Ioniță Elena Bianca
Mocanu Ioana Andreea
Neagoe Ionela Denisa
Urloi Andreea
DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ A
EXISTENȚEI

În secolul al XVI-lea, când limba slavonă era pentru poporul nostru ceea ce fusese
limba latină pentru popoarele din Occident la începuturile Evului Mediu, cărturarii
noștri și-au manifestat simțirea și cugetarea în formele limbii slavone.
In această limbă s-a început la curtea lui Ștefan cel Mare istoriografia și tot în
această limbă s-au scris și “Invataturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Dar
slavona era o limbă straină, neînțeleasă de masele adânci ale poporului. S-a simțit astfel
nevoia de a consemna în scris limba maternă.
Literatura noastră veche a evoluat în condiții cu totul deosebite de cele în care s-
au dezvoltat marile literaturi în occident. In occident traducerea Bibliei și a cărților
sfinte a fost precedată de o perioada lungă de de 3-4 veacuri, în care a înflorit literatura
profană în limba națională. Limba literară, în Occident, s-a șlefuit deci în creațiile literare
ale jongleurilor, trubadurilor și scriitorilor profani.
Cu totul altfel se prezinta lucrurile la noi. Limba scrisă apare la noi întâi în
scripturile sfinte și se formează, ca limbă literară, în textele religioase până în a doua
jumătate a secolului al XVII-lea, când apare istoriografia moldovenească în limba
națională. Dar chiar dupa apariția cronicilor, singurele cărți care se tipăresc la noi și se
răspândesc peste toate ținuturile românești, menționând unitatea credinței și a graiului,
sunt textele sfinte. Cronicile s-au răspândit pe o rază mai restrânsă și numai prin copii

Literatura religioasă, canonică și aprocrifă,a format astfel în primele veacuri
singura hrană intelectuală a întregii societăți. Ea a creat o mentalitate religioasă
care se dezvăluie în toate manifestările poporului: artistice, sociale, politice.
Sub influența ideeilor puse în circulație de reforme, maramureșenii au pus, în sec al
XV-lea, temeliile literaturii românești, tălmăcind Sfintele Scripturi în graiul
strămoșesc. Traducerile lor răspândite în copii manuscrise au fost tipărite de către
diaconul târgoviștean Coresi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Textele
maramureșene erau scrise într-o limbă noduroasă cu caractere arhaice și dialectale.
Coresi a înlăturat cât a putut particularitățile arhaice și dialectale,
transpunând textele în graiul muntean care se ridica astfel la rangul de limbă
literară. Textele lui Coresi au intrat la rândul lor în mâinile mitropolitului Varlaam și
astfel de la Varlaam la Simeon Ștefan, de la acestea la mitropolitul Dosoftei și în
sfârșit până la Biblia lui Șerban și până la Antim Ivireanul, timp de două veacuri și
jumătate, a fost o continuă elaborare a textelor sacre, o continuă frământare de a
găsi pentru cugetarea bibilică în forma națională, nu numai cuvântul cel mai
expresiv și cel mai precis, dar cuvântul care să fie în același timp înțeles în toate
ținuturile românești, “că românii nu grăiesc în toate țările într-un chip”, iar
cuvintele trebuie să fie ca banii “că banii aceea sunt buni, carii umblă în toate țările,
așa și cuvintele acelea sunt bune, carele le înțeleg toți”. Dar prin această necontenită
frământare în căutarea cuvântului expresiv, cu rezonanță în toate cuprinsurile

“A tăia latura religioasă din istoria literaturii românești înseamnă a renunța la
cunoașterea trăsăturii celei mai caracteristice din cultura noastră veche și la una din
fețele ei de glorie”(N. Cartojan).
Până în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, literatura românească este în
întregime opera clerului și poartă în alcătuirea ei o trăsătură adânc religioasă.
Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, se petrece însă o schimbare în dezvoltarea
culturii noastre în urma prefacerilor, boierimea a ajuns într-o situație materială
prosperă, care a ajutat-o să ocupe un loc proeminent în viața politică și culturală a
neamului. Dar din pricina luptelor ce se dădeau în jurul tronului, ea era adesea silită să
emigreze cître adăposturile de cultură din centrul și răsăritul european, care stăteau în
legătură cu apusul. Prin aceste emigrări s-a deschis pentru cultura românească, închisă
până atunci în formele strâmte și rigide ale slavonismului și ortodoxiei, o fereastră prin
care a năpădit aerul proaspăt al civilizației occidentale.
Contactul acesta cultural s-a făcut mai intens în Constantinopol și în Polonia.
Apropierea de mișcarea umanistă a Poloniei a înviorat viața literară a Moldovei, dând
naștere istoriografiei naționale; în mediul cosmopolit al Constantinopolului s-au format
scriitori ca Dimitrie Cantemir, Stolnicul Constantin Cantacuzino și înaintea lor Nicolaie
Milescu, contemporanul lui Dosoftei și sprijinitorul moldovenilor la curtea țarilor.

Coresi (cunoscut și ca Diaconul Coresi) (d. 1583, Brașov) a fost un
diacon ortodox, traducător și meșter tipograf român originar
din Târgoviște.[Este editorul primelor cărți tipărite în limba română. A editat în
total circa 35 de titluri de carte, tipărite în sute de exemplare și răspândite în
toate ținuturile românești, facilitând unitatea lingvistică a poporului român, dar
și apariția limbii române literare.
Coresi este originar din satul Cucuteni, județul Dâmbovița. Și-a început
activitatea tipografică la Târgoviște. În 1559-1560 s-a stabilit definitiv
la Brașov, unde i s-a oferit posibilitatea de a tipări nu doar în limba slavonă,
ci și în limba română, fapt imposibil la vremea respectivă în Țara
Românească, din cauza opoziției Mitropoliei Ungrovlahiei. Tipăriturile lui,
apărute în mare parte la Brașov între 1556 și 1583 sub influența curentelor
de reformă religioasă luterană și calvină răspândite atunci în Transilvania,
sunt adevărate „monumente” de limbă veche românească, importante și prin
predosloviile scrise de el, în care se ridică pentru prima oară, cu hotărâre și
claritate, problema introducerii limbii românești în cultul religios. Tipăriturile
lui Coresi utilizau graiul din Țara Românească și sud-estul Transilvaniei și au
avut o mare importanță pentru evoluția și unificarea limbii române.
Diaconul Coresi

Coresi a deprins tehnica tiparului de la Dimitrije Ljubavić, care
lucra pentru Mitropolia Ungrovlahiei. A tipărit primele cărți în limba
română:
⮚ Tetraevanghelul (1561) - o traducere din Noul Testament a celor
patru evanghelii,
⮚ Întrebare creștinească (lucrare cunoscută și sub numele
deCatehism, apărută în 1560 — studiile mai vechi îl datează 1559),
⮚ Liturghierul (1570),
⮚ Psaltirea (1570).
Cărțile erau întrebuințate atât în biserică cât și la școală.h
Munca de tipar consta în xilogravură ( xilografie = Procedeu
tipografic la care se folosesc forme de tipar gravate în lemn ) și necesita
eforturi deosebite. Fiecare pagină trebuia sculptată în lemn. Pentru
aceasta Coresi folosea 10-20 de ucenici, pe care îi amintea în prefața
cărților editate de el.

Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul a
anului 1580, într-o familie de răzeși din
Bolotești, Putna. Numele său de mirean
(laic ) a fost Vasile Moțoc. De tânăr și-a
îndreptat pașii spre Schitul Zosim de pe v
alea pârâului Secu, unde a învățat carte, ș
i-a dezvoltat talentul de vorbitor și s
criitor și a deprins limbile slavonă,
latină ș și greacă. Pe locul schitului,
Vornicul Nestor Ureche și soția sa
Mitrofana au ctitorit, în 1602,
Mănăstirea Secu în care a început să
funcționeze și o școală. Tânărul Vasile Moțoc a intrat în obștea noii
mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun
Mitropolitul Varlaam

Varlaam s-a ocupat în continuare cu studiul cărților, îndeosebi cele
religioase, traducând Scara (Leastvita) Sfântului Ioan Scararul (1618). Mai
târziu, pentru strădaniile și virtuțile sale el a fost cinstit cu rangul de
arhimandrit. .
În 1628, ca urmare a faptului că era sfetnic de încredere al Domnitorului
Miron Barnovschi, a fost trimis într-o misiune ecumenică la Moscova și Kiev.
În timpul domniei Voievodului Alexandru Iliaș, Arhimandritul Varlaam a
fost chemat la Iași și numit în fruntea Mitropoliei Moldovei în locul
Mitropolitului decedat Atanasie (1629-1632)
Sprijinit și de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul
Varlaam reușește chiar înființarea primei tipografii românești din Moldova, în
anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea "Sfinții Trei Ierarhi" din Iași.
Drept reacție la propaganda calvină din Transilvania a redactat „Cartea
care se cheamă Răspunsul împotriva Catehismului Calvinesc”, prima scriere
românească de polemică teologică. În aprilie 1653 s-a retras la mânăstirea
Secu, unde a decedat în anul 1657.

„Cazania” lui Varlaam a fost considerată de Iorga drept opera
cea mai populară a epocii noastre vechi; ea conține primele versuri
în limba română, intitulate „Stihuri în stema domniei Moldovei”,
prin care este recunoscut meritul domnitorului Vasile Lupu în
tipărirea cărții.
„Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc”este un pamflet
conceput în scopul de a-i apăra pe ardeleni de calvinism și de
pericolul deznaționalizării. Scrisă liber de orice izvor, cartea fierbe
de indignare sub învăluirile cuminți ale frazei.

Copie
manuscrisă
din
„Răspuns
împotriva
catihismului
calvinesc”

Sfântul Ierarh Simion
Ștefan (sau Simeon Ștefan) a
fost mitropolit al Transilvaniei între anii
1643-1656.. De asemenea, a fost un vestit
cărturar al acelor vremuri, printre altele
fiind traducător și editor al „Noului
Testament de la Bălgrad” (1648).
Simion Ștefan era originar din Alba
Iulia; nu se cunoaște anul exact al nașterii
sale.
A studiat la o școală mănăstirească
din Alba Iulia (capitala principatului
Transilvaniei în acea perioadă). A devenit
apoi ieromonah în mănăstirea ortodoxă din
Alba Iulia. Marele merit al mitropolitului
Simion Ștefan este extraordinara sa lucrare
misionară, de înfruntare a calvinizării forțate
a românilor din Transilvania. Printre altele,
el accepta în cult numai limba română.
Simion Ștefan

În anul 1648 Simion Ștefan a tipărit la Alba Iulia traducerea în
limba română a Noului Testament, iar în 1651 Psaltirea.
Pe lângă valoarea culturală și națională a editării în limba
română a acestor scrieri, mai de preț este reușita mitropolitului
de a păstra neatinsă dreapta credință. Promovând cultura
națională, mitropolitul Simion Ștefan a urmărit mai ales păstrarea
nealterată a învățăturii creștine, moștenită de la înaintașul sau, Sf.
ierarh martir Ilie Iorest.
„Bine știm că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările, așea și
cuvintele acealea sunt bune carele le înțeleg toți”.
„Socotește, cititorule, în ciastă carte, pentru că n-au scrisă îngerii din ceriu, ci au scrisă mână
păcătoasă, din țărână făcută”. ( „ Predoslovia ” )

,, Noul Testament de la Bălgrad “

Dimitrie Barilă, cunoscut mai ales pe
numele monahal Dosoftei, (n. 26
octombrie 1624, Suceava - d. 13 decembrie 1693,
la Żółkiew, în Polonia, azi Jovkva, Ucraina) a
fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei,
poet şi traducător.
Cunoştea limba
elenă, latina, slavona şi polona. Datorită relaţiilor
sale cu patriarhul Moscovei şi cu Nicolae
Milescu, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de
tipografie cu litere, cu care a tipărit la Mitropolia
din Iaşi, în româneşte, principalele cărţi liturgice,
unele traduse de el însuşi. El a fost unul dintre
ierarhii care au promovat introducerea limbii
române în biserică.
Dosoftei

Călugărit la Probota sub numele Dosoftei, a fost ales episcop la Huşi (1658 - 1660)
şi Roman (1660 - 1671), apoi mitropolit al Moldovei (1671-1674 şi 1675 - 1686). În toamna
anului 1686, datorită evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus în Polonia de oştile
regelui Jan Sobieski, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.
A fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, fiind primul poet naţional,
primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura
dramatică universală şi din cea istorică în româneşte, primul traducator al cărţilor de slujbă în
româneşte în Moldova, primul cărturar român care a copiat documente şi inscripţii, unul
dintre primii cunoscători şi traducători din literatura patristică şi post patristică şi care a
contribuit la formarea limbii literare româneşti.

Lucrările tipărite :
♦ Psaltirea în versuri
♦ Dumnezeiasca Liturghie
♦ Psaltirea de-nţeles
♦ Molitălvnic de-nţeles
♦ Poem cronologic despre domnii Moldovei
♦ Parimiile preste an
♦ Viaţa şi petriaceria sfinţilor

Psalmul lui David, 1
Ferice de omul ce n-a merge
În sfatul celór fără de lege
Și cu răii nu va sta-n cărare,
Nici a ședea-n scaun de pierzare.
Ce voia lui va fi tot cu Domnul
Și-n legea lui ș-a petrece somnul,
De să va-nvăța de zî, de noapte,
Să-i deprinză poruncile toate.
Și va fi ca pomul lângă apă,
Carele de roadă nu să scapă.
Și frunza sa încă nu-ș-va pierde,
Ce pre toată vremea va sta verde.
Și de câte lucrează i-sporește,
Și agonisita lui va crește.
Iară voi, necurațâi, ca pleava,
De sârg veț cunoaște-vă isprava.
Când s-a vântura dintr-are vravul,

Biblia de la București (1688) sau Biblia lui Șerban Cantacuzino este prima traducere integrală
a Bibliei în limba română. Este un monument al limbii române vechi, jucând un rol major în dezvoltarea limbii
literare. Biblia de la București este „cel mai însemnat monument al literaturii religioase la români, atât prin
întinderea, cât și prin limba ei cea minunată”, spunea istoricul Alexandru D. Xenopol. George Călinescu afirma
că „Biblia românească (1688) reprezintă pentru poporul român ceea ce a reprezentat Biblia lui Luther pentru
germani”. Nicolae Iorga spunea că ea este „cel dintâi document sigur de limbă literară stabilită pe înțelesul
tuturor românilor”.
Fraţii Radu Greceanu şi Şerban Greceanu au asigurat traducerea Bibliei, au făcut „grosul lucrului” după
cum spune istoricul C. C. Giurăscu. Ei au fost ajutaţi de stolnicul Constantin Cantacuzino, fratele domnitorului,
cărturar şi istoric renumit al acelor vremuri, care a fost răspunzător de „clarificarea pasajelor dificile şi a
termenilor tehnici”, potrivit aceluiaşi istoric. Arhiereul Gherman din Nissa Capadociei şi Mitrofan, episcopul
Huşilor, au ajutat şi ei la traducerea Bibliei.
Tipărirea a început în 5 noiembrie 1687 sub Şerban Cantacuzino şi s-a terminat în 10 noiembrie 1688,
după moartea acestuia, la începutul domniei luiConstantin Brâncoveanu. La conducerea tipografiei domnești din
București, unde s-a reușit această importantă lucrare, se afla viitorul episcop Mitrofan al Buzăului.
Tehnica redacţională şi tipografică a Bibliei este remarcabilă pentru perioada respectivă. Este publicată în
format mare, „in folio” . Textul este pe două coloane, cu litere mici chirilice, cu cerneală de două culori, negru şi
roşu. Are 938 pagini din hârtie densă. Titlul este bogat, încadrat în chenar floral şi arată că s-a tradus „dupre
limba elinească spre înţelegerea limbii româneşti”. Pe verso-ul foii de titlu se găseşte stema ţării (corbul cu
crucea în cioc), într-un mare medalion oval.
Biblia de la București

Biblia lui Șerban Cantacuzino

Antim Ivireanula fost un
autor, tipograf, gravor, teolog,
episcop și mitropolit român de
origine georgiană. Mitropolit
de București, autor al unor
celebreDidahii, ce reprezintă o
colecție de predici folosite la Marile
Sărbători de peste an, Antim
Ivireanul a fost o personalitate
culturală remarcabilă a literaturii
române vechi. A fost cel care a
înființat prima bibliotecă publică în
Bucureștiul de astăzi, în secolul
Antim Ivireanul

Dimensiunea religioasă a călăuzit nu numai existența, dar și concepția celor
care au scris în această perioadă. Ei cred că tot ce se petrece pe Pământ este hotărât
de Dumnezeu, după cum mărturisește și Miron Costin : „Orice nevoință pune omul,
sorocul lui Dumnezeu, cum este orânduit, a-l clăti nime nu poate.”