2. Frunza
Vă rog să nu călcaţi această frunză,
Ar izbucni un strigăt în poteci.
Pădurea-i e si scut şi călăuză,
Altar de rugă, dar şi loc de veci.
Prin ceaţă frunza-şi caută copacul
Din care s-a desprins şi a căzut,
Aşa cum cade vlăguit săracul
De câte-a pătimit şi a văzut.
Despre copac nimic nu se mai ştie,
Cenuşa lui s-a spulberat în vânt.
Priviţi această frunză pământie,
Cum singură se-ngroapă în pamânt!
Potecile tresar la rădăcină,
Zăpezile în frigul ei apun.
Pădurea e un clopot de rugina
Şi cam atât. Ce pot să vă mai spun?
1974
2
3. Ierţati-mă...
Iertaţi-mă dacă mai plâng uneori,
Nu-i viaţa doar miere, plăceri şi lumină.
Mai sunt şi înfrângeri pe care cobori,
Iluzii şi vise ce n-au nicio vină.
Iertaţi-mă dacă mai strig uneori,
Nu-i viaţa în om doar o blândă strigare.
Mă tulbură astăzi nevoia de flori,
E trist când pământul sub talpa ta moare.
Ierţaţi-mă dacă mai plec uneori,
Nu-i viaţa o casă c-o singură uşă.
Mai sunt şi golgote, mai sunt şi fiori
Din care te-alegi doar c-un pumn de cenuşă.
1975
3
4. Goya şi Demonii
Nu v-am cerut să-mi daţi dreptate,
Ci doar răspunsul că exist.
Pe crucea plină de păcate
A lumii voastre, mai rezist.
Am dus asini către izvoare,
Voi m-aţi şi declarat asin.
Să-mi fie vorba cu iertare:
De unde-aveţi atât venin?
Aţi şi uitat câtă culoare
Şi câtă trudă pentru voi
Am risipit la lumânare?
Vă cer culorile-napoi!
Că-mi duc azi invers maratonul,
E felul meu de-a fi. Nu pot
Să va urmez cum cere tonul.
Sunt surd, dar nu şi idiot.
Nu v-am cerut să-mi daţi dreptate,
Ci doar răspunsul că exist.
Pe crucea plină de păcate
A lumii voastre, mai rezist.
1981
4
5. Prea devreme nectarul
M-auziţi, oameni buni, m-auziţi? -
E riscant să te-ntreci cu lumina.
Paşii mei sunt acum pregătiţi
Să încerce de-a dreptul colina.
Nici măcar nu mai pot să mă tem,
Stă veninul la pândă-n rascruce.
Prea devreme nectarul ni-l bem,
Neştiind cum arată o cruce.
M-auziţi, oameni buni? Am plecat...
Clopoteşte amurgul pe zare.
Noul drum ce mi-i dat să-l străbat,
Va fi cea mai adâncă plecare.
Nu mai am ce să pierd. Am plecat.
Mă aşteaptă o altă lumină.
V-am lăsat... oare, ce v-am lăsat?
Umbra mea. Este ultima-mi vină.
1981
5
6. E posibil
E posibil să cadă frunza mea de acum,
E posibil să urce frunza mea un alt drum.
Totul este posibil, dacă poţi să-nţelegi
Că pe lume mai sunt, da, mai sunt nişte legi.
Pentru starea de-a fi, am să fac tot ce pot,
Pregătit mi-i bagajul cu cuvinte cu tot.
Vor sufla peste mine uragane, furtuni...
Nu vă temeţi, prieteni, mai există minuni.
S-ar putea să mă-ntorc mai bogat printre voi,
Mai bătrân, dar mai tânăr cu câteva ploi.
Eu aşa mă petrec, că aşa-i datul meu,
Am râvnit ca să fiu şi n-am fost curcubeu.
Ce sunt eu, cine-s eu? Nu vă mai obositi;
Eu sunt numai ecoul pe când voi vă treziţi.
Anii trec, este timpul să mă-ntorc în cuvânt
Cât nu e prea târziu şi mai sunt pe pământ.
1973
6
7. Câinele nopţii
La uşa casei mele s-a aciuat un câine.
Tu, iartă-l, Doamne-acuma, e câinele pribeag
Ce-şi caută stăpânul şi osul său de mâine -
El e hoinarul nopţii şi n-are somn nici prag.
El vine de departe, din lumea lui de taină,
Avere are numai doar blana de pe el.
L-aş înveli acuma cu propria mea haina...
O, nu vă temeţi, oameni, de-acest hulit căţel!
Prin stufărisul nopţii, când liniştea apasă
Mai greu decât povara pe umărul silit,
Lăsaţi-mă o clipă cu câinele la masă,
Să-i povestesc, prieteni, de unde am venit.
1973
7
8. Frigul uitării
Muşcă din mine, ca dintr'o pâine,
Frigul uitării, scăpare n-am.
Latră pustia'n bietul meu câine,
Ca pe-o statuie-l zăresc prin geam.
Îmi face semne cocoşul nopţii,
E-n toi ospăţul sus la Castel.
M-aşteaptă tata în umbra porţii,
S-ajung la dânsul... nu pot de fel.
Mama, preabuna, e prea departe
Să-mi vadă ochiul înlăcrămat,
Poate e bine, poate-i pe moarte,
De când pe-acasă n-am mai umblat.
Fraţii mei, Doamne, n'au nicio ştire,
De-o vreme, poate, m-au şi uitat.
Mai am putere preţ de-o iubire,
S-ajung la ţărmul adevărat?
Paşii mei calcă poteci streine,
Rămân acelaşi, greu de-nţeles.
Să-mi lege rana, nu are cine -
Frigul uitării eu l-am ales.
1973
8
9. Macină o moară
Macină o moară fără încetare,
Din apropiere în îndepărtare.
Macină o moară, macină pe rând
Tot ce-i iese-n cale, patimă şi gând.
Macină o moară pe la miazănoapte
Sacii mei cu vise împletite-n şapte.
Macină o moară, macină pe rând
Pentru veşnicie şi pentru curând.
Macină o moară fără contenire
Din apropiere în nemărginire.
Macină o moară, macină din plin...
Dulce e făina florilor de crin!
Macină o moară lângă lumânare,
Din apropiere în îndepărtare.
Macină o moară şi m-ar măcina,
Dacă azi cu luna m-aş îngemăna.
1980
9
10. Naufragiu
Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Catargul meu a fost puţin mişcat.
N-am nicio vină că-ntre pleoape ochiul
Pe jumătate-a naufragiat.
Corăbiile mele sunt departe,
Au ancorat la ţărmul tropical.
Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Sunt doar un val ce cade pe alt val.
M-au părăsit corăbiile toate,
Mă-mpac cu gândul că mai sunt cărări.
Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Lăsaţi-mă sa ard sub lumânări.
Lumina vine şi lumina pleacă
Şi totuşi, e lumină pe pământ!
Lăsaţi-mă în scrumul meu. Ce dacă...
Mai am de scos de-acolo un cuvânt.
Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Eu voi pleca, e necesar să plec.
Vă voi trimite veşti prin diligenţă
Şi-am să vă scriu şi cum mai mă petrec.
Şi iar vă spun, de nu-i cu supărare,
Catargul meu a fost un pic mişcat.
Nu mă priviţi prea insistent, prieteni,
Nu-i vina mea c-am naufragiat.
1986
10
11. Corabia iubirii
(sau „Arca lui Noe din Carpaţi”)
Corabia mea trece în fiecare noapte
Pe lângă ţarmul vostru de valuri răvăşit.
Ea vine de departe şi merge mai departe,
Spre insula de ziuă ce licăre-n zenit.
Corabia mea poartă în inimă nectarul,
Culorile şi graiul străbunei seminţii.
A înfruntat prigoana şi ura la hotarul
Furtunilor de sare şi-a oarbei nebunii,
Dar n-au putut opri-o urgiile din cale
Şi n-au 'necat-o valuri vâscoase de venin.
Când i-a-mplântat oceanul piratereşti pumnale,
Şi-a înălţat catargul şi s-a făcut senin.
"Nu-mi sfâşiaţi aceste neodihnite pânze,
Lăsaţi-mi dreapta calea şi daţi-mi vântul bun.
V-oi dărui ofrandă neliniştite frunze
Din tot ce am mai trainic în mine şi mai bun".
Şi s-a retras oceanu-n neputincioasa pândă -
Corabia, rănita, nu s-a oprit nicicum.
Mai obosită poate, dar poate mai rotundă,
Ea curge mai departe prin liniştea de-acum.
1975
11
12. La ceasul când culorile mă dor
(Amintiri din casa morţii mele)
S-a ’ntors paharul şi sunt încă treaz!
Nici nu intrasem bine-n labirint
Când m-a lovit, cu sete, în obraz,
Aşa deodată, un cuţit de-argint!
M-am prăbuşit pe trepte până jos,
Poate mai jos decât îmi este dat.
Când m-a pătruns cuţitul pân' la os,
Cuvintele în mine-au fulgerat
Şi s-a pornit atunci o ploaie grea,
Iar noaptea s-a lăsat ca un zăvor
Cu mult prea rece peste mâna mea,
La ceasul când culorile mă dor...
Ca să mă apăr, n-am avut cu ce,
Căci n-am avut la naştere nici faşă.
Mă jur aici, pe propria mea cruce;
Pentru Cuvânt, - dau ultima cămaşă.
1975
12
13. Basarabia
Peste drum de casa mea e-o casă,
Să ajung la ea mi-s paşii grei.
Trece un pârâu ce nu mă lasă
Să dau mâna azi cu fraţii mei.
Mama este tare-ndurerată
Şi-i bolnavă de atâta fum,
De când mâna-aceea blestemată
I-a mutat cu-o casă peste drum.
Fraţii mei se-nchină şi se roagă
Să-i aduc acasă înapoi.
Viaţa mea şi viaţa lor întreagă
Are-aceleaşi rădăcini ca noi.
Mama noastră-i tare-ndurerată
Să îi ştie între reci pereţi.
De ce, Doamne, este blestemată
Să îndure-atâtea nedreptăţi?
A uitat de mult ca să mai plângă
Şi-ar întineri de i-ar vedea,
După-atâta agonie lungă,
Să se-ntoarcă iar în poala sa.
1981
13
14. Glasul pământului
Vă trimit această carte, fii ai mei, şi dau poruncă
S-o citiţi ca pe o pildă scrisă-n graiul omenesc.
Fie-vă simţirea firii înţeleaptă şi adâncă,
Precum naltă-i adâncimea necuprinsului ceresc.
Nehotărnicită, Pacea stăpâneşte Universul.
Printr'o bună rânduială, şi lipsite de nevoi,
Miliarde de planete îşi duc traiul lor şi mersul
Şi n-a declarat niciuna alteia vréun război.
Sunt planete unde focul arde fără contenire
Precum altora, prin naşteri, le-a fost dat să fie reci.
Universul nu cunoaşte noţiunea răzvrătire
Şi nu stă la pândă-n dosul neguroaselor poteci.
Tot ce ochiul azi cuprinde peste infinita boltă,
E-un altar de libertate paşnic şi înveşnicit.
Tocmai de aceea, oameni, îmi repugnă, mă revoltă
Gândul că o mână oarbă mă vrea gol şi răstignit.
Timpuri imemoriale au trecut şi voi stiţi bine
Că din drumul vieţii mele nu m-am abătut nicicum
Şi nu am luat-o razna spre orbitele străine,
Nici nu am împins ghiulele peste gurile de tun.
Ca să fiţi ceea ce sunteţi, am primit în dar lumină
De la Domnul. V-am dat viată, v-am dat roade şi belşug.
Dacă pentru toate astea, socotiţi că am vreo vină,
Destinaţi-mă pieirii şi ardeţi-mă pe rug!
Unde ieri aţi tras cu puşca, am făcut să crească pâine.
Unde ieri aţi tras cu tunul, curge azi un râu candid.
De o vreme-ncoace însă, mă huliţi ca pe un câine...
Asta mi-i răsplata, oameni, să mă aşezaţi la zid?
Mai uitaţi-vă şi-n urmă, mame dulci şi născătoare
Vă aşteaptă-n pragul casei şi cu lacrimi în priviri
Să vă-ntoarceţi bravi şi teferi din campaniile barbare
Ce-au adus de-a lungul vremii haos şi nenorociri.
Haosul aduce moarte. Spuneţi dar, ce raţiune
Aţi aflat în iazma-aceasta târâtoare printre cruci?
Mult prea stearpă e cenuşa să mai nască vreo minune,
Mă-nfior când văd atâtea cimitire pentru prunci.
V-am adus pe masă pâine şi nu gloanţe, nici obuze,
Pentru sete v-am dat apă şi v-am preacinstit cu vin.
V-am dat grai şi vorbă dulce, nu discordie pe buze...
14
15. Pentru toate-acestea, oameni, îmi daţi cupa cu venin?
V-am dat calde adăposturi şi arome în grădină
Şi m-am înjugat pre sine sub cormanele de plug.
Dacă pentru toate astea, socotiţi că am vreo vină,
Destinaţi-mă pieirii şi ardeţi-mă pe rug!
Pacea lumii nu se vinde. Pacea apără pământul,
Iar pământu-l preacinsteşte pe cel bun, cu-adevărat.
Omule de pretutindeni, dacă-acesta-i legământul
Ce îl fac cu tine astăzi, să fii binecuvântat!
Vă trimit această carte, fii ai mei, şi dau poruncă
S-o citiţi ca pe o pildă scrisă-n graiul omenesc.
Fie-vă simţirea firii înţeleaptă şi adâncă,
Precum 'naltă-i adâncimea necuprinsului ceresc.
1983
15
16. Poemul unei nopţi de iarnă
Am fost în stare să recit poeme
Chiar unui câine, n-am de ce fi trist.
Cornel Armeanu încă nu se teme
Să stea la sfat c-un câine poliţist.
Şi ninge iar în propria-mi zăpadă...
De mult n-am scris un vers mai realist.
Chiar dacă lumea n-o să mai mă vadă,
N-am să mă tem de-un câine poliţist.
Aş vrea să dau cu pumnul în vitrină,
În geamul de la magazinul mixt,
Să fur măcar un strop de troscovină,
Să toastez c-un câine poliţist.
Deodată însă, vine o pisică
Din casa nu ştiu cărui familist,
Poate s-asculte, sau poate să-mi zică;
De ce vorbesc c-un câine poliţist?
Simţindu-se jignit, se năpusteşte
În blana ei, ca un criminalist...
De-acum, nici Dumnezeu n-o mai trezeşte...
Rămîi cu bine, câine poliţist!
1984
16