1. Cum m-am trezit pe lume
Tatăl meu a lucrat multă vreme ca ziarist pe probleme de agricultură, lucru pe care îl face, de
fapt, şi azi, după o lungă întrerupere. Lucra la ziarul „Steagul roşu" al fostei regiuni Bucureşti,
care apoi, o dată cu reorganizarea teritorială, s-a spart în trei judeţe separate. Cît timp am fost
copil şi apoi adolescent, tata era mai mereu plecat „pe teren", cu maşina ziarului, prin locuri
cu nume ciudate ca Videle, Alexandria, Călăraşi, Olteniţa, tot atîtea abstracţiuni pentru mine,
dar abstracţiuni dense, insistente, căci mereu reiterate în discuţiile din casă. De vreo două-trei
ori tata m-a luat şi pe mine în deplasări mai scurte, de cîte o zi, în vreo comună ilfoveană, şi
din aceste drumuri cu masiva Volga neagră mă-ntorceam mereu extrem de obosit, cu cîteva
imagini neplăcute în minte: vrăbiile însîngerate surprinse şi ucise de grilajul din faţă al Volgii,
vaci duse de funie de copii mici pe marginea drumurilor, sate identice, cu inşi cu pălării şi
pulovere pestriţe pe la porţi, preşedinţi de I.A.S.-uri, mai toţi graşi şi cu feţe ca de cartofi,
luptîndu-se cu cifre şi indicatori la birourile lor cu intarsii grosolane, pe cînd tata nota mereu
într-un carnet, iar apoi nesfîrşite, oribile, plicticoase mese la bodegile săteşti, cu mult vin, din
care eu nu beam, cu o conversaţie între şofer, fotograf şi reporteri din care nu înţelegeam
nimic... îl tot îndemnam pe tata să plecăm, dar el îmi zicea că mai stăm doar un pic şi apoi iar
încă puţin... Plecam pe înnoptate, zburam pe lîngă căruţe cu coceni luminate palid cîteva
secunde, pe lîngă bi-ciclişti cu eternele pălării ţărăneşti pe cap şi ajungeam acasă cu urechile
vîjîind şi urînd meseria de ziarist mai mult ca orice pe lume.
Cînd am terminat clasa a zecea, cu cîteva luni înainte să fac faimoasa pareză facială care mi-a
schimbat viaţa, alor mei le-a venit ideea că aş putea, vara aceea, să stau o lună la ţară, la aer
curat, şi să cîştig şi ceva bani în acelaşi timp. Aşa că am fost expediat fără multă vorbă —
totul venea pe fondul totalei mele indolenţe şi pasivităţi din acea vreme: m-aş fi dus şi în iad
cu aceeaşi placiditate — în satul Chirnogi de pe malul Dunării. Acolo era un I.A.S. specializat
în orezarii, dar care făcea şi ceva grîu. Preşedintele (care a ajuns după '89 ministru al agricul-
turii) era prieten cu tata, aşa că treaba s-a făcut uşor: urma să stau la un inginer agronom într-o
cămăruţă şi să mi se dea ceva de lucru. Mi-am luat cu mine un vraf de cărţi şi o scrisoare de
cîteva zeci de pagini, pe care nu apucasem s-o expediez din Bucureşti. Era pentru o fată,
Sanda, colegă cu mine, căreia i se zicea Calceola Sandalina după numele nu ştiu cărei
nevertebrate despre care învăţasem la biologie. Cu ea mersesem de cîteva ori în parcuri şi ne
sărutaserăm — eu pentru prima dată — şi-mi amintesc şi acum uşorul miros de sulf al părului
ei. Acum e activistă PNŢ-CD şi, sigurissim, părul ei nu mai miroase ca atunci. Cum eram
grafoman şi pînă şi comentariile, la şcoală, le făceam de 30-40 de pagini, cu atît mai mult mă-

2. ntindeam în scrisorile de dragoste, încărcate de metafore şi aiureli. Pe drum spre Chirnogi am
oprit într-un sat, lîngă bodegă, şi le-am dat scrisoarea, s-o pună la cutie, unor ţărani
chercheliţi. Fireşte, Calceola n-a primit-o niciodată, şi mi-am imaginat apoi de nenumărate
ori, ră-sucindu-mă-n pat de necaz, ce s-or fi distrat indivizii ăia cu înflăcărată mea epistolă de
amor.
Satul era ars de soare şi dezolant, cu case pierdute prin livezi şi grădini de legume. Casa
inginerului era bătrînească, cu prispă şi acoperiş de şindrilă, şi era înconjurată de o curte în
care creşteau cei mai gigantici maci pe care i-am văzut vreodată, pînă la piept, cu flori vinete,
bătute şi cu măciulii cît merele. Sînt convins că, la o adică, ai fi putut stoarce la haşiş din ei în
veselie. Camera mea avea un simplu pat şi atît. Alături era cea a gazdei mele, un june
negricios, asudat, care bea toată seara şi apoi venea la mine-n cameră cu un vraf de diplome:
de la premiul luat în clasa I pînă la diploma de absolvire a facultăţii. Mi le-a arătat de zeci de
ori, insistînd asupra mediilor din fiecare clasă, asupra numelui învăţătoarei şi ale profesorilor,
asupra anilor de absolvire... După cîteva ore de bătut cîmpii, se-ntorcea abia ţinîndu-se pe
picioare în odaia lui şi acolo înjura, trăgea şuturi în mobilă sau plîngea în hohote, şi asta
noapte de noapte, tot timpul cît am stat acolo. Niciodată nu s-a dus nicăieri şi nici n-a venit ci-
neva pe la el. Dar pe-atunci nu-mi păsa de soarta acestui june nici cît de scaunele de sub masa
lui.
Dimineţile mergeam la cîmp, la vreo 15 kilometri, într-un loc unde se secera grîul. Mă plantau
lîngă un morman de boabe de grîu şi trebuia să dau cîte un bon fiecărui tractorist care-şi
descărca acolo remorca. Făceam, adică, pe pontatorul. Cum eram îmbrăcat „orăşeneşte",
ţăranii îşi băteau joc de mine în stilul lor ambiguu şi grosolan. Mai rău era însă că de cîteva
ori m-au uitat acolo şi a trebuit să vin acasă pe jos, mergînd cîte trei ore, pe înserate, printre
lanuri de grîu şi floarea-soarelui. Serile, ajuns acasă, n-aveam absolut nimic de făcut, mă
plictiseam îngrozitor, umblam năuc prin satul mort, un puşti de 16 ani pe care nu-l băga
nimeni în seamă. Fetele de vîrsta mea din sat se uitau prin mine de parcă nici n-aş fi fost. Aca-
să — nici radio, nici televizor, absolut nimic. Ajunsesem să-mi doresc să mai vină inginerul
cu diplomele lui, măcar se mişca ceva în faţa ochilor mei.
Totul a devenit tragic după vreo săptămînă, cînd s-a terminat şi recoltatul griului şi nu s-a mai
găsit nimic de lucru pentru mine. Aşa că nici nu mă mai luau la cîmp. Băteam toată ziua
uliţele satului, găsisem un fel de grajduri abandonate, la etaj cu depozite de fin, şi urcam acolo
pe o scară... îmi luam cărţile mele, cele mai multe SF, şi citeam acolo, în fîn, privind cum se
caţără pe mine păianjenii sferici pe picioroange subţiri ca aţa... Mă sileam să mă gîndesc la
Sanda, însă — lucru care mi s-a întîmplat apoi atît de des, oricît de mult aş fi iubit o fată sau

3. alta — mi-am dat seama, contrariat, că nu-mi mai aminteam deloc figura ei. Cum era posibil?
Doar stătusem atîtea ore, zilnic, împreună... Aşa că nici măcar nu-mi puteam cultiva, ca
remediu pentru urît şi plictiseală, imaginaţia erotică.
Nu-mi rămîneau decît plimbările lungi, pe malul gîrlelor pline de plăntuţe de orez, şi cititul.
De mai mulţi ani citeam, mult şi haotic, tot ce găseam. Tata-şi făcuse o mică bibliotecă, de
care era foarte mîndru, căci era şi ea un simbol al ascensiunii lui sociale: în tinereţe fusese
simplu muncitor, lăcătuş. Mi-l amintesc în vremea aia: un bărbat foarte tînăr, foarte subţire, cu
părul negru „pana corbului" şi cu ochii mei. Dar cît de simplu, cît de „proletar"! Mai tîrziu, la
facultatea de ziaristică, a-ntîlnit colegi din alte zone sociale şi a învăţat mult de la ei. Pe-atunci
venea aproape zilnic acasă cu cărţi, mai întîi dubioase, proletcultiste (dar ce ştiam eu de
asta?), apoi poliţiste, de capă şi spadă, de călătorii, în fine cărţi „bune", de literatură adevărată.
Eu le citeam de-a valma, o carte despre Edison, alta despre caşaloţi, „Contele de Monte-
Cristo" şi „Crimă şi pedeapsă", poeme de Neruda şi de Topîrceanu. în liceu începusem totuşi
să mă orientez puţin în literatură. Mergeam acum la o bibliotecă de cartier, aflată într-un bloc
care mai tîrziu a fost pus pe roate şi mutat la cîţiva metri mai în spate pentru lărgirea şoselei
Ştefan cel Mare. Luam de acolo cărţi de literatură modernă, îi descoperisem pe Faulkner şi pe
Hemingway, citeam şi Thomas Mann... începusem să merg la cenaclul liceului, unde practic
toţi colegii mei aveau lecturi mai organizate şi mai întinse ca ale mele. De fapt, am evoluat
atît de mult în cei patru ani de liceu, încît aş putea spune că fiecare an a fost o etapă în sine,
incomparabil superioară celei dinainte. Dacă în facultate aş fi păstrat acest ritm de creştere
intelectuală, fără-ndoială că aş fi ieşit de acolo un geniu. Momentul decisiv al evoluţiei mele
s-a întîmplat însă exact la jumătatea liceului, în acel amărît de sat Chirnogi, în acea vară
chinuitoare a lui 1972.
Muream, muream de plictiseală. Sunasem de mai multe ori acasă şi mă plînsesem, şi-i
rugasem să mă lase să vin în Bucureşti. Degeaba. Trebuia să rămîn toată luna pe malul
Dunării. Şi trecuseră, Dumnezeule, abia două săp-tămîni! Epuizasem aproape toată rezerva de
cărţi pe care mi-o luasem cu mine. Mai aveam, necitite, doar două, cumpărate recent, şi care
nu-mi spuneau mare lucru. Una era o culegere de povestiri de Camus, „Exilul şi împărăţia",
apărută în B.P.T., alta — „Poezia română modernă", o antologie în două volume. M-am
apucat în silă de Camus. Numele îmi trecuse pe la urechi în cenaclu, dar nu-mi spunea mare
lucru. Am citit destul de distrat „Nuntă la Tipasa", apoi o povestire în care cineva trebuia să
aleagă între solitar şi solidar, alta în care unui ins prins de sălbatici i se umplea gura cu sare...
Ultima şi cea mai lungă povestire se numea „Căderea". Se petrecea la Amsterdam şi evoca
obsesiv canalele semicirculare şi porumbeii acestui oraş ceţos, care peste ani avea să-mi

4. devină atît de familiar. Ştiu ziua şi ora, poate şi clipa cînd s-a petrecut faptul astral al vieţii
mele, la fel de important ca şi concepţia, ca şi naşterea mea. Eram adîncit în „Căderea" lui
Camus. Percepeam foarte vag schimbarea luminii în jur: se însera. Hîrtia proastă, galbenă, a
cărţii devenise uşor portocalie. Plopii din curtea paraginită a grajdurilor foşneau. Şi, subit, mi-
am dat seama, pentru prima dată în viaţa mea, că existam. Mi-am ridicat ochii din carte: iată,
existam! Se afla pe lume, din clipa aceea şi nu mai de demult, cineva numit Mircea
Cărtărescu, cineva la fel de străin de băiatul care citise din Camus cu zece minute înainte ca
fluturele de omidă. Dar nu era ca şi cînd omida ar fi evoluat în fluture, ci ca şi cînd fluturele,
venit de nicăieri, ar fi substituit, într-o fracţiune de secundă, omida, ca şi cînd o altă conştiinţă,
un alt suflet, un alt om ar fi pătruns în mintea mea şi i-ar fi deschis larg ferestrele. Deodată m-
am simţit locuit, posedat, în mănuşa goală de pînă atunci intrase o mînă vie, puternică şi fină,
în stare să mîn-gîie, să prindă, să scrie, să emane o aură de lumină albastră. Primul lucru pe
care l-am făcut după trezirea aceea bruscă a fost să zîmbesc. Totul în jurul meu era diferit,
pentru că eu eram altul. Povestirea lui Camus n-avea mai multă legătură cu ceea ce mi se
întîmplase decît fînul, păianjenii, plopii, amurgul. Totuşi, „Căderea" a fost primul text pe care
l-am înţeles cu adevărat vreodată. Nu am recitit cartea asta, pe care o am şi acum în
bibliotecă, iar restul operei lui Camus mai curînd m-a dezamăgit. „Exilul şi împărăţia" a
rămas pentru mine un fel de relicvă. Ii ating uneori cotorul cu degetul, sperînd, poate, că aş
mai putea simţi vreodată bucuria aceea dumnezeiască de a fi venit pe lume.
îmi amintesc că, întorcîndu-mă spre casă în acea seară, totul mi se părea altfel: dungile de
răşină portocalie şi stacojie de peste sat, zgomotele din bodegă, luminile aprinse prin case.
Porumbul crescut, înalt, prin curţile oamenilor. Simţeam aerul ca pe un curent de apă rece, cu
viţe şi vinişoare transparente, licărind. Puteam să înţeleg acum. Am ajuns la casa inginerului,
am trecut printre macii aceia vineţi, cu tulpini ca date cu var, şi am intrat în odaia mea goală.
M-am culcat şi am visat prima dată unul dintre visele mele „adevărate". Existam, şi am
continuat să exist încă exact douăzeci de ani, pentru că la 36, de asemenea într-un singur
moment (despre asta o să povestesc însă în altă parte) acel Mircea Cărtărescu a dispărut, luînd
cu el iluminarea şi înţelegerea, şi zîmbetul, şi visele. Din păcate, cel care scrie rîndurile astea
e mai curînd adolescentul stupid de altădată, pe deasupra mai bătrîn şi mai trist.
Celelalte două săptămîni au trecut foarte repede. Nu mă mai plictiseam. Reînvăţam să
folosesc lumea. Reinterpretam senzaţiile. Reciteam cărţile. Am intrat prima dată înfeeling-ul
special al poeziei (pentru care nu avusesem cine ştie ce interes sau preţuire înainte, deşi comi-
sesem cîteva poezii) citind antologia poeziei române moderne, pe care am învăţat-o repede pe
dinafară. Ieşeam sub cerul liber, lîngă oglinzile de apă ale orezăriilor, ascultam vuietul

5. îndepărtat al Dunării şi recitam în gura mare poeme. Singurătatea nu mă mai speria şi timp de
douăzeci de ani ea a fost starea mea normală, pe care o căutam şi în care mă simţeam bine.
Cînd m-am întors acasă am intrat în starea aceea de nelinişte pe care am încercat s-o descriu
în „Travesti". Abia acum îmi dau seama ce căutam în plimbările prin cartiere îndepărtate, de
ce căutam mereu acele case în ruine. De ce mintea mea era scindată aproape patologic. Pentru
că eram locuit de altcineva, şi el căuta locuri în care mai fusese odată. Acele locuri care
existau şi-n visele mele cele mai limpezi...
După o lună am primit în cutia poştală un mandat de 300 de lei: plata pentru scurta mea
carieră de pontator.