7871734 dreptul-proprietatii-intelectuale

1. DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE
-Note de curs-
PARTEA I INTRODUCERE ÎN DREPTUL PROPRIETĂŢII
INTELECTUALE
Proprietatea intelectuală cuprinde două mari domenii: Dreptul proprietăţii industriale şi
Drepturile de autor. Reglementările juridice ce aparţin proprietăţii intelectuale sunt
consecinţa împrejurării că în activitatea lor curentă oamenii realizează şi utilizează opere
ştiinţifice, literare, artistice, precum şi creaţii intelectuale industriale şi semnele
distinctive ale activităţii industriale.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării social umane, raporturile ce se nasc între oameni ca
urmare a realizării şi utilizării operelor ştiinţifice, literar-artistice etc. au fost reglementate
prin norme juridice, iar ansamblul lor constituie, într-o opinie, instituţia juridica „Dreptul
proprietăţii intelectuale”, iar într-o altă opinie, chiar ramura Dreptul proprietăţii
intelectuale.
Preliminarii:
Dreptul de autor: ca instituţie juridică, reprezintă ansamblul normelor juridice ce
reglementează relaţiile sociale ce decurg din crearea şi valorificarea operelor ştiinţifice,
literare şi artistice. În prezent, în România această problemă este reglementată, în
principal, prin Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
Obiectul dreptului de autor este constituit din operele de creaţie intelectuală: din
operele ştiinţifice (ex. studii, comunicări, prelegeri, altele asemenea), literare (ex. -
romane, poezii, dramaturgie, critică literară) şi artistice (opere muzicale, artă coregrafică,
fotografie ş.a.).
În privinţa creării şi utilizării lor, legiuitorul emite norme juridice ce determină apariţia
de drepturi subiective şi de obligaţii juridice. Asemenea drepturi subiective nu se nasc
decât în privinţa acelor opere care îndeplinesc în mod cumulativ anumite condiţii
caracteristice, trăsături esenţiale. În măsura în care acestea sunt îndeplinite, autorul acelei
opere devine titular al dreptului de autor şi uneori şi al altor drepturi în mod automat, ex
lege, şi fără îndeplinirea altor formalităţi. După ce opera a fost creată, nu este necesară
înregistrarea ei, prezentarea ei la o anumită autoritate sau organizaţie de altă natură.
Aceste condiţii, necesar a fi îndeplinite, sunt următoarele:
- să fie vorba despre o creaţie intelectuală, o creaţie a minţii omului (una sau mai
multe persoane fizice). Persoana juridică, în principiu, nu poate fi titulară a dreptului de
autor, deoarece aceasta nu creează din punct de vedere intelectual.
- să fie vorba despre o creaţie exprimată într-o formă concretă, perceptibilă simţurilor
umane. Acest lucru nu înseamnă neapărat publicarea operei respective. (ex. manuscrise,
notiţe, schiţă, tablou, partitură). Dreptul de autor nu ocroteşte conţinutul de idei al operei.
Acesta nu ocroteşte ideile, ci doar o anumită formă de exprimare a acestor idei. Nimeni
nu-şi poate apropria ideile (acestea circulă liber). Dacă ideea circulă sub o anumită formă,
această formă e apropriată.
- creaţia intelectuală trebuie să prezinte originalitate: trebuie să reflecte exprimarea
personalităţii creatorului. Dacă aceasta nu există, nu putem vorbi de o operă care să fie

2. protejată prin dreptul de autor. Este o creaţie intelectuală dar nu este o operă ca obiect al
dreptului de autor. Noţiunea de originalitate trebuie deosebită de cea de noutate. Dreptul
de autor se poate naşte chiar şi în legătură cu o operă ce nu conţine idei noi. E important
ca forma de exprimare a acelor vechi idei sa fie alta decât cea anterioară şi opera să
exprime, într-o anumită măsură, personalitatea autorului subsecvent.
Proprietatea industrială: există două categorii de obiecte ale acesteia: creaţii
intelectuale industriale şi semne distinctive ale activităţii industriale.
Convenţia de la Paris din 1883 privind protecţia proprietăţii industriale (cea mai veche
în materie şi încă în vigoare) menţionează ca fiind obiecte al proprietăţii industriale:
invenţiile, modelele de utilitate, desenele şi modelele industriale, mărcile de fabrică, de
comerţ şi de serviciu, numele comercial, indicaţiile de provenienţă, denumirile de origine.
De asemenea, este enumerată şi aşa-numita ”represiune a concurenţei neloiale”. Autorii
(din ce în ce mai mulţi) sunt de acord că acesta nu constituie un obiect distinct al
proprietăţii industriale. El se regăseşte deopotrivă atât la creaţii intelectuale industriale,
cât şi la semne distinctive ale activităţii industriale, constituind o acţiune prin care pot fi
apărate toate drepturile de proprietate industrială purtând asupra oricăruia dintre
obiectele enumerate mai sus. Cu alte cuvinte, represiunea concurenţei neloiale constituie
o consecinţă a încălcării dreptului de proprietate industrială.
Faţă de data adoptării Convenţiei de la Paris din 1883, materia proprietăţii
industriale s-a îmbogăţit şi cu alte obiecte. Într-o enumerare nelimitativă, sunt creaţii
intelectuale industriale: invenţia, inovaţia, know-how-ul, modelele de utilitate, desenele şi
modelele industriale, topografia circuitelor integrate etc., respectiv sunt semne distinctive
ale activităţii industriale: mărcile (de fabrică, de comerţ sau de serviciu), indicaţii
geografice (denumiri de origine şi/sau indicaţii de provenienţă), numele comercial
(firma), emblema.
Noţiunea de proprietate industrială presupune două aspecte:
a) instituţia juridică a proprietăţii industriale şi
b) dreptul subiectiv de proprietate industrială.
S-ar putea defini instituţia juridică a proprietăţii industriale ca fiind un ansamblu
de norme juridice ce reglementează raporturile sociale privitoare la creaţiile intelectuale
industriale şi la semnele distinctive ale unei activităţi industriale. Din această definiţie se
pot reţine următoarele elemente definitorii:
1.Proprietatea industrială este un ansamblu de norme juridice care au acelaşi obiect.
Specifica acestor norme este faptul ca îşi au izvorul atât în actele normative interne, cât
şi în tratatele şi convenţiile internaţionale. Legislaţiile naţionale sunt din ce în ce mai
mult adoptate pe baza standardelor ce stau la baza elaborării actelor normative
internaţionale.
Cât priveşte caracterul acestor norme juridice, este de subliniat apartenenţa lor la
diverse ramuri de drept: dreptul civil, drept procesual civil, dreptul muncii, dreptul
administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual penal etc. Dintre aceste
norme, însă, prevalează normele dreptului civil.
2. Normele acestei instituţii reglementează raporturi patrimoniale dar şi raporturi
personal - nepatrimoniale. Subiectele acestor raporturi sunt persoane fizice, dar şi
persoane juridice.

3. 3. Specificul raporturilor reglementate de normele proprietăţii industriale este obiectul
(obiectele) la care se referă aceste raporturi: creaţiile intelectuale industriale şi semnele
distinctive ale activităţii industriale.
Analizând toate şi fiecare din aceste obiecte, rezultă că acestea prezintă trăsături şi
caracteristici comune:
- Toate aceste obiecte sunt bunuri, în sensul juridic al termenului (sunt susceptibile
de apropriere sub forma unor drepturi patrimoniale).
- Aceste obiecte sunt transmisibile (după caz, prin licenţă sau prin cesiune).
- Toate aceste obiecte sunt bunuri incorporale – nu au o substanţă materială.
Dreptul de proprietate industrială nu va purta asupra unui bun material. Titularul
dreptului de proprietate asupra suportului material al operei nu este în mod necesar şi
titularul dreptului de proprietate industrială.
- Aceste obiecte se caracterizează prin ubicuitate. Ubicuitatea poate fi de două
feluri:
a) Ubicuitatea sub aspectul apariţiei desemnează aptitudinea acestor obiecte de a
putea fi create de două sau mai multe persoane ce au lucrat în mod independent,
unele de altele, în acelaşi timp (sau în perioade de timp diferite), în acelaşi loc
(sau în locuri diferite).
Legiuitorul este cel care emite norme prin care să se identifice titularul dreptului de
proprietate industrială (ex: sunt recunoscuţi amândoi ca titulari ai dreptului –
cotitulari, sau doar unul dintre aceştia va fi recunoscut ca fiind titular al dreptului). În
această din urmă ipoteză se naşte întrebarea care dintre cei doi va fi recunoscut ca
fiind titularul dreptului. Există legislaţii ce stabilesc ca principiu că titular al dreptului
de proprietate industrială este acela care a îndeplinit primul anumite formalităţi cerute
de lege în faţa unor autorităţi stabilite de lege.
b) Ubicuitatea sub aspectul folosinţei desemnează aptitudinea obiectelor proprietăţii
industriale de a putea fi folosite, chiar în integralitatea lor, de două sau mai multe
persoane, independent una de alta, în acelaşi timp si in acelaşi loc sau în locuri
diferite. Legiuitorul a emis norme juridice cu privire la instrumentele de
transmitere a acestor obiecte ce fac posibilă folosirea concomitentă a lor de către
persoane diferite, chiar în acelaşi timp. De exemplu, prin contractul de licenţă nu
se transmite însuşi dreptul de proprietate industrială, cu toate prerogativele sale, ci
doar posibilitatea de a folosi creaţia sau semnul distinctiv şi de către beneficiarul
licenţei.
4.Termenul „industrie” („industrial”) are un înţeles convenţional (special), acesta
cuprinzând nu doar industria propriu-zisă (ca ramura a economiei nationale), ci si alte
domenii cum ar fi comertul, agricultura, etc. In materia proprietatii industriale notiunea
de „industrie” este conceputa ca tot ceea ce presupune si este datorat muncii omului,
activitatii sale asupra naturii.
Dreptul subiectiv de proprietate industrială reprezintă posibilitatea recunoscută de
lege titularului acestui drept, persoană fizică sau juridică, de a folosi în mod exclusiv o
creaţie intelectuală industrială sau un semn distinctiv al unei asemenea activităţi
industriale.

4. Pot fi reţinute, ca elemente ale acestei definiţii, următoarele:
a. Posibilitatea, facultatea juridică, recunoscută titularului dreptului.
De regula, titularul dreptului subiectiv de proprietate industrială are şi obligaţia de a-şi
exercita aceste prerogative şi în măsura în care nu se foloseşte de dreptul său poate fi
supus unor sancţiuni. De exemplu, daca titularul brevetului de invenţie nu-şi exercită
dreptul său, va putea fi supus unei sancţiuni ce constă în posibilitatea, acordată printr-o
procedură judecătorească, în beneficiul unor terţi ca aceştia să poată folosi şi ei acest
brevet de invenţie în anumite condiţii şi aceasta chiar împotriva voinţei titularului
brevetului. Interesul statului este ca oamenii (societatea) să beneficieze de obiectul
brevetului de invenţie. În ceea ce priveşte mărcile, titularul dreptului asupra mărcii are şi
dreptul la folosinţa mărcii respective. Potrivit Legii nr. 84/1998, dacă titularul nu
foloseşte marca în mod efectiv pe teritoriul României timp de 5 ani, atunci orice terţ
interesat are dreptul de a cere în justiţie decăderea titularului din drepturile asupra acelei
mărci.
b. Recunoaşterea legală a acestei posibilităţi.
Aceasta se poate acorda doar în urma parcurgerii unei proceduri speciale (complicate şi
îndelungate): brevetarea invenţiei, înregistrarea mărcii etc. Statul, prin organele sale
specializate, emite un titlu de protecţie juridică: brevet, certificat de înregistrare.
c. Titularul dreptului.
Acesta poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică ori mai multe persoane fizice
şi/sau juridice.
d. Specificul acestui drept.
Acesta este dat de prerogativa folosinţei (exploatării) asupra unui bun, care este
exclusivă. Analizând conţinutul dreptului, titularii dreptului subiectiv de proprietate
industrială au prerogative extrem de asemănătoare cu cele recunoscute titularilor
dreptului de proprietate (în sensul clasic al termenului):
- ius possidendi, posibilitatea de a deţine şi cunoaşte soluţia (creaţia, semnul
distinctiv) si de a hotari asupra modalitatii de a o pune sau nu in lucrare.
- Ius utendi, dreptul de a folosi acel obiect pentru sine, intr-o industrie oarecare.
- Ius fruendi, posibilitatea culegerii fructelor ca urmare a folosirii creaţiei sau a
semnului distinctiv de către terţele persoane beneficiare ale unei licenţe pentru
care se plăteşte o remuneraţie – redevenţa.
- Ius abutendi, posibilitatea de a exercita dispozitia juridica, prin cesiunea totala sau
partiala a dreptului subiectiv de proprietate industriala. In aceasta materie nu
exista dispoziţia materială, intrucat nu se poate distruge un bun incorporal.
e. Definitia dreptului subiectiv de porprietate industriala include si termenul
de industrie, industrial. Acesta are acelasi inteles larg pe care l-am folosit
atunci cand am analizat institutia juridica a proprietatii industriale.
Caracterele juridice ale dreptului subiectiv de proprietate industrială:
a. Drept absolut – opozabil erga omnes. Există obligaţia generală şi negativă
a tuturor celorlalte subiecte de drept de a nu face nimic de natură a stânjeni

5. pe titularul acestui drept. Cele mai specifice mijloace de aparare a
titularului dreptului de proprietate industriala impotriva atingerii aduse
dreptului de oricare dintre cei care, alcatuind subiectul pasiv general, nu
isi respecta obligatia de a nu face sunt actiunea in contrafacere si actiunea
in concurenta neloiala.
b. Drept patrimonial – permite titularului sa se foloseasca pentru sine de un
bun incorporal, sa ii culeaga fructele civile si sa il instraineze contra unui
pret.
c. Drept transmisibil – permite titularului sa transmita dreptul de folosinta
exclusiva in intregul sau sau numai unele dintre prerogativele dreptului
sau. Mijloacele specifice prin care se realizeaza transmiterea, in tot sau in
parte, a dreptului subiectiv de proprietate industriala sunt contractul de
cesiune si contractul de licenta.
d. Drept, in principiu, temporar, in sensul ca, in principiu, nu este recunoscut
nelimitat în timp ci doar, de exemplu, pe o perioadă de 10 ani (mărci) sau
20 de ani (invenţii). In unele cazuri exista posibilitatea reînnoirii. Titularul
dreptului deţine doar temporar monopolul asupra obiectului dreptului,
acest lucru fiind absolut necesar. În materie de semne distinctive dreptul
este doar în principiu temporar, deoarece, de exemplu, în materie de mărci
termenul de 10 ani poate fi prelungit de nenumărate ori (fără limită) cu
alte termene ulterioare de 10 ani (cu o anumită procedură şi plata unor
taxe).
e. Dreptul, în principiu, este teritorial, fiind recunoscut doar de către acel stat
ce a acordat titlul de protecţie prin care se recunoşte acest drept. Însă
statele au încheiat anumite acorduri prin care se facilitează obţinerea
titlurilor de protectie pe teritoriul altor state, fara a se parcurge procedura
de inregistrare prevazuta de legislatia fiecarui stat in care dreptul este
recunoscut.
Natura juridică a dreptului subiectiv de proprietate industrială:
Dreptul de proprietate industrială este un drept real ce poartă asupra unui bun
incorporal fiind destinat utilizării în industrie.
Importanţa identificarii naturii juridice a dreptului subiectiv de proprietate industriala
este dată de necesitatea stabilirii regimului juridic aplicabil. În ipoteza în care
reglementările existente în materie sunt insuficiente pentru soluţionarea unei probleme,
devin aplicabile principiile din materia drepturilor reale si, in special, cele din materia
dreptului de proprietate (in sensul clasic al cuvantului), care constituie dreptul comun si
pentru materia dreptului subiectiv de proprietate industriala.

6. PARTEA A II-A I N V E N Ţ I A
TITLUL I IZVOARE JURIDICE
1. Precizări prealabile. Ansamblul materiei invenţiei este reglementat atât prin
izvoare interne, cât şi prin izvoare internaţionale.
În ceea ce priveşte izvoarele internaţionale, reamintim că, potrivit art. 11 alin. (2) din
Constituţia României, "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern."
2. Izvoare interne. În prezent1
, următoarele acte normative interne sunt aplicabile
în materia invenţiei:
1) Legea nr. 64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenţie (republicată
în Monitorul Oficial2
nr. 752 din 15 octombrie 2002, ca urmare a modificării prin Legea
nr. 203 din 19 aprilie 2002, publicată3
în Monitorul Oficial nr. 340 din 22 mai 2002);
2) Legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale
(Monitorul Oficial nr. 24 din 30 ianuarie 1991) (modificată prin: Legea concurenţei nr. 21 din
10 aprilie 1996 – Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie 1996; Legea nr. 298 din 7 iunie 2001
- Monitorul Oficial nr. 313 din 12 iunie 2001);
3) Articolele 61-63 şi art. 150 pct. (4) din Legea nr. 105 din 22 septembrie 1992 cu
privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat (Monitorul Oficial nr. 245
din 1 octombrie 1992);
4) Articolul 5 din Legea nr. 146 din 26 iulie 1997 privind taxele judiciare de timbru
(Monitorul Oficial nr. 173 din 29 iulie 1999)4
;
5) Legea nr. 93 din 13 mai 1998 privind protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie
(Monitorul Oficial nr. 186 din 20 mai 1998);
6) Legea nr. 202 din 13 noiembrie 2000 privind unele măsuri pentru asigurarea
respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire
(Monitorul Oficial nr. 588 din 21 noiembrie 2000), modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.
59/2002 (Monitorul Oficial nr. 643 din 30 august 2002) (ordonanţă modificată prin Legea nr.
664 din 16 decembrie 2002, de aprobare a ordonanţei – Monitorul Oficial nr. 930 din 19
decembrie 2002);
7) Ordonanţa Guvernului nr. 41 din 30 ianuarie 1998 privind taxele în domeniul
protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora (Monitorul Oficial nr. 43
din 30 ianuarie 1998)5
, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 383 din 13 iunie 2002, de
aprobare a ordonanţei (Monitorul Oficial nr. 471 din 2 iulie 2002)6
;
8) Articolul I pct. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 30 din 29 ianuarie 1999 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (Monitorul
1
Data de referinţă este 1 martie 2004.
2
Aici şi în cele ce urmează, este vorba despre Monitorul Oficial al României, Partea I.
3
Rectificare publicată în Monitorul Oficial nr. 478 din 4 iulie 2002.
4
Pentru actualizarea cuantumurilor, Hotărârea Guvernului nr. 561 din 21 mai 2003
(Monitorul Oficial nr. 381 din 3 iunie 2003).
5
Rectificare publicată în Monitorul Oficial nr. 90 din 26 februarie 1998.
6
Rectificare publicată în Monitorul Oficial nr. 691 din 20 septembrie 2002.

7. Oficial nr. 43 din 29 ianuarie 1999) (aprobată prin Legea nr. 169 din 9 aprilie 2001 -
Monitorul Oficial nr. 184 din 11 aprilie 2001);
9) Ordonanţa Guvernului nr. 66 din 17 august 2000 privind organizarea şi exercitarea
profesiei de consilier în proprietate industrială (Monitorul Oficial nr. 395 din 23 august
2000), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 437 din 27 iunie 2002, de aprobare a
ordonanţei (Monitorul Oficial nr. 502 din 11 iulie 2002);
10) Codul penal: art. 299 (“contrafacerea obiectului unei invenţii”), art. 300
(“punerea în circulaţie a produselor contrafăcute”) şi art. 301 (“concurenţa neloială”);
11) Hotărârea Guvernului nr. 499 din 18 aprilie 2003 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 (Monitorul Oficial nr. 348 din 22 mai 2003)7
;
12) Hotărârea Guvernului nr. 573 din 7 septembrie 1998 privind organizarea şi
funcţionarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci8
(Monitorul Oficial nr. 345 din 11
septembrie 1998);
13) Hotărârea Guvernului nr. 301 din 8 martie 2001 privind aprobarea Normelor
metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 202 din 13 noiembrie 2000 privind
unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul
operaţiunilor de vămuire (Monitorul Oficial nr. 142 din 22 martie 2001);
14) Hotărârea Guvernului nr. 1585 din 18 decembrie 2002 pentru aprobarea
Normelor privind determinarea cotei de profit sau a venitului obţinut de titularul unui brevet,
prevăzute de art. 73 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată
(Monitorul Oficial nr. 32 din 22 ianuarie 2003);
15) Hotărârea Guvernului nr. 1424 din 4 decembrie 2003 pentru aprobarea Strategiei
naţionale în domeniul proprietăţii intelectuale (Monitorul Oficial nr. 905 din 18 decembrie
2003);
16) Normele O.S.I.M. nr. 211 din 7 septembrie 1998 de aplicare a Legii nr.
93/1998 privind protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie (Monitorul Oficial nr. 358
din 22 septembrie 1998) ;
17) Normele O.S.I.M. nr. 242 din 15 ianuarie 1999 privind sprijinirea brevetării în
străinătate a invenţiilor româneşti (Monitorul Oficial nr. 67 din 18 februarie 1999)
(modificate şi completate prin Normele O.S.I.M. nr. 318/2000, publicate în Monitorul Oficial
nr. 115 din 16 martie 2000);
18) Instrucţiunile O.S.I.M. nr. 108 din 17 octombrie 2002 de aplicare a Ordonanţei
Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate
industrială (Monitorul Oficial nr. 826 din 15 noiembrie 2002).
19) Capitolul IV din Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice,
aprobat prin Ordinul nr. 103 din 24 mai 2002 al preşedintelui Consiliului Concurenţei
(Monitorul Oficial nr. 591 bis din 9 august 2002).
20) Decretul nr. 93/1976 pentru aprobarea normelor privind calcularea
recompenselor băneşti cuvenite autorilor invenţiilor aplicate în economia naţională (Buletinul
Oficial nr. 38 din 27 aprilie 1976), care a fost abrogat explicit prin art. 70 din Legea nr.
64/1991 privind brevetele de invenţie, precum şi art. 20 din Decretul nr. 884/1967 privind
invenţiile, inovaţiile, ca şi art. 33 - 48 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2250/1967
7
În continuare, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64 din 11 octombrie 1991, aprobat
prin Hotărâre de Guvern, va fi citat: Regulamentul.
8
În continuare, "Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci" se va abrevia "O.S.I.M.", inclusiv în
cadrul textelor legale citate.

8. pentru aplicarea Decretului nr. 884/1967 (ambele publicate în Buletinul Oficial nr. 85 din 30
septembrie 1967), acte normative care au fost abrogate prin art. 83 din Legea nr. 62/1974
privind invenţiile şi inovaţiile, au - totuşi - calitatea de izvor tranzitoriu. Aplicarea tranzitorie
a acestor acte normative se face în vederea producerii efectelor prevăzute de art. 70 alin. 2 din
Legea nr. 64/1991, republicată, conform cu care: "Drepturile băneşti cuvenite inventatorilor
pentru invenţiile brevetate aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data
intrării în vigoare a prezentei legi se vor negocia de inventator şi unitatea care a aplicat
invenţia. În aceste cazuri, negocierea va începe de la drepturile băneşti maxime cuvenite
inventatorului, prevăzute în legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet”. Iar
această lege este Decretul nr. 93/1976 sau, după caz, Decretul nr. 884/1967 (acesta din urmă
împreună şi cu Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2250/1967).9
3. Izvoare internaţionale. În prezent10
, următoarele acte internaţionale sunt
aplicabile în materia invenţiei:
1) Convenţia de la Paris pentru apărarea proprietăţii industriale din 1883
(revizuită de mai multe ori, ultima dată la Stockholm în 1967), ratificată de România
pentru prima dată în 1920 şi ultima dată prin Decretul nr. 1177 din 28 decembrie 1968
(Monitorul Oficial nr. 1 din 6 ianuarie 1969);
2) Convenţia de la Stockholm pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii
Intelectuale din 14 iulie 1967 (ratificată prin Decretul nr. 1175 din 28 decembrie 1968,
Monitorul Oficial nr. 1 din 6 ianuarie 1969) ;
3) Tratatul de cooperare în materie de brevete de invenţie de la Washington din 19
iunie 1970 (ratificat prin Decretul nr. 81 din 2 martie 1979, publicat în Monitorul Oficial nr.
22 din 8 martie 1979) ;
4) Acordul din 3 aprilie 1992 privind relaţiile comerciale dintre Guvernul României
şi Guvernul Statelor Unite ale Americii, ratificat prin Legea nr. 50 din 27 mai 1992
(Monitorul Oficial nr. 116 din 1 iunie 1992);
5) Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ,
din 15 aprilie 1994; ratificat prin Legea nr. 133 din 22 decembrie 1994 (Monitorul Oficial nr.
360 din 27 decembrie 1994)11
;
6) Acordul dintre Guvernul României şi Organizaţia Europeană de Brevete privind
cooperarea în domeniul brevetelor, semnat la Bucureşti la 9 septembrie 1994; ratificat prin
Ordonanţa Guvernului nr. 32 din 15 august 1996 (Monitorul Oficial nr. 195 din 21 august
1996), aprobată prin Legea nr. 32 din 12 martie 1997 (Monitorul Oficial nr. 43 din 14 martie
1997); modificat prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 611 din 13 noiembrie 2002 (Monitorul
Oficial nr. 844 din 22 noiembrie 2002);
9
Această concluzie rezultă şi din Anexele nr. 1 şi nr. 2 la Regulamentul de aplicare a
Legii nr. 64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenţie (aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr. 152 din 27 martie 1992, publicată în Monitorul Oficial nr. 79 din 30 aprilie 1992,
în prezent abrogată prin Regulament), anexe care fac referire expresă la Hotărârea Consiliului de
Miniştri nr. 2250/1967 (aceasta din urmă având ca bază legală Decretul nr. 884/1967) şi, respectiv, la
Decretul nr. 93/1976.
10
Data de referinţă este 1 martie 2004.
11
Anexa 1C ("Acord privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate
de comerţ" - TRIPS = "Agreement on Trade Related Aspects of Intellectual Property
Rights") a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 360 bis din 27 decembrie 1994,
p. 717 - 751.

9. 7) Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internaţională a brevetelor
de invenţie, din 26 martie 1971, modificat la 28 septembrie 1979 (la care România a
aderat prin Legea nr. 3 din 8 ianuarie 1998 privind aderarea României la aranjamentele
instituind o clasificare internaţională în domeniul proprietăţii industriale - Monitorul
Oficial nr. 10 din 14 ianuarie 1998).
8) Convenţia privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la Munchen la 5
octombrie 1973, precum şi Actul de revizuire a acesteia, adoptat la Munchen la 29
noiembrie 2000 (la care România a aderat prin Legea nr. 611 din 13 noiembrie 2002 –
Monitorul Oficial nr. 844 din 22 noiembrie 2002).
TITLUL AL III-LEA
NOŢIUNEA, NATURA JURIDICĂ ŞI CONŢINUTUL DREPTULUI SUBIECTIV
DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ
CAPITOLUL I
NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A DREPTULUI SUBIECTIV DE
PROPRIETATE INDUSTRIALĂ ASUPRA INVENŢIEI
SECŢIUNEA I
NOŢIUNEA DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ
ASUPRA INVENŢIEI
1. Importanţa reglementării juridice a proprietăţii industriale asupra invenţiei.
Importanţa, în cadrul unei economii a pieţei libere, a protecţiei juridice prin intermediul
sistemului brevetelor de invenţie a fost astfel sintetizată12
:
- Sistemul brevetelor de invenţie stimulează realizarea de invenţii oferind
posibilitatea de recompensare a inventatorului şi a acelora care îl sprijină; această
perspectivă încurajează alocarea de eforturi şi de capital privat în domeniul cercetării şi al
dezvoltării tehnologice;
- Sistemul brevetelor de invenţie stimulează investiţia de capital adiţional, necesară
pentru etapa ulterioară a marketingului şi a aplicării invenţiei; pe de altă parte, titularul
brevetului de invenţie dobândeşte, pentru o perioadă limitată de timp, dreptul de a exclude
orice altă persoană de la a fabrica, folosi ori comercializa invenţia brevetată;
- Prin acordarea protecţiei, sistemul brevetelor de invenţie încurajează dezvăluirea
cât mai rapidă a informaţiilor tehnologice, altfel unele dintre acestea putând fi păstrate
secrete;
- Sistemul brevetelor de invenţie promovează schimbul benefic de produse, servicii
şi informaţii tehnologice peste graniţele naţionale prin acordarea protecţiei pentru
proprietatea industrială a persoanelor străine.
2. Distincţii. Este necesar a se distinge între cele două înţelesuri ale noţiunii de
“drept de proprietate industrială”: proprietatea industrială ca instituţie juridică şi
proprietatea industrială ca drept subiectiv.
12
A se vedea Raportul Preşedintelui Comisiei pentru Sistemul de Brevete de Invenţie a
Statelor Unite ale Americii (1966), în P. Goldstein, Copyright, Patent, Trademark and Related State
Doctrines; Cases and Materials on the Law of Intellectual Property, Editura The Foundation Press,
Inc., Mineola, New York, 1981, ediţia a doua, p. 15-16.

10. În literatura juridică de specialitate, o asemenea distincţie s-a realizat cu privire la
dreptul de proprietate industrială în general (iar nu numai cu privire la dreptul de
proprietate industrială asupra invenţiei). Astfel, s-a arătat că prin instituţia juridică a
dreptului de proprietate industrială se înţelege “ansamblul de norme juridice care
reglementează raporturile privitoare la creaţiile intelectuale aplicabile în industrie,
precum şi la semnele distinctive ale unei asemenea activităţi.”13
Cât priveşte proprietatea
industrială ca drept subiectiv, s-a considerat că – stricto sensu 14
- aceasta este “acea
posibilitate, recunoscută de lege titularului acestui drept – persoană fizică sau persoană
juridică – de a folosi, în mod exclusiv, o creaţie intelectuală aplicabilă în industrie sau un
semn distinctiv al unei asemenea activităţi industriale.”15
Faţă de tema prezentei lucrări, în cele ce urmează se va avea în vedere înţelesul de
drept subiectiv de proprietate industrială, şi – mai precis – dreptul subiectiv stricto sensu
de proprietate industrială.
3. Definiţia dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei.
Prin dreptul subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei se înţelege posibilitatea
juridică recunoscută titularului de brevet de invenţie de a exploata, în mod exclusiv,
invenţia brevetată.16
Conţinutul acestei definiţii rezultă din prevederile art. 33 alin. (1), potrivit cu care
titularului brevetului de invenţie i se conferă “un drept exclusiv de exploatare”.
13
A. Petrescu, Introducere în dreptul de proprietate industrială, în Drept de proprietate
industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia de A. Petrescu,
L. Mihai, Universitatea din Bucureşti, 1986, p. 11 – 12.
De asemenea, s-a arătat că: "Prin drept de proprietate industrială, în sens obiectiv, se
înţelege ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce se nasc ca urmare
a realizării, utilizării, transmiterii sau dobândirii unor creaţii ştiinţifice sau tehnice, a unor semne
sau a altor elemente distinctive ale produselor, mărfurilor ori serviciilor." (V. Ursa, Drept de
proprietate industrială, vol. I, Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, 1987, p. 4).
14
În comparaţie, prin drept subiectiv de proprietate industrială lato sensu se înţelege
“acea sumă de drepturi care se nasc în legătură cu un obiect al proprietăţii industriale;
incontestabil, printre acestea se găseşte şi dreptul de folosinţă exclusivă a acelui bun, deci şi
dreptul de proprietate industrială stricto sensu, ca drept care dă nota specifică acestui complex de
drepturi” (A. Petrescu, op.cit., p. 33).
15
Idem, p. 22.
16
În acest sens, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, în Drept de proprietate
industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia de A.Petrescu, L.
Mihai, Universitatea din Bucureşti, 1986, p. 118 (cu diferenţa – neesenţială – că, în raport cu
conţinutul reglementării în vigoare la acea dată, “dreptul de exploatare a invenţiei” era denumit
“drept de folosire a invenţiei”). [În continuare, această lucrare va fi citată: A. Petrescu, L. Mihai,
Invenţia.].
Menţionăm şi definiţia conform căreia "Prin drept de proprietate industrială, în sens
subiectiv, se înţelege posibilitatea legală (prerogativa sau suma de prerogative) a unei persoane
fizice sau juridice de a-şi exercita şi de a-şi apăra, în anumite condiţii şi în anumite scopuri
determinate, posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra oricărora dintre valorile ocrotite de către
normele juridice care alcătuiesc dreptul de proprietate industrială, considerat în sens obiectiv."
(V. Ursa, op.cit., p. 5).

11. Identificarea dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei cu
dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei brevetate este larg împărtăşită în doctrină –
chiar şi dacă numai implicit.17
Sub aspect terminologic, expresiile de “drept la brevet” ori “drept de brevet”
acoperă, deopotrivă, astfel cum s-a subliniat, noţiunea de drept subiectiv de proprietate
industrială, deci pe aceea de drept de exploatare exclusivă asupra invenţiei.18
Adăugăm că
aceeaşi precizare trebuie făcută şi în ceea ce priveşte expresiile “dreptul de monopol
asupra invenţiei” şi “monopol de exploatare” sau alte variante ale acestora.19
4. Caractere juridice. Analiza regimului juridic al dreptului de exploatare
exclusivă asupra invenţiei relevă existenţa următoarelor caractere juridice esenţiale ale
dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei20
: drept absolut, opozabil
erga omnes; drept patrimonial; drept alienabil; drept temporar; drept - în principiu -
teritorial.
4.1. Drept absolut, opozabil erga omnes. Caracterul absolut al dreptului de
exploatare exclusivă asupra invenţiei21
permite titularului brevetului ca - în principiu22
-
să opună prerogativele sale oricărui subiect de drept; cu alte cuvinte, acestui drept îi
corespunde un subiect pasiv general.
4.2. Drept patrimonial.23
Dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei are ca
obiect un bun şi, de aceea, are valoare economică.
4.3. Drept alienabil. Dreptul de exploatare exclusivă poate fi transmis, în
ansamblul său ori numai cît priveşte anumite prerogative componente. Transmiterea se
poate face prin acte inter vivos sau mortis causa.
4.4. Drept temporar. Potrivit art. 33 alin. (1), dreptul exclusiv de exploatare este
conferit titularului brevetului “pe întreaga durată de protecţie a acestuia”, iar conform
art. 31 alin. (1), „Durata de protecţie a unui brevet de invenţie este de 20 de ani […].”.
Astfel cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, "Limitarea în timp a dreptului
exclusiv de exploatare a invenţiei de către titular prezintă o mare importanţă şi a fost
determinată de motive sociale, pentru progresul economic şi tehnico-ştiinţific, cunoscut
fiind că după încetarea dreptului exclusiv, folosirea invenţiei este liberă şi gratuită."24
4.5. Drept – în principiu – teritorial. Întrucât, conform art. 1, “Drepturile
asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României […]” (sublinierea
noastră, L.M.), rezultă că şi dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei brevetate
17
A se vedea, de exemplu: I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor prin brevete, Editura
Academiei, Bucureşti, 1977, p. 167 şi urm.; I. Macovei, Protecţia creaţiei intelectuale, Editura
Junimea, Iaşi, 1984, p. 112 - 114.
18
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 118 – 119.
19
Pentru critica utilizării acestor expresii, a se vedea vedea A. Chavanne, J.-J. Burst,
Droit de la propriété industrielle, Editura Dalloz, ediţia a 5-a, 1998, p. 174 şi 235.
20
Idem, p. 119 – 120.
21
În sensul existenţei acestui caracter juridic, a se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I.
Richter, Brevetele de invenţiune. Comentar teoretic şi practic al Legii asupra brevetelor de
invenţiune, cu jurisprudenţa română şi străină şi îndrumări tehnice, Bucureşti, 1936, p. 15.
22
Există, totuşi, limite ale exclusivităţii dreptului subiectiv de proprietate industrială (a se
vedea infra, Titlul al IV-lea).
23
A se vedea şi J.-M. Mousseron, Traité des brevets. L’obtention des brevets, Editura
Librairies Techniques, Paris, 1984, p. 43.
24
I. Cameniţă, op.cit., p. 168 - 169.

12. funcţionează numai pentru teritoriul României, adică pentru teritoriul statului care a
acordat brevetul de invenţie. Actele de exploatare a invenţiei săvârşite în afara teritoriului
statului care a acordat brevetul pot cădea, eventual, sub protecţia juridică a statelor străine
unde asemenea acte au fost săvârşite, dacă acea invenţie a fost brevetată şi în acele alte
state.
Efectele teritoriale ale brevetelor de invenţie pot fi însă înlăturate ori limitate prin
intermediul convenţiilor internaţionale încheiate în domeniul invenţiilor, care pot stabili
eliberarea unui singur brevet, dar care conferă protecţie juridică pe teritoriul mai multor
state ori care pot reglementa o procedură unică sau simplificată care să conducă la
eliberarea de brevete pentru aceeaşi invenţie în mai multe state.25
SECŢIUNEA A II-A
NATURA JURIDICĂ A DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE
INDUSTRIALĂ ASUPRA INVENŢIEI
5. Scurt istoric. Astfel cum s-a arătat26
, în istoria evoluţiei brevetelor de invenţie se
remarcă existenţa a trei perioade importante, astfel:
1. perioada privilegiilor, situată între secolul al XV-lea şi secolul al XVIII-lea, în
cursul căreia suveranul acorda monopolul de exploatare doar dacă i se părea
oportun, astfel încât conceptul de utilitate şi acela de favoritism deţineau un rol
important;
2. perioada brevetelor naţionale (1790 - 1883), în cursul căreia fiecare inventator
avea dreptul să solicite obţinerea unui brevet, a cărui acordare depindea exclusiv
de factori obiectivi; în această perioadă însă, protecţia invenţiilor naţionale nu era
asigurată în străinătate;
3. perioada internaţionalizării brevetelor de invenţie, care a început în anul 1883 şi
continuă şi în prezent, perioadă în cursul căreia protecţia invenţiilor în afara ţării
de origine s-a dezvoltat în paralel cu comerţul internaţional, fenomen la care au
contribuit convenţiile internaţionale sau regionale.
5.1. Scurt istoric. Perioada privilegiilor. Privilegiile au constituit instrumente prin
care suveranul putea oferi un drept special unei persoane. Privilegiile confereau categorii de
drepturi foarte diferite pentru beneficiarii acestora, dar în special eliberarea de sub regulile
breslei, scutirea de taxe, acordarea de pământ, acordarea de împrumuturi fără dobândă,
acordarea cetăţeniei sau a unor titluri nobiliare. Raţiunile avute în vedere pentru acordarea
acestor privilegii erau, de asemenea, foarte variate. Astfel, privilegiile acordate pentru
lucrările referitoare la explorările miniere sunt considerate predecesoare ale privilegiilor
industriale. Cele dintâi privilegii acordate pentru descoperirile tehnice nu făceau distincţia
între inventator, în sensul modern al termenului şi persoana care doar introducea în ţară o
descoperire făcută în străinătate, deoarece interesul suveranului era ca inovaţia să înlocuiască
importurile cu o ramură nouă a industriei autohtone.
Republica Veneţiană a fost cel dintâi stat care, în 1474, a adoptat o lege prin care se
25
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 120 (şi bibliografia acolo citată).
26
Sub acest aspect, ca şi pentru aspectele expuse în cadrul paragrafelor 5.1. - 5.3., a se
vedea Introducere în proprietatea intelectuală, lucrare editată de Organizaţia Mondială a
Proprietăţii Intelectuale (Intellectual Property Reading Material, ediţia a II-a, Geneva, 1998),
traducere de R. Pârvu, L. Oprea, M. Dinescu, M. Mănăstireanu, Editura Rosetti, 2001, p. 29 şi
urm.

13. reglementa această formă de privilegiu. Legea stabilea principiile pe care, ulterior, s-a
dezvoltat sistemul brevetelor de invenţie, şi anume: importanţa invenţiilor pentru stat,
recunoaşterea unor drepturi exclusive ale primului inventator pentru o perioadă limitată de
timp, sancţionarea încălcării acestor drepturi.
Practica transferului de tehnologie şi a înfiinţării de noi ramuri industriale a început să
capete amploare începând cu secolul al XII-lea în Anglia, unde Coroana a acordat privilegii
speciale pentru protejarea indivizilor care înfiinţau noi ramuri industriale ce se bazau pe
importul de tehnologie. Protecţia a luat forma acordării, în beneficiul celui ce a introdus o
nouă tehnologie, a dreptului exclusiv de a o folosi pentru o perioadă de timp suficient de
îndelungată spre a o implementa şi spre a-i instrui şi pe alţii să o folosească.
Asemenea drepturi temporare erau adeseori acordate prin scrisori deschise ("Letters
Patent"), numite astfel pentru că aveau sigiliul aşezat în partea de jos, adică exact invers faţă
poziţia acestuia în cazul închiderii scrisorilor prin sigilare. Ele erau, de fapt, o înştiinţare
oficială a publicului cu privire la drepturile acordate. Deşi iniţial sistemul a fost conceput
pentru încurajarea noilor industrii, cu timpul s-a abuzat de acordarea acestor drepturi, în
vederea creşterii veniturilor regale. În urma protestelor Parlamentului, Coroana a promis că
acordarea de brevete va face obiectul hotărârilor judecătoreşti emise în baza legii. Astfel, în
cadrul unuia dintre cele mai faimoase procese - acela al croitorilor din Ipswich din anul 1615
- judecătorul a decis în felul următor: "Dacă o persoană creează o invenţie şi dezvoltă un
nou comerţ în interiorul Regatului, punându-şi astfel în pericol viaţa, consumând din averea
sau din lucrurile sale etc., sau dacă o persoană face o nouă descoperire, Regele, prin graţia
şi bunăvoinţa sa, poate să îi acorde, ca recompensă pentru muncă şi cheltuielile depuse, un
privilegiu prin care, o anumită perioadă de timp, doar acea persoană poate să practice acel
negoţ ori comerţ, întrucât la început locuitorii regatului sunt neştiutori şi nu au cunoştinţele
şi îndemânarea spre a-l practica. Însă, în momentul când privilegiul expiră, Regele nu va
putea acorda un alt privilegiu pentru aceeaşi invenţie."
Abuzurile în acordarea drepturilor speciale au continuat (îndeosebi sub domnia
Elisabetei I şi a lui Iacob I) până în anul 1628, când a fost adoptată legea intitulată "Statute of
Monoplies", care prevedea că toate monopolurile, dispoziţiile şi concedările de drepturi sunt
invalide, cu excepţia "oricărei scrisori deschise27
şi a oricărei acordări de privilegii pe
termen de cel mult 14 ani ce se vor da de acum înainte primilor şi realilor inventatori pentru
unica folosire sau producere în regat a produselor noi, pe care alţii, simultan cu scrisorile
deschise acordate şi a drepturilor, nu le vor folosi."
Prin jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti din Anglia, sistemul privilegiilor s-a
dezvoltat în această ţară către un sistem de acordare bazat exclusiv pe condiţii procedurale,
dintre care unele, precum depunerea unui "deviz" detaliat, cerut în 1711, au făcut din acest
sistem un precursor al brevetelor de invenţie moderne. Începând cu 1760, numărul brevetelor
acordate în Anglia a crescut rapid, ca urmare a revoluţiei industriale. Cu toate acestea, în
acele ţări în care revoluţia industrială a început mai târziu, numărul brevetelor de invenţie a
rămas modest. În Franţa, neîncrederea generală, exprimată prin piedicile puse în calea
libertăţii producţiei şi a comerţului, ca şi rezultatele slabe obţinute în general de către
deţinătorii "scrisorilor deschise", l-au determinat pe monarh să decidă (prin "Proclamaţia" din
1762) ca beneficiarii privilegiilor să îşi piardă toate drepturile dacă nu îşi pun invenţia în
practică în decurs de un an şi să respingă un mare număr de cereri de privilegii.
5.2. Scurt istoric. Perioada brevetelor naţionale. Aproape în mod simultan, Statele
27
"Letter Patent".

14. Unite ale Americii (în 1790) şi Franţa (în 1791) au adoptat legi privind brevetele de invenţii
ce se bazau pe ideea acordării acestora oricărui inventator, dacă erau îndeplinite anumite
condiţii obiective. Extrem de semnificativ este art. 1 al menţionatei legi franceze: "Orice
descoperire sau invenţie nouă, în orice domeniu industrial, este proprietatea autorului ei; în
consecinţă, legea îi garantează autorului întreaga şi totala posesiune asupra invenţiei sale,
în condiţiile şi pentru durata prevăzute de lege."
Totuşi, aceste reglementări au conţinut şi norme naţionaliste. Astfel, conform unui
amendament din 1793 la legea nord-americană, brevetele se puteau acorda numai cetăţenilor
Statelor Unite ale Americii. Iar în Franţa, persoana care introducea procedee provenite dintr-o
altă ţară beneficia de un tratament echivalent cu acela de care se bucura inventatorul efectiv;
pe de altă parte, un inventator care obţinea un brevet pentru invenţia sa în afara statului
francez după ce, anterior, obţinuse brevetul francez, pierdea dreptul de a beneficia de brevetul
obţinut în străinătate.
Ca urmare a aplicării legii în ţările cucerite de Napoleon, noul sistem s-a extins la
începutul secolului al XIX-lea. Deşi monarhiile au continuat principiul privilegiilor, în
practică dreptul la brevet era recunoscut în toate aceste ţări. Revoluţia industrială extinzându-
se în lume, numărul brevetelor de invenţie a cunoscut o adevărată explozie. În paralel, au
apărut şi îmbunătăţiri calitative. Astfel, simplii importatori de tehnică nu au mai fost trataţi la
fel ca inventatorii, iar acest concept nou a fost dezvoltat şi a condus la re-definirea şi, uneori,
la simplificarea formalităţilor. Sistemul înregistrărilor predomina, cu excepţia Statelor Unite
ale Americii, unde examinarea individuală s-a introdus în 1836. Deşi, în general, străinii
puteau să obţină brevete autohtone, brevetarea unei invenţii în mai multe ţări era destul de
rară, pe de o parte deoarece o asemenea necesitate nu apăruse, iar pe de altă parte din cauza
complexităţii procedurilor care făceau protecţia multiplă foarte complicată şi cu o eficacitate
îndoielnică.
Cu toate acestea, existenţa brevetelor a fost resimţită ca o piedică pentru comerţul
internaţional. În ţările membre ale Uniunii Vamale a Statelor Germane ("Zollverein"),
anterior constituirii imperiului unit din secolul al XIX-lea, titularul unui brevet de invenţie îşi
pierdea dreptul de a se opune importului bunurilor protejate prin brevet în locul unde au fost
produse în alte state ale Uniunii. Ca urmare a succesului comerţului liber, sistemul brevetelor
părea că va fi abandonat odată cu renunţarea la barierele vamale. Totuşi, inventatorii şi
asociaţii acestora, adică industriaşii din cele mai dezvoltate ţări din punct de vedere tehnic, au
reacţionat şi au lansat ideea protecţiei internaţionale a invenţiilor. În cadrul expoziţiei
Internaţionale de la Viena din 1873, congresul pentru brevete de invenţie a avansat diverse
idei cu privire la acest subiect. În acelaşi timp, criza economică a dus la retragerea încrederii
în eficienţa comerţului liber, astfel încât tentativele de abolire a brevetelor au fost respinse. În
cadrul următoarei Expoziţii internaţionale, desfăşurate la Paris, un congres internaţional a
început să schiţeze o soluţie pentru protecţia internaţională a proprietăţii industriale.
Organizarea unei conferinţe diplomatice a condus la semnarea, la 20 martie 1883, a
convenţiei ce a înfiinţat Uniunii pentru Protecţia Proprietăţii Industriale.
5.3. Scurt istoric. Perioada internaţionalizării. Odată cu semnarea Convenţiei de la
Paris, a început perioada internaţionalizării proprietăţii industriale şi, în special, a sistemului
de brevetare. Uniunea de la Paris a stabilit cadrul în care s-a realizat progresul ulterior, prin
revizuirea periodică a convenţiei transmiţându-se mai uşor şi mai eficient protecţia invenţiilor
provenite dintr-o ţară membră a Uniunii în alte ţări.
În cadrul Conferinţei Diplomatice de la Stockholm din 1967, s-a încheiat acordul

15. pentru înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Industriale (care a devenit o
organizaţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite), fiind prevăzute uniunile pentru
proprietate industrială şi pentru drept de autor ca structuri permanente.
Convenţia de la Paris a prevăzut, de la bun început, posibilitatea ca statele membre să
încheie "acorduri speciale" între ele cu privire la proprietatea industrială. Această posibilitate
a fost folosită pe larg, mai ales prin încheierea în 1970 a Tratatului de cooperare în materia
brevetelor (PCT), administrat de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, precum şi,
în 1973, a Convenţiei europene pentru brevetele de invenţie, administrate de Oficiul
European al Brevetelor de Invenţie (EPO).
6. Problema naturii juridice a dreptului inventatorului28
.29
Concepţia
conform căreia dreptul inventatorului este un drept de proprietate. Odată născute,
drepturile inventatorului trebuia să fie încadrate în clasificarea drepturilor subiective,
ceea ce presupunea stabilirea naturii lor juridice.
În anul 1791, în raportul prezentat Adunării Constituante a Franţei, Chapelier
arăta: "Cea mai sacră, cea mai legitimă, cea mai inatacabilă şi, s-ar putea spune, cea mai
personală dintre toate proprietăţile este opera intelectuală, fructul gândirii scriitorului"30
.
În felul acesta, nu numai că a fost consacrată expresia "proprietate industrială, literară şi
artistică", dar, totodată, prin legislaţia adoptată în timpul Revoluţiei franceze,
recunoscându-se pentru prima oară - în forma lor modernă - drepturile inventatorului (ca
şi, de altfel, pe cele ale autorului operelor literare, artistice şi ştiinţifice), acestora le-a fost
conferită calificarea de drepturi de proprietate.
În condiţiile în care primele legi care au reglementat aceste drepturi sunt
categorice în a le califica drepturi de proprietate, conforme dreptului natural, fiind
confirmate şi de jurisprudenţă, legislaţia de mai târziu evită calificarea expresă ca drept
de proprietate, aceasta fiind înlocuită cu reglementarea propriu-zisă a conţinutului
dreptului. Aceeaşi atitudine caracterizează şi jurisprudenţa. Astfel, o decizie a Curţii de
Apel din Paris din 8 decembrie 1853 cuprinde următorul considerent: „Creaţia unei opere
literare sau artistice constituie, în folosul autorului ei, o proprietate al cărei fundament se
află în dreptul natural şi dreptul ginţilor...”31
.32
Ulterior, la 25 iulie 1887, Curtea de
28
Pentru prezentări de ansamblu ale celor mai importante concepţii cu privire la natura
juridică a drepturilor inventatorului, a se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p.
19 - 22; Y. Eminescu, Dreptul de inventator, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 128 - 141;
A. Ionaşcu, N. Comşa, M. Mureşan, Dreptul de autor, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 51
- 54; St. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea din Bucureşti,
1971, p. 12 - 17 şi 61 - 62; A. Petrescu, Introducere, p. 27 - 28; A. Strowel, Droit d'auteur et
copyright. Divergences et convergences. Étude de droit comparé, Établissements Émile Bruylant,
Bruxelles, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1993, p. 81 - 129; A. Lucas, H.-
J. Lucas, Traité de la propriété litéraire et artistique, ediţia a II-a, Litec, Paris, 2000, p. 24 - 29.
29
Avându-se în vedere numeroasele aspecte complementare, problema naturii juridice a
drepturilor inventatorului a fost, adeseori, analizată împreună cu problema naturii juridice a
drepturilor de autor (drepturile autorilor de opere literare, ştiinţifice sau artistice). De aceea, în
mod inevitabil, şi în cadrul prezentei lucrări se fac referiri la natura juridică a dreptului de autor.
30
Apud St. Cărpenaru, op.cit., p. 15.
31
Apud Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 129.
32
Aceeaşi concepţie rezultă şi din următoarele considerente ale deciziei din 17 martie
1887 a Tribunalului Ilfov, Secţia a II-a: "Şi cum proprietatea literară este aceea care se recunoaşte
mai facil decât toate proprietăţile şi care este cea mai bine imprimată de personalitatea autorului

16. Casaţie statuează că „Departe de a constitui o proprietate ca aceea definită şi organizată
de Codul civil pentru mobile şi imobile, drepturile de autor nu dau titularilor lor decât
privilegiul exclusiv al unei exploatări temporare.”33
În decursul timpului, concepţia conform căreia drepturile inventatorului constituie
un drept de proprietate a fost criticată pentru mai multe motive. Astfel, s-a arătat că, spre
deosebire de dreptul de proprietate, dreptul autorului şi inventatorului este un drept
temporar. În condiţiile în care caracterul exclusiv şi opozabil tuturor este elementul
comun principal, care leagă drepturile intelectuale de dreptul de proprietate, totuşi
analogia nu mai poate fi continuată. Drepturile intelectuale nu se pot dobândi prin
prescripţie, nu sunt sancţionate de acţiunea în revendicare, nu sunt supuse aceleiaşi
reglementări cu dreptul de proprietate. Asimilarea lor cu dreptul de proprietate nu
dezvăluie conţinutul acestor drepturi, care consistă, de fapt, într-un monopol de
exploatare sustras (spre deosebire de cel pe care îl conferă proprietatea corporală) legii
concurenţei.
7. Concepţia conform căreia drepturile intelectuale constituie o categorie
distinctă de drepturi. Pornind de la clasificarea romană a drepturilor în drepturi personale
(iura in persona ipsa), drepturi obligaţionale (iura in persona aliena) şi drepturi reale (iura
in re materiali), E. Picard a adăugat, în anul 187734
, o a patra categorie de drepturi
patrimoniale: drepturile intelectuale.
Această idee a fost adoptată ulterior de numeroşi jurişti35
şi, de asemenea, a fost
(titularul dreptului).
Cu toate că această proprietate este compusă cu idei care rătăcesc în caietul trecutului,
fondul comun din care se adapă inteligenţele, dar căutarea acestor idei, combinarea lor, de multe
ori foarte nouă, încât se pare că nimeni nu le-a cunoscut până azi, munca aceasta, lungă şi
răbdătoare ce omul îndeplineşte cu atâta greutate, sondând adâncimile viitorului sau plimbându-şi
cugetarea sa în infinitele drumuri ale imaginaţiei, sau fixând-o neîncetat asupra tabloului aşa de
mişcîtor al societăţilor, muncă ce profită splendorii unei ţări, în care un autor sau scriitor şi-a uzat
viaţa şi de multe ori şi-a absorbit şi averea sa, nu poate fi produsul tuturor, şi foloasele nu le poate
pierde nici el şi nici descendenţii săi.
Autorul unei opere, folosindu-se de dânsa după dorinţa sa, exercitând-o după voinţa sa,
cedând-o, vânzând-o şi transmiţând-o prin toate mijloacele de drept civil, putând a-şi corija şi
modifica opera sa, putând a o suprima în tot sau în parte, după interesele averii sale, după grijile,
după inspiraţiile conştiinţei sale, rezultă că dreptul de proprietate al unui autor este complet şi
absolut, având astfel jus utendi et abutendi, caracter esenţial al dreptului de proprietate.
Astfel fiind, deşi nu avem o lege specială care să reglementeze dreptul de proprietate
literară, însă ea întrunind condiţiile unei adevărate proprietăţi, art. 480 C. civ., care reglementează
în general dreptul de proprietate, tot el reglementează şi dreptul de proprietate literară; prin
urmare, acest drept există şi este prevăzut într-un mod implicit în art. 480 C.civ. [ …]" (publicată
în Drept civil român. Culegere de speţe. Dreptul de autor şi dreptul de proprietate industrială.
Legislaţie", de F. Ciutacu, Editura LVS Crepuscul, Bucureşti, 2001, p. 26 - 27).
33
Idem.
34
Pentru această precizare, a se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 131. Ulterior, teoria
a fost dezvoltată de către autorul său în Le droit pur, Flammarion, Paris, 1920, p. 94.
35
A se vedea, de exemplu, A. Colin şi H. Capiant, Traité de droit civil, volumul I, Paris,
Dalloz, 1953, p. 36 şi 846 - 847; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, vol. I, Sirey, 1956, p. 248 -
250 şi 482; P. Mathely, Le nouveau droit francais des brevets des inventions, Librairie du Journal
de Notaires et des Avocats, Paris, 1991, p. 286. De asemenea, cu unele deosebiri, a se vedea şi J.
Dabin, Le droit subjectif, Dalloz, Paris, 1952, p. 103 - 105 (care, în esenţă, consideră că este

17. consacrată în unele acte normative36
.
Şi teoria drepturilor intelectuale a fost criticată, arătându-se că, dacă eticheta
„drepturi intelectuale” este potrivită pentru a desemna drepturile inventatorului, ea apare
cu totul necorespunzătoare atunci când este aplicată mărcilor de fabrică sau numelui
comercial. Construcţia are un caracter negativ, fiind întemeiată pe afirmaţia că drepturile
intelectuale nu sunt nici drepturi reale şi nici drepturi de creanţă, dar fără a se arăta care
este natura lor.
8. Concepţia bunurilor imateriale ca o categorie distinctă de drepturi
patrimoniale. Teoria existenţei unei categorii distincte de drepturi, denumite „drepturi
asupra bunurilor imateriale”, a fost elaborată de juristul german J. Kohler37
şi domină încă
dreptul german şi pe cel elveţian.38
Teoria lui J. Kohler accentuează asupra naturii diferite
a obiectului asupra căruia poartă drepturile „intelectuale”, pentru a arăta de ce titularii lor
sunt singurii judecători ai oportunităţii publicării acesteia, precum şi de ce, pe de altă
parte, ar fi de neconceput ca „acest drept absolut să fie perpetuu, pentru că, asemenea
ideilor, creaţiile de formă au, în momentul în care creatorul lor a decis să le livreze
publicului, o forţă de propagare care nu poate fi la infinit contrariată de voinţa suverană a
unuia singur."39
Şi această concepţie a fost criticată, întrucât, întrucât porneşte de la o confuzie
între drept şi obiectul asupra căruia acesta poartă (bunul imaterial), în condiţiile în care,
în realitate, conţinutul acestui drept este monopolul de exploatare.
9. Concepţia drepturilor de clientelă. Noţiunea de drepturi de clientelă a fost
introdusă în dreptul modern de P. Roubier, care a pornit de la utilitatea economică a
drepturilor numite până atunci intelectuale, constatând că acestea tind, fiecare în parte,
sub diferite forme, la cucerirea clientelei fie pentru un bun imaterial (invenţie, operă de
artă), fie cu ajutorul unui bun imaterial (marcă, nume, emblemă).40
Teoria drepturilor de clientelă a fost supusă unor variate critici, dintre care cea
mai importantă este aceea că, într-o asemenea concepţie, aspectul moral al dreptului este
lăsat în umbră.
vorba despre un „jus in re incorporali”, care se aseamănă cu proprietatea pentru că implică
stăpânirea asupra unui bun, dar un bun incorporal, drept subiectiv care, deşi implică atât
prerogative patrimoniale, cât şi prerogative personale, are totuşi un caracter unitar).
36
De pildă, Legea dreptului de autor adoptată în Belgia în 1886.
37
A se vedea J. Kohler, Forschungen aus dem Patentrecht, Mannheim, 1888, p. 116 şi
urm; idem, Handbuch des deutschen Patentrechts, Mannheim, 1900, p. 58 şi urm. (apud Y.
Eminescu, op.cit., p. 133).
38
Sub acest din urmă aspect, a se vedea A. Troller, Précis du droit de la propriété
immatérielle, Helbing & Lichtenhalhn Editions S.A. Bâle, 1978 (traducere de K. Troller şi V.
Vessely din limba germană a Kurzlehrbuch des Immaterialguterrechts, 1976), p. 46 - 47.
39
H. Debois, Le droit d'auteur, Dalloz, Paris, 1950, p. 296.
40
A se vedea P. Roubier, Le droit de la propriété industrielle, volumul I, Sirey, Paris,
1952, p. 104. Teoria a fost dezvoltată pentru prima dată de către autorul său în studiul Droits
intellectuels au droits de clientéle, publicat în „Revue trimestrielle de droit civil”, 1935, p. 268 şi
urm.

18. 10. Concepţia drepturilor de monopol. Susţinută de R. Franceschelli41
, această
concepţie face din drepturile autorilor şi inventatorilor o categorie distinctă de drepturi,
denumite drepturi de monopol, pentru a se sublinia caracterul lor structural fundamental
şi, totodată, elementul lor funcţional (funcţia de concurenţă pe care o exercită). Analizând
conţinutul drepturilor al căror loc îl caută în clasificarea generală, R. Franceschelli relevă
ca fiind de esenţa lor dreptul de a realiza şi exploata economic obiectul invenţiei sau
operei, precum şi dreptul de a împiedica pe terţii care au cumpărat obiectul de a-l
reproduce, multiplica şi vinde.
Cea dintâi dintre aceste facultăţi aparţine însă inventatorului şi autorului în
temeiul dreptului comun, care atribuie celui care a creat un bun rezultatul creaţiei sale şi
dreptul de a trage din el foloasele pe care le comportă. Dimpotrivă, cea de-a a doua
facultate menţionată mai sus este recunoscută autorilor şi inventatorilor în temeiul legii
speciale care „adaugă situaţiei rezultate din aplicarea dreptului comun, acest jus
prohibendi, acest jus excludendi alios.”42
Pe baza identificării trăsăturilor caracteristice ale drepturilor autorilor şi
inventatorilor, autorul acestei teorii arată că drepturile analizate nu pot fi încadrate în
categoria drepturilor obligaţionale, întrucât au un caracter absolut, iar nu relativ şi, de
aceea, dreptul de monopol constituie cel mai potrivit concept în care să fie încadrate.
Teoria drepturilor de monopol a fost criticată, printre altele, pentru că ignoră
aspectul moral al dreptului subiectiv analizat.
11. Concepţia personalităţii dreptului autorului sau inventatorului. Potrivit
acestei teorii )care, spre deosebire de cele expuse anterior, are un caracter monist),
dreptul moral şi dreptul privativ de exploatare sunt două aspecte ale aceluiaşi drept, care
ar avea un caracter personal. Această concepţie a fost susţinută mai ales în Germania.
Totuşi, în doctrină şi jurisprudenţă este respinsă tendinţa de a reduce dreptul privativ de
exploatare la un simplu aspect al dreptului moral, ca fiind artificială şi forţată.43
12. Concepţii elaborate în doctrina juridică română postbelică. Următoarele
concepţii au fost elaborate în doctrina juridică română postbelică în privinţa naturii
juridice a dreptului subiectiv al inventatorului:44
complex de drepturi patrimoniale şi
personal-nepatrimoniale; drept personal-nepatrimonial; drept real purtând asupra unui
bun incorporal care este destinat utilizării în industrie.
12.1. Concepţia conform căreia dreptul subiectiv de inventator constituie un
complex de drepturi patrimoniale şi personal-nepatrimoniale. Teoria naturii
complexe a dreptului subiectiv de inventator a fost susţinută pentru prima dată în doctrina
juridică română de M.-I. Eremia45
pe baza următoarelor categorii de argumente:46
a) existenţa dispoziţiilor Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de autor, care se
referă în mod expres la drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale ale autorului;
41
A se vedea R. Franceschelli, Nature juridique des droits de l'auteur et de l'inventeur,
în „Mélanges en l'honneur de Paul Roubier”, volumul II, Paris, Dalloz, 1961, p. 453 - 466.
42
R. Franceschelli, op. cit., p. 445 (apud Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 135).
43
A se vedea P. Roubier, op. cit., vol. I, p. 89 - 90
44
Reamintim faptul că analiza naturii juridice a drepturilor inventatorului este, sub
numeroase aspecte, identică în raport cu analiza naturii juridice a dreptului de autor.
45
A se vedea M.-I. Eremia, Dreptul inovatorului, în revista „Studii şi cercetări juridice”,
nr. 2, 1957, p. 179 – 203.
46
A se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 138.

19. b) interpretarea art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, în sensul că, prin referirea la „dreptul personal nepatrimonial” al
autorului şi inventatorului, textul lasă în afara reglementării sale aspectul patrimonial al
acestui drept;
c) complexul de drepturi al autorului, prevăzut de art. 3 din menţionatul Decret nr.
321/1956, cuprinde două drepturi de natură necontestat patrimonială, şi anume: dreptul
de a trage foloase patrimoniale din reproducerea, difuzarea, reprezentarea sau executarea
operei şi dreptul la reparaţie patrimonială în caz de folosire fără drept a operei;
d) necesitatea de a lega dreptul la recompensă şi celelalte drepturi patrimoniale ale
autorului de faptul juridic al creaţiei, înlăturând astfel concluzia că ele ar izvorî „dintr-o
concesiune mai mult sau mai puţin arbitrară a legii.”
Teza caracterului complex al drepturilor autorilor a fost expusă pe larg şi de C.
Stătescu, arătându-se că, în cadrul dreptului român, nu se poate ignora clasificarea
atributelor autorului în drepturi personal- nepatrimoniale şi drepturi patrimoniale, întrucât
o asemenea împărţire este adoptată în chiar actele normative care reglementează dreptul
de autor.47
De asemenea, St. Cărpenaru s-a raliat acestei teorii, arătând că "dreptul de autor,
ca şi dreptul de inovator este un drept subiectiv complex în al cărui conţinut intră
deopotrivă drepturi personale nepaatrimoniale şi drepturi patrimoniale, fără ca unele
dintre ele să aibă primatul asupra celorlalte."48
Această concepţie a fost însă criticată49
pentru următoarele raţiuni:
a) În ceea ce priveşte argumentul dedus din existenţa în complexul de drepturi ale
autorului a unor facultăţi al căror caracter patrimonial nu poate fi contestat, s-a arătat că,
cel puţin referitor la dreptul la reparaţia prejudiciilor cauzate prin încălcarea dreptului
personal-nepatrimonial (în cazul prevăzut de art. 3 pct. 6 din Decretul nr. 321/1956, prin
încălcarea dreptului de a consimţi la folosirea operei de către alţii), argumentul este
neconcludent. Într-adevăr, potrivit art. 54 din Decretul nr. 31/1954, modificat prin Legea
nr. 4/1956, „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim,
la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei
opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal
nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce
atingere drepturilor mai sus-arătate.” Aceasta este reparaţia morală şi socială a încălcării
drepturilor personal-nepatrimoniale recunoscute de lege. Dacă, însă, încălcarea unui drept
personal-nepatrimonial „pricinuieşte titularului [...] vreo pagubă patrimonială, legea
civilă obligă pe cel care prin fapta sa ilicită, a cauzat această pagubă să i-o repare integral,
cel mai adesea pe calea despăgubirilor băneşti, potrivit regulilor privitoare la
responsabilitatea civilă.”50
Prin urmare, dreptul la reparaţie, care poate fi şi patrimonial,
există şi în cazul dreptului la nume, onoare etc., a căror natură de drepturi personal-
nepatrimoniale nu a fost niciodată contestată. Este evident că nu s-ar putea susţine că
dreptul la nume sau la onoare nu ar fi un drept personal-nepatrimonial, pentru simplul
47
A se vedea C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie
intelectuală. Succesiunile, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 46 - 51.
48
St. Cărpenaru, op.cit., p. 62.
49
A se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 138 - 140.
50
Tr. Ionaşcu, Numele şi domiciliul persoanei fizice în lumina recentei legislaţii, în
„Analele Universităţii C.I. Parhon”, Seria ştiinţe sociale. Ştiinţe juridice, nr. 6/1956, p. 216.

20. motiv că şi în cazul încălcării acestui drept se face aplicarea principiului general al
răspunderii civile.
Este indiscutabil că, şi în cazul aplicării art. 3 pct. 6 din Decretul nr. 321/1956
privitor la dreptul de autor, autorul va trebui să facă dovada pagubei patrimoniale suferite
prin încălcarea dreptului său, pentru că, altfel, instanţa ar fi în imposibilitate să aprecieze
cuantumul daunelor ce ar avea de acordat.
b) Argumentul dedus din interpretarea art. 54 din Decretul nr. 31/1954 nu este
concludent, întrucât din faptul că legiuitorul foloseşte exprimarea „dreptul personal
nepatrimonial” al autorului şi inventatorului se poate deduce tot atât de bine că formula
califică dreptul subiectiv al autorilor şi inventatorilor în ansamblul prerogativelor sale.
c) Cât priveşte argumentul dedus din necesitatea de a lega dreptul la recompensă
şi celelalte drepturi patrimoniale de faptul creaţiei, în mod direct iar nu mediat, acesta
trebuie înlăturat pentru următoarele motive:
- soluţia propusă nu satisface această necesitate decât în parte, şi anume pentru
primul din cele două drepturi patrimoniale enumerate, dreptul la reparaţie rămânând şi în
acest caz legat numai în mod mediat de faptul creaţiei, şi anume prin delictul civil de
încălcare a dreptului autorului;
- dreptul la recompensă, fiind o formă de retribuţie pentru muncă, este în modul
cel mai strâns legat de munca creatoare, şi ar fi greu să se imagineze o legătură mai
strânsă;
- în sfârşit, chiar în ipoteza că dreptul autorului sau inventatorului ar fi privit ca un
complex de drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale, încă şi atunci ele îşi au, în ultimă
analiză, izvorul în lege, care recunoaşte aceste drepturi şi, prin urmare, nici adoptând
soluţia propusă nu am fi la adăpostul criticii legate de caracterul arbitrar al concesiunii
legii.
12.2. Concepţia conform căreia dreptul subiectiv al inventatorului este un
drept personal-nepatrimonial. Această concepţie a fost pentru prima dată elaborată de
către A. Ionaşscu51
, fiind ulterior împărtăşită şi de către Y. Eminescu.52
Astfel, analizând
conţinutul dreptului de autor, definit de art. 3 din Decretul nr. 321/1956, A. Ionaşcu
învederează dependenţa elementelor patrimoniale care alcătuiesc acest conţinut de
drepturile personal-nepatrimoniale, ajungând la concluzia că „dreptul de autor este un
drept personal nepatrimonial ce dă naştere, pe cale de consecinţă, şi la drepturi de ordin
patrimonial care, fiind împletite organic cu cele de ordin personal-nepatrimonial,
formează un tot unitar.”53
Acelaşi autor subliniază caracterul precumpănitor al dreptului
nepatrimonial de autor atât prin raportul de întâietate al elementelor nepatrimoniale faţă
de cele patrimoniale, cât şi prin caracterul drepturilor patrimoniale de a fi consecinţa
celor personal-nepatrimoniale şi, în sfârşit, prin ocrotirea, nelimitată în timp, a
conţinutului unor drepturi personal-nepatrimoniale.54
51
A se vedea A. Ionaşcu, Dreptul de autor în legislaţie, în revista "Justiţia nouă", nr.
6/1961, p. 35 şi urm.
52
A se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 140 - 141.
53
A. Ionaşcu, op.cit., p. 40.
54
Prin drepturi personal-nepatrimoniale se înţeleg drepturile ”de natură morală, intim
legate de persoana omului [...] şi prin care se garantează şi ocroteşte personalitatea omului, adică
calitatea lui de a fi subiect de drepturi, în existenţa şi integritatea sa corporală, ca şi în diferitele
sale manifestări, morale sau intelectuale [...]” (Tr. Ionaşcu, op. cit., p. 215).

21. Împărtăşind aceeaşi concepţie, Y. Eminescu a arătat că, pentru a se determina
natura unui drept, trebuie să se ţină seama de ceea ce, în conţinutul acelui drept, este de
esenţa sa. Or, ceea ce este de esenţa dreptului de autor şi de inventator este conţinutul său
personal- nepatrimonial. Aşa se explică faptul că dreptul de autor, ca şi acela de
inventator, pot exista fără a comporta vreo prerogativă patrimonială, dar existenţa lor în
afara prerogativelor nepatrimoniale este de neconceput.
12.3. Concepţia conform căreia dreptul subiectiv al inventatorului este un
drept real purtând asupra unui bun incorporal şi care este destinat utilizării în
industrie. Această concepţie - pe care o împărtăşim - a fost elaborată de A. Petrescu55
,
care, pornind de la distincţia dintre conceptul de drept subiectiv de proprietate industrială
stricto sensu şi, respectiv, conceptul de drept subiectiv de proprietate industrială lato
sensu56
, cel dintâi fiind identificat cu dreptul de exploatare exclusivă care poartă asupra
unei creaţii industriale (de exemplu, invenţia) sau a unui semn distinctiv al unei asemenea
activităţi industriale, ajunge la concluzia că problema naturii juridice a dreptului subiectiv
de proprietate industrială stricto sensu se soluţionează prin stabilirea naturii juridice a
dreptului exclusiv de exploatare.
Sub acest din urmă aspect, se arată că este evident că, în legătură cu creaţiile
intelectuale, se nasc atât drepturi personal-nepatrimoniale, cât şi drepturi patrimoniale,
dar de aici nu se poate trage, mai departe, concluzia că ne aflăm în prezenţa unui drept
complex, fiindcă, în realitate, este vorba despre o sumă de drepturi distincte.57
Se remarcă, de asemenea, că drepturile născute în legătură cu o creaţie industrială nu
întotdeauna au ca obiect însăşi acea creaţie industrială; astfel, de exemplu, dacă este adevărat
că obiectul direct al dreptului de exploatare a invenţiei este invenţia însăşi, nu mai puţin
adevărat este şi că drepturile personal-nepatrimoniale ale inventatorului au ca obiect respectul
personalităţii autorului.
Sub un alt aspect, se mai observă că există unanimitate în sensul că în legătură cu
marca nu se nasc drepturi personal-nepatrimoniale, ci numai dreptul de exploatare exclusivă
a mărcii, care - din nou în mod necontestat - are natura unui drept patrimonial. Aşa fiind, este
firesc să se considere că dreptul de proprietate industrială asupra mărcii (sau asupra unui alt
semn distinctiv utilizat în industrie), precum şi cel asupra unei creaţii industriale (de exemplu,
invenţia) să aibă aceeaşi natură juridică.
Analiza caracterelor juridice ale dreptului de exploatare exclusivă58
duce la concluzia
că acesta nu poate fi încadrat tale quale într-una sau alta dintre categoriile clasice de drepturi
patrimoniale civile: drepturi de creanţă şi, respectiv, drepturi reale.
Este însă cert că dreptul de exploatare exclusivă, care are caracter relativ, nu poate fi
55
A se vedea A. Petrescu, Introducere, p. 29 - 33.
56
Reamintim că prin drept subiectiv de proprietate industrială lato sensu se înţelege
“acea sumă de drepturi care se nasc în legătură cu un obiect al proprietăţii industriale;
incontestabil, printre acestea se găseşte şi dreptul de folosinţă exclusivă a acelui bun, deci şi
dreptul de proprietate industrială stricto sensu, ca drept care dă nota specifică acestui complex de
drepturi” (A. Petrescu, Introducere, p. 33).
57
Caracterul distinct al acestor drepturi subiective rezultă, printre altele, din faptul că ele nu
se nasc în acelaşi moment; de exemplu, dreptul la calitatea de autor al invenţiei se naşte în chiar
momentul creării acesteia, pe când dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei se naşte din momentul
depozitului reglementar, cu condiţia eliberării brevetului.
58
Pentru caracterele juridice ale dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra
invenţiei, a se vedea supra, Secţiunea I a prezentului capitol.

22. considerat un drept de creanţă.
Pe de altă parte, acest drept subiectiv se apropie de dreptul (clasic) de proprietate, deşi
între cele două drepturi există diferenţe certe, şi anume:
- sub aspectul obiectului (obiect incorporal, iar nu un lucru);
- sub aspectul duratei în timp (caracter temporar, iar nu perpetuu);
- sub aspectul ocrotirii în spaţiu (caracter teritorial, iar nu ocrotire indiferent de
teritoriul în care obiectul este plasat).
Sunt, totuşi, deosebit de semnificative asemănările dintre cele două drepturi
subiective, astfel: ambele se exercită direct asupra obiectului lor (creaţia industrială sau
semnul distinctiv, respectiv, lucrul), fără să fie necesar concursul altor persoane;
prerogativele componente sunt, mutatis mutandis, identice; trăsăturile de drept absolut,
patrimonial, transmisibil le sunt comune.
Aşa fiind, se concluzionează că dreptul subiectiv de proprietate industrială stricto
sensu este un drept real ce poartă asupra unui bun incorporal care este destinat
utilizării în industrie.
CAPITOLUL AL II-LEA
CONŢINUTUL DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ
ASUPRA INVENŢIEI
SECŢIUNEA I
DREPTUL DE EXPLOATARE A INVENŢIEI
1. Generalităţi. Planul expunerii. Conţinutul dreptului de proprietate industrială
asupra invenţiei trebuie examinat sub două aspecte, al căror ansamblu determină specificul
acestui drept:
a) conţinutul exploatării pe care este îndrituit să o exercite titularul asupra invenţiei
(dreptul de exploatare a invenţiei) - care este latura “pozitivă” a dreptului;
b) conţinutul exclusivităţii recunoscute titularului (dreptul la exclusivitatea exploatării
invenţiei) – care este latura “negativă” a dreptului. De aceea, analiza conţinutului dreptului
de proprietate industrială asupra invenţiei presupune analiza, separată, a acestor două laturi. În
plus, este necesară analizarea şi a dreptului provizoriu de exploatare exclusivă a invenţiei.
2. Dreptul de exploatare a invenţiei brevetate. Prerogativele componente.
Asemănător reglementării anterioare, nici Legea nr. 64/1991, republicată, nu conţine un text
general privitor la prerogativele ce alcătuiesc latura pozitivă a dreptului de proprietate
industrială asupra invenţiei. De aceea, pentru identificarea acestora, este necesară raportarea la
natura juridică a acestui drept - drept real purtând asupra unui bun incorporal utilizat în
industrie59
-, spre a constata existenţa prerogativelor jus possidendi, jus utendi, jus fruendi şi
jus abutendi (evident, cu nuanţele impuse de specificul materiei).60
De asemenea, în acelaşi
59
A se vedea supra, Secţiunea a II-a din cadrul Capitolului I al prezentului titlu.
60
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 122-123. În sensul că titularul brevetului
dispune, practic, de prerogativele usus, fructus şi abusus, la fel ca şi în cazul dreptului de proprietate,
a se vedea: J.-M. Mousseron, Traité des brevets. L’obtention des brevets, Editura Librairies
Techniques, Paris, 1984, p. 47; J. Schmidt-Szalewski, J.-L. Pierre, Droit de la propriété
industrielle, Editura Litec, Paris, 1996, p. 69. Reamintim, de asemenea, definiţia conform căreia
"Prin drept de proprietate industrială, în sens subiectiv, se înţelege posibilitatea legală
(prerogativa sau suma de prerogative) a unei persoane fizice sau juridice de a-şi exercita şi de a-şi
apăra, în anumite condiţii şi în anumite scopuri determinate, posesia, folosinţa şi dispoziţia
asupra oricărora dintre valorile ocrotite de către normele juridice care alcătuiesc dreptul de
proprietate industrială, considerat în sens obiectiv." (V. Ursa, op.cit., p. 5) (sublinierea noastră,

23. scop poate fi continuată raportarea la conţinutul constitutiv al infracţiunii de contrafacere
(prevăzută de art. 58 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, republicată61
, care reia dispoziţiile art.
299 şi 300 din Codul penal62
)63
, în sensul de a se socoti că titularul brevetului deţine anumite
prerogative64
care, dacă ar fi utilizate fără consimţământul său de către o altă persoană, ar fi
socotite ilicite, determinând răspunderea penală a acesteia din urmă.65
Cu toate acestea, deşi
noua reglementare (la fel ca şi cea anterioară) nu conţine un text general care să stabilească
direct conţinutul dreptului de exploatare exclusivă, nu mai puţin, totuşi, ea permite a se
adăuga încă un procedeu de identificare indirectă a prerogativelor. Este vorba despre
împrejurarea că în art. 33 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, republicată66
, se enumeră (ca o
noutate faţă de Legea nr. 62/1974) activităţile ce sunt interzise terţilor, dacă nu există
autorizarea în acest sens a titularului de brevet. Aşa fiind, se va înţelege că, indirect, se
L.M.).
61
Potrivit art. 589 alin. 1, “Constituie infracţiunea de contrafacere, în sensul prezentei
legi, fabricarea, folosirea sau punerea în circulaţie fără drept a obiectului unui brevet de
invenţie sau orice altă încălcare a drepturilor conferite conform art. 33 alin. (1)de brevetul de
invenţie, dacă aceste încălcări au fost săvârşite după data publicării cererii de brevet de
invenţie, pe perioada de valabilitate a acestuia, şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2
ani sau cu amendă de la 100.5000.000 lei la 300.0100.000 lei.”
62
S-a arătat că “[…] Legea nr. 64/1991 este o lege specială şi, deci, are prioritate în
aplicare faţă de legea generală, […] în practica judiciară normele acesteia [fiind] aplicate cu
prioritate […].” (V. Lazăr, Infracţiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală, Editura All
Beck, 1999, p. 91). Conform altei opinii (a se vedea A. Ungureanu, Protecţia penală a
invenţiilor, potrivit Legii nr. 64/1991, în “Revista de drept comercial” nr. 4/1997, p. 34),
dispoziţiile art. 299 şi 300 din Codul penal au fost abrogate implicit şi integral la 21 ianuarie
1992, odată cu intrarea în vigoare a prevederilor art. 59 alin. 1 din Legea nr. 64/1991 (text devenit
art. 58 alin. (1) după republicarea Legii nr. 64&1991)., la 21 ianuarie 1992.
Pentru analiza dispoziţiilor art. 299 şi 300 din Codul penal, a se vedea, de exemplu: I.
Fodor, Contrafacerea obiectului unei invenţii şi punerea în circulaţie a produselor contrafăcute,
comentarii la dispoziţiile art. 299 şi 300 din Codul penal, în Explicaţii teoretice ale Codului penal
român, partea specială, vol. IV, de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 516
– 526; A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 226 – 230 (şi bibliografia acolo indicată).
63
Pentru analiza, din punctul de vedere al dreptului penal, a dispoziţiilor art. 59 (devenit
art. 58, după republicarea Legii nr. 64&1991), a se vedea: A. Ungureanu, op.cit., p. 29 - 44; V.
Lazăr, op.cit., p. 97 – 102.
64
Fabricarea, folosirea sau punerea în circulaţie a obiectului unui brevet de invenţie.
65
Pentru recurgerea la un asemenea procedeu de identificare a prerogativelor dreptului de
exploatare a invenţiei, sub imperiul legii anterioare, a se vedea I.Cameniţă, op.cit., p. 170-171.
66
Conform art. 33 alin. (2)4 alin. 1, "Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului
a următoarelor acteBrevetul de invenţie conferă titularului dreptul de a interzice terţilor să
efectueze fără autorizaţia sa următoarele acte:
a) pentru produse: fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în
vederea comercializarea, oferirea spre vânzare, folosirea, importulfolosirii, oferirii spre vânzare ori
vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs; sau stocarea în vederea
comercializării, oferirii spre vânzare sau folosirii;
b) pentru procedee sau metode: utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre
vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul
brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un produsfolosirea acestora."

24. reglementează prerogativele ce compun dreptul de exploatare a invenţiei, fiindcă ceea ce este
interzis terţilor este permis titularului de brevet67
. 68
2.1. Jus possidendi. Prerogativa posesiei acelui bun incorporal care este creaţia
intelectuală a invenţiei are semnificaţia că titularul brevetului are posibilitatea de a cunoaşte
acea creaţie intelectuală şi de a decide dacă şi în ce modalitate să o utilizeze.69
2.2. Jus utendi.70
Prerogativa dreptului de a folosi invenţia pentru sine are semnificaţia
că titularul brevetului poate fabrica produsele, pe care, apoi, are posibilitatea de a le folosi sau
poate folosi procedeele ori metodele ce constituie obiectul brevetului.
2.3. Jus fruendi.71
Prerogativa dreptului de a culege “fructele” invenţiei se
realizează, în primul rând, prin comercializarea, oferirea spre vânzare, importul sau exportul,
stocarea în vederea comercializării, oferirii spre vânzare sau folosirii a produselor ce
constituie obiectul invenţiei şi, în al doilea rând, prin încheierea de contracte de licenţă prin
care se transmit una sau mai multe dintre componentele de mai sus ale acestei prerogative
sau se transmite folosirea, în totalitate ori parţial, a procedeului ori metodei ce constituie
obiectul brevetului.
2.4. Jus abutendi.72
Prerogativa dispoziţiei din punct de vedere material este
inaplicabilă în privinţa bunurilor incorporale, aşa cum este şi invenţia. Pe de altă parte,
prerogativa dispoziţiei juridice are semnificaţia că titularul brevetului poate cesiona, în tot
sau în parte, dreptul subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei brevetate.
3. Precizări privind dreptul de exploatare a invenţiei de perfecţionare
(complementare). Anterior modificării Legii nr. 64/1991 prin Legea nr. 203/2002, art. 36
stabilea că "Titularul brevetului unei invenţii de perfecţionare poate exploata invenţia sa
numai cu acordul titularului invenţiei la care se referă perfecţionarea", cu consecinţa că un
asemenea acord nu era necesar pentru brevetarea invenţiei de perfecţionare
(complementare), ci numai pentru exploatarea acesteia, după obţinerea brevetului.
În prezent, art. 32 din Legea nr. 64/1991, republicată, dispune că „Pentru o invenţie
dintr-o cerere de brevet care nu poate fi aplicată fără a aduce atingere unei invenţii dintr-o
cerere de brevet anterioară şi brevetată, OSIM va lua o hotărâre de acordare numai după
notificarea tuturor părţilor interesate cu privire la relaţia dintre invenţii.” Aşadar, nici în
prezent eliberarea însăşi a brevetului nu este condiţionată de existenţa acordului titularului
brevetului anterior, ci este obligatorie doar efectuarea de către OSIM a comunicărilor
necesare pentru ca atât titularul brevetului anterior, cât şi solicitantul brevetului invenţiei de
perfecţionare să se afle în deplină cunoştinţă de cauză asupra relaţiei dintre cele două
invenţii.73
Iar în situaţia în care, după ce s-au efectuat asemenea notificări, sunt îndeplinite
condiţiile d fond şi de formă pentru eliberarea brevetului, devin aplicabile prevederile art. 49
67
În acest sens, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Legea privind brevetele de invenţie, în
revista “Dreptul” nr. 9/1992, p. 41. [În continuare, această lucrare va fi citată: A.Petrescu,
L.Mihai, Legea.].
68
Aceeaşi este situaţia şi în dreptul francez. (A se vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit.,
p. 174).
69
A se vedea A. Petrescu, Introducere, p. 23.
70
A se vedea A.Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 122.
71
Idem.
72
Ibidem.
73
Ceea ce, uneori, ar putea avea ca efect renunţarea la solicitarea de a se obţine brevetul
ulterior.

25. alin. (8) din Legea nr. 64/1991, republicată, care permit exploatarea atât a brevetului
anterior, cât şi a celui ulterior numai pe baza unor licenţe obligatorii reciproce, prin
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: „a) invenţia revendicată în brevetul ulterior
presupune un progres tehnologic important, de interes economic substanţial în raport cu
invenţia revendicată în brevetul anterior;
b) titularul brevetului anterior are dreptul la o licenţă reciprocă, în condiţii
rezonabile pentru utilizarea invenţiei revendicate în brevetul ulterior;
c) utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este netransmisibilă, cu
excepţia cazului în care o licenţă este, de asemenea, transmisă.”74
4. Exploatarea invenţiei brevetate – obligaţie a titularului de brevet. Titularul
brevetului de invenţie are nu numai dreptul de exploatare a invenţiei, dar, cu anumite
circumstanţieri, acestuia îi revine şi obligaţia – juridică – de a proceda, în cadrul anumitor
termene limită, la exploatarea invenţiei brevetate, în caz contrar fiind aplicabile sancţiuni
(aşa-numitele licenţe obligatorii, conform art. 48-52)75
.
SECŢIUNEA A II-A
DREPTUL LA EXCLUSIVITATEA EXPLOATĂRII INVENŢIEI
5. Latura negativă a dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei este
reglementată prin art. 33 alin. (2), text care, în opinia unor practicieni, ar institui un drept nou,
ce nu exista în legislaţia anterioară. Realitatea nu este, însă, aceasta. Ceea ce aduce nou Legea
nr. 64/1991 este numai o tehnică legislativă superioară, fiindcă dreptul la exclusivitatea
exploatării a fost reglementat - indirect - şi prin Legea nr. 62/1974, care, în art. 35,
reglementând "dreptul de folosire exclusivă" (sublinierea noastră, L.M.), stabilea, astfel,
exclusivitatea exploatării în favoarea titularului de brevet.76
6. Definiţie. Acest drept constituie posibilitatea juridică, recunoscută titularului
brevetului, de a opune tuturor celorlalte persoane prerogativa sa de a exploata invenţia
brevetată.77
7. Conţinut. Conform art. 33 alin. (2), "Este interzisă efectuarea fără
consimţământul titularului a următoarelor acte:
a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea
folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un
produs;
b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau
importul în aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în
74
Pentru dezvoltări asupra acestei categorii de licenţe obligatorii, a se vedea infra, Titlul
al IV-lea, Capitolul al III-lea.
75
A se vedea, de asemenea, infra, Titlul al IV-lea, Capitolul al III-lea. În Statele Unite
ale Americii, nu există obligaţia titularului de brevet de a exploata invenţia, sub sancţiunea
instituirii unei licenţe obligatorii; nu mai puţin, o asemenea neexploatare poate determina
implicaţii pe planul legislaţiei anti-trust. (A se vedea A. R. Miller, M. Davis, Intellectual
Property: Patents, Trademarks and Copyright in a Nutshell, ediţia a II-a, West Publishing Co.,
St. Paul, 1990, p. 129).
76
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Legea, p. 42.
77
“Exclusivitatea, care caracterizează dreptul titularului de brevet, se traduce prin
opozabilitatea absolută a prerogativelor sale” (J. Schmidt-Szalewski, J. L. Pierre, op.cit., p. 69).

26. care obiectul brevetului este un produs."78
Iar conform alin. (3) al art. 33, "Întinderea
protecţiei conferite prin brevet este determinată de conţinutul revendicărilor. Totodată
descrierea şi desenele invenţiei servesc la interpretarea revendicărilor."
Conţinutul exclusivităţii este dat, astfel, în principiu, de conţinutul -răsturnat - al
dreptului de exploatare, aşadar de conţinutul laturii pozitive a dreptului de proprietate
industrială asupra invenţiei.
Exclusivitatea exploatării constituie specificul esenţial al acestui drept subiectiv.
Astfel cum s-a precizat, “Sunt drepturi exclusive acelea care atribuie titularului lor
puterea de a interzice utilizarea unui bun imaterial conform destinaţiei acestuia, în măsura în
care legea nu limitează prin excepţii această prerogativă.”79
Sau, în alţi termeni: “Dreptul
titularului brevetului se numeşte exclusiv pentru că permite excluderea altor persoane de la
exploatarea invenţiei şi pentru că titularul brevetului este singurul căruia i se îngăduie
această exploatare atâta timp cât altora nu le este acordată o autorizare în acest sens, de
exemplu pe calea unei licenţe.”80
Încălcarea prerogativei exclusivităţii, prin oricare dintre activităţile enumerate în art.
33 alin. (2), atrage posibilitatea recurgerii la o acţiune – de asemenea specifică – denumită
“acţiune în contrafacere” şi care, în principiu, este rezervată titularului brevetului de
invenţie. Trebuie însă subliniat că enumerarea cuprinsă în art. 33 alin. (2) este limitativă,
astfel încât numai pentru săvârşirea acestor activităţi – nominalizate – este admisibilă
acţiunea în contrafacere.81
Pe de altă parte, astfel cum s-a subliniat82
, conţinutul dreptului la exclusivitatea
exploatării derivă şi din natura dreptului de proprietate industrială de a fi un drept
absolut, opozabil erga omnes, cu consecinţa că titularul său poate pretinde tuturor
celorlalte persoane să nu întreprindă nici o activitate – oricare ar fi natura acesteia - prin
care să stânjenească existenţa acestui drept subiectiv. De aceea, încălcarea obligaţiei
negative generale83
a subiecţilor pasivi dă dreptul la utilizarea acţiunilor de drept comun,
precum acţiunea în răspundere civilă delictuală sau acţiunea pentru îmbogăţire fără justă
cauză – acţiuni care, însă, de această dată, nu mai sunt condiţionate de dovedirea calităţii
de titular al brevetului de invenţie.
În cele ce urmează, vor fi analizate – succint - activităţile enumerate limitativ în
78
Conform art. 7 alin. 2(1), “Un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie având ca obiect
un produs sau un procedeu […].” Invenţia brevetabilă poate avea ca obiect un produs, un procedeu
sau o metodă.” Pentru o enumerare a categoriilor de invenţii care au ca obiect un produs şi, respectiv,
un procedeu, a se vedea regulilea 11 şi 12 pct. (2) din Regulament. De asemenea, conform pct. (3)
alin. 2 şi 3 din aceeaşi regulă 11, “Sunt considerate procedee activităţile care au ca rezultat
obţinerea sau modificarea unui produs.
Sunt considerate metode activităţile care au rezultate de natură calitativă (măsurare,
analiză, reglare, control, diagnosticare sau tratament medical).”.
79
A. Troller, Précis du droit de la propriété industrielle, Editura Helbing & Lichtenhahn
Editions Bâle, 1978, traducere în limba franceză de K. Troller şi V. J. Vesely, p. 43.
80
*** Intellectual Property Reading Material, World Intellectual Property Organization,
Geneva, 1998, ediţia a 2-a, p. 24.
81
În acest sens, a se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 131; A.
Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 252 – 253.
82
A se vedea A.Petrescu, L.Mihai, Invenţia, p. 129.
83
Caracterul general exprimă împrejurarea că nu sunt precizate, în mod concret, ce
anume activităţi sunt interzise.

27. cuprinsul art. 33 alin. (2) şi a căror efectuare de către terţi constituie contrafacere.84
7.1. Fabricarea produselor. Fabricarea produselor constă în realizarea materială
a unui obiect identic ori similar cu cel ce formează obiectul-produs al invenţiei brevetate.
Este suficientă fabricarea produsului, chiar dacă acesta nu a fost utilizat ori pus în
vânzare. În toate cazurile, fabricarea trebuie să fi fost finalizată, nu numai începută; cu
toate acestea, dacă fabricarea a fost întreruptă de acţiunea formulată de către titularul
brevetului, se poate considera că s-a produs o contrafacere parţială, cât priveşte porţiunile
fabricate ori aflate în curs de execuţie.85
În jurisprudenţa franceză86
, s-a decis că
dobânditorul produsului la care se pune problema pieselor de schimb sau aceea a
reparaţiilor nu are obligaţia de a se adresa titularului brevetului spre a obţine acele piese
de schimb ori spre a efectua reparaţia; o asemenea obligaţie există însă dacă este vorba
despre reparaţii care sunt echivalente cu reconstrucţia sau înlocuirea obiectului supus
reparaţiilor.87
Sub un alt aspect, se consideră că fabricarea chiar şi a unui singur obiect şi
chiar dacă această fabricare nu s-a realizat în scopul comercializării cade sub incidenţa
legii, constituind contrafacere.88
Reproducerea în dimensiuni reduse a unui obiect
brevetat, ceea ce face imposibilă întrebuinţarea acestuia în industrie (de exemplu, o
maşinărie redusă în dimensiuni spre a servi drept model) nu constituie contrafacere.89
Jurisprudenţa şi doctrina au elaborat, în decursul timpului, unele reguli generale
referitoare la compararea obiectului protejat prin brevetul de invenţie cu obiectul
contrafăcut prin fabricare, spre a se stabili dacă a fost încălcată ori nu exclusivitatea
recunoscută titularului de brevet, aşadar dacă a existat sau nu contrafacere.90
a) Astfel, mai întâi, în cazul reproducerii servile nu se ridică probleme, aceasta
constituind întotdeauna încălcarea exclusivităţii recunoscute titularului brevetului.
84
A se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 122 – 129; Y.
Eminescu, Tratat de proprietate industrială. Vol. I. Creaţii noi, Editura Academiei, Bucureşti,
1982, p. 126 – 127 [lucrare citată în continuare: Y. Eminescu, Tratat]; A. Petrescu, L. Mihai,
Invenţia, p. 227 – 230; Y. Eminescu, Legea brevetelor de invenţie. Comentariu, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1993, p. 199 - 201 [lucrare citată în continuare: Y. Eminescu, Comentariu]; Gh.
Bucşă, L. Bulgăr, T. Popescu, Protecţia proprietăţii industriale în România şi prevenirea
contrafacerii, Editura O.S.I.M., Bucureşti, 1994, p. 156 – 158; W. R. Cornish, Intellectual
Property: Patents, Copyright, Trade Marks and Allied Rights, Editura Sweet & Maxwell, Londra,
ediţia a 3-a, 1996, p. 213 – 216; J. Schmidt-Szalewski, op.cit., p. 72 – 74; J.-L. Pierre A.
Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 253 – 261; A.- C. Ştrenc, Drepturile conferite de brevetul de
invenţie, în Proprietate intelectual – industrială şi inventică, Fundaţia Proinvent, Bucureşti, 1999,
p. 247 – 251.
85
A se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 125 (şi bibliografia acolo
indicată). În acelaşi sens, M. Coca-Cozma, Infracţiuni economice prevăzute în Codul penal,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 307.
86
A se vedea jurisprudenţa indicată de A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 254.
87
A se vedea W.R. Cornish, op.cit., p. 213.
88
În acest sens, a se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 124; M.
Coca-Cozma, op.cit., p. 289.
89
A se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 124 (şi bibliografia acolo
indicată).
90
A se vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 241 – 245. De asemenea, Y. Eminescu,
Tratat, p. 124 – 126.