57440931 bioetica

CUVÂNT ÎNAINTE (lipseşte)
I. CONCEPTUL DE BIOETICĂ
• Definiţie
• Principiile bioeticii
• Istoric
II. ELEMENTE DE ANATOMIE SPIRITUALĂ
• Trup
• Suflet
• Psihic
• De la embrion la starea de suflet mântuit
• Genomul uman
III. NOŢIUNEA DE SĂNĂTATE
IV. NOŢIUNEA DE BOALĂ
V. DEONTOLOGIA ACTULUI MEDICAL
V.1. Bolnavul
V.2. Terapeutul
V.3. Sora medicală
V.4. Preotul
V.5. Erboristul
V.6. Psihologul
V.7. Sora de ocrotire
V.8. Brancardierul
V.9. Acte normative
V.9.1 Abordare ortodoxă
V.10. Iatrogeniile
V.10.1. Comentariu bioetic
V.11. Drepturile pacientului
V.12. Prognosticul
V.13. Riscul acceptat
V.14. Comentariu ortodox
V.15. Problema discriminării
1

V.16. Procese medico-legale celebre
V.17. Bioetica cercetării medicale
VI. BIOETICA RELAŢIEI OM-MEDIU
VI.1 Etosfera
VI.2 Poluarea sonoră
VI.3 Poluarea luminoasă
VI.4. Televiziunea
VI.5. Bioetica şi tehnologia

VII. BIOETICA SPECIALĂ
VII.1 Inseminarea artificială
VII.2. Fertilizarea in vitro
VII.3. Transferul intrafalopian de gameţi
VII.4. Clonarea
VII.5. Contracepţie
VII.6. Transplantul
VII.7. Eutanasia
VII.8. Moarte cerebrală
VII.9. Suicidul asistat
VII.10. Biotehnologii şi organsime modificate genetic

2

I. CONCEPTUL DE BIOETICĂ

I. 1. Definiţie
Faptul că există multe definiţii ale bioeticii dovedeşte că acest concept este
încă greu de definit.
Iată câteva exemple:
1. Ştiinţa intervenţiilor omului asupra sistemelor vii.1
2. Studiul sistematic al conduitei umane, în sfera ştiinţelor vieţii şi a
sănătăţii, examinată în lumina valorilor şi principiilor morale.2
3. Ramură a eticii aplicate care studiază problemele etice rezultate din
progresele medicinei şi biologiei.3
4. Studiul provocărilor etice şi a luării deciziilor asupra organismelor vii.4
5. Modul prin care omul îţi trăieşte viaţa, interacţiile sale morale şi
responsabilitatea în relaţia cu lumea vie.
Bioetica prescriptivă spune oamenilor ce este bun sau rău, care
principii sunt cu adevărat importante când se iau decizii.
Bioetica interactivă este un câmp de discuţii, dezbateri între grupuri,
comunităţi, specialişti.
6. Ştiinţa deciziilor în lumea viului: medicina şi mediul înconjurător.5
7. Ştiinţa cercetării biomedicale şi a aplicaţiilor integrative.6
8. Ştiinţa utilizării cunoaşterii ştiinţifice pentru a asigura binele social 7
9. Conlucrarea între cunoaşterea biologiei şi cunoaşterea sistemului de
valori umane.8
10. Alţi autori “globalizează” noţiunea de bioetică: studiul dimensiunilor
morale (decizii, comportament, linii directoare) ale ştiinţelor vieţii şi
îngrijirilor de sănătate într-o formulare interdisciplinară.9
11. În fine, recent, definiţia bioeticii se întinde de la studiul normelor morale
aplicate în lumea viului – la corelarea lor cu comportamentul social şi
deciziile politice.10
12. Enciclopedia franceză de bioetică: preocupare pluridisciplinară de opinii
şi activităţi cu scopul de a clarifica şi rezolva probleme etice suscitate de
ştiinţa şi biotehnologiile biomedicale actuale.11

1

Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 39
Encyclopedia of Bioethics, citat în Bioetica 2, 4, 2004, p. 14
3
Zanc Ioan, Lupu Iustin, Bioetica medicală, Editura Medicală Universitară “Iuliu Haţieganu” 2001
4
xxx, Bioethics for Informed Citizens across Cultures, Eubios Ethics Institute, 2004, iii
5
xxx, Bioethics for Informed Citizens across Cultures, Eubios Ethics Institute, 2004, p. 25
6
7
8
9
Reic, W.R., Encyclopedia of Bioethics, 1995, p. XXI
10
Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p.22
11
Bioetica 1 / 2 / 2003, p. 4
2

3

Pe măsură ce definiţia bioeticii s-a extins, astăzi se poate vorbi mai precis de
o etică a viului, de o etică aplicată întregului regn biologic, depăşind sferele medicinei
tradiţionale (ale actului medical) şi cuprinzând toţi profesionaliştii din sistemul sanitar, cercetarea medicală, impactul comportamentului uman asupra mediului înconjurător, analiza efectului social şi politic asupra sănătăţii omului, analiza indicatorilor de
sănătate publică asupra sănătăţii personale, atitudinea, comportamentul şi deciziile
asupra propriilor vieţi, încadrarea juridică a actului medical şi bioetic etc.
După Elio Sgreccia12 ar exista trei tipuri de bioetică:
a) Bioetica generală: se ocupă de valori, fundamente etice, încadrarea
juridică, decizii politice, coduri etc.;
b) Bioetica specială: analizează marile probleme tematice: procrearea,
eutanasia, manipulările genetice etc.); desigur, abordarea este
teoretică şi practică, şi întotdeauna interdisciplinară.
c) Bioetica clinică: studiul deciziilor terapeutice, al riscului acceptat,
al relaţiei deontologice medic-pacient, efectele mal-praxis-ului etc.
Analiza acestor definiţii laice ale bioeticii demonstrează limitele în care se
încadrează. Nici una din ele nu se raportează la un sens teologic al creaţiei; noţiunile
de “decizie”, “norme morale”, “cercetare medicală”, “sanogeneză”, “biologie”,
“progres” etc. sunt sensuri ale relaţiei om – om, nu ale relaţiei om – Dumnezeu.
Domeniul bioeticii laice, zisă şi ştiinţifică, este domeniul exclusiv al fiinţelor create,
nu al relaţiei veşnice dintre Creator şi fiinţa creată.

Abordarea ortodoxă
Bioetica medicală creştină este o disciplină a moralei creştine aplicate; este
ştiinţa care cercetează şi emite norme morale în concordanţă cu Sfânta Scriptură şi
învăţătura Sfinţilor Părinţi pentru a păstra integritatea anatomică şi spirituală a fiinţei
umane şi pentru a fundamenta moral actul medical şi deciziile necesare în practica şi
cercetarea biomedicală.
Această definiţie raportează omul, ca fiinţă creată, la Dumnezeu. În plus,
definiţia include preocuparea pentru sanogeneză şi cere o prevenţie şi o veghe
permanentă pentru ca boala să nu devină un prilej şi o sursă pentru păcat. Această
vigilenţă trebuie să devină tare şi eficientă când e vorba de cercetarea medicală care,
în zilele noastre aduce un risc major asupra condiţiei mântuirii.

I. 2. Principiile bioeticii
Personalismul
Concepţia personalistă s-a născut din existenţa şi lucrarea raţiunii şi spiritului
de libertate; omul ar fi singura fiinţă capabilă să efectueze o reflecţie asupra lui însuşi.
Prin conştiinţa de sine, a faptului că omul realizează că este o persoană unică,
12


4

“ia distanţă” faţă de celelalte creaturi, ştie că “este o unitate, un tot şi nu o parte dintrun tot”.13
Personalismul exprimă şi capacitatea de a alege o decizie pentru a te apăra şi
de a alege o decizie anume pentru a nu face rău celuilalt.
Ireductibilitatea persoanei, sensul unic şi irepetabil al existenţei fac ca
experienţa fiecărei clipe să devină un izvor de criterii de valori care ajută eficient în
luarea deciziilor asupra propriei persoane şi asupra semenilor.
Societatea umană este ea însăşi structurată pe acest “punct de referinţă” 14 :
persoana umană. Căci persoana umană reprezintă însăşi societatea umană, iar
societatea umană reprezintă persoana umană.
Etica personalistă generează intenţionalitatea unui act bioetic (aspectul
subiectiv) şi efectuarea concretă (demersul obiectiv). Societatea laică este dominată
adesea de un spirit personalist al autoperfecţionării. Ea aleargă (chiar ostenită fiind)
după performanţe de toate felurile. Există riscul ca valorile vieţii personale religioase
precum sfinţenia, smerenia, sensibilitatea la suferinţa altora, dispoziţia spre acte de
milostenie – să nu fie considerate performanţe şi să fie căutate cât mai puţin.
Persoana umană (alcătuită ca o unitotalitate) este capabilă să aibă iniţiative şi
acţiuni, să înregistreze ecouri din sfera socială, să-şi schimbe deciziile sau să nu le
schimbe, să revină la propria memorie socială, şi în baza lor să scruteze viitorul
propriu.
Persoana umană este conştientă de frontierele, frumuseţea şi neputinţele
trupului, de libertatea cugetului şi de constrângerea conştiinţei.
Omul bolnav capătă nu numai un statut social, dar în opinia unor sociologi –
chiar un rol social: situaţie marginală, stare de primejdie, restrângerea orizontului de
preocupări şi griji, egocentrism, anxietate. Toate acestea îl fac să apeleze la ajutorul
instituţiilor medicale care îl abordează şi îl tratează de aici înainte ca pe o persoană
bolnavă.
Persoana medicului este, de asemenea, focalizată în conceptul bioeticii laice:
lui i se cere universalism (fără legături personale cu bolnavul), specificitate
funcţională (“puterea sa asupra bolnavului trebuie să se exercite doar cu referire la
boală, nu la alte probleme ale vieţii pacientului”)15, neutralitate afectivă (să fie
“obiectiv” şi “nonemoţional”), orientare spre colectivitate (nu spre profitul propriu,
aşa cum e cazul altor profesiuni).
Persoana umană evoluează pe un anumit drum dintr-un infinit număr de
drumuri posibile datorită întâlnirilor aleatorii sau nonaleatorii cu celelalte persoane
umane – întâlniri dorite sau nedorite, fericite sau nefericite, indiferente sau
nonindiferente.

Respectul pentru viaţa fizică
Bioetica apelează deseori normativ la acest principiu. Problema se pune acut
atunci când e vorba de transplantul de organe.
Actul transplantologic nu este niciodată perfect, căci donatorul va suferi mai
mult sau mai puţin, va rămâne afectat organic şi cu un risc permanent de afectare
funcţională.
13

15
Iustin Lupu, Ioan Zanc, Sociologie medicală, Editura Polirom, 1999, pp. 88-89
14

5

Dificultatea interpretărilor şi deciziilor bioetice decurge din efortul deosebit
de a cântări riscurile şi beneficiile unui transplant.
Din calitatea şi măsura respectului pentru viaţa în trup decurg şi alte atitudini
sau nonatitudini:
− grija pentru viaţa proprie (de la dorinţa enormă de a prelungi viaţa în trup a
unora, până la actul suicid al altora);
− devotamentul sau indiferentismul cadrelor medicale;
− grija pentru vindecare fără sechele;
− preocuparea pentru recuperarea funcţională a unui handicap.
Unele boli sunt considerate stigmatizante, mai ales de către publicul larg.
Bineînţeles că în context comunitar persoana purtătoare a unei astfel de boli devine un
caz social, un stigmat social. Orbii, surzii, şchiopii, bolnavii cu tuberculoză, sifilis şi
alte boli cu transmitere sexuală (HIV – SIDA) sunt expuşi riscului de a fi ocoliţi sau
repudiaţi de societate.
Bioetica formulează principiul conform căruia ei trebuie integraţi, respectaţi,
îngrijiţi nediscriminatoriu.
Motivaţia respectului sau a lipsei de respect pentru viaţa în trup are un
substrat multicultural, personalist sau uneori patologic:
− unele culturi acceptă uşor moartea pentru că nu pun mare preţ pe trup;
− unele persoane umane mor eroic iar altele se neglijează până la limita
bolilor incurabile;
− în fine, stări depresive sau farmacodependente duc persoana umană într-o
totală lipsă de respect faţă de viaţa în trup.

Principiul binefacerii
Binefacerea este motivaţia princeps a analizei şi deciziei bioetice. Intenţia
binefacerii este certă, finalitatea nu este totdeauna conformă cu intenţia.
Concret, principiul binefacerii se exprimă prin:
− a nu face rău;
− a diminua la maximum riscurile;
− a obţine maximum de avantaje;
− a evalua de la început raportul risc – beneficiu;
− o aplicaţie mai puţin evidentă dar foarte cuprinzătoare a acestui principiu
se regăseşte în măsurile profilactice aplicate asupra unui individ sau unei
comunităţi.
În bioetica laică există o “cooperare la păcatele altora”; de pildă, medicul
care face un chiuretaj, specialistul în planning care sfătuieşte la contracepţie,
asociaţiile sau legiuitorii care susţin eutanasia sau suicidul asistat; toate acestea sunt,
de fapt, false binefaceri, într-un lanţ al păcatului.
Intenţia binefacerii este o coordonată demnă de luat în seamă în actul justiţiei
atunci când se analizează un malpraxis.

6

Morala aplicată bioeticii
Morala este definită ca “un ansamblu de principii, valori şi norme de
reglementare a comportamentului ... impuse atât de propria conştiinţă cât şi de
presiunea atitudinii celorlalţi (opinia publică)”16
Etica şi morala s-au dezvoltat împreună, prima fundamentând-o teoretic pe a
doua.
Etica a generat principii, iar morala a generat norme.
Istoria civilizaţiilor a cristalizat în timp regula morală, adică norme – ce se
vor axiomatice – ale comportamentului uman.
Valorile morale – de bine/rău, corectitudine, cinste, sinceritate etc. sunt
temeiurile judecăţilor de valoare.
Principiile morale sunt, de fapt, un ideal la care aspiră individul sau
comunitatea şi ele se manifestă la nivelul conştiinţei morale.
Atât conştiinţa morală cât şi conduita practică au o condiţionare istorică,
religioasă, socio-politică; de aici decurge şi caracterul inconstant (trecător) al unor
valori.
Normele morale transpuse în legi oferă cadrul juridic pentru a pedepsi sau
elogia cadrul socio-cultural.
Unele norme morale sunt generale (cinstea, curajul, loialitatea) altele –
particulare (profesionale, familie etc.), altele – speciale (se referă la asocieri, cluburi,
partide etc.).
Normele morale folosite în domeniul bioeticii generează conceptul numit
deontologia profesiei medicale – domeniu încadrat în coduri deontologice, în
canoanele a ceea ce este permis şi ceea ce este interzis, ceea ce este considerat “bine”
şi ceea ce este considerat “rău”.
Codurile deontologice profesionale nu se suprapun peste conţinutul
legislativ, ex.: o femeie poate (conform legii) să ceară să i se facă un avort, dar un
medic poate (conform codului deontologic profesional) să îi refuze această cerere.
Gândirea haotică care domină o anumită epocă sau şcoală medicală poate
determina legi care să intre în conflict cu morala religioasă sau pur şi simplu cu
moravurile sau mentalitatea unei comunităţi; ex.: legiferarea eutanasiei poate fi
generatoare de mari suferinţe, când un anumit membru îşi cere eutanasia contrar
voinţei familiei; legiferarea prostituţiei poate fi generatoare de mari suferinţe când un
cuplu se îmbolnăveşte în urma unei boli cu transmisie sexuală luată dintr-o casă de
prostituţie.
Bioetica contemporană se raportează la o morală neclară din multe puncte de
vedere: homosexualitatea – cu toate bolile pe care le generează ar fi la fel de “etică”
ca şi heterosexualitatea; reacţiile adverse ale unor medicamente pot fi mortale cu toate
că boala pentru care se indică nu este mortală; moartea cerebrală este identificată prea
uşor cu moartea biologică (când e vorba să se execute un transplant de organ unic).
Elio Sgreccia insistă asupra faptului că în zilele noastre e necesar mai mult ca
oricând ca moralitatea să se întemeieze pe “criterii de obiectivitate etică” şi nu numai
pe “intenţionalitate”.17
Acelaşi autor face o distincţie între morala teologică (cea care ia în
considerare conceptul valorii şi înfăptuirii finale) şi cea deontologică (care se bazează
pe înfăptuirea normei).18
16

Zamfir C. şi Vlăsceanu L, citaţi de I. Zanc, p. 1
18
Idem, p. 160
17

7

Legea morală naturală domină de departe bioetica contemporană. Ea s-a
născut o dată cu conştiinţa raţională a omului că el însuşi există, şi o dată cu conştiinţa raţională că răul şi binele există în lume şi se pot răsfrânge inevitabil asupra lui.
Morala aplicată bioeticii întâmpină în zilele noastre o dificultate enormă:
mutaţiile ştiinţifice “deschid spaţii de acţiune noi, pentru care nu există reglementări
morale sau juridice...”.19
În altă ordine de idei, descoperirile ştiinţifice “senzaţionale” primesc foarte
repede girul aplicării sau utilizării în clinică, alimentaţie sau prevenţie, iar pe de altă
parte efectele adverse observate în timp întrec cu mult beneficiile.
Uneori răul făcut pe o cale “bioetică legală” este iremediabil: a se vedea
cazul Thalidomidei care a indus malformaţii definitive.

Principiul libertăţii de opţiune
Libertatea de opţiune în bioetică – care este prin excelenţă o ştiinţă a
deciziilor – ridică probleme inedite şi complicate atât celor asistaţi cât şi celor
investiţi să ofere ajutor.
Acest principiu determină orientarea şi decizia multiplelor nivele de
manifestare:
− cercetătorul îndemnat de propria conştiinţă sau propriul interes să
descopere, nu să perfecţioneze ceva;
− medicul practician pus în situaţia să aplice în clinică o nouă descoperire;
− beneficiarul potenţial al descoperirii;
− legiuitorul care oferă un cadru legislativ stimulativ sau limitativ.
Opţiunea într-o situaţie dată este rezultanta unui proces de conştiinţă în
corelaţie cu un temeinic (sau nu) proces de informare sau profesionalism.
Societatea (comunitatea) poate modifica opţiunea unui individ prin natura şi
acurateţea informării.

Principiul nondăunării
Acest principiu are la bază o reflecţie mai veche: dacă nu poţi face bine,
măcar să nu faci rău. Sau altfel exprimat: primum non nocere (înainte de toate să nu
faci rău). Este un principiu străvechi cu care practica medicală se confruntă în mod
curent.
Uneori medicul sau bolnavul este obligat să aleagă dintre două rele – pe cel
mai mic (ex.: între refuzul terapeutic al unei tumori maligne, şi efectele adverse ale
citostaticelor).
Principiul nondăunării cere medicului să nu facă rău pacientului nici prin
vreo tehnică diagnostică, nici prin vreun mijloc terapeutic, nici prin vreo convorbire.
Dar sunt situaţii când un act terapeutic poate avea atât efecte bune cât şi
efecte rele (problema “dublului efect”). De fapt este cazul majorităţii medicamentelor
alopate care au în prospectul de prezentare “indicaţii”, “contraindicaţii”, “precauţii”,
“reacţii adverse”.
19

Zanc Ioan, Lupu Iustin, Bioetica medicală, Editura Medicală Universitară “Iuliu Haţieganu” 2001, p. 33

8

Principiul echităţii
Bioetica şi-a lărgit aria de exprimare de la bolnav – persoană, la problemele
de sănătate publică. A repartiza egal mijloacele materiale pentru asistenţa medicală
este o problemă de bioetică.
Legislaţia în domeniul bioeticii este de regulă incompletă, apare la mult timp
după evenimentele ştiinţifice care o provoacă, cu multe “goluri” şi inconsecvenţe între
câmpul de aplicare privat sau public.
Încălcarea acestui principiu duce la atitudini discriminatorii în practica
medicală.
Deoarece există aşezăminte medico-sociale pentru bolnavii săraci, merită să
menţionăm şi riscul aşa-numitei “discriminări pozitive”: situaţii când bolnavi bogaţi
cer să fie îngrijiţi aici datorită unui înalt profesionalism şi sunt refuzaţi datorită
statutului lor social (adică datorită faptului că nu sunt săraci).
Lupta pentru echitate este, de fapt, lupta pentru un ideal, deoarece inechitatea
trăită în societate este generatoare – în fiecare clipă – de mari suferinţe.

Principiul interdisciplinarităţii
Bioetica este o ştiinţă care nu ar putea funcţiona fără colaborarea interdisciplinară şi transdisciplinară.
Bioetica construieşte legătura indisolubilă şi decisivă între ştiinţele vieţii şi
drepturile omului; ea aduce dreptul în situaţia de a nu se putea exprima fără datele
ştiinţifice asupra cazului.
În acelaşi timp, ştiinţele vieţii sunt mereu provocatoare pentru etica viului;
aceasta deoarece ştiinţa prin descoperirile ei îmbogăţeşte viaţa dar în acelaşi timp o şi
complică.20
Bioetica este chemată să emită o viziune integrativă, să creeze “punţi
epistemice”21 între disciplinele care contribuie la lansarea unei noi provocări în
biologie şi medicină.
Bioetica este exemplul cel mai pregnant în care justiţia nu poate opera fără
ştiinţă. Iar omul de ştiinţă poate face mult rău dacă este lipsit de rigoare etică.
Adesea dreptul rămâne în urma bioeticii şi bioetica rămâne în urma ştiinţei şi
tehnicii, ceea ce duce – fără voia cuiva – la sfâşieri interioare, la sentimentul că nu te
poţi raporta la o experienţă anterioară perenă şi temeinică atunci când e vorba să iei o
decizie (fie ca medic, fie ca pacient). De aceea unii autori cer fundamentarea unui
drept medical special.22
Interdisciplinaritatea nu este numai epistemiologică, ci şi aplicativă, deoarece
bioetica e datoare să contribuie la deciziile politice, punând repartizarea justă a bazei
materiale în asistenţa medicală, la deciziile ştiinţifice (pentru a reduce la maximum
iatrogeniile şi riscul în terapeutică), la orientarea şi încadrarea juridică (explicând
20

Scripcariu Gh. şi colaboratorii, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Ed. Polirom, 1998 , p.
14
21
Ibidem
22
Ibidem, p. 15

9

etiologic şi fenomenologic un eveniment bioetic).
În viitor specialistul în bioetică trebuie să fie instruit profund în medicină,
biologie, genetică, drept, sociologie, psihologie, religie.

Principiul preeminenţei
Societatea seculară oscilează între cele două direcţii:
− preeminenţa individului asupra comunităţii: acordă importanţă şi valoare
maximă drepturilor omului; autonomia, libertatea, actele de conştiinţă
proprie trebuie respectate.
Hipertrofierea acestei atitudini poate duce la acte extreme: impresia că
sinuciderea, homosexualitatea, clonarea, prostituţia, automutilarea,
eutanasia sunt normale sau normative pentru restul societăţii.
− preeminenţa comunităţii asupra individului: promovează convingerea
conform căreia individul uman reprezintă ceva numai în contextul
comunităţii (familie, grup, asociere, cetate, profesie) şi – mai mult –
societatea dirijează comportamentele personale şi intervine coercitiv ori
de câte ori doreşte ca persoana umană – membră a grupului – să nu
lezeze în nici un fel viaţa comunităţii.
Hipertrofierea acestui principiu poate duce, de asemenea, la acte extreme:
anihilarea multor iniţiative, lezarea unor drepturi elementare ale omului,
riscul de a măsura valorile prin prisma unor criterii democratice (dar nu
întotdeauna noţiunea de “moral” şi “bun” se poate decide prin votul
majorităţii).
Problema se complică şi mai mult când se încearcă o cuantificare a suferinţei
personale şi colective şi luarea unor decizii în baza acestei cuantificări.
Binele comun nu trebuie să reprezinte binele majorităţii, căci astfel s-ar crea
o dictatură a majorităţii în numele binelui; prin binele comun înţelegem de fapt
realizarea unor astfel de condiţii, încât fiecare persoană să poată accede liber şi
eficient către binele său personal.23
Legile emise de comunitate nu reprezintă etica în sine pe care unii o aplică
altora, ci cadrul în care preceptele bioetice se manifestă.

Principiul libertăţii religioase
Bioetica reprezintă o provocare – în egală măsură – ştiinţifică şi religioasă.
Descoperirile ştiinţifice “agresează” conştiinţa prin rezultatele pe care le
propune, iar religia leagă conştiinţa de normele morale tradiţionale (uneori
ancestrale).
Bioetica laică care domină societăţile puternic industrializate, tehnicizate şi
“scientizate” intră adesea în conflict cu tradiţiile religioase; ex.: sterilizarea
obligatorie, mutilarea organelor genitale, planning-ul etc.
Problema se complică atât pentru bioetică cât şi pentru religie atunci când e
vorba de sincretisme religioase jalnice, caz în care se spune că “totul e valabil”.
A nu forţa spiritual o conştiinţă este o atitudine normală. A încerca să
23


10

argumentezi ştiinţific o pledoarie religioasă este un lucru lamentabil.

Răspunderea persoanei pentru acţiunile şi deciziile sale
Acest principiu are următoarele înţelesuri:
− omul este responsabil pentru acţiunile lui;
− răspunderea implică asumarea riscului de a suporta rigorile legii pentru
actele proprii; mai specific în domeniul bioeticii, răspunderea implică
asumarea riscului unei decizii terapeutice asupra ta însuţi – dacă eşti
bolnav, sau asupra altora dacă eşti medic;
− chiar dacă legea nu pedepseşte întotdeauna un act ilegal, oprobriul public
se poate manifesta şi fără rigorile legii, dacă actul săvârşit este
condamnabil în concepţia socială a comunităţii;
− în domeniul bioeticii se vorbeşte adesea şi de bolnavi iresponsabili, fie
datorită unei boli psihice (lipseşte discernământul), fie datorită unei boli
grave organice care împiedică comunicarea.

Bioetica este iubirea vieţii
Acest principiu – paradoxal – nu este expus în toate tratatele de bioetică; în
orice caz, bioetica – ca ştiinţă – nu a început cu el.
Darryl R.J. Macer, într-o carte-pledoarie, a făcut o incursiune în toate
religiile lumii şi a găsit iubirea omniprezentă. El şi-a intitulat cartea sugestiv Bioethics
is Love of Life şi încearcă să convingă lumea ştiinţifică să introducă şi acest principiu
printre cele ale bioeticii.
Cuvântul este preţios şi acoperitor pentru un întreg sistem de valori: de la
respectul pentru fiecare celulă vie a organismului uman sau nonuman, până la riscul
sau sacrificiul donatorului de organe pentru a salva o fiinţă apropiată.
Dar acest principiu se poate exprima şi altfel: compasiune, politeţe, gentileţe,
solicitudine maximă, atenţie şi răspuns prompt la orice solicitare a bolnavului,
înfruntarea legilor (când e cazul) pentru a salva un bolnav, un sfat bun, un răspuns
sincer, o analiză a consecinţelor legate de fiecare decizie etc.
Iubirea vieţii conduce cert la refuzul avortului, eutanasiei, contracepţiei şi
oricărui act terapeutic (sau bioetic) care lezează integritatea anatomică şi spirituală a
fiinţei umane.
Iubirea vieţii presupune un tratament generos aplicat mediului ambiant:
ecobiologia.

Respectul pentru adevăr
Este un principiu fundamental care trebuie să opereze atât în domeniul
cercetării biomedicale cât şi în relaţia cu bolnavul.
Falsificarea adevărului, adevărul “parţial” sau amestecul “inteligent” de
minciună şi adevăr este un afront penibil la adresa eticii în general şi generator de
traume în “evoluţia bioetică” a unui caz.
11

TOT TEXTUL PE FOND
GALBEN ESTE CEL
ADĂUGAT (grupul de pagini
numerotate 28 a... 28j)

I.3 Abordarea ortodoxă
Între bioetica laică şi cea creştină nu poate fi o împăcare. Merită din plin să
fie studiate şi prezentate ca două ştiinţe distincte pentru ca deciziile conştiinţei să
opereze în cunoştinţă de cauză.
Motivaţia acestei afirmaţii se sprijină pe temeiul celor scrise de
Arhimandritul Justin Popovici: «Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte.
Dumnezeu însă, prin învierea Lui, îi „condamnă” la nemurire».24
Bioetica laică cercetează şi scormoneşte trupurile umane ca un proces lipsit
de perspectivă, care nu-şi raportează rezultatele la nimic.
Bioetica creştină este mai degrabă un proces de apărare continuă a minunatei
alcătuiri a fiinţei umane care, prin sfinţenie, urmează să intre în veşnicie.
Principiile bioeticii laice expuse anterior le trecem prin filtrul religiei creştinortodoxe.
Teologia creştină se manifestă în lume de două milenii neîntrerupt, indiferent
de contextul istoric, cultural, politic sau geografic. Ea este puternică în timp pentru că
metodica abordării diferitelor probleme este continuu-valabilă şi este fundamentată
biblic şi patristic.25
Avântul tehnico-ştiinţific contemporan coincide, din păcate, cu un regres
spiritual care face ca omul să nu mai poată fi stăpân pe propriile descoperiri.26
Teologia ortodoxă pune la îndemâna omului – fie el autor al unor descoperiri
ştiinţifice sau simplu „consumator” – un sistem de valori divino-umane care îl ajută să
înainteze curat şi eficient.
Dumnezeu a creat toate prin Fiul în Duhul. Bioeticianul creştin crede cu tărie
că Hristos este Logosul Întrupat Atotţiitor al universului şi legile care guvernează
universul izvorăsc din persoana Lui.27 Bios-ul, viul este în mâna proniatoare a Lui şi
deciziile asupra viului nu se pot lua fără a-L chema pe El.
„Sinteza armonioasă a cosmosului şi simetria te duc cu mintea la un stăpân...
care le ţine strânse pe toate.”28
Sublima axiomă a stăpânului proniator vine în opoziţie cu dezordinea
„multiculturalistă” şi teoriile hazardului care poluează multe domenii, inclusiv
bioetica laică (de altfel, plină de contradicţii pe întregul ei parcurs).
Dacă „esenţa creştinismului este taina materiei transfigurată în Hristos”29,
atunci e de la sine înţeles că nu putem accepta o bioetică profană, în care „jocul cu
viaţa” şi „jocul cu moartea” reprezintă o activitate obişnuită de laborator în care
conştiinţa cercetătorului nu se raportează la nimeni şi la nimic.
Omul fără Dumnezeu rămâne singur, prins între două necunoscute
înfricoşătoare: înălţimea infinită a macrocosmosului şi adâncimea misterioasă a
celulei vii care nu a putut fi desluşită niciodată. Riscul rătăcirii este maxim.
Biserica creştină este leagănul bioeticii creştine. Hristos – capul Bisericii şi
experienţa sfinţilor ne învaţă discernământul în decizia bioetică, căci în esenţa ei,
Biserica este loc de tămăduire.
24

Arhimandritul Iustin Popovici, Biserica şi Statul, Schitul Sfântul Serafim de Sarov, 1919, p. 25
Ştiinţa şi Teologia, p. 6-7
26
Idem, p. 16
27
Popescu Dumitru, Ştiinţă şi Teologie, Ed. XXI: Eonul dogmatic, Bucureşti , 2001, p. 18
28
Sfântul Atanasie citat de D. Popescu, Ştiinţa şi Teologia, p. 22
29
Popescu Dumitru, Ştiinţă şi Teologie, Ed. XXI: Eonul dogmatic, Bucureşti , 2001, p. 24
25

12

Dacă Biserica s-ar lăsa copleşită de rezultatele cercetărilor biomedicale,
adică dacă s-ar “scientiza” sau seculariza – vindecările din sânul ei ar deveni
neînsemnate.
Venirea Mântuitorului în lume, venind prin kenoză într-un timp istoric,
atingând cu sângele jertfei Lui pământul – a însemnat o sfinţire a văzduhului, a
pământului, a apelor, a timpului. Sacralizarea timpului şi spaţiului de către Hristos –
Mesia ne determină să iubim această sfinţire şi să o păstrăm nealterată prin cugetările
şi prin actele noastre.
Altfel spus, bioeticianul creştin suferă când un spital devine un laborator al
morţii prin practicarea zilnică a avortului – căci acel spaţiu este un spaţiu al crimei de
fiecare zi.
Creştinul ortodox crede cu tărie că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa.30
„În ceea ce priveşte Adevărul noi nu avem nici o grijă” – scrie Părintele Arsenie.31
„Dacă nu exista Adevărul, nu existau nici filosofiile care L-au atacat”. 32
Acelaşi Părinte Arsenie scria că Adevărul fiind mult mai presus de cercetarea
universului fizic şi biologic, cine „judecă lucrurile numai ştiinţific”33 sau „se
raportează numai la istorie”34 nu a ajuns încă la Adevăr.
Comunitatea creştină îşi trăieşte viaţa încredinţată pe o dogmă, nu pentru că
dogma L-ar putea cuprinde pe Dumnezeu, ci pentru că dogma e „măsura lucrurilor”35.
De aceea este atât de important să raportăm şi bioetica la măsura dogmei creştine.
Suicidul asistat, eutanasia, avortul, sexualitatea sunt numai câteva teme
actuale ale bioeticii care maculează viaţa morală în Hristos. Într-o astfel de lume în
care este legiferat păcatul, „Dumnezeu suferă cu noi mai departe şi agonia lui Hristos
încă nu s-a terminat”.36
Jean Guitton (membru al Academiei Franceze) spune că „intrăm ca orbii întrun timp metafizic”37 Biserica prin lucrarea ei de a învăţa dar mai cu seamă de a sfinţi
ne salvează din această „orbire metafizică”.
Bioetica laică a dezvoltat până acum o multitudine de concepte păcătoase,
mult îndepărtate de Adevăr. Biserica nu condamnă nici pe promotorii eutanasiei (de
ex.), nici pe practicanţii ei, căci Biserica nu condamnă niciodată vreo persoană umană.
Dar conştientizând versetele Dragostea iartă totul dar se bucură de adevăr ... şi toate
le rabdă38, Biserica este datoare să afirme o atitudine profetică în lume.
Antropocentrismul (hipertrofiat la maximum în zilele noastre) nu ştie să-l
descopere pe om pornind de la Dumnezeu, ci – cel mult – încearcă să-L descopere pe
Dumnezeu pornind de la om39; aceasta este – în fapt – o cale falsă generatoare de
percepţii false, de monstruozităţi, de păcate.
Bioetica s-a dezvoltat ca ştiinţă şi ca imperativ moral. Aceste două
dimensiuni nu pot fi despărţite. O abordare ortodoxă a bioeticii obligă la a construi un
concept bioetic ortodox, un concept care este fundamentat pe rigorile antropologiei
creştine şi pe severitatea moralei creştine.
Identitatea creştină trebuie afirmată cu bucurie şi cu glas tare, căci de cel ce
30

Ioan 14, 6
Arhimandrit Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Constanţa, 2005, p.12
32
33
34
35
36
37
Guitton Jean, Dumnezeu şi Ştiinţa, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 21
38
I Corinteni 13, 6-7
39
Revista Română de Bioetică, 3 / 1 / 2005, p. 7
31

13

se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi
Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii
îngeri.40
Bioeticianul creştin trăieşte cu conştiinţa că un om oarecare nu are cum să
afle despre Hristos dacă el nu-L mărturiseşte.
Societatea contemporană prin dimensiunea şi prin demersul ei cultural şi prin
fenomenul sectar, face eforturi imense să relativizeze identitatea creştină.
Există o putere care izvorăşte din afirmarea identităţii creştine. Această
putere lucrează în lume.
Religia creştină este prin excelenţă o teologie a persoanei. Omul-fiinţă vie,
adică trupul însufleţit este o persoană nu numai pentru că are conştiinţa de sine, ci
pentru că are conştiinţa fiinţei create, adică ştie că a apărut în lume prin voia şi
îndemnul Creatorului.
Etimologic persoană înseamnă “înainte vedere”.
În conceptul ortodox omul este persoană deoarece conceperea şi naşterea lui
este un act fiinţial, numit chip şi asemănare, omul este unic şi irepetabil, este purtător
de duh şi în mod liber se pocăieşte şi practică virtuţile creştine (credinţa, nădejdea şi
dragostea).
Trupul singur nu este persoană, nici sufletul singur nu este persoană.
Omul-creştin este o fiinţă eclesială, el este în acelaşi timp chip şi asemănare a
lui Dumnezeu şi “chip al vieţii Sfintei Biserici”.41
Actul terapeutic – medical, social sau spiritual – legile bioeticii, sfatul bioetic
se adresează persoanei umane – trup şi suflet – nu vreunei celule sau vreunui tip de
energie care umblă prin aceste celule.
Concepţia personotropică aplicată omului creştin de către bioeticianul
creştin presupune:
− o abordare complexă a omului bolnav: trup, suflet, istoria suferinţei,
efectul suferinţei lui asupra celorlalţi, atitudinea comunităţii faţă de
persoana lui suferindă, cercetarea cauzelor biologice şi spirituale ale
bolii; rolul social al bolnavului ;
− cercetarea patologiei sociale (a timpului şi spaţiului) în care trăieşte
bolnavul; religia creştină a surprins mereu de-a lungul istoriei prin
răsturnarea valorilor şi prin curajul “nebun” în faţa morţii; ex.: creştinii
intrau dezinvolţi în focarul epidemiilor, sfinţii se bucurau pentru bolile cu
care erau cercetaţi, iar moartea pentru Mirele ceresc este ceva normal în
viaţa Bisericii.
Astăzi – mai mult ca oricând – Biserica are statura unei redute pe culmea
căreia îşi confruntă propriile principii şi valori ale sanogenezei: să fii bun,
să fii iertător, să întorci obrazul celălalt – ca să nu dezvolţi o patologie
psihică; să posteşti mult – ca să ţii trupul sănătos şi înfrânat; să fii cast
sau fidel – ca să nu faci boli cu transmitere sexuală; să fii milostiv şi să
iubeşti chiar pe vrăjmaşi – ca să devii cu adevărat virtuos.
− o trăsătură care deosebeşte esenţial creştinul de necreştin este atitudinea
faţă de boală: creştinul autentic care pregustă Împărăţia şi care zice:
“Mulţumim Ţie, Doamne, că ne-ai pus la îndemână pocăinţa” – îşi asumă
cu uşurinţă orice durere, nu cârteşte şi ştie că cine a suferit cu trupul a
40
41

Marcu 8, 38
I.P.S. Lazăr Puhalo, Sufletul, Trupul şi Moartea, Eikon, 2005

14

isprăvit cu păcatul;42
− prin boală şi prin filantropie sunt cercetate două persoane umane: cel
asistat şi cel care asistă; Hristos în primul suferă, în al doilea vindecă.
Fiecare întâlnire dintre două persoane umane este un prilej de apropiere
sau depărtare de Împărăţie. Medicul sau bioeticianul creştin cercetează
persoana bolnavă într-un mod specific antropologiei creştine: trupul –
templu al Duhului Sfânt, iar de se apropie de suflet – să nu uite că
cercetează partea veşnică din om.
Respectul pentru viaţa în trup este o noţiune mult mai potrivită decât
“respectul pentru viaţa fizică”.
În creştinismul ortodox efortul pentru prelungirea vieţii în trup are un sens
precis şi preţios: creşterea şanselor de mântuire a sufletului.
În plus, viaţa este primită ca un dar de la Creator, iar fiinţele umane sunt
legate între ele de la şi prin actul creaţiei, căci dintr-un sânge e tot neamul omenesc.43
Ar fi mai potrivit să înlocuim cuvântul “respect” cu cuvântul evlavie, căci în
Sfânta Scriptură trupul este templu al Duhului Sfânt44; încă mai mult decât atât, un om
botezat în numele Sfintei Treimi are pecetea darului Duhului Sfânt.45
Conform cu textele scripturistice şi cu credinţa Sfinţilor Părinţi, făptura
umană este ceea ce este numai prin unirea şi împreună-lucrarea trupului şi sufletului.
“Cuvântul om nu închipuie nici sufletul singur şi nici trupul, ci cele două luate
împreună.”46
Binefacerea este de fapt manifestarea – în creştinism – a unui act filantropic.
Binefacerea are – în conceptul filantropiei creştine – o distincţie specială:
− se face în numele Domnului nostru Iisus Hristos, nu este un simplu “act
umanitar” (adică nu se face în numele umanismului);
− binefacerea – în intenţionalitatea şi în aplicarea ei – se întinde asupra
trupului şi sufletului deopotrivă, sau – în nici un caz – nu neglijează
sufletul;
− binefacerea nu poate fi despărţită de legea morală creştină, căci
despărţirea lor e riscantă pentru bolnav.
De fapt, ortodoxia oferă un puternic suport moral bioeticii. Maximalismul
ortodox conceptual îmbinat cu “dezlegările cazuale” asumate de duhovnic ajută
persoana umană să nu greşească, să se ferească de curse, să se apropie de Dumnezeu
şi să îşi continue urcuşul duhovnicesc printre “ispitele bioetice laice”.
Majoritatea tratatelor de bioetică se feresc intenţionat (ostentativ chiar) să nu
se raporteze la o morală religioasă. “Drepturile omului”, “drepturile pacientului”,
“drepturile medicului”, “drepturile copilului”, “în numele binelui universal”,
“demnitatea umană”, “toleranţa”, “regulamentul de funcţionare”, “cod deontologic”,
“libertate de opţiune” etc. – sunt sintagme amorale, chiar dacă cer o anumită atitudine.
Adesea “morala creştină” este tratată la “istoric” şi relativizată în raport cu
celelalte “morale religioase”. Noţiunea de “păcat” şi cea de “virtute” în tratatele laice
sunt menţionate tot la “istoric”.
În fond, a fi moral – în conceptul bioeticii creştine – înseamnă a face voia lui
Dumnezeu, a te teme mai mult de Dumnezeu decât de oameni.
Tratatele de morală creştină sunt, de fapt, cărţi fundamentale pentru
42

I Petru 4, 1-2
Fapte, 17, 26
44
I Corinteni 6, 19
45
II Corinteni 1, 21
46
P.G. 150, 1361 C
43

15

conceptul de bioetică creştină.
Principiul libertăţii de opţiune merită un comentariu prin prisma conceptului
ortodox.
Părintele Stăniloae evocă cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, care zice că
“Dumnezeu nu-şi foloseşte atotputernicia în faţa libertăţii umane”, tocmai pentru că
ea (libertatea umană) “provine din atotputernicia lui Dumnezeu”.47
Posibilitatea omului de a păcătui nu provine din firea lui, ci din libertatea de
alegere. Exegezele biblice asupra creaţiei vorbesc chiar de un paradox al libertăţii:
omul a fost creat “atât de liber”, încât este capabil să-L conteste şi să-L nege chiar pe
Cel ce l-a creat. Vl. Losky apreciază că de aceea este omul “cea mai înaltă creaţie”,
pentru că Dumnezeu “pune în ea posibilitatea iubirii, cum şi a refuzării ei”.48
Măreţia chipului lui Dumnezeu în om constă nu numai în şansa ajungerii la
asemănarea cu El, ci – mai mult – în libertatea lui.
Bolnavul aflat în situaţii-limită este pus în situaţia să i se ceară consimţământul pentru un act terapeutic. Libertatea de opţiune funcţionează în acele momente la
cote maxime, dureroase.
Chemându-L pe Hristos purtătorul bolilor noastre49, lucrează în cugetul
bolnavului libertatea în Hristos, adică acea evoluţie de la chip la asemănare, care
vindecă mântuitor.
Primum non nocere sau “înainte de toate să nu faci rău” este un principiu
străvechi aplicat în practica medicală.
Merită însă a remarca faptul că sunt situaţii fortuite în practica medicală şi
luarea deciziilor etice, când între două rele trebuie să-l alegi pe cel mai mic.
Religia ortodoxă cere creştinului practicant ca în sistemul de ierarhizare a
valorilor să acorde importanţă maximă bolilor spirituale şi vindecării lor – cu
prioritate.
Textul biblic nou-testamentar este chiar explicit din punctul acesta de vedere:
“Căci dacă vieţuiţi după trup veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul faptele trupului, veţi
fi vii”.50
Multe din practicile bioetice contemporane sacrifică principiile morale
creştine fie din intenţia luciferică de a afirma cu prioritate performanţe ştiinţifice
extraordinare, fie pentru că acordă trupului maximă (sau unică) importanţă.
În altă parte51, Scriptura ne arată de cine să ne temem şi de cine să nu ne
temem când e vorba de mântuire, de vindecare: “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul,
iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi
trupul să le piardă în gheenă”.
Echitatea este o normă morală fundamentală în creştinism, îndeplinită cu
multă râvnă în Biserica primară, când creştinii puneau la picioarele apostolilor
bunurile lor şi fiecare primea după cum avea trebuinţă.52
Mai târziu, Sfântul Vasile cel Mare spunea aşa: “Oamenii trebuie să fie egali
cel puţin din punctul de vedere al îngrijirilor de sănătate”.
Când e vorba de ajutorul social, Biserica trebuie să-i ajute cu prioritate pe
47

Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 283
48
Idem, p. 283
49
Matei 8, 16-17
50
Romani 8, 13
51
Matei 10, 28
52
Fapte 4, 34-35

16

creştini53, dar – după putere – să-şi ofere ajutorul tuturor oamenilor.
Principiul interdisciplinarităţii este exprimat în viaţa creştinului practicant
prin “a cere sfat”, prin cercetaţi duhurile54, prin unde sunt doi sau trei adunaţi în
numele Meu acolo sunt şi Eu.55
A cere sfat este şi un foarte eficient exerciţiu de smerenie.
Viaţa în duhul ortodoxiei nu interzice consultul interdisciplinar şi nu îl
îndepărtează pe om de opinia specialistului. Recomandă însă ca specialistul să fie el
însuşi un om din Biserică şi totodată un valoros profesionist. Sfatul – ca de altfel orice
lucrare a creştinului – este întărit de rugăciune.
Principiul preeminenţei este greu de aplicat într-o comunitate creştină. Când
un mădular al Bisericii suferă, toată Biserica suferă. Creştinul este dator să se roage
pentru lume. Comunitatea creştină este datoare să se roage şi să ajute un organ bolnav,
dar şi mădularele (persoanele) din afara Bisericii. Am putea spune că nu trebuie să
existe o preeminenţă a individului în faţa societăţii şi nici o preeminenţă a societăţii în
faţa individului. Versetele din Ioan sunt revelatoare:
“Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi
aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.
Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una precum Noi
una suntem.” 56
Libertatea religioasă este recunoscută de către Constituţie.
Ortodoxia este liberă să se manifeste, dar nu trebuie să uităm martirii (chiar
ai secolului al XX-lea) pe care i-a dat Biserica ortodoxă, mii de mii.
Eu sunt liber să cred şi să mă manifest ortodox, dar sunt la fel de liber să-L
ofer, să-L aduc la auzul semenilor mei pe Hristos.
Când principiul libertăţii religioase este aplicat de un stat ateu, nereligios,
există riscul să se treacă de la “dreptul de a fi liber” la “obligaţia de a fi liber” – ceea
ce ar duce la o relativizare a ortodoxiei şi un sincretism jalnic.
Creştinismul a exacerbat puternic sentimentul responsabilităţii care implică:
− a te gândi la aproapele, la semenul tău; “Ci toate câte voiţi să vă facă
vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor...”57
− veghea permanentă să nu greşeşti în faţa lui Dumnezeu, să nu cazi în
cursele demonilor;
− când e vorba de a lua o decizie ca medic, legiuitor sau aparţinător al
bolnavului (iresponsabil) grija este maximă şi Biserica recomandă un sfat
temeinic în sânul ei (cu duhovnicul, cu specialişti creştini).
Iubirea vieţii – principiu al bioeticii laice lansat recent – este insuficient ca şi
conţinut dacă vrem să-l corelăm cu o abordare ortodoxă. Spunem insuficient pentru că
din el lipseşte în mod explicit persoana. Viul este un fenomen, dar persoana umană
purtătoare a viului este chipul lui Dumnezeu. Chiar persoana umană în moarte biologică este salvată prin Înviere, încât se poate spune că triumful vieţii este în şi prin
persoană.
În viaţa creştinului respectul pentru adevăr este mai mult decât atât: este o
evlavie, o datorie sfântă a fi în adevăr. Mântuitorul Însuşi îl numeşte pe diavol tatăl
minciunii.58
53

Romani 2, 13
I Ioan 4, 1
55
Matei 18, 20
56
Ioan 17, 21-22
57
Matei 7, 12
58
Ioan 8, 44
54

17

În relaţia dintre oameni, Biserica adoptă principiul “adevărul fără iuire
ucide”, de aceea comunicarea adevărului se face cu blândeţe şi pe măsură ce bolnavul
realizează adevărul unui prognostic rezervat, el trebuie ajutat să descopere Calea,
Adevărul şi Viaţa,59 adică pe Hristos Însuşi, Care bolile noastre le-a purtat.60
Este important să prezentăm un principiu specific abordării ortodoxe:
suferinţa care salvează. Apostolul Petru scrie că cine a suferit cu trupul ... a isprăvit
cu păcatul.61
Paginile Filocaliei sunt pline de mărturii ale Sfinţilor despre efectul
mântuitor al suferinţei: văzută ca un altar, purtată ca o cruce, înălţată ca o Golgotă,
suferinţa este scara prea luminoasă care urcă la Înviere. Întotdeauna şi oriunde crucea
precede învierea.
Dialogul dintre Jean Guitton, membru al Academiei Franceze, şi Andre
Frossard este convingător în acelaşi sens: “Suferinţa este forţa ascunsă a iubirii...
Suferinţa şi iubirea merg împreună. Dumnezeu se strecoară prin rănile noastre.”62
Conceptul bioetic ortodox se identifică şi printr-un principiu specific:
apărarea valorilor creştine faţă de imixtiunea şi agresiunea ştiinţelor laice.
Porunca biblică: “Privegheaţi!” se referă la riscurile pe lângă care trece sau
cu care se confruntă Biserica în marş spre Împărăţie:
− descoperirile ştiinţifice îşi anunţă noutatea şi dimensiunea utilitaristă,
fiind dedicate “binelui omenirii”, dar fără o descriere sau o analiză
morală creştină a fenomenului, cel mult li se face o prezentare în stil
“multicultură”;
− Biserica este datoare să procedeze la o analiză temeinică biblică şi patristică a fiecărei noutăţi ştiinţifice şi să o explice pe înţelesul creştinilor
(beneficiarilor) nespecialişti;
− descoperirile ştiinţifice şi aplicarea lor în medicină (şi terapeutică) trebuie
explicate în legătură cu noţiunile de “păcat”, de “lezare a integrităţii
anatomice şi spirituale a fiinţei umane”;
− Biserica trebuie să caute locul şi valoarea sufletului în fiecare cercetare
pe subiecţi umani, deoarece practica clinică şi bioetică demonstrează
interesul aproape exclusiv pentru trup atât al ştiinţelor laice, cât şi al
organismelor legislative;
− este de dorit ca Biserica să-şi apropie oamenii de ştiinţă creştini şi să le
ofere cadrul de manifestare ştiinţifică şi teologică.

I. 4. Istoric
Toţi cercetătorii sunt de acord că termenul de bioetică a fost lansat în
premieră de Van Resselaer Potter, în 1970, când a publicat un articol numit Bioetica:
ştiinţă a supravieţuirii.63 Încă de atunci el a propus ca bioetica să devină o disciplină
care să studieze corelarea cunoaşterii biologice cu „sistemul valorilor umane”.64 De
fapt, acest sens reiese şi din etimologia cuvântului.
59

Ioan 14, 6
Matei 8, 16-17
61
I Petru 4, 1-2
62
Guitton Jean, Dumnezeu şi Ştiinţa, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 134
63
64
60

18

Ulterior, Andre Hellegers, un faimos medic obstetrician de origine olandeză a
fost primul care a introdus termenul de bioetică în lumea universitară, structurând în
mod academic această disciplină, şi apoi a inserat-o în domeniul ştiinţelor
biomedicale, politice şi mass media (3).
Etica biomedicală s-a născut ca o reacţie la intersecţia a trei câmpuri
fundamentale: medicina clinică şi cercetarea medicală, filozofia şi disciplinele
umaniste, sistemul de sănătate publică şi puterea politicii sanitare. Aceste trei sfere
sunt într-o permanentă interdependenţă, indiferent dacă problema etică derivă din
utilizarea celulelor stem embrionare sau din luarea deciziilor terapeutice la finalul
vieţii. Bioetica este aşadar un studiu interdisciplinar dinamic al unor probleme create
de menţinerea valorilor medicale în contextul dezvoltării ştiinţifice.
Ultimii patruzeci de ani au fost dominaţi de schimbări şi progrese majore în
domeniul medical. A apărut o explozie de cunoştinţe medicale care a condus la o mai
bună înţelegere a mecanismelor bolilor şi un salt masiv al tehnologiei medicale.
Concomitent s-au schimbat şi aspectele morale şi atitudinile societăţii. Un val recent
de scepticism vis-à-vis de sistemul sanitar, dorinţa de întărire a relaţiei medic-pacient,
devierea tot mai accentuată de la “medicina acută” la medicina bolilor cronice precum
şi reducerea discrepanţei dintre competenţa medicului şi cunoştinţele pacientului au
contribuit la o acceptare sporită a rolului esenţial al pacientului în îngrijirile medicale,
mai ales în hotaririle terapeutice (4). Bioetica reprezintă aşadar “o examinare critică a
dimensiunilor morale a procesului de luare a deciziilor în contextul medical şi al
ştiinţelor biologice” (1977, Samuel Gorovitz).
Din cele mai vechi timpuri, diferitele legislaţii includeau şi răspunderea
juridica a medicului, astfel încît medicina legala a fost cea care a corelat prima două
moduri complementare de gîndire: cel medico-biologic concret cu cel abstract,
filozofic. Trecerea de la fostul regim comunist la o perioadă de tranziţie dominată de
tumultoase frământări sociale, culturale şi legislative a adus la lumină multiple dileme
de ordin moral şi în medicina românească. Un val recent de scepticism vis-à-vis de
sistemul medical, dorinţa de întărire a drepturilor pacientului şi a relaţiei medicpacient precum şi reducerea discrepanţei dintre competenţa medicului şi cunoştinţele
pacientului au contribuit la o acceptare sporită a rolului esenţial al bioeticii în
formarea studenţilor a tinerilor medici specialişti.
Prezentăm câteva clişee din evoluţia istorică a bioeticii ca ştiinţă şi disciplină

19

de sine stătătoare aşa cum apare în Manuel de Bioéthique de Elio Sgreccia, MameEdita, 2004:
Potter oferă astfel o punte între ştiinţă şi morală şi o prezintă ca pe o
necesitate (de aceea o mai numeşte şi „ştiinţa supravieţuirii”. Definiţia lui a fost chiar
un demers predictiv, căci descoperirile ştiinţifice ale anilor care au urmat s-au dovedit
a avea un potenţial distructiv dacă nu ar fi fost „supravegheate şi constrânse bioetic”.
Bioetica a devenit în scurt timp un sistem de alarmă care declanşează mecanisme de
apărare justificate.
Conceptul a fost preluat de A. Hellegers, introdus în lumea universitară şi
astfel s-a impus între specialiştii din domeniu bioeticianul ca om de ştiinţă cu
cunoştinţe bio-clinico-filosofice, adică mult mai mult decât un simplu „moralist” al
medicinei.
La scurt timp au apărut şi primele instituţii specializate în bioetică. Aşa este
Hastings Center, care a devenit un institut de cercetare (laic) în bioetică.
Universitatea Georgetown din Washington D.C. a iniţiat programul de
cercetare şi învăţământ universitar în bioetică, punând accent pe aspectele morale.
În 1979, Institutul Joseph and Rose Kennedy se transformă în Kennedy
Institute of Ethics. Aici s-au editat primele tratate de bioetică.
Center for Bioethics şi Kennedy Institute au editat opere de referinţă în
domeniu: Encyclopedia of Bioethics (1978) şi Principles of ethics (1994).
În Europa, bioetica s-a dezvoltat – fundamental şi aplicativ – într-un ritm
impetuos.
Încă din 1975, o serie de seminarii la facultăţile de teologie au făcut să se
nască în Spania Instituto Borga de Bioética.
În Franţa, INSERM (Institutul Naţional de Sănătate şi Cercetare Medicală) a
fondat un Centru de documentare şi informare etică.
În Anglia apare (la Londra) Center for Bioethics and Public Policy.
În Italia, urmare a unei activităţi neîntrerupte încă din 1985, funcţionează în
prezent Instituto di Bioetica, care organizează cursuri postuniversitare, doctorate,
pregătire continuă în teritoriu etc.
În Asia există, de asemenea, numeroase preocupări (cursuri, congrese,
seminarii) în domeniu.
Universitatea Monash din Melbourne – Australia a înfiinţat Center for
Human Bioethics.
Peste tot în lume există centre de cercetare „predominant laice” şi
„predominant religioase”, căci cele două concepte sunt cel mai adesea divergente.
Bioetica a început în toate ţările ca un domeniu inclus şi predat în
disciplinele de medicină legală, istoria medicinei sau filosofie-sociologie, şi a evoluat
spre o disciplină de sine stătătoare.
Importanţa enormă a demersului bioeticii în zilele noastre reiese şi din modul
cum au decurs ultimele alegeri prezidenţiale în SUA: analiza sondajelor a demonstrat
că unul din cinci alegători a optat pentru cel ales, determinat de atitudinea candidatului în problemele stringente ale bioeticii: clonare, reproducere asistată, avort etc.
Dezbaterea bioetică a dominat 30% din temele campaniei electorale.65
Bisericile creştine – în duh profetic – şi în baza unei tradiţii bimilenare, au
analizat şi au luat o atitudine în raport cu provocările bioetice, detaşându-se clar şi
precis de laicismul normativ şi legalist practicat de guverne şi asociaţii medicale sau
bioetic laice cu practici multiculturaliste.
65

V. Astărăstoaie, Editorial Somnul bioeticii poate naşte monştri, Revista Română de Bioetică, vol. 3,
2005, p. 3

20

Astfel, bisericile creştine au înfiinţat, pe lângă sinoadele autocefale, comitete
de bioetică care prezintă periodic opinia lor pe temeiul Scripturii, dogmei şi moralei
creştine.
Centre de bioetica în România
Bioetica la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr.T.Popa” Iaşi
Structură, misiune
În momentul actual, dezvoltarea bioeticii în Romania nu survine într-un
vacuum. Facultatea de Medicină Iaşi s-a înfiinţat în 1879 şi de-a lungul a 125 ani s-a
dezvoltat continuu ca o şcoală medicală autentică care a format mii de medici
practicieni. Concomitent, această facultate a fost un veritabil for de ştiinţă care prin
numeroase personalităţi de marcă – C.I. Parhon, Fr. Rainer, M. Ciucă, Gr. T. Popa, - a
contribuit decisiv la afirmarea internaţională a medicinii româneşti.
Iaşul nu este în prezent cel mai mare centru universitar românesc, dar cu
siguranţă este unul dintre cele mai dezvoltate centre de bioetică din ţară, în special în
ceea ce priveşte învăţământul în bioetică. Educaţia medicală ieşeană a adresat
aspectele de ordin moral ale profesiei medicale încă din 1974, când Prof. Gh.
Scripcaru, introducea în tematica cursului de medicină legală discutarea aspectelor
etice legale de transplantul de organe, eutanasie, sfârşitul vieţii. Ulterior, începând din
1990, Prof. Dr. V. Astărăstoaie a dezvoltat dezbaterea aspectelor etice medicale prin
creearea unui curs opţional în totalitate dedicat bioeticii, frecventat de peste 50% din
studenţii anului III de medicină generală.
De atunci şi până în prezent, disciplina de bioetică a UMF Iaşi a fost
organizatorul unor multiple manifestări pe teme etice: "Bioetică şi suicid", "Bioetica
si Mass-Media”, Bioetică şi responsabilitate medicală", Drepturile omului vs.
drepturile bolnavului", „Etica prescrierii medicamentelor”), conştientizînd astfel
necesitatea adoptării bioeticii pe o poziţie obligatorie în curriculum-ul medical. Tot
nevoii de promovare a bioeticii îi sunt consacrate şi cărţile publicate: „Principii de
bioetică, deontologie şi drept medical” (Gh. Scripcaru, V. Astărăstoaie, C. Scripcaru),
„Bioetica în perspectică europeană” (Gh. Scripcaru), „Bioetica, ştiinţele vieţii şi
drepturile omului” (Gh. Scripcaru, Aurelia Ciucă, V. Astărăstoaie, C. Scripcaru),
Essentialia în Bioetică (V. Astărăstoaie, A.B. Trif) etc.
Din anul 2003, Bioetica a devenit o disciplină obligatorie în cadrul „Ştiinţelor
comportamentale” (care includeau pe lângă bioetică şi psihologie medicală şi
sociologie), iar din 2005 s-a separat ca o disciplină individuală în planul de

21

învăţământ. Centrul Universitar ieşean a fost primul din ţară care şi-a conturat
Bioetica într-o disciplină de sine stătătoare, fiind apt, prin calitatea cadrelor de
predare, de a susţine prin dezbateri o varietate mare de teme de bioetică. Iaşul este în
prezent centrul de predare cu cele mai multe cadre didactice titularizate în Bioetică, în
urma absolvirii unor studii aprofundate în bioetică la Universitatea Case, Cleveland,
Ohio.
Colectivul de predare al disciplinei de bioetică de la Iaşi este format din: Prof.
Vasile Astărăstoae: profesor de medicină legală (UMF „Gr.T.Popa” Iaşi), doctor în
ştiinţe medicale, coordonatorul disciplinei de bioetică, preşedintele Colegiului
Medicilor Iaşi, Preşedintele Comisiei de etică a Ministerului Sănătăţii, reprezentantul
României in Consiliul Europei, în probleme de Bioetică, preşedinte al Comisiei de
Bioetică a UMF „Gr.T.Popa” Iaşi. Pe lângă tratatele sale de medicină legală,
criminologie clinică a publicat extensiv în domeniul deontologiei şi dreptului medical,
cele mai recente manuscrise fiind „Bioetica stărilor terminale”, „Introducere în
biodrept: de la bioetică la biodrept”, „Bioetică versus genetică”. Cristina Gavrilovici
este şef de lucrări la disciplina Bioetică, medic pediatru, (UMF „Gr.T.Popa” Iaşi),
doctor în ştiinţe medicale, master în Bioetică (la Universitatea „Case”, Cleveland,
Ohio), expert al UE pe probleme de bioetică, membru în Marele Juriu al Premiului
Descartes pentru excelenţă în cercetarea multicentrică europeană, membru în Comisia
de etică a Ministerului Sănătăţii şi în Comisia de etică a Colegiului medicilor
România, autor a două cărţi şi nouă capitole de carte dedicate exclusiv bioeticii.
Beatrice Ioan este şef de lucrări la disciplina Medicină Legală (UMF „Gr.T.Popa”
Iaşi), medic primar legist, psiholog, doctor în ştiinţe medicale, master în Bioetică (la
Universitatea „Case”, Cleveland, Ohio), Preşedinte a Comisiei Naţionale de
Disciplină a Colegiului Medicilor din România, membru în Comisia de etică a
Ministerului Sănătăţii şi în Comisia de etică a Colegiului medicilor România autor a
numeroase capitole de carte şi cărţi pe teme de medicină legală şi bioetică. Înafară de
aceşti membri titularizaţi în echipa de bioetică Iaşi, există şi colaboratori externi, din
diverse alte specialităţi, cu preocupări în bioetică sau care predau în cadrul masterului
în bioetică a Facultăţii de Medicină, UMF Iaşi: Teodora Manea de la catedra de
filozofie a Universităţii A.I.Cuza Iaşi, Ovidiu Gavrilovici de la catedra de psihologie a
Universităţii A.I.Cuza Iaşi, Liviu Oprea, medic medicină de familie, absolvent al
masterului de bioetică de la Universitatea Case, Cleveland, Ohio, Cătălin Iov, inginer,
master in inginerie biomedicală, master în bioetică la Universitatea Case, Cleveland,
22

Ohio, Mihaela Vicol – medic medicină de familie, absolvent al masterului de bioetică
de la UMF „Gr.T.Popa” Iaşi, doctorand în Bioetică.
Această echipă şi-a asumat misiunea de dezvoltare a „Bioeticii” în cadrul
universitar, cu următoarele scopuri:
1. de a furniza educaţie performantă în domeniul bioeticii, atât pentru studenţii la
medicină, cât şi pentru medici şi cei precupaţi de subiectele eticii în sfera
medicală (filosofi, teologi, psihologi, bioinginerietc);
2. de a contribui la proiecte de cercetare locale şi internaţionale asupra
principalelor aspecte de ordin medical, legal şi moral;
3. de a furniza la nevoie consiliere pentru public, pacienţi, guvernanţi şi decidenţi
ai domeniului medical etc.;
4. de a încuraja dialogul internaţional prin reprezentarea bioeticii în comitetele
naţionale de bioetică în întâlnirile pan europene ale acestor comitete sau în
scrutinul etic al proiectelor Uniunii Europene
La

finalul

şi

cursurilor

seminariilor

de

bioetică

studenţii/rezidenţii/masteranzii/doctoranzii vor fi apţi să:
1. înţeleagă relevanţa problemelor eticii medicale în contextul dezbaterilor etice
actuale, ca şi dimensiunea filosofică a acestei discipline;
2. prezinte elementele de responsabilitate profesională, principiile şi valorile
codurilor deontologice, diferenţa între eroare şi greşeală medicală, modalităţile
de investigare a responsabilităţii profesionale şi profilaxia erorilor şi
greşelilor;
3. identifice principalele aspecte legate de etica cercetării pe subiecţi umani,
comportamentul ştiinţific inadecvat, conflictul de interese în practica
ştiinţifică, drepturi de autor, patentare;
4. examineze principalele modele de relaţie medic - pacient, şi să le încadreze în
particularităţile societăţii în tranziţie;
5. identifice aspectele etice legate de deciziile medicale la finalul vieţii, deciziile
medicale în pediatrie, cercetarea pe embrioni, testarea genetică prenatală şi
postnatală, libertatea procreaţiei etc.;
Evaluarile de către studenţi ale cursului de bioetică au apreciat caracterul său
interactiv, faptul că pe lângă subiectele de bază abordate, cursul are flexibilitate în
dezbaterea oricărui subiect de actualitate, cu impact etic (la cererea studenţilor),

23

stimulând dezbaterilor între studenţi şi încurajând expunerea argumentată a opiniilor
cât mai diverse şi din puncte de vedere cât mai variate.
Din anul 2004, Disciplina de bioetica a lansat primul program de master pe
această temă, intitulat „Etica biomedicală şi accesul la îngijirile de sănătate”, adresat
cu precădere absolvenţilor universităţii de medicină dar şi absolvenţilor de psihologie,
drept, teologie, membri ai comisiilor de etică etc preocupaţi de aspectele etice
medicale. Tot la Iaşi există şi posibilitatea studiilor doctorale în Bioetică, atât pentru
absolvenţii învăţământului medical cât şi pentru cei din alte ramuri: filozofie,
teologie, psihologie, etc. Din anul 2006 disciplina de bioetică a lansat şi oportunitatea
cursurilor la distanţa (on line) pentru cei dinafara centrului de învăţământ ieşean.
Planul ştiinţific al disciplinei a inclus până în prezent trei direcţii de cercetare:
1. Greşeli medicale: studiu asupra percepţiei greşelilor medicale în rîndul medicilor,
pacienţilor, asistentelor şi studenţilor la medicină; 2. Impactul moral, social şi legal al
violenţei în familie. Program de training asupra violenţei în familie; 3. Drepturile
pacienţilor într-o societate în tranziţie. Aceste proiecte s-au realizat în colaborare cu
membri ai disciplinei de Medicină Legală, reprezentanţi ai catedrelor de psihologie de
la Univ. A.I.Cuza precum şi membri ai Departamentului de Bioetică de la Case
Western Reserve University, Cleveland, Ohio.
Publicaţii
Astăzi nimeni nu mai poate nega dimensiunea creatoare a Bioeticii. Demersul
bioeticii este puternic influentat de specificul cultural al fiecărei comunităţi, de
cutumele şi miturile acesteia, de psihologia de grup, de conduita si morala acceptata
de aceasta. Cu alte cuvinte, bioetica, alături de principii universale, are o specificitate
locală. Este necesar ca dezbaterile şi soluţiile să ţină cont de acest specific pentru a fi
realiste şi aplicabile. Conceptele necesită nu o traducere ad-literam, ci o îmbogăţire în
continut cu specificul national. Este deci necesara o Bioetică Română. Dar, ca orice
creatie, şi Bioetica Română are nevoie de un vehicul care să o promoveze. De aceea,
tot la Iaşi s-a găsit o soluţie posibilă: "Revista Română de Bioetică". Aceasta este un
cadru de reflectie care face cunoscută natura bioeticii şi conţinutul ei, principiile si
valorile implicate, precum şi inerentele conflicte, confruntări, care să permită
exprimarea liberă şi fără prejudecăti a diverselor puncte de vedere.

Revista

(disponibilă şi on line la adresa www.bioetica.ro) a debutat în anul 2003, apare
trimestrial, şi conţine un colegiu editorial vast, cuprinzând specialişti din diverse
domenii, medicină, filozofie, teologie, sănătate publică, drept, etc. şi din diferite ţări,
24

continente. Pe lângă membrii disciplinei, în Revista de Bioetică au publicat: prof. Gh.
Scripcaru, Prof. L. Drugus, Prof Mârţu, Prof. Doina Azoicăi, Prof. E. Bild, Prof. C.
Bogdan, P.F. Christodolous (Arhiepiscop al Atenei şi întregii Elade), Arhim Iuvenalie
Ionascu, Prof. Pr. Popa, Prof. Pr. N. Achimescu, Sana Loue (Case University), Stuart
Youngner(Case University), Thomas Bole (Austin University, Texas), Michael
Hauskeller (Forschunginstitut fur Philophie in Hannover), Mark Cherry (Austin
University, Texas), Jurgen Mittelstrab (Univesity of Constance, Germany), etc. În
prezent revista este recunoscută CNCSIS, categoria B+.
Echipa din Iaşi este autoarea a mai multe cărţi şi capitole de carte, dintre care
cele mai semnificative sunt:
1. Gavrilovici C., „Introducere în Bioetică (note de curs)”, Ed. Junimea 2007
2. Ioan B., Gavrilovici C, Astărăstoae V. „ Bioetica: cazuri celebre, Ed Junimea
2005.
3. Gh. Scripcaru, Aurora Ciucă, V. Astărăstoae, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile
omului, Polirom, 2002
4. Astărăstoae V., Stoica O., „Genetică versus bioetică”, Ed. Polirom, Iaşi,
2002.Gavrilovici C., Ioan B., Astărăstoae V., Etica animală şi sanctitatea vieţii:
doctrină a omului a vieţii şi a naturii., În „Medicii şi Biserica”, vol V, Ed.
Renaşterea, Cluj, 2007
5. Gavrilovici C., Ioan B. Paternalism şi autonomie în practica medicală a unei
societăţi în tranziţie. Modele temporale şi geografice de relaţie medic - pacient, În
„Autonomie şi responsabilitate. Teme şi poziţii etice în era biotehnologiilor”,
Bogdan Olaru, (în cadrul grantului CNCSIS „Biopolitica. Direcţii, principii,
tehnici pentru gestionarea efectelor biotehnologiilor asupra vieţii umane”), 2007
6. Ioan B., Gavrilovici C., Tratamente inutile în practica medicală, În „Autonomie şi
responsabilitate. Teme şi poziţii etice în era biotehnologiilor”, Bogdan Olaru, (în
cadrul grantului CNCSIS „Biopolitica. Direcţii, principii, tehnici pentru
gestionarea efectelor biotehnologiilor asupra vieţii umane”), 2007
7. Astărăstoae V, Ioan B, Gavrilovici C. Principiile bioetice reflectate în codul
deontologic al Colegiului Medicilor din România În „Educaţia în bioetică şi
drepturile omului în România, Comisia Naţională a României pentru UNESCO”,
Bucureşti, 29-35, 2006
8. Gavrilovici C., Drepturile omului în medicină, în Educaţia În „Bioetică şi
drepturile omului în România, Comisia Naţională a României pentru UNESCO”,
Bucureşti, 151-159, 2006
9. Gavrilovici C., Astărăstoae V., Scripcaru Gh., Ştiinţă şi religie, complementaritate
sau opoziţie, În „Medicii şi biserica”, vol III, Ed. Renaşterea Cluj, 123-135, 2005
10. Astărăstoae V., Gavrilovici C, Stoica O, Covic M., Probleme şi dileme etice în
genetica medicală, în Genetica Medicala, Mircea Covic, Dragos Stefanescu, Ionel
Sandovici, Ed Polirom, Iasi, 555-575, 2003
Colaborări naţionale şi internaţionale
Pe plan naţional: disciplina de bioetică alături de Colegiul Medicilor Iaşi a
fost organizatoarea a două conferinţe naţionale de bioetică şi a multiple workshopuri
25

naşionale cu participare internaţională: „Etica prescrierii medicametelor şi dreptul la
sănătate”, „Etica cercetării: comportamentul ştiinţific inadecvat”, „Greşeli medicale:
impact medical, moral, legal şi social”, „Etica medicală şi mass media”,
„Învăţământul în bioetică şi comitetele de etică a cercetării în Europa” etc. Din anul
2003, reprezentanţii disciplinei de Bioetică participă anual la Simpozionul „Etică şi
religie” organizat de Spitalul Bistriţa Năsăud şi reprezentanţi ai Mitropoliei Moldovei,
Ardealului, Banatului.
De asemenea echipa de Bioetică de la Iaşi a fost implicată în dezbateri de
ordin legislativ: legea transplantului, legea reproducerii umane asistate, adoptarea
unor norme universale în bioetică (sub patronajul UNESCO România).
Pe plan internaţional: Profesorul Astărăstoae este reprezentantul pentru
Bioetică a României în Consiliul Europei. Dr. Cristina Gavrilovici şi Dr. Beatrice
Ioan sunt experţi pentru bioetică ai Comisiei Europene a Uniunii Europene,
participând activ în scrutinl etic al diverselor granturi de cercetare finanţate de
Comisia europeană. Având în vedere studiile de bioetică pe care Dr. Gavrilovici şi Dr.
Ioan le-au urmat în Departamentul de Bioetică al Universităţii Case din Cleveland,
Ohio, Directorul acestui departament Prof. Stuart Youngner şi precum şi Prof. Sana
Loue (colaboratoare a departamentului de bioetică) au vizitat Centrul de Bioetică de la
Iaşi unde au ţinut mai multe prelegeri pe diverse subiecte ale eticii medicale.
Sana Loue este profesor, cu studii în drept, epidemiologie, sănătate publică.
Domeniile ei de interes sunt: aspecte sociale şi epidemiologice în infecţia HIV la
populaţiile minoritare, impactul infecţiei HIV asupra familiei, etica cercetării,
epidemiologie leglă, sănătate publică şi drept. Este coordonatoarea grantului Fogarty,
care a permis educaţia în bioetică timp de 5 ani a câte unui reprezentant din 4 ţări:
România, Rusia, Uganda, Nigeria.
Stuart Youngner este profesor de medicină şi bioetică, expert recunocut
naţional şi internaţional, directorul departamentului de bioetică a Universităţii Case
din Cleveland, Ohio, unul din cele mai mari departamente de bioetică din SUA, cu
multiple proiecte de cercetare în colaborare cu centre similare din Franţa, Germania,
Olanda, Japonia, Cuba. Domeniile sale de interes în bioetică sunt: aspectele etice la
finalul vieţii, deciziile de întrerupere a tratamentelor inutile de menţinere viaţii,
suicidul asista, definiţia morţii şi transplantul de organe.
Tristram Engelhardt este Doctor Honoris Cauza a Universităţii „Gr.T.Popa” Iaşi,
unde a venit de mai multe ori pentru a ţine conferinţe despre naşterea bioeticii atât la nivel

26

universal, dar şi dezvoltarea ei în particularităţile fiecărei societăţi, cu amprenta individuală a
culturii, tradiţiei şi politicii. La UMF Iaşi a expus prelegeri despre o amplă varietate de
subiecte din domeniul filozofiei şi eticii medicale: identitatea medicală ca şi identitate
profesională în secolul XXI, avorturile şi cultura războaielor, moralitatea seculară şi dreptul la
îngrijiri de sănătate, controversele clonării reproductive şi provocările morale ale
tehnologiilor genetice, consimţământul informat în teorie şi practică, etica experimentării pe
animale, recunoaşterea religiei într-o societate seculară, morala religiei şi cultura morţii.
Religia a ocupat un rol pivot în întreaga sa carieră filozofică, iar convertirea la ortodoxia
răsăriteană a însemnat reaşezarea întregului demers intelectual în interiorul celui teologic.
Ultima sa carte, „Fundamentele bioeticii creştine”, justificarea morală a convertirii sale la
Ortodoxie este în prezent tradusă şi în limba română.

Bioetica în Centrul Universitar Bucureşti
Bioetica în Centrul Universitar Bucureşti recunoaşte drept înaintaşi pe Profesorul
Constantin Maximilian, acad Ştefan Milcu, prof. Constantin Bogdan, prof. Mihai Zamfirescu,
Dr. Radu Palade, Prof. Lucian Gavrilă, Prof. Sebastian Neculau, Dr. Gabriel Raicu, Dr. Oana
Iftene, Dr. Daniela Cutaş etc. Spre deosebire de Centrul Universitar Ieşean, unde bioetica a
cunoscut o dezvoltare preponderent pe latura educaţională, la Bucureşti, dominant a fost
suportul organizatoric politic şi legislativ. Astfel, în 1990 a fost înfiinţată prima Comisie de
Bioetică, aparţinând Academiei la acea vreme, ulterior a fost înfiinţată în România Comisia
de Bioetică a UNESCO. Aceasta din urmă a dezvoltat periodic dezbateri ştiinţifice (în public,
la radio şi TV), în special pe subiectul interrelaţiei dintre bioetică şi drepturile omului, dar şi
tematicile clasice legate de îngrijirile paliative la finalul vieţii, fertilizarea in vitro,
tehnologiile genetice etc. Membrii acestor comisii au reprezentat România la principalele
Conferinţe Internaţionale axate pe problematica bioeticii în lume: instrumente ale bioeticii în
combaterea discriminării etno-rasiale, între etica medicală clasică şi etica contemporană,
dezbateri ale Declaraţiei relativ la norme universale în Bioetică şi drepturile omului etc. De
asemenea, Comisia de bioetică a UNESCo a efectuat şi activităţi de consiliere la solicitarea
Secretariatului General al Guvernului, Ministerului Justiţiei, Direcţiei Penitenciarelor etc., pe
subiecte ce au abordat drepturile omului, transplantul de organe, cercetarea pe subiecţi umani,
reproducerea umană asistată etc.
Dintre numeroasele publicaţiile apărute, semnificative au fost: „Noile frontiere –
introducere în bioetică”, C. Maximilian, Şt. Milcu, S. Poenaru, 1995, „Elemente de îngrijiri
paliative Oncologice şi non-oncologice”, C. Bogdan, Ed. Universitară 2006, „Educaţia în
Bioetică şi drepturile omului”, editat în 2006 de Comisia Naţională a României pentru
UNESCO.

27

Bioetica în alte centre universitare din ţară.
Odată cu necesitatea introducerii obligatorii a bioeticii în învăţământul medical, ca
urmare a alinierii României la standardele europene, au început să se dezvolte „focare” de
bioetică şi în alte centre universitare. Astfel, la Cluj, Sibiu şi Timişoara, bioetica a fost predată
în special de exponenţii medicinei legale: Prof. Dan Perju (Cluj), Prof. Liviu Cocora (Sibiu),
Conf. Silviu Morar (Sibiu), Prof. Alexandra Eşanu (Timişoara). La Oradea, Prof. Marius
Bembea a fost promotorul şi organizatorul mai multor simpozioane internaţionale de bioetică
pe tema „Opţiuni etice şi economice în practica medicală”. În toate aceste centre, bioetica este
predată în prezent în cadrul facultăţilor de medicină.
La Craiova, Bucureşti, Cluj- cursuri de bioetică creştină sînt predate în Facultăţile de
Teologie, fie ca o disciplină de sine stătătoare, fie în cadrul disciplinei de morală şi mistică.
Nota: Autorii îşi asumă responsabilitatea celor relatate în acest material şi îşi rezervă
posibilitatea de a fi omis persoane implicate în procesul dezvoltării bioeticii în România.
Nemenţionarea lor sau a activităţilor realizate nu se doreşte a fi o lipsă de respect, ci doar
imposibilitatea accesului la toate resursele necesare.

Bibliografie:
1. Jonsen AR., Jameton AL., Lynch A., Medical ethics, history of North America
in the twentieth century, In Reicht WT., Encyclopedia of Bioethics, New
York, 992-1001, 1978
2. Potter R., Bioethics, Bridge to the future, 1, 1971
3. Sgreccia E., Tambone V., Bioetica: origini, răspândire şi definiţii, În „Manual
de bioetică”, 5-19, 1998
4. Buentow S., The scope for the involvement of patients in their consultations
with health professionals: rights, responsibilities and preferences of patients,
Journal of Medical Ethics, Vol. 24 Issue 4, 243- 248, 1998

28

II. ELEMENTE DE ANATOMIE SPIRITUALĂ

Medicina zisă ştiinţifică este preocupată de detaliile anatomice ale trupului şi
de mecanismele fiziologice ale fiecărui mădular.
De fapt, Sfânta Scriptură face numeroase referinţe la semnificaţia spirituală a
organelor (în parte) şi a trupului ca întreg.
Merită să evidenţiem semnificaţia acestei legături anatomo-spirituale pentru
a înţelege minunata alcătuire a fiinţei umane.
Corpul omenesc are
− intrări: gura, fosele nazale;
− ieşiri: fosele nazale, canalul ano-rectal, meatul uretral, vaginul;
− bariere: tegumente, mucoasa intestinală, suprafaţa alveolară, meninge;
− sisteme circulatorii: arterial, venos, limfatic;
− organe de depozit: splină, ficat, hipoderm;
− sisteme de percepţie la distanţă: vedere, auz, miros, temperatură;
− organe duble: ochi, urechi, plămâni, rinichi, membre, ovare, testicule;
− organe unice: inimă, ficat, creier, trunchi cerebral.
Celule diferite se constituie în ţesuturi, ţesuturile se organizează în organe,
organele împreună alcătuiesc aparatele şi sistemele.
Unele mădulare sunt tari ca o stâncă (sistemul osos), altele sunt firave
(măduva hematogenă), dar apărate de pereţi osoşi (ca o cetate).
Corpul omenesc nu are ascuţişuri, ci numai rotunjimi; el este vertical.
Unele organe se mişcă cu voia noastră (încheieturile), altele se mişcă
independent de voinţa noastră (inima, plămânii) ca să nu murim.
În condiţii bazale organele noastre funcţionează cu o mică parte din
capacitatea lor maximă. Lucrarea lor se petrece în linişte, fără să simţim travaliul lor.
Legăturile dintre organe sunt minunate şi devin eficiente din stadiul
embrionar până la moarte: ele se fac prin nervi şi umori (sânge, limfă, lichid
cefalorahidian, secreţiile glandelor exocrine şi endocrine).
Sfânta Scriptură vorbeşte în cuvinte alese despre minunata alcătuire a fiinţei
umane:
− omul este alcătuit din pământ, unde trupul lui acesta muritor se va şi
întoarce;66, 67
− trupul fără suflet este mort;68
− sufletul umple toate cămările trupului;69
− trupul este templu al Duhului Sfânt;70
− la moarte, sufletul se va întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat;71
− trupul simbolizează Biserica, Hristos este capul.72
66

Facerea 2, 7
Eclesiastul 12, 7
68
Iacov 2, 26
69
Pilde 26, 27
70
I Corinteni 6, 19
71
Eclesiastul 12, 7
72
Coloseni 1, 18
67

29

O trăsătură fundamentală a antropologiei creştine şi – implicit – a abordării
creştin-ortodoxe a bioeticii o reprezintă dogma cu privire la destinul eshatologic al
fiinţei umane: Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc... 73
Acest verset impune o grijă specială faţă de trup: el nu trebuie lezat în
integritatea lui anatomică şi spirituală, nu trebuie pus să lucreze păcatul, şi trebuie
abordat cu evlavia cu care ne apropiem de un templu.
Noi vom fi judecaţi după cele făcute în trup.
Sfinţii Părinţi au analizat cu înţelepciune existenţa în trup: unii îl considerau
“un prieten nerecunoscător şi viclean”, iar alţii se minunau de el ca de un măreţ univers,
cu mulţimea mădularelor lucrătoare în linişte, frumuseţea feţei sau statura verticală...
Dar sinteza gândirii patristice despre trup poate fi mai degrabă exprimată
prin noţiunea de timp decât de spaţiu: trupul este clipa în care poţi dovedi că măreţia
sufletului nu se sufocă în strâmtoarea trupului.
Universul înconjurător, firea, a fost făcut înaintea omului şi pentru om; omul
este cununa creaţiei.
Mediul înconjurător însoţeşte omul în căderea şi restaurarea lui, căci întreaga
făptură împreună suspină... ca şi noi până la răscumpărarea trupului nostru.74
Bioetica creştină ortodoxă este un principiu de morală creştină aplicată
viului, de la “cele văzute” până la “cele nevăzute”, de la om – cununa creaţiei, până la
organismele unicelulare inaccesibile vederii.
Astăzi, tot mai mult, tratatele de bioetică deschid capitole noi privind relaţia
om-mediu, trăgând semnale de alarmă asupra riscului de a leza profund şi ireversibil
această relaţie.
Legile universului material şi biologic sunt în lucrare încă de la creaţie.
Niciodată în istoria civilizaţiei omul nu a intervenit atât de brutal în economia
mişcărilor terestre – vegetale şi animale, ca în zilele noastre. Aceste intervenţii se
întorc împotriva omului, amplificând suspinul făpturii.

II. 1. Trupul
II.1.1. Inima
Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi vorbesc neîncetat despre inimă, despre acea
inimă-centru pe care Apostolul Ioan s-a aplecat s-o asculte la Cina cea de Taină.
Versetele biblice exprimă în multe feluri calităţile şi lucrarea inimii:
îndreptare75, jertfire76, mândrie77, hotărâre78, blândeţe şi smerenie79, osândire80,
credinţă spre dreptate81, întărire prin har82...
Sfinţii Părinţi cred că viaţa creştinului e în inimă: toate vin spre inimă, toate
pleacă din inimă, toate trec prin inimă, toate există în inimă.
73

I Corinteni 15, 44
Romani 8, 23
75
I Paralipomena 22, 19
76
I Paralipomena 29, 9
77
II Paralipomena 26, 16
78
I Ezdra 7, 10
79
Matei 11, 29
80
I Ioan 3, 20
81
Romani 10, 10
82
Evrei 13, 9
74

30

A ajunge curat cu inima presupune trepte:
− la început lacrimile pocăinţei curg pe întinderile inimii;
− aşchiile acestei lumi – aruncate departe de trunchiul inimii;
− mişcările ei naturale nu bat pentru cucerirea acestei lumi;
− cugetul ei s-a oprit la poarta relelor şi bucuriilor;
− mai la capătul acestui urcuş – înmuierea binefăcătoare a inimii de mila
simţită pentru întreaga zidire.
... Şi când virtuţile lucrează toate (nici una să nu lipsească) atunci inima nici
nu se face curată “fără venirea şi lucrarea Duhului”...83
Există o inimă anatomică (de carne), mărginită în graniţele pieptului, şi o
inimă duhovnicească, de întindere mare, care o conţine pe prima.
Inima de carne duce trupul între naştere şi moarte. Când se opreşte ea,
sufletul pleacă, sau poate invers: când sufletul pleacă, ea se opreşte.
Inima duhovnicească, după cuvântul Scripturii, la omul bun... scoate cele
bune iar la omul rău... scoate cele rele...84

II.1.2. Sângele
Acest mădular curgător este menţionat pretutindeni în Sfânta Scriptură.
Înţelesurile sângelui sunt felurite:
− origine comună a tuturor oamenilor: şi a făcut dintr-un sânge tot neamul
omenesc...85
− semn de recunoaştere în drama Ieşirii, a salvării de la starea de făcători
de cărămizi în Egipt, spre Ţara Făgăduinţei: Iar la voi sângele va fi semn
pe casele în care vă veţi afla...86
− descoperirea vinovăţiei:... glasul sângelui fratelui tău strigă...87
− viaţă: Pentru că viaţa a tot trupul e în sânge...88
− darea legii: După aceea luând Moise sângele, a stropit poporul, zicând:
«Acesta-i sângele legământului pe care l-a încheiat Domnul cu voi, după
toate cuvintele acestea». 89
− Jertfă pe cruce: Ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi
îndată a ieşit sânge şi apă;90
− jertfă liturgică: ... că acesta este sângele Meu al Legii celei noi, care
pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor;91
− împăcarea a toate cu Hristos, pace: Şi printr-Însul toate cu Sine să le
împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El,
prin sângele crucii Sale;92
83

Pr. M. Valică şi Dr. Pavel Chirilă, MEdifaţie la medicina biblică, Ed. Christiana 1992, p. 26
Luca 6, 45
85
Fapte 17, 26
86
Ieşirea 24, 8
87
Facerea 4, 10
88
Leviticul 17, 11
89
Ieşirea, 24, 8
90
Ioan 19, 34
91
Matei 26, 28
92
Coloseni 1, 20
84

31

− biruinţă: Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei
lor şi nu şi-au iubit viaţa lor până la moarte.93

II.1.3. Ochii. Vederea
Cuvântul “lumină” apare în Sfânta Scriptură de 190 de ori, verbul “a vedea”
– de 345 de ori, cuvântul “vedere” – de 82 de ori şi cuvântul “ochi” de 775 de ori.
Pentru Calist Patriarhul, “ochii sunt mai de încredere decât urechile”:
− cine aude are nevoie să şi vadă, dar cine vede nu mai are trebuinţă să
audă, căci înţelege totul;
− la căderea edenică, Adam şi femeia lui s-au ascuns ... printre pomii
raiului,94 lor li s-au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi.95 Bănuim că
Adam nu L-a mai văzut pe Dumnezeu de vreme ce a zis: Am auzit glasul
Tău în rai şi m-am temut...96
− lumina taborică a fost atât de mare încât a luminat şi a deschis auzurile
apostolilor spre auzirea unor cuvinte ca acestea: Acesta este Fiul Meu cel
iubit...97
− pe drumul Damascului, Pavel, “vasul ales”, a fost învăluit deodată de o
lumină din cer, ca de fulger98 şi a auzit cuvintele Eu sunt Iisus...99 El,
deci, a văzut şi a auzit; dar cei ce erau cu el pe cale stăteau înmărmuriţi,
auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni.100 Aceştia, deci, au auzit dar n-au
văzut.
Ochiul, vederea, presupune, de asemenea, trepte:
− plânsul: în treapta a şaptea, Sfântul Ioan Scărarul spune că “dacă nu poţi
plânge, plângi pentru aceasta”; sau, cum zice Sfântul Grigorie Palama că
“plânsul de după Botez e mai mare decât Botezul”;
− lacrimile izvorăsc pentru şi din dragoste dumnezeiască;
− vederea mai presus de minte: credinţa;
− lumina taborică: lumina cea veşnică, “Împărăţia ce va să vie”...
Plânsul pocăinţei dorite şi căutate este începutul urcuşului, iar lacrimile
fără voie sunt vârful versantului.

93

Apocalipsa 12, 1
Facerea 3, 8
95
Facerea 3, 7
96
Facerea 3, 10
97
Matei 17, 5
98
Fapte 9, 3
99
Fapte 9, 5
100
Fapte 9, 7
94

32

II.1.4. Urechea. Auzul
Vindecarea urechii – în sens duhovnicesc, adică acel Effatta! – Deschidete!101, înseamnă: cuvântul auzit devine cuvânt crezut, care devine cuvânt înţeles, care
devine cuvânt tămăduitor.
Cu alte cuvinte, vindecarea urechii înseamnă capacitatea noastră de a auzi şi
înţelege ceea ce alţii aud dar nu înţeleg.
Expresia Ascultă, Israele! – este îndemnul de a primi cuvântul care urmează.
Prin cădere, protopărinţii au pierdut legătura vederii, dar a rămas legătura
auzirii. Prin auz, omenirea a auzit vocea reproşatoare a lui Dumnezeu în Eden, a auzit
vocea profeţilor, vocea lui Ioan Botezătorul, vocea Mântuitorului, mărturisirea
sfinţilor.
Chemarea la credinţă prin cuvânt prefigurează într-un fel clipele judecăţii
viitoare, căci din momentul când ai auzit nu mai poţi spune că n-ai auzit...
O cale tainică leagă simţul auzului de întinderea inimii: căci dacă cele văzute
şi auzite urcă la inimă, omul înţelege ceea ce alţii n-au înţeles.

II.1.5. Mâna. Lucrarea
Acest mădular este menţionat adesea în Sfânta Scriptură cu sensul de
lucrare. Dar mai are şi alte sensuri:
− putere;
− protecţie;
− binecuvântare;
− dărnicie;
− hotărâre, plan;
− rugăciune;
− îndurare.
În tradiţia ortodoxă, punerea mâinilor este gestul sacramental asociat
rugăciunii pentru hirotonire, rugăciune, învestitură.
Sfântul Grigorie Sinaitul ne învaţă că dacă suntem slabi sau obosiţi în
rugăciune, e de ajuns să ridicăm spre cer mâinile şi privirea, şi Dumnezeu curăţeşte de
gândurile vrăjmaşe.
Apostolul Pavel lucra corturi. Alţi călugări împleteau coşuri de nuiele. Sfatul
de “a lucra cu mâna” se transmite din generaţie în generaţie. Fiziologia sistemului
nervos demonstrează că zona de proiecţie somestezică a mâinii este foarte largă la
nivelul emisferelor cerebrale. De aceea “lucrul cu mâinile” întreţine o uşoară stare de
excitaţie cerebrală, de trezvie – atât de necesară practicării privegherii şi rugăciunii.

II.1.6. Genunchiul. Privegherea
Acest mădular este simbol al rugăciunii sfinte: genunchiul plecat la pământ şi
capul plecat între genunchi înseamnă cădere în pulbere, smerenie împreunate cu
101

Marcu 7, 34

33

cerere.102 Plecarea genunchiului este deopotrivă semn de recunoaştere a
Creatorului.103, 104
Mişcarea de îngenunchere este cea mai complexă dintre toate mişcările
trupului: la ea participă aproape toţi muşchii, aproape toate segmentele corpului.

II. 1. 7. Oasele
Referinţele biblice arată câteva semnificaţii ale oaselor:
− arată descendenţa: Iată, acesta-i os din oasele mele...105
− sunt cele mai dure organe, persistând multă vreme în pământ; dispar
ultimele;
− sunt organe sensibile: o veste bună întăreşte oasele106.
Coloana vertebrală este calea mulţimilor (33 de vertebre) spre Unul, calea
multiplicităţii spre Unicitate. Craniul este ca o vertebră transformată, supradezvoltată,
guvernoare, mobilă, putându-se roti în toate planurile.
Sistemul osos are funcţii importante:
− adăposteşte măduva hematogenă;
− este cel mai important rezervor de săruri minerale; protejează organele
vitale;
− dă statura verticală fiinţei noastre;
− induce mişcările corpului.
Privindu-le în morminte, nu le deosebeşti care sunt ale săracului, bogatului,
împăratului, robului, celui liber sau celui legat.

II.2. Sufletul
Este greu de dat o definiţie sufletului. Totuşi, Maxim Mărturisitorul spune că
sufletul este cuvântul lui Dumnezeu în om.107 Este şi suflarea de viaţă prin care s-a
făcut omul întru suflet viu.108
Sufletul cercetează toate cămările trupului.109
Omul este ceea ce este prin alcătuirea lui dihotomică. Se poate spune că
sufletul conţine trupul.
Fiinţa omenească, prin suflet este “cineva”, nu “ceva”.110
Sufletul imprimă persoanei umane conştiinţa de sine (inclusiv conştiinţa
trupului) şi libertatea, cu toate nuanţele acestora – care, de fapt, îi fac pe oameni să se
deosebească în manifestările şi evoluţia lor.
Trup unic în suflet unic. Trup muritor în suflet veşnic.111 Legătura lor
102

III Regi 18, 42
Filipeni 2, 10
104
Psalmi 94, 6
105
Facerea 2, 23
106
Pilde 15, 30
107
A........ P.G. 91, col. 1096
108
Facerea 2, 7
109
Pilde 20, 27
110
Stăniloae, vol. I, p. 257
103

34

durează atât cât e nevoie pentru a obţine mântuirea.
“Sufletul poate aduna şi influenţa prin trup întreaga lume”112, iar pe de altă
parte simte şi se ancorează în “ordinea superioară”.113
Prin suflet omul are dispoziţie spre dialog, adică spre comuniune.
Sufletul nu poate fi definit.
Sufletul şi trupul încep să existe deodată.
Primul semn al căderii lui Adam s-a exprimat prin suflet, căci el zice m-am
temut...114
Calităţile dumnezeieşti ale sufletului prin care el evoluează de la chip spre
asemănare:
− conştiinţa că există Dumnezeu;
− conştiinţa de fiinţă creată, conştiinţa de sine;
− ideea de nemurire;
− iubirea semenului;
− pocăinţa;
− nevoia de comuniune;
− a-L recunoaşte pe Iisus Hristos Mântuitorul;
− a-L iubi pe El, a pătimi pentru El.
Omul nu poate da nimic în schimb pentru sufletul său, care este mai preţios
decât lumea întreagă.115
Cine crede că îşi poate veseli sufletul cu cele materiale este descris de Sfânta
Scriptură ca nebun.116
Bioetica creştină îşi ierarhizează valorile ţinând cont de şansele de mântuire
ale sufletului. Prin aceasta se deosebeşte bioetica creştină de cea laică.
Deschizând un tratat de bioetică construit pe principiul “areligios”, ne dă
impresia că omul este doar un trup pus să-şi dea (sau să primească) o parte din
organe, să se reproducă ori să fie omorât ori clonat la cerere etc.
Bioetica creştină promovează acele decizii asupra trupului care sunt
întemeiate pe valorile şi aspiraţiile sufletului, aceasta şi datorită faptului că unirea
dintre trup şi suflet este deplină, conlucrătoare şi superioară universului înconjurător;
de aceea spun Sfinţii Părinţi că omul, prin minunata lui alcătuire, este mai degrabă “o
lume mare aşezată într-o lume mică”.
Medicul care nu cercetează sufletul bolnavului se află el însuşi în postura
ignorantului şi ingratului care refuză să dialogheze cu veşnicia.
Medicul care preţuieşte această cercetare a sufletului se îmbogăţeşte el însuşi
din cele veşnice.

II.3. Psihic
Bioetica, ca şi medicina laică folosesc adesea noţiunea de “psihic”.
Definiţiile citate în diferite tratate şi dicţionare sunt vagi, alunecătoare.
W. James defineşte psihologia ca “ştiinţă a vieţii mentale, a fenomenelor şi
111

Eclesiastul 12, 7
Stăniloae, vol. I, p. 258
113
Idem
114
Facerea 10, 3
115
Matei 16, 26
116
Luca 12, 18-20
112

35

condiţiilor acesteia”.117
Larousse Dicţionar de Psihologie îi zice psihologiei “ştiinţă a faptelor
psihice”.118
Dar – menţionează acelaşi dicţionar – mai nou i se spune “ştiinţă a
conduitei”, cu referire la “comportamentul observabil”, “acţiunea asupra anturajului”,
“interacţiunea organism-mediu”, “acţiunea asupra propriului corp”.119
Mielu Zlate face un istoric interesant al definiţiilor:120
− tip butadă: “ştiinţa studiată de psihologi” (Max Meyer);
− tip metaforă: “psihologia este o ştiinţă ce trebuie făcută cu artă”;
− definire prin negare: “psihologia nu-i fizică, nu-i fiziologie, nu-i
sociologie...” (V. Pavelcu);
− “ştiinţa experienţei imediate” (W. Wundt);
− “ştiinţa vieţii mentale, a fenomenelor şi condiţiilor reale” (W. James);
− ştiinţa care studiază “ansamblul conduitelor, comportamentelor, inclusiv
priza lor de conştiinţă” (Piaget, Mounoud, Bronckart);
− “psihologia – ştiinţa stărilor de conştiinţă”;
− “psihologia – ştiinţa comportamentului”;
− psihologia – “ştiinţa care se ocupă de fenomene şi capacităţi psihice,
urmând descrierea şi explicarea acestora în baza descoperirii unui
ansamblu de legi, regularităţi sau modalităţi determinative” (P. PopescuNeveanu);
− psihologia – “ştiinţa care descrie, cunoaşte, prevede şi controlează
comportamentul” (F. B. Mc Mahon).
Lucrurile se complică şi devin încă mai obscure atunci când trebuie definit
“psihicul”.
Mielu Zlate ne spune ce era psihicul într-o înşiruire istorică de concepte:
− suflu;
− spirit divin;
− ceva nevăzut;
− intangibil;
− dematerializat;
− fizic;
− fluid;
− localizat doar temporar în om;
− în esenţă liber şi atemporal;
− materie propriu-zisă;
− secreţie a creierului;
− materie “rarefiată”.121
Mai apoi, acelaşi autor vorbeşte despre natura contradictorie a psihicului:
− obiectiv şi subiectiv;
− material şi ideal;
− proces şi produs;
117

W. James citat de Norbert Sillamy în Larousse Dicţionar de Psihologie, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti 1996, p. 247
118
Idem
119
Idem
120
Mielu Zlate, Introducere în Psihologie, Casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti 1994,
pp.13-18
121
Idem, p.181

36

57440931 bioetica

Recomendados

Recomendados

Más contenido relacionado

La actualidad más candente

La actualidad más candente (20)

Similar a 57440931 bioetica

Similar a 57440931 bioetica (20)

57440931 bioetica