2. Mihai Eminescu ( 15. 01.1850 – 15. 06. 1889). Cel mai mare
poet român din secolul al XIX-lea și unul dintre cei mai
reprezentativi scriitori romantici ai lumii s-a născut la Botoșani,
în familia lui Gheorghe și a Ralucăi Eminovici. Primele
cunoștințe de carte le însușește, împreună cu frații săi, de la
mama, care i-a fost și prima învățătoare.
Studiile: în 1858 – 1860 învață în clasa a III-a și a IV-a la „
National Hauptschule” din Cernăuți, apoi (1860- 1863)
urmează cursurile gimnaziului din acest oraș. Devine cel mai
apreciat elev la istorie, literatură și cel mai apropiat discipol al
cunoscutului profesor și filolog Aron Pumnul. În 1869 – 1872
studiază la Facultatea de Filozofie a Universității din Viena, iar
în1872–1874 la Universitatea din Berlin, unde urma să-și ia
doctoratul în filozofie. Din motive familiale, părăsește studiile
și se întoarce în țară.
3. ACTIVITATEA: întemeiază cercul literar „Orientul”, culege și valorifică
poezie populară din zona Moldovei; membru al societății studențești
„România jună”,
1874 – director al Bibliotecii centrale din Iași;
1875 – revizor școlar în districtele Iași și Vaslui, cînd îl descoperă și se
împrietenește cu Ion Creangă;
1876 – corector și redactor la ziarul „Curierul de Iași”;
1877 – redactor la ziarul „Timpul”, București, în paginile căreia își publică
majoritatea articolelor sale de publicistică, devenind cel mai bun și
incomod ziarist al timpului, întemeind jurnalistica modernă românească.
CREAȚIA. Debutul: poezia dedicată fostului său profesor: La mormîntul
lui Arune Pumnul, publicată în 1865 într-o culegere, iar în 1866 în revista
„Familia” din Oradea, apare poezia “De-aș avea”, urmată apoi de “O
călărire în zori”, “Din străinătate”, “Speranța”, “Misterele nopții”.
Redactorul revistei îl prezintă drept un poet matur și promițător,
schimbîndu-i ( în calitate de pseudonim, după moda timpului) finalul
numelui, pe care poetul (și întreaga familie) l-a acceptat și a semnat în
continuare nu numai opera, ci și toate actele.
4. Cele mai
reprezentative
opere.
Poezie: Dorința, Lacul, Floare-albastră, Revedere, La steaua, Pe lîngă
plopii fără soț, Și dacă..., Din valurile vremii, Melancolie, Sonete;
poemele: Rugăciunea unui Dac, Memento mori, Demonism, Împărat
și proletar, Luceafărul, Scrisori (I – V).
Proză: nuvele – La aniversară, Cezara, Sărmanul Dionis etc.;
romanul Geniu pustiu.
Dramaturgie: a conceput un impresionant proiect din douăzeci de
piese care să reflecte momente importante din istoria neamului și a
umanității. A reușit să realizeze, parțial, doar cîteva: Decebal, Bogdan
voievod, Mira, etc.
6. A fost odată un împărat bătrân și trist, care avea o împărăteasă tânără. Nu
aveau copii și, când împăratul era la război, împărăteasa s-a rugat mult la
icoana Maicii Domnului să o ajute. Icoanei i s-a scurs o lacrimă, împărăteasa
a sorbit-o și a rămas grea. Tare mult s-a bucurat împăratul când împărăteasa a
născut un băiat, pe care l-au botezat Fat Frumos din lacrima.
Fat Frumos din lacrima crescu într-o lună cât alții într-un an. Când se făcu
mare își luă buzduganul și plecă să lupte cu împăratul cu care se dușmănea
tatăl său. Merse el ce merse și ajunse la un palat de marmură albă, pe o insulă
de smarald. Aici îl găsi pe cel pe care îl căuta, dar împăratul nu voi să se lupte
cu el, ci îl chemă să se lege frați de cruce.
Împăratul îi povesti apoi lui Fat Frumos din lacrima că îl necăjește rău Mama-
Padurilor. Ca să nu distrugă tot, sate, târguri, se învoise să-i dea la răstimpuri
dintre copiii oamenilor, un copil din zece. Chiar în ziua aceea trebuia să vină
să-și ia birul.
7. Când sosi Mama-Padurilor, Făt-Frumos din lacrimă o prinse, o trânti într-o piuă mare de piatră pe care o acoperi cu o
stâncă, iar pe aceasta o legă de piuă cu șapte lanțuri de fier. Mama-Padurilor fugi acasă la ea, cu piuă cu tot.
Fat Frumos din lacrima îi luă urma. Acasă la Mama-Padurilor, o găsi pe fata ei, pentru care simți iubire, chiar dacă era fata
cui era. Fata îi spuse că, dacă se va duce să o vadă pe mamă-sa, de furie aceasta își va rupe lanțurile și va scăpa. Va sări să
lupte cu el. Când vor obosi, îi va spune să se oprească să bea apă, dar ea va bea din butea cu putere, iar el din cea cu apa.
Așa că să schimbe între ele cele două buți, ca să o învingă.
Așa se și întâmplă. Cum bău din butea cu putere, Fat Frumos din lacrima o izbi cu puteri îndoite pe babă cu buzduganul și o
ucise. O luă apoi pe fată și plecară la curtea fratelui său de cruce. Acesta îi mulțumi, dar îl rugă să i-o aducă pe iubita lui, pe
care încercase să o răpească, dar nu izbutise. Iubita lui era fata Genarului, un om sălbatic și puternic care trăia în depărtări.
Fat Frumos din lacrima nu prea se îndura să se despartă de iubita lui, Ileana, dar puse frăția de cruce mai presus decât a sa
iubire și plecă. Ileana îi spuse că va plânge până când el se va întoarce.
Trecând de codrii pustii și de șirul munților, Făt-Frumos ajunse la apele mării, deasupra cărora, pe o stâncă, era palatul
Genarului. Vorbi cu fata Genarului, care abia aștepta să ajungă la iubitul ei, împăratul, fratele de cruce al lui Fat Frumos din
lacrima. O sui pe cal și fugiră, numai că în palat stătea de veghe un motan năzdrăvan, cu șapte capete. Motanul mieună și îl
auzi calul Genarului, cal năzdrăvan și el, cu două inimi. Calul îi spuse Genarului că i s-a furat fata și îl duse în goană după
Fat Frumos din lacrima. Genarul își luă fata înapoi, dar îl iertă de această dată pe voinic, că prea era frumos.
Făt-Frumos nu se lăsă. Se întoarse și fură iar fata, dar de data asta Genarul, când îl ajunse, îl aruncă tocmai în nori, unde fu
ars de fulgere. Căzu pe pământ, într-un pustiu, ca o cenușă, iar aceasta se transformă într-un izvor cu apă rece, înconjurat de
arbori umbroși.
Trecură pe lângă izvor Dumnezeu și Sfântul Petru și se răcoriră așa de bine, că Sfântul Petru îl rugă pe Dumnezeu să facă
acest izvor să fie iar ce a fost înainte. Și izvorul și copacii dispărură, iar Fat Frumos din lacrima se trezi din nou la viață.
8. Voinicul se întoarse iar la palatul Genarului, dar de data aceasta fata îi spuse că trebuie să capete un cal mai
puternic decât calul Genarului. Îl trase pe tată-său de limbă și Făt-Frumos află ce are de făcut.
Porni flăcăul la drum și în cale se întâmplă să îi ajute pe împăratul țânțarilor și pe împăratul racilor. Aceștia
promiseră să îl ajute și ei dacă va avea nevoie. Ajunse la baba care avea caii cu pricina și se tocmi să o slujească
un an.
Anul era de trei zile, iar slujba era să ducă iepele babei la păscut noaptea. Dacă izbutea să le aducă acasă de
fiecare dată, după cele trei zile primea un cal pe care și-l alegea el. Dacă nu reușea, baba îi tăia capul.
În prima noapte, după ce mâncă, Fat Frumos din lacrima plecă cu iepele la păscut. La mijlocul nopții fu doborât
de somn și, când se trezi dimineață, iepele erau scoase din fundul pădurii de un roi mare de țânțari, conduși de
împăratul lor.
În dimineața următoare îl ajută la fel împăratul racilor, căci iepele se ascunseseră în apele mării. În ziua aceea
roaba babei îi spuse lui Făt-Frumos să nu mai mănânce bucatele făcute de babă, că acelea îl adorm. Îi spuse ce
cal să aleagă, și să o ia și pe ea, că îi va fi de ajutor.
În dimineața plecării, baba scoase inimile din șapte cai frumoși și lucioși și le puse într-un cal slab și jigărit.
Voinicul îl alese chiar pe acesta și degeaba stărui baba să ia unul dintre cei frumoși că el nu îl voi decât pe cel
slab. Încălecă pe cal și porni la drum.
9. În pădure îl aștepta roaba, care luase cu ea o cute (o piatră pentru ascuțit), o
perie și o năframă (o basma). Se sui pe cal, la spatele lui Fat Frumos din
lacrimă și porniră la goană. După un timp, simțind că o arde în spate, fata se
uită înapoi. Era baba. Fata aruncă peria în urmă și se făcu un codru des, plin
de sălbăticiuni. După o vreme, iar o arse în spate, aruncă cutea și se făcu o
stâncă uriașă. Baba roase stânca și trecu. Când se apropie iar de ei fata aruncă
năframa și se făcu un lac. Baba înotă până la mijloc, apoi se înecă.
Noaptea îi prinse în pustiu. Dimineață, fata nu mai era, se întorsese în lumea
umbrelor, de unde o adusese baba, cu vrăjile ei.
Fat Frumos din lacrima o fură iar pe fata Genarului, numai că, de data asta,
Genarul nu mai putu să îi ajungă. Cei doi ajunseră la palatul împăratului.
Ileana plânsese de iubire și de dor până își pierduse vederea. Lacrimile le
adunase într-o scaldă (baie, bazin), iar de jur împrejur crescuseră niște flori
palide, florile durerii. Când auzi că i-a sosit iubitul, Ileana stropi florile cu
lacrimi din scaldă și acestea căpătară culoarea albă și strălucitoare a
mărgăritarului (perlei). De atunci au apărut lăcrămioarele sau mărgăritărelele.
Ileana îi făcu lui Fat Frumos din lacrimă un pat de flori. El se spălă pe față cu
lacrimi din scaldă și se culcă pe pat. Ileana se culcă lângă el și visă că Maica
Domnului îi așezase pe frunte două stele. A doua zi, când se trezi, vedea din
nou. A treia zi se însură împăratul cu fata Genarului, iar a patra zi, Fat Frumos
din lacrima cu Ileana lui.
10.
11.
12.
13. Concluzie
“Fat-Frumos din lacrima” prezinta insa si unele deosebiri care ii confera caracterul de
basm cult:
a) Formula introductiva “In vremea veche, pe cand oamenii, cum sunt ei azi, nu erau
decat in germenii viitorului” pastreaza timpul indefinit al lui “A fost odata…”, dar ii
lipseste nota de unicitate (“ca niciodata”) si proiectia in fabulos a basmului (“pe cand
se potcoveau purecii…”). In schimb, autorul ii imprima o tenta filozofica, oamenii
fiind priviti ca potentia (posibilitate), in termenii lui Aristotel.
b) Daca in basmul popular portretele lipsesc, de data aceasta fiecare presonaj este
bogat zugravit cu ajutorul unor figuri de stil tipic eminesciene: inparatul era “intunecat
si ganditor ca miazanoaptea”, imparateasa are fata alba “ca o marmura vie”, Mama
Padurilor este o aparitie inspaimantatoare, in stil romantic: “Ochii ei – doua nopti
turburi, gura ei – un hau cascat, dintii ei – siruri de pietre de mori”.
c) Eminesciene sunt si pasajele descriptive in care luna, lacul, noaptea, bogatia
coloristica si multimea florala amintesc de lirica marelui poet.
d) Epitetele (“marmora… lucie si alba”, “cerul cernit”), comparatiile originale (“fata…
dulce ca visele marii”), hiperbolele care tind spre colosal, toate sunt ale Poetului etern.
e) Fat-Frumos din acest basm porneste in lume “horind” si doinind din fluier, fapt care
ii confera atributele lui Orfeu (personaj mitologic des intalnit in opera eminesciana).
După părerea mea “Fat-Frumos din lacrima” de Mihai Eminescu, este un basm cult,
intrucat autorul imbogateste schema narativa folclorica si o completeaza cu elemente
specifice creatiei sale.
