variatelor surse de drept dictată de Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie notează că există o diferenţă

52. între, pe de o parte, actualele surse de drept care sunt
dispozitivele capabile să instituie noi legi, cum ar fi tratatele
creatoare de legi, dreptul comun şi multe decizii ale Curţii
Internaţionale de Justiţie din moment ce nu pot fi limitate la o
anumită categorie determinantă de legi, iar pe de altă parte sunt
practicile judiciare şi devizele care pot confirma existenţa
acestor legi cum ar fi lucrările juridice, numeroase tratate –
contracte şi unele decizii judiciare, toate la nivel internaţional
şi municipal. De fapt, fiecare sursă este capabilă până la un
punct să dezvolte şi identifice legile existente. Aceasta rezultă
parţial din dezorganizarea dreptului internaţional şi din
prevederile art. 38.
O confuzie similară între crearea legilor, determinarea
legilor şi evidenţierea lor poate fi adusă în discuţie
numeroasele metode de dezvoltare a dreptului care au apărut de
la sfârşitul celui De-al doilea Război Mondial. În primul rând,
printre problemele apărute, una reflectă creşterea importanţei
statelor Lumii a Treia şi treptata europenizare, iar acestea sunt
amintite în rezoluţiile şi declaraţiile Adunării Generale ale
Naţiunilor Unite.
Anumite rezoluţii ale Adunării sunt obligatorii pentru
organele şi membrii Naţiunilor Unite. Alte rezoluţii, pe de altă
parte, nu au forţă obligatorie, au abia valoare de recomandare
supunând atenţiei opinii în diferitele probleme ce se ivesc.
Aceasta a fost poziţia clasică şi reflectă intenţia ca Adunarea să
fie un corp parlamentar de bază consultativ, în timp ce deciziile
obligatorii să fie luate de Consiliul de Securitate.
În ziua de azi situaţia este puţin mai complexă.
Adunarea a adoptat un mare număr de rezoluţii de o deosebită

53. importanţă şi declaraţii, şi a fost inevitabil ca acestea să aibă un
oarecare impact asupra direcţiei urmate de dreptul
internaţional. Felul în care statele au votat în Adunarea
Generală şi explicaţiile date cu asemenea ocazii sunt dovezi că
practica lor judiciară şi înţelegerea dintre ele este conformă cu
legea. Acolo unde o ţară a votat în mod constant, de exemplu în
favoarea abolirii discriminării rasiale nu poate să nege după
aceea folosirea condamnărilor pentru discriminare rasială
putând fi chiar transformat într-un obicei cu forţă obligatorie47
.
Efectul acceptării unei asemenea rezoluţii poate fi
înţeles ca o acceptare a validităţii regulilor de drept cuprinse în
rezoluţiile înseşi. Aceasta se referă la situaţia în care rezoluţia
respectivă defineşte sau explică un tratat existent.
În timp ce majoritatea statelor o votează pentru
rezoluţiile şi declaraţiile în cauză, practicile judiciare ale
statelor şi regulile cu forţă obligatorie pot scoate în evidenţă
faptul că necesitatea lui opinio juris poate fi dovedită uşor48
.
De asemenea, constituind practica judiciară a statelor este
posibilă utilizarea acestor rezoluţii ca dovadă a existenţei ori a
evoluţiei către opinio juris fără de care nici un obicei nu poate
să se impună. În afară de asta, rezoluţiile pot fi înţelese ca
47
Curtea în cazul Nicaragua a statuat că cerinţa de opinio juris ar putea să derive din
circumstanţele adoptării şi aplicării rezoluţiilor Adunării Generale. S-a notat că relevanţa lui
opinio juris ar putea fi privită cu toată precauţia necesară şi dedusă din atitudinea părţilor
(Statele Unite şi Nicaragua) şi atitudinea Statelor faţă de rezoluţiile Adunării Generale şi-n
special rezoluzia 2625 /XXV) numită Declaraţia Principiilor Dreptului Internaţional privind
Relaţiile de prietenie şi cooperare între state în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite.
48
Declaraţia de Recunoaştere a Independenţei Ţărilor Coloniale şi Populaţiei acestora, din
1960, care a fost adoptată fără nici o opoziţie (vot împotrivă), doar cu nouă abţineri, a urmat
seria rezoluţiilor care în termeni mai specifici sau general au atacat colonialismul şi au cerut
transformarea conceptului de autodeterminare ca principiu moral şi politic, într-un drept legal
şi o obligaţie permanentă conformă cu Declaraţia Principiilor Dreptului Internaţional din 1970.

54. interpretări cu valoare de autoritate ale Adunării, ale variatelor
principii ale Cartei Naţiunilor Unite care depind de acestea.
Ca urmare, aceste rezoluţii sunt în măsură să grăbească
procesul legiferării practicii juridice a statelor şi aşa face
posibilă grăbirea adaptării dreptului comun la condiţiile vieţii
moderne. Prezenţa unor reprezentanţi din toate statele lumii în
Adunarea Generală măreşte enorm valoarea acestei instituţii în
privinţa înţelegerilor generale politice şi a practicilor judiciare
ale statelor care ar putea sau nu să ajungă un obicei (o cutumă)
cu forţă obligatorie49
.Pentru a stabili dacă aceasta este realitatea
în legătură cu rezoluţiile Adunării Generale este necesar să
studiem conţinutul lor şi modalitatea lor de adoptare, este
necesar de asemenea să vedem dacă opinio juris are caracter
normativ. Rezoluţiile ar putea arăta evoluţia treptată cerută de
opinio juris pentru crearea unei noi legi.
Curtea a examinat în acest caz rezoluţiile Adunării
Generale privind legalitatea armelor nucleare şi a observat că o
parte din ele au fost adoptate cu un număr substanţial de voturi
împotrivă şi de abţineri. A arătat de asemenea că, concentrarea
atenţiei pe asemenea rezoluţii n-a fost întotdeauna constantă.
Curtea totuşi a concluzionat că aceste rezoluţii n-au izbutit să
înfiinţeze o opinio juris în privinţa ilegalităţii armelor nucleare.
Nu în ultimul rând, cineva ar putea face greşeala să
atribuie valoare legală la tot ce emană de la Adunare.
49
Curtea Internaţională în cazul Nicaragua, de exemplu, “exprimarea unor declaraţii ale
Adunării Generale adoptate de state demonstrează recunoaşterea de către acestea a principiului
de interzicere a utilizării forţei, ca problemă marcantă a dreptului internaţional. Curtea a pus
problema în felul următor, în Legalitatea Tratatului sau Folosirea armelor nucleare: “Curtea
notează că rezoluţiile Adunării Generale chiar dacă nu sunt obligatorii pot avea uneori valoare
normativă. Ele pot în anumite circumstanţe să aducă dovezi importante pentru înfiinţarea unor
reguli ori descoperirea unei opinio juris.

55. Rezoluţiile sunt adesea rezultatele unor compromisuri şi
aranjamente politice fiind create fără a avea intenţia de a
constitui norme coercitive. O mare atenţie trebuie acordată
trecerii de la practica judiciară la identificarea normelor legale.
Atâta timp cât practica celorlalte organizaţii
internaţionale abordează această problemă în acelaşi fel dar
neapărat cu o oarecare precauţie, aceste rezoluţii pot fi
adoptate. Rezoluţiile pot evidenţia o cutumă anume sau să
conducă la crearea unui obicei (cutume), la fel cerinţa unei
opinio juris poate decurge din anumite circumstanţe care pot fi
întâlnite pretutindeni.
Este pusă uneori în discuţie la modul general dar şi
particular, existenţa unor instrumente şi documente care nu au
forţă obligatorie care decurg din tratate şi care formează o
categorie specială denumită “legislaţie blândă”. Această
terminologie este menită să arate faptul că instrumentele sau
clauzele amintite nu pot fi prin ele însele legi, dar importanţa
lor în cadrul general al dreptului internaţional cere acordarea
unei atenţii speciale acestor clauze. “Legile blânde”50
nu
constituie legi propriu-zise. Ele necesită o atenţie sporită, dar
un document, de exemplu, nu e nevoie să se constituie într-un
tratat cu forţă obligatorie pentru a influenţa politica
internaţională51
. Anumite părţi ale dreptului internaţional au
generat apariţia mai multor “legi blânde”52
în sensul producerii
50
51
Actul Final de la Helsinki din 1975 este primul exemplu în acest sens. Acesta nu a fost un
acord între state, cu forţă obligatorie dar influenţa sa în Europa Centrală şi de Est a atras atenţia
asupra rolului şi importanţei deosebite a drepturilor internaţionale ale omului care s-a dovedit a
fi incalculabilă.
52

56. unor instrumente importante de drept dar fără forţă obligatorie.
S-ar putea în acest sens cita din dreptul internaţional economic
şi din dreptul internaţional al mediului. Utilizarea acestor
documente fie că iau forma recomandărilor, îndrumărilor
codurilor de practică judiciară sau a principiilor, este
importantă în observarea evoluţiei şi creării unor principii care
în final ar putea fi transformate în legi cu forţă obligatorie. Ele
sunt importante şi au o mare influenţă în dreptul internaţional
dar nu constituie norme legale.
Un studiu al Departamentului Statelor Unite referitor la
acordurile fără forţă obligatorie, dintre state, nota că: “este
recunoscut faptul că în practica internaţională pot cădea de
acord asupra unor declaraţii de politică, comună, dar nu pot
stabili obligaţii legale. În ultimul deceniu, acesta a devenit
înţelesul comun a proclamării rezultatelor schimburilor
diplomatice, a statuării poziţiilor comune faţă de problemele
politice privitor la intenţia lor de a colabora în probleme de
interes comun sau angajându-se politic unele faţă de altele
(statele). Aceste documente sunt privite uneori ca fiind acorduri
fără forţă obligatorie, fiind doar declaraţii comune.
Ceea ce este determinant în asemenea situaţii este nu
denumirea dată acestor documente ci intenţia părţilor care
reiese din circumstanţe relevante de a crea relaţii legale cu
caracter obligatoriu între ele în cazul respectiv.
2.2.6.1. Comisia de Drept Internaţional