RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIAT ÎN EPOCA PRE-MOZAICĂ RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIAT ÎN EPOCA PRE-MOZAICĂ

1
RELIGIOZITATEA
ORIENTULUI APROPIAT
ÎN EPOCA PRE-MOZAICĂ –
O ABORDARE BIBLICĂ
VOLUMUL I
DE MICHAEL REINHARDT

2
CUPRINS:
INTRODUCERE GENERALĂ
PARTEA I: RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIAT ÎN EPOCA PREISTORICĂ
CAPITOLUL I: AREALUL GEOGRAFIC AL SEMILUNII FERTILE
CAPITOLUL AL II-LEA: „PREISTORIA” SEMILUNII FERTILE
I. MEZOLITICUL TÂRZIU: 12.500 – 9.500 Î.E.N.
A. Economia mezoliticului
B. Artă şi religiozitate
II. TRANZIŢIA SPRE NEOLITIC
A. Agricultură, industrie, stratificare socială
III. NEOLITICUL TÂRZIU: 6.500 – 4.500 Î.E.N.
A. Migraţii
IV. FAZA HALAF
A. Artă şi religiozitate
V. FAZA UBAID/ OBEID: SCHIMBĂRI SOCIALE ŞI RELIGIOASE
VI. FAZA CHALCOLITICULUI: 4.500 – 3.300 Î.E.N.
CAPITOLUL AL III-LEA: HOMO RELIGIOSUS DIN SEMILUNA FERTILĂ ÎN
PREISTORIE
I. PREOŢIA PATRIARHALĂ PREISTORICĂ
II. SEXUALITATEA, CULTUL FERTILITĂŢII ŞI RELIGIOZITATEA PREISTORICĂ,
DIN PERSPECTIVA BIBLICĂ
III.OFIOLATRIA PREISTORICĂ, DIN PERSPECTIVA BIBLICĂ
IV. EXISTENŢA ÎN PREISTORIE A UNUI TRATAMENT SPECIAL APLICAT
MORŢILOR, DIN PERSPECTIVA BIBLICĂ
V. PLANTELE AGRICOLE ŞI AGRICULTURA PREISTORICĂ, DIN PERSPECTIVA
BIBLICĂ
VI. EXISTENŢA CALENDARULUI PREISTORIC, DIN PERSPECTIVA BIBLICĂ

3
INTRODUCERE GENERALĂ
Demarăm discuţia despre religiozitatea din Orientul Apropiat în epoca pre-mozaică,
emiţând câteva consideraţii metodologice.
I. DEFINIREA OBIECTULUI DE STUDIU ŞI A MOTIVELOR CARE STAU LA
BAZA CERCETĂRII
În această lucrare vom trece în revistă istoria, cultura şi civilizaţiile edificate de
populaţiile din Orientul Apropiat Antic (O.A.A.), vom baleia creaţiile lor literare şi artistice şi,
mai ales, vom evidenţia credinţele şi comportamentele lor mito-magice și/sau religioase, în
perioadele „preistorică” (10.000 – 3.500 î.e.n.), pre-avrahamică (3.500 – 2.000 î.e.n.), patriarhală
(2.000 – 1.600 î.e.n.) şi pre-mozaică (1.600 – 1.450 î.e.n.). Respectiva lucrare va ajuta la o mai
bună cunoaştere a religiozităţii populațiilor din întregul Orient Apropiat anterioare apariţia lui
Moise pe scena religioasă mondială şi va facilita o mai bună înţelegere a cadrului dării Legii
(matan Torah) pe Muntele Sinai şi a receptării sale de către poporul evreu.
Altfel spus, prin studiul de faţă construim capul unui pod care ne va duce spre un spaţiu
geografic, istoric, cultural şi civilizaţional total diferit de cadrul în care noi, europenii
postmoderni, ne trăim vieţile, dar, pentru cei care doresc să cunoască mai bine Torah, Învăţătura
dumnezeiască revelată – impropriu denumită „Lege” – această trecere a punţii este absolut
necesară şi obligatorie, după cum se va vedea din următoarele două exemple: în primul rând,
când semitul Avraham, întemeietorul etniei evreieşti, a părăsit cetatea-stat Ur, aceasta avea deja o
istorie de peste 2.000 de ani; în al doilea rând, când poporul evreu a primit Torah ca teofanie
supremă, israeliţii nu trăiau – şi nu trăiseră – într-un vid cultural1: când Legea era dată în cadrul
sinaitic trecuseră deja câteva sute de ani de când poporul evreu interacţiona cu marile civilizaţii
din Orientul Apropiat, iar gândirea acestui popor fusese înrâurită, într-o pondere mai mică sau
mai mare, de convingerile şi comportamentele religioase ale altor populaţii.
După cum spune Biblia, patriarhii Avraham, Isaac şi Iacov au încheiat cu Dumnezeu
legăminte date în contextul istoric şi cultural canaanean; ulterior, prin Iosif, evreii au ajuns să
vieţuiască în Egipt. De sub dominaţia super-puterii militare a acelor vremuri, evreii au ieşit prin
intervenţia divină săvârşită prin Moise, mijlocitorul. În spaţiul sinaitic, poporul evreu a beneficiat
de o teofanie absolut grandioasă, dar şeħinah, slava vizibilă care umplea locul atunci şi acolo, a
fost retrasă de pe Pământ.
1 The Oxford History of the Biblical World (Michael D. Coogan, ed.), Oxford University Press, New York, USA,
2001, p. 20.

4
II. IZVOARE UTILIZATE ÎN CERCETARE
Izvoarele care se utilizează într-o lucrare de cercetare de genul acesteia sunt de două
tipuri: izvoare nescrise sau directe şi izvoare scrise sau indirecte.
A. Izvoarele nescrise sau directe constau în următoarele:
1. Izvoarele arheologice. Termenul „arheologie” provine din două cuvinte greceşti,
archaios, „vechi”, şi logos, „studiu, discurs”. Arheologia este „ştiința care
studiază trecutul istoric al omenirii pe baza interpretării urmelor materiale
păstrate”2. Arheologii sunt practicieni care merg pe teren şi descoperă obiecte
ceramice, arme, monede, podoabe, obiecte de cult sau de artă 3 , materiale şi
decoraţiuni folosite în construcţii, monumente; sau sunt teoreticieni, care
ordonează şi interpretează materialul descoperit.
2. Izvoarele etnografice. Termenul „etnografie” provine, şi el, din două cuvinte
greceşti, ethnos, „popor” şi graphein, a (de)scrie. Etnografia este „ştiința care
clasifică popoarele lumii, studiază compoziția, originea și răspândirea lor,
urmărește evoluția culturii lor materiale și spirituale, moravurile și particularitățile
felului lor de viață, legăturile cultural-istorice reciproce.”4
3. Izvoarele folclorice. Şi termenul folclor se obţine compunând două cuvinte, de
data aceasta din limba engleză, folk, „popor” şi lore, „ştiinţă”. Folclorul este „1.
Totalitatea creațiilor artistice, literare, muzicale, plastice etc., a obiceiurilor și a
tradițiilor populare ale unei țări sau ale unei regiuni. 2. Știință care se ocupă cu
creațiile artistice, obiceiurile și tradițiile populare.”5
B. Izvoarele scrise sau indirecte ne sunt mijlocite de aportul autorului. Acestea sunt
izvoare epigrafice, lingvistice, documentare, narative.
1. Izvoarele epigrafice. Termenul „epigrafie” provine din două cuvinte greceşti, epi,
„pe” şi graphein „a (de)scrie”. Epigrafia este „disciplina auxiliară a istoriei care se
ocupă cu descifrarea și cu interpretarea inscripțiilor vechi, făcute de obicei pe
piatră, metal, lemn etc.”6 Ea cercetează tăbliţe, inscripţii etc.
2. Izvoarele lingvistice. Acestea cercetează originea şi transformarea cuvintelor din
diferite limbi.
3. Izvoarele documentare sunt reprezentate de actele de provenienţă publică sau
particulară care furnizează date istorice.
4. Izvoarele narative sunt listele de regi, papirusurile, manuscrisele, analele,
cronicile, biografiile, memoriile, însemnările de călătorie etc.
Aceste ultime două tipuri de izvoare se pot referi la o categorie socială, la un popor, o
religie sau o ţară.7
2 http://dexonline.ro/definitie/arheologie
3 Figurine de lut, piatră, fildeş, metale, sau peşteri cu desene,picturi etc.
4 http://dexonline.ro/definitie/etnografie
5 http://dexonline.ro/definitie/folclor
6 http://dexonline.ro/definitie/epigrafie
7 După Alexandru Roz, Istoria şi filosofia religiilor – Preistoria şi Orientul antic, Fundaţia „Vasile Goldiş”, Arad,
1995.

5
Aceste tipuri de izvoare sunt complementare, cele scrise trebuind să fie confruntate cu
cele nescrise şi cu evenimentele efective. Izvoarele indirecte ne vor oferi informaţii asupra unei
perioade din care informaţiile scrise lipsesc sau sunt contradictorii.8
III. PERSPECTIVE PROPRII
Perspectivele din care am abordat tema sunt – cum altfel? – subiective, dar asumate. Din
punct de vedere antropologic, autorul lucrării de faţă îşi asumă explicit poziţia protomonoteistă.
Această poziţie a fost fundamentată de faimosul Wilhelm Schmidt, lingvist, etnolog şi
antropolog. În urma cercetărilor făcute pe teren, în diferite continente, a strâns o cantitate imensă
de date şi din 1912 şi până în 1954 a scris o carte monumentală, în douăsprezece volume, Der
Ursprung der Gottessidee – „Originea ideii de Dumnezeu”9. Teza sa era aceea că aproape toate
populaţiile tribale au avut un concept esenţialmente monoteist despre un mare zeu, un zeu
suprem – de obicei un zeu al cerului – care era un creator binevoitor. Aceste populaţii se închină
unei zeităţi supreme, unice, omnisciente şi esenţialmente similare Dumnezeului care apare în
creştinism.
Mai concret, Marele Zeu al monoteismului primitiv are următoarele trăsături:
 Sălăşluieşte în cer sau deasupra sa;
 El este reprezentat ca un bărbat, sau ca un tată;
 El este creatorul tuturor lucrurilor;
 Este etern;
 Este atot-cunoscător;
 Tot ceea ce este bun vine în mod ultim de la el;
 El este dătătorul legii morale;
 El este judecătorul oamenilor, după moartea acestora;
 Oamenii s-au înstrăinat de el din pricina unei infracţiuni (răzvrătire) săvârşite în
trecut;
 Totuşi, în religii, Marele Zeu părea a fi prea distant şi înălţat şi, ca atare, el este adesea
înlocuit cu zei care sunt „mai accesibili”, mai atrăgători, şi cu spirite mai mici.
Aceştia au fost recuperaţi în variate tipare religioase, au fost vârâţi în cadrul unor
panteonuri şi s-a încercat încropirea unor sisteme teologice. Cu toate acestea, religiile
poartă adesea o memorie distantă a acestui „Zeu-Cer”, cu care au pierdut contactul10.
Aşadar, acestea sunt descoperirile făcute de Wilhelm Schmidt şi elementele de structură
ale monoteismului primitiv sau ale protomonoteismului.
8 Desigur, aceste informaţii sunt mult mai puţin explicite şi, deci, mai discutabile.
9 Despre metoda antropologică a lui Wilhelm Schmidt se poate citi în Handbuch der Methode der kulturhistorischen
Ethnologie (1937). Cititorii de limbă engleză pot să se îmbogăţească spiritualiceşte lecturând operele acestui mare
erudit, The Origin and Growth of Religion (1931), High Gods in North America (1933) şi Primitive Revelation
(1939).
10 http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Wilhelm_Schmidt

6
În plus, el mai descoperise în multe culturi că Marelui Zeu nu i se consacraseră nici
temple şi nici sacerdoţi, nici nu avea un cult anume, nici nu era reprezentat prin efigie11. Unii
spuneau chiar că ar fi inefabil şi imposibil de a fi contaminat12 de lumea materială.
Însă chiar mai mult decât poziţia antropologică protomonoteistă, autorul acestui studiu îşi
asumă şi credinţa iudeo-creştină. De pe aceste baze, adică fundamentaţi pe Sfintele Scripturi şi
afirmându-ne credinţa în Unicul Mare Zeu am purces la studierea religiozităţii preistorice,
respectiv a perioadei premergătoare dării Legii (matan Torah) pe Muntele Sinai, eveniment care
a fost o grandioasă teofanie, o manifestare istorică unică, obiectivă, făcută în faţa poporului evreu
şi a alogenilor ieşiţi din Egipt împreună cu acesta. Nici unul dintre oamenii care au trăit după
această teofanie n-au mai avut posibilitatea de a asista la ea, dar astăzi, în mod subiectiv şi
personal, fiecare om poate avea acces la dreptarul aceleiaşi Legi date atunci, întrucât astăzi există
o altă slavă, o teofanie grandioasă, Torah, care este expresia caracterului sfânt al Celui Veşnic.
Darea Legii Toţi oamenii Acest fapt îl atestă şi apostolul Petru:
15 Mă voi strădui deci să vă fac să păstraţiîn amintire aceste lucruri şi după plecarea mea.
16 Căci v-am făcut cunoscută puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu urmând nişte
mituri alcătuite cu îndemânare, ci noi am fost martori oculari ai măreţiei Lui.
17 El a primit onoare şi slavă de la Dumnezeu Tatăl, atunci când, din slava sublimă, I s-a adresat
un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în Care-Migăsesc plăcerea!“13
18 Noi înşine am auzit acest glas adresându-se din cer,în timp ce eram cu El pe muntele cel sfânt.
19 Şi avem, de asemenea, mesajul profetic demn de încredere, la care bine faceţi că luaţi aminte,14
pentru că este ca o lampă care luminează într-un loc întunecos, până când zorii şi steaua de
dimineaţă vor răsăriîn inimile voastre.
20 Înainte de toate, trebuie să ştiţi că nici o profeţie din Scriptură nu s-a născut din propria
imaginaţie15
a cuiva.
21 Căci nici o profeţie n-a fost adusă vreodată prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la
Dumnezeu, conduşi de Duhul Sfânt.
A doua epistolă a apostolului Petru, 1:15-21.16
Altfel spus, apostolul Petru ne împărtăşeşte că el a avut privilegiul unic de a asista la o
teofanie-cristofanie, dar el însuşi afirmă că existenţa mesajului profetic al Tanaħ-ului, adică al
corpus-ului de cărţi denumit – impropriu – „Vechiul Testament”, este la fel de importantă, o
teofanie dintr-o categorie unică, aceea a Revelaţiei scrise.
11 „Semnificativ rămâne faptul că la nici un trib african Dumnezeu nu e înfăţişat printr-o imagine, deşi un cult pentru
« Stăpânul cerului şi Pământului » se întâlneşte pretutindeni.” Nicolae Petrescu, Primitivii: organizare – instituţii,
credinţe – mentalitate,EFES, Cluj-Napoca, 2001, p. 313.
12 Karen Armstrong, A History of God – The 4,000-Years Quest of Judaism, Christianity and Islam, Ballantine
Books, New York, 1993, pp. 3-4.
13 1:17. A se vedea Evanghelia după Matei,17:5, Marcu, 9:7, Luca, 9:35 şi notele. N. tr.
14 Sublinierea noastră.
15 1:20 Sau: interpretare. N. tr.
16 Versiunea Noua Traducere Română a Bibliei,disponibilă pe http://www.bibleserver.com

7
Aşadar, atât Avraham, cât și Isaac, Iacov, Iosif și Moise au trăit în culturile şi civilizaţiile
vremurilor lor, fiecare încadrat într-un anumit Sitz im Leben, și vorbirea lui Dumnezeu cu ei s-a
desfăşurat şi în moduri definite de cadrul cultural. În consecinţă, după ce vom desluşi câteva
dintre formele culturale şi religioase ale civilizaţiilor edificate în „Semiluna Fertilă”, vom
beneficia de aportul unui termen de comparaţie care ne va facilita înţelegerea Legii şi a întregului
mesaj al Torei.
În plus, comprehensiunea rădăcinilor religiozităţii omenirii, ale istoriei civilizaţiei, și mai
ales ale închinăciunii, atât în forma sa corectă, poruncită de Dumnezeu, cât şi în manifestările
sale păgâne, va mai atrage după sine un beneficiu: se va constitui într-o cheie de lectură a
prezentului, întrucât seva rădăcinilor s-a perpetuat şi a ajuns să hrănească şi să influenţeze
contemporaneitatea… Să citim cum grano salis spusele lui Mircea Eliade: „Un număr
considerabil de figuri supranaturale şi episoade mitologice, pe care le vom întâlni în tradiţiile
religioase ulterioare, reprezintă foarte probabil « descoperiri » ale epocilor de piatră.”17
Profesorii Alexandru Stan şi Remus Rus au aceeaşi convingere:
…S-a observat că multe credinţe şi practici religioase întâlnite în religiile antice sau moderne au
rădăcini adânci care se regăsesc în epoca paleolitică. De aceea credem util ca studiul religiilor să
înceapă cu o scurtă incursiune în această epocă, fundamentală de altfel pentru înţelegerea
religiei.18
Pentru o receptare cât mai corectă a acestei lucrări, este util să emitem câteva consideraţii
şi să facem unele precizări.
Mai întâi, în lumea academică discuțiile despre un subiect sau altul pornesc de la
existenţa unor date obiective, cuantificabile – este mai ales cazul ştiinţelor nomotetice. În cazul
ştiinţelor ideografice, unde lucrurile sunt mult mai alunecoase, oamenii de ştiinţă pornesc
discuţia (vorbim în mod foarte teoretic), de la existenţa şi analiza datelor, dar fiecare dintre ei
trece aceste date prin prisma sa subiectivă, filosofică, şi prin grila sa interpretativă. Omul de
știință emite teorii, mai mult sau mai puţin articulate şi coerente, care sunt mai mult sau mai puţin
acceptate de către comunitatea ştiinţifică.
Cu toate acestea în cadrul acestei lumi academice există un anumit consens (tacit): o dată
ce proponentul unei anumite teorii se situează pe baze explicit iudeo-creştine, de foarte multe ori
el este ostracizat, iar descoperirile sale contestate şi ridiculizate.
Aici facem prima precizare: autorul lucrării de faţă nu nutreşte ambiţia de a fi acceptat de
către comunitatea academică, şi nici măcar de cea extrem de insignifiantă numeric a oamenilor
de ştiinţă neo-evanghelici. 19 Vom prezenta descoperiri şi date, mai ales vizavi de perioada
17 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, „De la epoca de piatră la misterele de la Eleusis”,
edit. Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag, p. 35.
18 Pr. conf. dr. Alexandru Stan, prof. dr. Remus Rus, Istoria religiilor,EIBMBOR, Bucureşti, 1991.
19 Exemplul cel mai cunoscut de savant neo-evanghelic este creaţionistul Henry M. Morris, autor al câtorva cărţi
despre „începuturile lumii”, de genul Creaţionismul ştiinţific sau Bazele biblice ale ştiinţei moderne, traduse de
Societatea Misionară Română.

8
începuturilor, de primordii, dar discursul nostru este început, susţinut şi încheiat de mărturia
Sfintei Scripturi, nu de aprobarea vreunei autorităţii exterioare ei, nici măcar a raţiunii
omeneşti20, aşa cum ne îndeamnă Biblia:
4 (…) armele noastre de luptă nu sunt fireşti, ci sunt armele puternice ale lui Dumnezeu, prin care
dărâmăm fortăreţe. Noi răsturnăm argumentele
5 şi orice înălţime semeaţă care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, şi orice gând îl
facem sclav ascultării de Cristos.
A doua epistolă a lui Pavel către corinteni, 10:4,5.21
Aşadar, într-adevăr, vom prezenta descoperiri făcute şi vom furniza fapte, dar nu ne vom
simţi vulnerabili atunci când nu le putem înfăţişa, atât timp cât Sfintele Scripturi au ceva de spus
despre un lucru sau altul.
Ca o prelungire a acestor afirmaţii, trebuie să spunem că, în scurgerea vremurilor, în
discuțiile purtate despre religiozitate s-a pornit de la existenţa datelor şi fiecare cercetător a emis
teorii în conformitate cu prisma sa filosofică şi cu grila sa interpretativă, teorii mai mult sau mai
puţin articulate şi coerente; cele mai multe dintre acestea au fost exact aşa cum le spune numele,
adică „teorii” (vorbind peiorativ).
A doua precizare este legată de faptul că perioada care ni se aşterne la picioare este aceea
prea puţin desluşită, a originii culturii şi civilizaţiei. Dar ce înseamnă aceşti termeni?
În ceea ce priveşte conceptul de cultură, doi antropologi, A.L. Kroeber și C. Kluckhohn
nu formulează o definiţie a sa, dar spun care este substanţa sa:
Cultura constă din pattern-uri explicite şi implicite ale unui comportament dobândit şi transmis
prin simboluri şi în favoarea acestuia, constituind realizările distinctive ale grupurilor umane,
incluzând întruchiparea lor în artefacte; miezul esenţial al culturii constă în idei tradiţionale (adică
derivate şi selectate din punctul de vedere istoric) şi, în special, din valorile ataşate lor; pe de-o
parte, sistemele culturale pot fi considerate produse ale acţiunii, iar pe de cealaltă parte, ca fiind
elemente care condiţionează acţiunile viitoare.22
Vizavi de conceptul „cultură”, un alt distins antropolog, Clifford Geertz scrie
următoarele:
Conceptul de cultură…denotă un pattern transmis istoric de semnificaţii întruchipate în simboluri,
un sistem de concepţii moştenite exprimate în formă simbolică, prin intermediul cărora oamenii
comunică, perpetuează şi îşi dezvoltă cunoaşterea despre viaţă şi atitudinile faţă de ea.23
20 O poziţie oarecum similară este adoptată de către ieromonah Serafim Rose, în Cartea Facerii, crearea lumii şi
omul începuturilor,edit. Sophia, Bucureşti, 2001, trad. C. Făgeţan, p. 18.
22 A.L. Kroeber și C. Kluckhohn, Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions, Random House, New
York, USA, 1952, p. 357.
23 Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, USA, 1973, p. 89.

9
În privinţa termenului „civilizaţie”, am ales să reproducem un răspuns mai amplu dat de
profesorul Neagu Djuvara:
Se disting ici şi colo, din zorii Istoriei, mari ansambluri de societăţi a căror viziune asupra lumii,
ale căror tehnici, arte şi instituţii conferă popoarelor care le împărtăşesc o coloratură, un stil aparte
şi a căror dezvoltare în timp urmează o curbă care, de la un caz la altul, prezintă uimitoare
similitudini.
Aceste ansambluri, pe care am convenit să le numim civilizaţii, nu acoperă întregul câmp al
Istoriei, dar totul se petrece ca şi când civilizaţiile, uneori paralele, alteori succesive, ar forma
marile ramificaţii pe care le-a urmat viaţa în avântul ei spre umanitatea superioară. Nenumărate
forme de cultură, pline de interes prin ele însele, s-au ivit până azi pretutindeni unde s-au
constituit societăţi umane, dar numai aceste mari unităţi pe care le numim civilizaţii şi care, din
zorii Istoriei, nu par să fi fost mai mult de vreo douăsprezece, apar ca locurile privilegiate unde,
de câteva milenii, se manifestă în modul cel mai dinamic evoluţia spiţei umane.
Să convenim, aşadar,să păstrăm termenul civilizaţie pentru a desemna culturile care:
1. Au acoperit o arie geografică relativ întinsă pentru epoca în care au apărut, îmbrăţişând
mai multe etnii sau mai multe state organizate;
2. Au realizat o anumită unitate în moravuri, tehnici, arte, credinţe şi care,
3. Dezvoltându-se în general pe o perioadă de peste două mii de ani, au trecut prin fazele
aceleiaşi scheme de evoluţie politică.
Aceste treiconstatări ţin respectiv de ştiinţa istorică, de etnografie şi de morfologia culturilor.24
Însă, întrucât obiectul nostru principal de studiu este religiozitatea oamenilor din Orientul
Apropiat din perioada „preistorică” și până la cea mozaică, noi vom aminti achiziţiile care
caracterizează preistoria în trecerea sa spre istorie, şi anume agricultura, creşterea animalelor,
ceramica, metalurgia, scrierea şi apariţia oraşelor25, dar nu vom insista asupra lor.
A treia precizare este că demersul de faţă nu este unul de teren: nu am săpat pentru a
dezgropa artefacte, nu am dezbătut lucrurile împreună cu istoricii, nu am privit descoperirile prin
intermediul lentilei mitologice a antropologiei culturale (nu că n-am fi dorit să facem toate
acestea, în mod extensiv şi intensiv), ci a fost un studiu de bibliotecă, livresc, cu toate
neajunsurile pe care le presupune aceasta.
A patra precizare vizează cronologia: metoda de datare elaborată de profesorul american
Libby se bazează pe ritmul de degradare a carbonului radioactiv – C14, care analizează perioade
de timp de până la anul 20.000 î.e.n. Însă trebuie să reţinem faptul că, deşi profesorului Libby i
s-a decernat premiul Nobel pentru descoperirea acestei metode, ea este departe de a fi precisă! De
exemplu, în cartea Originea omului, destinul omului26, profesorul A.E. Wilder-Smith a semnalat
neajunsuri majore ale acestei metode de datare, care de cele mai multe ori aproximează şi are
24 Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice – Un studiu comparat al civilizaţiilor, edit. Humanitas, Bucureşti,
2008, trad. Şerban Broché, p. 21.
25 Henry M. Morris, Bazele biblice ale ştiinţei moderne, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, USA,
1993, trad. L. Cotrău, p. 423.
26 A.E. Wilder-Smith, Originea omului, destinul omului. Nu sunt specificate editura, oraşul, ţara, anul. Traducătorul
a fost, probabil, Doru Motz.

10
nevoie de alte sisteme auxiliare. De-asemenea, savantul creaţionist Henry M. Morris27 atrage
atenţia asupra limitelor acestui sistem de datare.
Însă, deşi au contestat principiile de datare cu C1428, profesorii Wilder-Smith şi Morris nu
au propus în loc un alt sistem, astfel încât, de dragul orientării cronologice, vom prelua date
dependente de savanți care au recurs la principiul datării cu C1429: cum scria Anton Dumitriu,
abordând sintagma „răsturnarea valorilor”, emisă de Oswald Spengler în Untergang des
Abendlandes: „O criză însă nu poate fi o simplă răsturnare de valori; ea constă, în primul rând, în
faptul – şi aici este gravitatea – că se înlătură valori care au avut o circulaţie, fără a fi înlocuite cu
altele.”30
A cincea precizare absolut semnificativă pentru înţelegerea acestei lucrări se referă la
conţinutul conceptual al termenului „religiozitate”. Definiţia de lucru de la care pornim este
următoarea:
RELIGIOZITATE =
ANSAMBLUL TRĂIRILOR INTERIOARE TRANSCENDENTE, MISTICE,
ALE OAMENILOR, TRĂIRI CARE SE EXPRIMĂ
ÎN COMPORTAMENTE „RELIGIOASE”31
Aceste comportamente religioase se manifestă în trei moduri:
A. Modul teoretic:
1. Oamenii religioşi (preotul, magicianul, regele, sfântul) şi comunitatea cultuală
istorisesc unele povestiri;
2. Oamenii religioşi elaborează unele concepte, mituri, credinţe, doctrine, dogme
despre „puteri” (zei, demoni, genii, mana, fetişuri, strămoşi);
3. Oamenii religioşi manifestă reverenţă faţă de mediile sacre în care se ascund forţe,
simbolizate prin pietre, copaci, apă, foc, animale etc.;
B. Modul practic: oamenii religioşi instituie unele moduri de adorare (rituri, acte magice,
praznice) sau chiar un cult;
C. Modul social: oamenii religioşi stabilesc relaţii sociale, constituindu-se în comunitate
cultuală: clanul, confreria, biserica, sectă, asociaţii de cult:
1. Comunitatea cultuală se poate exprima printr-un anumit comportament cultural,
economic, istoric.32
27 Henry M. Morris, op. cit., loc. cit. Recomandăm cordial cititorilor noştrisă lectureze cărţile acestuierudit.
28 Vezi şi Henry M. Morris, op. cit., pp. 426-439, precum şi „Apendicele” de la p. 453.
29 Drept vorbind, orizontul cronologic analizat nu este chiar atât de imprecis: la metoda de datare cu C14 s-a mai
adăugat folosirea stratigrafiei, a principiului tipologiei, analiza dendrologică şi palinologică.
30 Anton Dumitriu, Culturi eleate şi culturi heracleitice,ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 14.
31 În legătură cu conceptul „religie”, împărtăşim lamentaţia eruditului istoric al religiilor Mircea Eliade, care
deplângea faptul că „Este regretabil că nu dispunemde un cuvânt mai precis…” Mircea Eliade, Nostalgia originilor,
edit. HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag, p. 5.
32 După Joachim Wach, Sociologia religiei, Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiu introductiv Nicu Gavriluţă,
pp. 48-54, afirmaţie reiterată de Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, Ed.
HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 119 şi Claude Rivière, Socio-antropologia religiilor,
Polirom, Iaşi, 2000, trad. Mihaela Zoicaş, p. 19.

11
Aici mai trebuie să amintim ceea ce spunea antropologul Clifford Geertz, citat de Claude
Rivière:
...religia este un sistem de simboluri care acţionează astfel încât să trezească în oameni motivaţii
şi dispoziţii puternice, profunde şi durabile, formulând concepţii de ordin general cu privire la
existenţă şi conferind acestor concepţii o aparenţă de realitate atât de credibilă încât motivaţiile şi
dispoziţiile respective par să se sprijine numai pe realitate.33
Ultima afirmaţie categorică pe care o facem la acest punct este aceea că gândirea pre-
mozaicilor era totalmente străină de compartimentarea vieţii în „sectorul sacru” şi în „sectorul
profan”, aşa cum se întâmplă modernilor – mai ales creştini, care, de pildă, divid săptămâna în
şase zile profane, de lucru, şi una sacră, sau au un anumit comportament în biserică şi un altul,
diferit, la locul de muncă sau în societate. Gândirea anticilor din Orientul Apropiat, chiar în
perioadele cele mai timpurii, era caracterizată de omologie, ei aveau o conştiinţă a unităţii
lumii, pe care o învesteau cu sacralitate în ansamblul său, despre care vom vorbi mai târziu.
A şasea precizare vizează studierea efectivă a religiozităţii. Pattern-ul pe care-l vom
utiliza este următorul:
A. Zei:
1. Teogonie sau teologie;
2. Funcţiile zeilor;
B. Cosmologie:
1. Cosmogonie;
2. Funcţiile Cosmosului;
C. Antropologie:
1. Antropogonie;
2. Alcătuirea şi statutul omului;
3. Rolurile şi funcţiile omului;
4. Sufletul (sau „spiritul”, „dublul”), moartea şi viaţa de apoi, cultul morţilor;
D. Forme de manifestare cultuale:
1. Preoţia patriarhală;
2. Povestirea primordiilor şi elaborarea miturilor;
3. Locaşurile de cult, ca axis mundi sau „centrul lumii”: altare, totemuri, capele,
temple, tabernacole;
4. Ritualuri:
a. Jertfe: sacrificii, ofrande, libaţii;
b. Purificări;
c. Liturghii;
d. Rugăciuni;
e. Muzică sacră: imnuri etc.
5. Alimentaţie pură ritualic;
6. Calendar cultic: praznice şi festivităţi;
7. Divinaţia (aflarea voii zeilor) şi magia.
33 Claude Rivière, op. cit., p. 19.

12
Desigur, deşi ne-am străduit să studiem structurat, decuparea elementelor studiate a fost
imposibilă, ele suprapunându-se în mod natural.
Şi un ultim cuvânt: istoria şi religiozitatea străveche pot fi prezentate fie mai jovial, fie
sobru, conform stilului funcţional ştiinţific. Înainte de a prezenta fapte în stilul funcţional
ştiinţific şi riguros, le vom înfăţişa în chip jovial: aşadar, să purcedem la drum prin preistorie…
Tribul nostru, întemeiat recent după coborârea din arca părintelui Noe, umblă cât e ziulica
de mare după de-ale gurii: membrii săi vânează, pescuiesc, culeg roade crescute sălbatic…
Facem şi noi la fel o vreme, până ne dumirim că s-a cam împuţinat vânatul, aşa că ne
sedentarizăm: ne aciuăm într-o peşteră, ai cărei pereţi îi vom picta în culori diferite şi cu
contururi variate de animale sălbatice, că încă nu s-a inventat tapetul. Pe când ieşim afară, în
recunoaşterea locurilor, dăm peste agricultură, care se voia descoperită… De uimire, rostim
„cuţu, cuţu!” şi ne trezim că am domesticit nişte căţei care se jucau prin preajmă. La întoarcerea
spre peşteră, descâlcim nişte oi din scaieţii în care s-au prins şi, cu un drum, le domesticim şi pe
ele…
O nelinişte tehnică nu ne dă pace, aşa că inventăm roata, ca să producem oale şi ulcele…
Scăpăm din mână roata olarului şi ea se rostogoleşte pe jos, aşa că îi facem şi un car şi, sătui de
meleagurile astea, ne pogorâm cu carul, cu turmele și câinii spre miazăzi, spre ţinutul Sumer,
căruia unii îi spun Şinear.
Pe drum, găsim două fluvii. Unul e la soare-răsare şi-l numim Tigru; celălalt este la soare-
apune: îl denumim Eufrat… Şi, dacă tot am poposit aici, ne-apucăm să inventăm irigaţiile, ca să
facem câmpia asta mai mănoasă.
Pe tot parcursul drumeţiei noastre, simţim înlăuntrul nostru un fior: e nevoia de
închinăciune, aşa că ne uităm cu luare aminte la felurile în care se închină cei din preajma
noastră: figurine şi statuete sculptate… Puţin mai departe vedem o activitate susţinută şi ne
apropiem, curioşi: nişte indivizi bărboşi rosteau comenzi pentru ridicarea unor temple, apoi
pentru edificarea unor zigurate imense… La sfârşit, ei invocă ceva zeităţi, încurajaţi de nişte tipi
înarmaţi şi periculoşi… Măi să fie, tocmai am fost martorii oculari ai întemeierii regalităţii şi a
sacerdoţiului… Nu ne amestecăm prea mult în treburile lor; nu ştim de ce, dar nu credem că sunt
mai mulţi zei, trebuie să fie altfel…
Nişte fermieri şi-au adus recolta la templu şi insistă să facem ceva cu ea; ce să facem?...
Tu te uiţi la coşuri, iei două bucăţi de lut umed, le modelezi în formă de tăbliţe, iei un beţişor şi
tragi nişte linii rebusistice pe o tăbliţă şi aceleaşi linii pe cealaltă tăbliţă… Dai primului fermier
una dintre tăbliţe şi zici: „Asta-i chitanţa de donaţie făcută templului…”
Eu exclam: „Minunat, tocmai ai inventat scrierea!” Şi tu-mi răspunzi: „Ei, nu-i mare
scofală… Mai încolo, voi inventa şi copiatorul, şi apoi computerul, ca să păstrez socotelile pe
el… Dar acum am senzaţia că devin primul birocrat din istorie, şi sentimentul nu e plăcut, aşa că
hai să plecăm de-aici!”
Apoi, prin anul 2.000 înaintea erei noastre (sau înaintea erei altora?...), ne ridicăm ochii
spre orizont: de ce se ridică atâta praf?... Ce să fie oare?...
O caravană se apropie de noi. Dăm bineţe călătorilor, după obicei, apoi întrebăm
căpetenia lor încotro călătoresc. El ne spune că se numeşte Avram, fiul lui Terah, că este un semit

13
care locuia confortabil în belşugul cetăţii-stat Ur din Şinear şi că YHWH, un zeu nevăzut şi
exclusivist, i-a poruncit să părăsească cetatea şi sistemul religios al acelor vremuri… Îl întrebăm
dacă ne putem alătura caravanei sale, iar el, foarte ospitalier, porunceşte unor slugi să dea jos
calabalâcul de pe două dintre cămilele sale, şi ne pofteşte să drumeţim împreună cu el spre
Haran, Canaan, Egipt şi înapoi spre Canaan.
Vedem împreună locuri noi, aşezări care nu seamănă cu ale noastre, obiceiuri neînţelese
de oamenii moderni, şi dăm o atenţie sporită credinţelor şi comportamentelor mitice, magice şi
religioase…
Seceta şi foamea ne dau ghes, aşa că ne pogorâm iarăşi în ţinutul Egiptului, împreună cu
Yaakov, nepotul lui Avraham, şi casa lui, şi ne facem locuinţă în ţinutul Goşen, unde ne păstorim
liniştiţi turmele şi sporim periculos de mult demografia ţării gazdă.
Faraonul ne ia robi, aşa că noi strigăm spre YHWH, la care se închinau patriarhii şi
vedem cum acest zeu nevăzut ne trimite un evreu de-al nostru, pe Moşeh, adică Moise, care
încearcă să-l convingă pe faraon, rudă apropiată și fost coleg de academie regală, să ne lase să
ieșim din țară.
Încrezându-se în zeii săi, Faraonul se încăpățânează să ne ţină robi şi-L provoacă pe
YHWH, iar Acesta, prin plăgi, înfrânge, rând pe rând, zeităţile egiptenilor.
Mai apoi, Zeul israeliţilor ne cere să jertfim un miel, să ungem uşorii uşii cu sângele lui,
să mâncăm Paştele şi azimile în grabă şi să ieşim din Miţrayim34. Acest Zeu Însuşi ne călăuzeşte
prin Moşeh să trecem Marea Roşie şi ne aduce la Muntele Sinai unde, într-o privelişte care ne
îngrozeşte, dă legi, porunci şi orânduieli. Aici, mai mult ca în timpul bătăliei zeilor din Egipt,
primim învăţături adânci, care ne arată desluşit că Zeul straniu şi nevăzut al israeliţilor este
adevăratul Făcător, Stăpân şi Zeu vrednic de închinăciunea noastră…
„Am păcătuit!”, strigăm noi mai pe urmă dimpreună cu poporul evreu… şi suntem
pedepsiţi să rătăcim în pustia Sin timp de 40 de ani…
Îndurăm pedeapsa, moare o generaţie, dar se ridică alta şi începem să ne îndreptăm spre
Canaan, ţinutul făgăduinţei dumnezeieşti.
Înainte de a intra în ţară facem un popas pentru a-l auzi pe Moşeh, cu care am umblat o
bucată bună de vreme: Stăpânul i-a poruncit să repete Legea în auzul urechilor noastre… Să-l
auzim şi noi, cu nădejdea că repetarea ei va fi spre îmbunarea, şi nu spre înrăirea noastră…
*
* *
34 Miţrayim (ebr.): Egipt.

14
PARTEA I
RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIAT
ÎN EPOCA PREISTORICĂ
CAPITOLUL I
SEMILUNA FERTILĂ
I. AREALUL GEOGRAFIC AL SEMILUNII FERTILE
Vorbind grosso modo, Orientul Apropiat era situat între Golful Persic, Marea Mediterană
şi Marea Caspică şi poate fi împărţit în trei regiuni majore: „Semiluna fertilă”, imensul deşert
sirian, situat la sud de Semilună şi care nu prezintă interes pentru studiul nostru, şi Mesopotamia,
aflată la sud şi sud-vest de izohieta de 200 mm precipitaţii medii anuale, care defineşte Semiluna.
Imagine preluată de pe http://studylight.org/se/maps/view.cgi?js=yes&number=002

15
Regiunea la care se referă sintagma „Semiluna fertilă” constă dintr-o fâşie imensă de
pământ, care are o formă semilunară; colţul sud-vestic al Semilunii este mărginit de Peninsula
Sinai, podul terestru care face legătura cu Africa, apoi ea are ca graniţă naturală vestică Marea
Mediterană şi ocupă Levantul, deci coasta siro-palestiniană, după care se întinde spre terenul
muntos al regiunii turceşti Anatolia, situată în Asia Mică, cu Munţii Taurus şi Antitaurus.
„Semiluna” trece apoi spre nordul Mesopotamiei, având mai la nord Kurdistanul şi Armenia,
pentru ca după aceea să se arcuiască, la est de fluviul Tigru, acceptând mărginirea impusă de şirul
Munţilor Zagros din vestul Persiei, Iranul de astăzi. La sudul Semilunii se întind deşerturile
enorme ale Arabiei.
Geografia şi ştiinţele sale auxiliare ne spun că regiunea Semilunii era fertilă ca rezultat al
faptului că, întrucât era plasată în cadrul izohietei de 200 mm precipitaţii medii anuale – şi pe
alocuri chiar 250 mm – avea o climă suficient de caldă pentru a permite plantelor agricole să se
dezvolte abundent. „În zona tropicală şi subtropicală fauna şi mai ales vegetaţia abundentă au
constituit condiţiile cele mai favorabile locuirii umane…”35
Regiunea Mesopotamia, născătoarea de civilizaţii şi imperii, se află în sud-estul
„Semilunii fertile” şi nu se încadrează în importanta izohietă menţionată mai sus, dar beneficiază
de aportul vital al fluviilor Eufrat (în vest) şi Tigru (în est). Numele „Mesopotamia” provine din
doi termeni greceşti, mesos, „între”, şi potamos, „râu”, desemnând „Ţara dintre râuri”. Desigur,
această denumire grecească i-a fost dată după timpul împăratului Alexandru cel Mare, şi pentru
geografii imperiilor elenist şi roman el indica pământul aflat între meandrele fluviilor sus-
menţionate. Mesopotamia antică nu includea regiunile muntoase de la nord şi est, acolo unde se
află izvoarele fluviilor respective, şi cu atât mai puţin vastul deşert siro-arab din sud-vest. Partea
de nord a Mesopotamiei era desemnată de către evrei drept Aram-Naharayim, adică „Siria celor
două râuri”36, care includea cea mai mare parte din întinderea teritorială a Imperiului Asirian
antic. Spre sudul Aram-Naharayim-ului se întindeau luncile ţinutului care ulterior a ajuns să fie
cunoscut sub numele de Babilonia. Trebuie reţinut faptul că în timpul mileniului al V-lea î.e.n.,
Mesopotamia, valea dintre cele două fluvii, Tigru şi Eufrat, nici măcar nu era locuită, după cum
ne spune Emil Condurachi.37
În decursul timpului oamenii au făcut sisteme de irigaţii, fapt care a generat mai multe
rezultate: prosperitate economică; creștere demografică; o coeziune socială bazată mai degrabă
pe relaţii de vecinătate decât pe orânduirea gentilică; apariţia aşezărilor urbane şi a civilizaţiilor
antice, precum şi a primelor imperii; apariția unui panteon religios având drept căpetenie un zeu
sau o triadă de zeităţi.
35 Alexandru Diaconescu, Mari civilizaţii ale Orientului antic,edit. Accent, Cluj-Napoca, 2001, p. 19.
36 Genesa, 24:10.
37 Acad. Emil Condurachi, în „Introducerea” pe care o face cărţii Istoria începe la Sumer, de Samuel Noah Kramer,
Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, trad. C. Sabin, p. 8.

16
CAPITOLUL AL II-LEA
„PREISTORIA” SEMILUNII FERTILE
Din punct de vedere ştiinţific, preistoria este o noţiune largă care înglobează perioada
trăită de omenire de la apariţia sa până la apariţia scrisului (cca. 3.300 – 3.100 î.e.n.), care a făcut
posibilă consemnarea listelor de regi, a evenimentelor istorice, şi până la apariţia oraşelor, despre
care vom vorbi puţin mai jos.
Aici facem o oprire scurtă, din două motive:
1. Dacă inventarea scrisului este unul din cele două elemente majore care determină
sfârşitul preistoriei, atunci avem o dilemă: este foarte posibil ca scrisul să nu fi apărut prin anii
3.300 î.e.n., ci mult înainte de acest moment. Sfintele Scripturi spun că Dumnezeu a făcut ca
viețuitoarele să treacă prin fața lui Adam, ca într-o defilare colosală, iar el le-a dat nume38. O
asemenea capacitate mintală, care i-a permis să inventeze nume pentru mii şi mii de specii de
mamifere, de peşti, de păsări şi de insecte, să le clasifice şi să le şi ţină minte, este pur şi simplu
uluitoare. Incontestabil, după căderea în păcat această capacitate a fost grav avariată, dar a mai
păstrat unele vestigii, şi este foarte probabil că i-ar fi îngăduit cu uşurinţă, lui Adam sau
urmaşilor săi direcţi, să inventeze scrisul. 39 Păstrând în memorie acest detaliu, acum ne
mulțumim să spunem că vom reveni asupra acestui subiect, dar până atunci nu vom vorbi despre
preistorie, ci despre „preistorie”.
2. Fiind creat de Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Sa40”, omul nu este o maimuţă
evoluată 41 . Pentru o periodizare simplificată cu care vom opera în cadrul acestei lucrări,
acceptăm termenul de „preistorie”, dar nu-l vom confunda cu cel de „primitivism”.
Să revenim la antropogeneză: potrivit Bibliei, Dumnezeu a creat în conformitate cu
principiul antropic, principiu care stabileşte că toate lucrurile create trebuiau să fie benefice
apariţiei şi existenţei omului. După ce l-a creat pe om şi a plăsmuit-o pe femeie (Genesa, 1:26 –
2:25), Dumnezeu i-a pus în Grădina Eden, despre care Sfintele Scripturi afirmă categoric că ar fi
unicul centru genic.
38 Genesa, 2:19,20.
39 A se vedea expunerea făcută de Henry H. Halley în Manual biblic, edit. Door of Hope, trad. D. Motz, ediţia a
XXIV-a, a 23-a apariţie, 1972, oraşul şi ţara editurii neprecizate, pp. 44-55.
40 Genesa, 1:26,27.
41 Continuăm să aşteptăm cu interes descoperirea „verigii-lipsă” care va demonstra fără putinţă de tăgadă momentul
în care o primată a devenit om…

17
Este posibil ca grădina din Eden să fi fost localizată în zona aşezării Sippar.
Acolo fluviul Eufrat se împărţea în patru braţe:
unul curgea dinspre Sippar spre Borsippa şi Diblat;
unul dinspre Sippar spre Agade şi Diblat;
un al treilea dinspre Sippar spre Kutha, Adab şi Lara,
iar al patrulea dinspre Sippar spre Maşkan-Şapir.
Imagine preluată de pe
http://www.bibleorigins.net/MapShowingGenesisEdenSumerianEdin.html
După Căderea în păcat, Adam şi Eva42, proto-părinţii omenirii, au fost izgoniţi din Eden:
una dintre faţetele poruncii din Genesa, 1:28 fusese aceea de a popula faţa Pământului. Cu toate
acestea, oamenii au preferat să se sedentarizeze: au întemeiat aşezări stabile, au început să cultive
plante agricole, s-au înmulţit şi au trecut la procesul de edificare a civilizaţiei. Termenul latin
civis înseamnă tocmai „oraş”, deci prin „civilizaţie” înţelegem aşezări urbane, care diferă de sate
nu prin numărul de locuitori, ci prin faptul că în cadrul lor există un anumit nivel de dezvoltare
42 Eva : Ħavah (ebr.). Întrucât numele „Eva”, deşi incorect, a fost consacrat în limba română prin uzitarea sa, l-am
inserat ca atare.

18
socială, administraţie, economie, o sferă a serviciilor, o organizare şi o guvernanţă legală,
politică, religioasă. Cain a fost primul care a întemeiat un oraş-cetate:
17 Cain a cunoscut-o pe soţia sa, iar ea a rămas însărcinată şi l-a născut pe Enoh. Cain a
construit o cetate şi a numit-o Enoh,după numele fiului său.
Genesa, 4:17.43
Crâmpeiele de informaţie pe care le avem cu privire la ante-diluvieni şi la nivelul lor de
cultură şi civilizaţie sunt extrem de puţine şi de opace: se ştie că a existat o populaţie ante-
diluviană nu numai din sursa biblică, ci şi din peşterile identificate lângă Nazaret, unde au fost
descoperite schelete umane, precum și a „cimitirului” de douăsprezece persoane din Mugharet et-
Tabun, lângă Muntele Carmel44, după cum ne spune William Foxwell Albright45. Probabil că,
din punct de vedere cultural, respectiva populaţie au fost purtători ai culturii Ubaid.
Al doilea crâmpei de informaţie este reprezentat de existenţa unui document denumit
Listele regilor sumerieni, unde scrie despre domnii fabulos de lungi, ale unor regi care au domnit
înainte de potop; stihul 39 încheie: „În cinci cetăţi, opt regi. Ei au domnit timp de 67 de sars46.
Apoi a venit potopul.” Este foarte probabil că aici se face referire la Potopul biblic.
Reconstrucţia arcei în proporţie de 1/5.
Imagine preluată de pe http://www.pbase.com/paulthedane/image/78108238
43 Noua Traducere Română, disponibilă pe http://www.bibleserver.com
44 Sălăşluirea în peşteri oferea oamenilor adăpost de fiarele sălbăticite, dar peşterile erau utilizate şi ca locuri de
îngropare ale membrilor răposaţi.
45 William Foxwell Albright, From the Stone Age to Christianity – Monotheism and the Historical Process, second
edition, The Johns Hopkins Press, Baltimore, Md., USA, third printing, 1967, p. 130.
46 Adică 241.200 de ani.

19
În orice caz, din cauza păcătoşeniei oamenilor, Elohim a decis să-i pedepsească prin
trimiterea unui potop cataclismic, salvându-l doar pe Noe şi familia sa extinsă, formată din soţia
sa, fiii lor şi soţiile acestora. În timpul Potopului despre care vorbim, descris în Genesa,
capitolele 6-8, Noe şi familia sa extinsă, mişpaħah, au fost adăpostiţi de Dumnezeu fiind închişi
într-o arcă pe care o construiseră ei după schiţele date lor de Dumnezeu.
După Potop, supravieţuitorii au ieşit din această arcă ce ajunsese pe lanţul muntos Ararat,
aflat în estul regiunii turceşti Anatolia.
Muntele Ararat, imagine preluată de pe
http://en.wikipedia.org/wiki/Mount_Ararat
Coborând din arcă, Noe şi familia lui au purces la respectarea poruncii dumnezeieşti de
populare a Pământului, consemnată mai clar în capitolul 10 din cartea Genesa, aşa-numita
„Tabelă a neamurilor”:

20
1 Aceasta este genealogia47
fiilor lui Noe – Sem, Ham şi Iafet – şi aceştia au fost fiii care li s-au
născut după potop.
2 Fiii48
lui Iafet au fost: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meşek şi Tiras.
3 Fiii lui Gomer au fost: Aşchenaz,Rifat şi Togarma.
4 Fiii lui Iavan au fost: Elişa, Tarşiş, Chitim şi Dodanim49
.
5 Din aceştia s-au răspândit în teritoriile lor neamurile de pe coastă, fiecare neam având limba lui
şi fiind organizat pe clanuri în propriul său teritoriu.
13 Din Miţrayim provin ludiţii, anamiţii, lehabiţii, naftuhiţii,
14 patrusiţii, casluhiţii şi caftoriţii; din casluhiţi provin filistenii.
15 Lui Canaan i s-a născut Sidon, întâiul său născut, şi Het;
16 din el provin şi iebusiţii, amoriţii, ghirgasiţii,
17 hiviţii, archiţii, siniţii,
18 arvadiţii, ţemariţii şi hamatiţii. După aceea clanurile canaaniţilor s-au răspândit,
19 iar hotarele lor se întindeau de la Sidon spre Gherar, până la Gaza şi apoi spre Sodoma,
Gomora, Adma şi Ţeboim, până la Laşa.
20 Aceştia au fost urmaşii lui Ham, potrivit clanurilor lor, după limbile lor, în ţările şi în cadrul
neamurilor lor.
21 I s-au născut fii şi lui Sem, fratele mai mare al lui Iafet50
; Sem a fost strămoşul tuturor fiilor lui
Eber.
22 Fiii lui Sem au fost: Elam, Asur, Arpahşad,Lud şi Aram.
23 Fiii lui Aram au fost: Uţ, Hul, Gheter şi Maş51
.
24 Lui Arpahşad i s-a născut Şelah, iar lui Şelah52
i s-a născut Eber.
25 Lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg53
, pentru că în timpul vieţii lui a fost
împărţit pământul, iar numele fratelui său era Ioktan.
26 Lui Ioktan i s-au născut Almodad, Şelef, Haţar-Mavet,Iarah,
27 Hadoram, Uzal, Dikla,
28 Obal, Abimael, Şeba,
29 Ofir, Havila şi Iobab. Toţi aceştia au fost fiii lui Ioktan.
30 Regiunea în care locuiau se întindea de la Meşa spre Sefar,muntele de la răsărit.
31 Aceştia au fost urmaşii lui Sem, potrivit clanurilor lor, după limbile lor, în ţările şi în cadrul
neamurilor lor.
32 Acestea au fost clanurile fiilor lui Noe, potrivit urmaşilor lor, în cadrul neamurilor lor; din ei
s-au răspândit neamurile pe pământ, după potop.
Genesa, 10:1-5,13-32.54
Omenirea se afla în faza sa larvară, cum ar fi spus Neagu Djuvara55, o energie latentă
împingea triburile, neamurile, să se mişte, să se răspândească, să ajungă şi în alte arealuri.56
47 10:1 Vezi nota de la 2:4. N. tr.
48 10:2 Fiii poate însemna aici descendenţisau chiar neamuri (şi în vs.3, 4, 6, 7, 20-23, 29, 31).
49 10:4 Cele mai multe mss ale TM; unele mss ale TM, PentSam, LXX şi 1 Cron. 1:7: Rodanim.
50 10:21 Sau: Sem, al cărui frate mai mare era Iafet.
51 10:23 TM; LXX şi 1 Cron. 1:17: Meşek.
52 10:24 TM; LXX: Lui Arfaxad i s-a născut Cainan, iar lui Cainan…
53 10:25 Peleg înseamnă împărţire.
54 Noua Traducere Română, disponibilă pe http://www.bibleserver.com

21
Să inserăm şi versetele 6-12 din acest capitol:
6 Fiii lui Ham au fost: Cuş, Miţrayim57
, Put şi Canaan.
7 Fiii lui Cuş au fost: Seba, Havila, Sabta, Rama şi Sabteca. Fiii lui Rama au fost: Şeba şi Dedan.
8 Lui Cuş58
i s-a născut Nimrod; acesta a ajuns un om puternic pe pământ.
9 El a fost un vânător puternic înaintea Domnului; de aceea se spune: „Ca Nimrod, vânător
puternic înaintea Domnului.“
10 Primele centre ale regatului său au fost: Babel, Erec,Akkad şi Calne59
, în ţara Şinar.
11 Din acea ţară,els-a dus în Asur60
şi a construit Ninive, Rehobot-Ir, Calah
12 şi Resen,care este între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare.
Imagine preluată de pe
http://www.bibliotecapleyades.net/sitchin/sitchinbooks03_03a.htm
55 Neagu Djuvara, op. cit., p. 28.
56 Genesa, 9:18,19. Aşadar, afirmaţia „Semiluna fertilă este leagănul civilizației omenești”, este, mai întâi de toate,
biblică, şi abia apoi ştiinţifică.
57 10:6Miţrayim înseamnă Două Egipturi, probabil cu referire la Egiptul de Sus şi cel de Jos; şi în v. 13. N. tr.
58 10:8 Nu acelaşi cu cel din vs.6-7; probabil strămoşul cassiţilor, în Mesopotamia (vezi Gen. 2:13). N. tr.
59 10:10 Babilonia. N. tr.
60 10:11 Asiria. N. tr.

22
Versetul 10 din textul sacru de mai sus vorbeşte despre Şinear, la fel ca şi Isaia, 11:11 și
Zaharia, 5:11. Mai târziu, prin anii 1.000 î.e.n., această regiune va fi menţionată sub numele de
„Caldeea”61, dar ştiinţa istorică se referă la ea ca fiind Sumer, despre care, mai târziu, ne vom
ocupa extensiv.
În altă ordine de idei, din punct de vedere antropologic, este foarte probabil că trăsăturile
lui Noe au fost singularizate şi adâncite în fiecare dintre copiii săi: Yafet a moştenit
caracteristicile care au dus la apariţia rasei albe, Şem a avut copii ale căror caracteristici care pot
fi regăsite între evrei şi arabi, precum şi rasa galbenă, iar Ħam a fost progenitorul rasei negre;
este foarte probabil că, de pildă, Cuş a fost negru: în definitiv, el a dat numele său Etiopiei, o ţară
de negri. Acum putem pricepe mai bine întrebarea retorică a lui Ieremia: „Poate un etiopian să-şi
schimbe pielea?...”, mai ales dacă ne aducem aminte că, în original, etiopianul era scris „cuşi”. În
consecinţă, şi Nimrod, vânătorul puternic, trebuie să fi fost negru, iar sumerienii se denumeau
„oameni cu capetele negre”.
După descoperirile ştiinţifice recente privitoare la rolul ADN-ului, nu mai este greu de
crezut pentru nimeni faptul că Ħam era negru, iar Yafet, fratele său era alb. Inserăm mai jos o
imagine a patru surori, două perechi de gemeni, şi în fiecare pereche de gemeni unul este alb iar
celălalt are pielea măslinie (exces de melanină).
Imagine preluată de pe http://www.soundchristian.com/man/
Textul biblic de mai sus aminteşte, în treacăt despre Nimrod, războinicul puternic, marele
tiran hamit descendent din Cuş. Nimrod fondează în ceea ce urma să fie cunoscut sub numele de
Sumer aşezările Babel, Erec (sumerianul Uruk), Agade (Akkadu) şi Calneh, întemeind astfel o
61 A se vedea Ieremia, 50:10 și Ezechiel, 16:29.

23
formaţiune pre-statală semnificativă! Aici au avut loc evenimentele din capitolele 10-11 din
Genesa, inclusiv construirea blasfemiatoare a turnului Babel şi confuzia limbilor.62
I. MEZOLITICUL TÂRZIU: 12.500 – 9.500 Î.E.N.
C. Economia mezoliticului
Cercetătorii consideră că mezoliticul a început prin anii 20.000 î.e.n., când oamenii aveau
o economie de tip „prădalnic”, fiind definiţi ocupaţional: ei vânau, pescuiau, culegeau,
manifestau interes pentru descoperirea materiilor prime şi pentru confecţionarea uneltelor. După
datele de astăzi, agricultura, la fel şi domesticirea animalelor, ar fi apărut prin anii 9.000 î.e.n.:
În mezolitic, când principala formă de economie pare să fie vânatul, apare domesticirea
animalelor şi descoperirea valorii alimentare a cerealelor sălbatice. (…) Mezoliticul este asociat
cu mai multe descoperiri importante: arcul, funia, năvodul, barca.63
Istoricii vorbesc despre „cultura natufiană”, apărută chiar la sfârşitul pleistocenului – în
timpul căreia ar fi avut loc trecerea spre agricultură. Numele acestei culturi provine de la
localitatea Wadi-en-Natuf, iar cultura în sine cunoaşte o fază timpurie (12.500 – 10.000 î.e.n.) şi
o fază târzie (10.000 – 9.500 î.e.n., aşezarea Mureybet). În Levant, adică în Siria şi Palestina, au
fost descoperite numeroase localităţi aparţinând acestei perioade, aşezări stabile de oameni
sedentarizaţi, care aparţin acestei culturi.
Din punct de vedere antropologic, natufienii aparţineau probabil trunchiului semito-
hamit, aveau constituţii suple, iar înălţimea lor depăşea puţin 155 cm.
Istoricii mai spun și faptul că natufienii țineau încă de economia „prădalnică”, lucru pe
care-l vom discuta mai jos.
D. Artă și religiozitate
În natufian exista şi o industrie de prelucrare a oaselor în cârlige şi harpoane, unelte
penetrante. Pe plan artistic, natufienii fasonau oasele animale, sculptau figurine mici. Mircea
Eliade comentează:
Spre deosebire de schematismul geometric specific desenelor şi picturilor mezoliticului european,
arta natufienilor este naturalistă: s-au scos la lumina zilei mici sculpturi de animale şi figurine
umane, adesea în postură erotică (…). Simbolismul sexual al pilonilor sculptaţi în formă de falus
este atât de „evident” că nu poţi să te îndoieşti de semnificaţia lor magico-religioasă.64
62 Religiozitatea sumerienilor va fi abordată în volumul al II-lea al acesteilucrări.
63 Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Dicţionar al religiilor, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 1993, trad. C. Baltag. Cap.
26: „Religiile din preistorie”, p. 242. Vezi cam acelaşi citat în Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase,
p. 29.
64 Ibid., pp. 33,34.

24
„Amanţii din Ain Sakhri”.
http://www.britishmuseum.org/explore/highlights/highlight_objects/pe_prb/p/ ain_sakhri_
lovers_figurine.aspx
În sud-estul Turciei, la Göbekli Tepe65, a fost descoperit un sanctuar ridicat prin anii
9.000 î.e.n. Situl arheologic de-aici, „Catedrala de pe deal”, este în plină cercetare şi s-a
descoperit mai puţin de 5% din el, dar animalele sculptate pe monoliţii de-aici (vulpi, lei,
scorpioni, şerpi, vite) par să facă parte dintr-un sistem de simboluri sacre.
În lumea academică există o multitudine de teorii emise cu privire la incapacitatea
„primitivilor” de a elabora religii coerente. În funcţie de descoperirile care se vor face la acest sit
este foarte posibil ca aceste teorii să fie răsturnate.
http://en.wikipedia.org/wiki/Göbekli_Tepe
65 A se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Göbekli_Tepe şi http://www.ancient.eu.com/article/234/

25
În legătură cu credinţele religioase din mezolitic, s-au lansat multe ipoteze şi scheme de
dezvoltare. William Foxwell Albright îi menţionează pe pozitivistul Comte, care a propus
schema unei progresii evolutive simple, de genul fetişism – politeism – monoteism, pe Tylor,
care a scris despre animism – politeism – monoteism, precum şi pe Marett, care a venit cu
propunerea pre-animism/dinamism – animism – politeism – monoteism.66
Să vedem ce spun Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu despre aceste încercări filosofico-
teologice. Ei opinează:
…Religia are în centrul său zeiţe, urmaşe ale acelor Venera steatopige din paleolitic. S-au regăsit
statuete în săpăturile de la Hacilar, Çatal-Hüyük67
, Ierihon (în jurul anilor 7.000 î.Hr.) (...) Zeiţele
sunt deseori reprezentate ca femei-pasăre sau şarpe, au un posterior dezvoltat (pe care sunt adesea
figurate testicule în statuete falice) şi au ca însoţitori diverse animale ca taurul, ursul, ţapul,
cerbul, broasca ţestoasă,broasca râioasă etc.”68
O asemenea zeiţă-mumă este reprezentată în statuia denumită „Venus”, descoperită în
Willendorf. Ea are faţa brăzdată, este o femeie fără chip, ca şi cum identitatea ei nu interesează.
Mâinile sale sunt apăsate pe sâni, pentru a da lapte, pentru a asigura viaţă. Dimesniunile
pântecului şi a organelor sexuale sunt exagerate, de parcă rostul ei în lume ar fi unic, şi anume cel
de a aduce pe lume copii. Această statuetă (şi multe altele la fel ca ea) este paradigmatică pentru
un anumit tip de gândire despre care vom vorbi mai jos, când vom dezbate şi afirmaţia lui Mircea
Eliade şi Ioan Petru Culianu, încadrată în contextul său.
66 William Foxwell Albright, op. cit., p. 170.
67 Vizavi de această aşezare, prof. Alexandru Diaconescu ne spune (op. cit., p. 26), că la începutul mileniului al VII-
lea î.e.n., aici exista civilizaţie agricolă, după cum arată descoperirile făcute în tell-ul de 500 x 300 m şi înalt de 17,5
m. Au fost descoperite 13 niveluri de locuire, aşezarea a atins până la 13 ha şi a durat până către 4.500 a. Chr. În
cursul săpăturilor s-au găsit dovezi de cultură a grâului, orzului, lintei şi mărului.
68 Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, op. cit., pp. 241-243.

26
Venus din Willendorf.
Imagine preluată de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Mother_Goddess
Pe lângă figurinele feminine, în locuinţele din Natuf, ca decoraţii interioare, apar bucranii
(capete de tauri), coarne de auroci (strămoşii vitelor). Acestea sunt reprezentări care, amintind de
falusuri, ţin de cultul fertilităţii masculine.
Mircea Eliade mai consemnează:
Mai puţin evidentă este importanţa activităţii imaginare declanşate de intimitatea cu diferite
modalităţi ale materiei. Lucrând cu un silex sau cu un ac primitiv, legând piei de animale sau
panouri de lemn, pregătind o undiţă sau un vârf de săgeată, modelând o statuetă în lut, imaginaţia
decelează analogii nebănuite între diferite niveluri ale realului: uneltele şi obiectele sunt încărcate
de nenumărate simbolisme, lumea lucrului — microuniversul care confiscă atenţia meşteşugarului
timp îndelungat — devine un centru misterios şi sacru,bogat în semnificaţii.
Lumea imaginară creată şi continuu îmbogăţită prin contactul cu materia se lasă cu greu surprinsă
din creaţiile figurative sau geometrice ale diferitelor culturi preistorice. Dar ea ne este accesibilă
şi din experienţele propriei noastre imaginaţii. Mai ales această continuitate la nivelul activităţii
imaginare ne poate permite să „înţelegem” existenţa oamenilor trăind in acele epoci îndepărtate.
Dar activitatea imaginară a omului preistoric, spre deosebire de aceea a oamenilor din societăţile
moderne, era înzestrată cu o dimensiune mitologică.69
69 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase,vol. I, p. 35.

27
Bucranii
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/95/Ankara_Muzeum_B20-08.jpg
Vizavi de religiozitatea celor care au trăit în natufian, precizăm faptul că ei practicau două
tipuri de înmormântări: unul dintre tipuri era îngroparea craniilor, iar celălalt era înhumarea
întregului corp, într-o poziţie ghemuită, cu genunchii traşi sub bărbie şi cu mâinile încrucişate
peste piept, o poziţie foetală, aşa cum erau înhumaţi şi morţii din Egiptul pre-dinastic.
Puţin mai jos vom prezenta mai jos concepţia noastră privitoare la aceste tipuri de
înmormântări.
Deşi nu se încadrează neapărat în sfera intereselor noastre, ne îndreptăm acum atenția
asupra descoperirii focului şi inventării uneltelor.
În paleolitic omul a descoperit focul: mai întâi a descoperit focul natural, iar apoi l-a
produs şi artificial. Acest fapt a determinat schimbări esenţiale şi imediate: a îmbunătăţit
capacitatea de apărare a omului, în special faţă de animale, dar i-a permis şi prepararea hranei
prin frigere şi coacere; mai târziu, în neolitic, omul va putea şi să fiarbă hrana.
Un alt beneficiu adus de foc este acela că a permis iluminarea locuinţei (în peşteră şi nu
numai), şi a sporit capacitatea de rezistenţă la condiţiile de mediu (frig). Din neolitic, va fi
întrebuinţat la arderea lutului, iar apoi în metalurgie.
Gabriel Stan şi Victoriana Boşcăneanu au schiţat foarte bine traseul inventării uneltelor:

28
Dintr-o zonă de economie la alta, omul şi-a dovedit capacitatea de dezvoltare printr-o serie de
invenţii şi descoperiri care i-au marcat definitiv evoluţia:
a) Inventarea uneltei,care a presupus:
1. preconceperea formeianterior operaţiei de prelucrare a nucleului;
2. alegerea materiei prime;
3. organizarea exploatării unor depozite de silex;
4. distribuţia sa, posibil prin schimb, la mare distanţă;
5. controlul şi organizarea operaţiei de debitaj;
6. stocarea materieiprimei;
b) tehnica elaborării uneltei: cioplirea, în paleolitic; şlefuirea, în neolitic (de la care derivă şi
denumirile celor două epoci ale pietrei);
c) trecerea de la uneltele universale (cu funcţii multiple: tăiat, despicat, răzuit, din
protopaleolitic şi paleoliticul inferior) la uneltele monofuncţionale (un început de specializare, din
paleoliticul mijlociu şi mai ales din paleoliticul superior – răzuitoare, dăltiţe, vârfuri);
d) din mezolitic, specializării şi diversificării li se adaugă o nouă invenţie: „piesa de schimb
standard”, care este microburin-ul: criteriul calificării câştigă preponderenţă în raport cu cel al
abilităţii native;
e) din neolitic, o dată cu tehnica şlefuirii se realizează, ca invenţie, toporul şlefuit cu gaură de
înmănuşare şi unelte noi,legate de cultivarea plantelor;
f) inventarea plugului, în neoliticul final, care este asociat cu primele mijloace de transport cu
roată şi tracţiune animală; folosit pe scară largă încă din Hallstadt, plugul cunoaşte din La Tène
introducerea brăzdarului din metal.
Acestor invenţii li se adaugă altele, nu mai puţin importante: inventarea curselor şi capcanelor,
încă din paleolitic; uneltele specializate pentru pescuit şi vânat, arcul şi săgeata, din mezolitic;
invenţiile legate de arta focului, din neolitic, ceramica, metalurgia aramei şi plumbului, dar şi
roata şi carul, roata olarului, arhitectura monumentală; mijloacele de transport pe apă
(monoxila, din mezolitic, căreia i se adaugă, în zonele riverane, barca cu vâsle; posibil, din
neolitic, bărci sau corăbii,evident de mic tonaj…
II. TRANZIŢIA SPRE NEOLITIC
Pentru a înţelege mai bine tranziţia spre neolitic, vom reda o cronologie a preistoriei
Orientului Apropiat70:
Data înaintea
erei noastre
Levant Anatolia Nordul
Mesopotamiei
Sudul
Mesopotamiei
9.500
Neolitic pre-ceramic
(PPN A71
)
8.700
70 Apud Marc Van De Mieroop, A History of the Ancient Near East, ca. 3000 – 323 BC, Blackwell Publishing,
Oxford, UK, second edition, 2007, p. 14. Datele cronologice sunt aproximative.
71 PPNA provine din englezescul Pre-Pottery Neolithic A, adică „neolitic pre-ceramic A”.

29
Neolitic pre-ceramic
(PPN B – C)
Neolitic pre-
ceramic
(PPN B – C)
7.000
Neolitic ceramic Proto-Hassuna
6.500 Çatal-Hüyük
Amuq B Hassuna/
Samarra
6.000
Halaf Halaf Halaf Ubaid timpuriu
5.500
5.000
4.500 Ubaid Ubaid Ubaid Ubaid târziu
4.000 Uruk timpuriu
Chalcolitic
3.500 Uruk Uruk târziu
Care sunt trăsăturile caracteristice ale acestor culturi despre care vom vorbi pe mai larg
mai jos? Pentru a da un răspuns acestei interogaţii, vom face apel la cuvintele lui Marc Van De
Mieroop:
Cele mai remarcabile aspecte ale acestor culturi sunt vasta lor răspândire geografică şi contactele
la mare distanţă. Reţinând faptul că acestea erau comunităţi mici a căror organizare nu o depăşea
pe cea sătească, răspândirea unei acumulări culturale ca şi cea de la Halaf din Zagrosul central şi
până la coasta mediteraneeană este uluitoare. Există rămăşiţe limitate şi diferenţele locale sunt
estompate, dar aspectele rămăşiţelor materiale ale Halaf-ului sunt cât se poate de specifice, cum ar
fi planul de construcţie unic al caselor sale care iese în evidenţă ca element distinctiv al acestei
culturi. În acelaşi timp, observăm că materialele de lux erau obţinute din regiuni foarte
îndepărtate. De exemplu, obsidianul se putea procura în mod natural numai din Anatolia centrală,
dar el se găseşte în situri pretutindeni în Orientul Apropiat. Succesul aşezării Çatal-Hüyük, un sit
mare din Anatolia centrală, care a existat de prin 7.200 până prin 6.000, este considerat adesea ca
fiind rezultat din negoţul său cu această rocă vulcanică. Tot din regiuni îndepărtate se obţineau şi
bunuri de un prestigiu mai redus. Ceramica de Ubaid din sudul Mesopotamiei a fost descoperită
de-a lungul Golfului Persic în zone atât de sudice cum ar fi Oman, iar savanţii au interpretat
aceasta ca fiind rămăşiţe ale unor expediţii de pescuit şi de scufundare după perle.

30
O altă caracteristică a acestor culturi timpurii este longevitatea lor. Cultura Halaf a dăinuit
aproape o jumătate de mileniu şi a fost infiltrată treptat de cea a sudicului Ubaid. Durata acestuia,
de aproape două milenii, şi marele grad de continuitate culturală pe care-l demonstrează sunt
surprinzătoare. Aceşti factori par să sugereze că, o dată ce în Mesopotamia inferioară s-au stabilit
comunităţi, ele au păstrat o dezvoltare stabilă şi locală. Ele au păstrat aceeaşi cultură materială pe
toată durata existenţei lor, doar devenind treptat tot mai extensive şi mai complexe.72
A. Agricultură, industrie, stratificare socială
În epoca finală a natufianului, oamenii, răspândindu-se, au ajuns şi pe cursul mijlociu al
Eufratului, unde au fondat aşezarea Abu Hureira sau Mureybet. În aceeaşi perioadă a fost fondată
şi aşezarea Gerade pe râul Orontes, în nordul Siriei. Aceste aşezări, dimpreună cu Aswad, lângă
Damasc, prezintă interes pentru studiul nostru ca urmare a faptului că, în prima fază a neoliticului
pre-ceramic A (PPNA), cuprins între 9.500 – 8.700 î.e.n., aici se semnalează cultivarea
intenţionată a plantelor: în Mureybet au fost descoperite boabe carbonizate de alac (grâu cu un
singur bob în spic), care creşte doar pe coastele Munţilor Zagros şi în Kurdistanul irakian. În
Aswad au fost descoperite boabe de grâu amidonier, care creşte numai în Valea Iordanului.
Există dovezi de cultivare a unor legume ca lintea, mazărea şi măzărichea.73 Acest lucru va duce
la un nou tip de economie, care se întemeiază pe cultura cerealelor.74
Neoliticul pre-ceramic B (PPNB) datează între 8.700 – 6.500 î.e.n. şi, în această perioadă
„arealul locuit de comunităţile agricole se extinde, cuprinzând pantele Munţilor Taurus şi
Antitaurus, precum şi cursurile superioare ale Eufratului şi Tigrului. (…)
„În neolitic omul adoptă soluţii tehnice noi, de protejare a plantelor comestibile cu
împrejmuiri, de afânare a solului şi de îndepărtare sistematică a buruienilor prin plivire; astfel s-a
născut şi cultivarea primitivă a plantelor. Devenit producător al mijloacelor sale de existenţă,
omul dispune, din acel moment, şi de rezerve de hrană; în perspectivă istorică, agricultura
primitivă a avut drept consecinţe creşterea demografică, perfecţionarea uneltelor şi inventarea
unor ocupaţii umane noi.”
La începutul mileniului al VII-lea nordul Siriei pierde întâietatea agricolă în faţa
Podişului Anatolian: aşezarea reprezentativă pentru Anatolia este Çatal-Hüyük. La apogeul
înfloririi sale, această aşezare se întindea pe 13 ha, era un focar de unde comunităţile agricole au
migrat spre Balcani şi restul Europei şi a continuat să aibă influenţe până prin 4.500 î.e.n.75
De-asemenea, civilizaţia agricolă trece şi spre nordul Mesopotamiei (Kurdistanul iraqian,
aşezările de la Djarmo şi Tepe Guran), spre coastele Munţilor Zagros, iar spre sud-est atinge
Câmpia Susianei (Elamul). În faza finală a neoliticului pre-ceramic B (PPNB) comunităţi
agricole ajung să locuiască pe coasta Mării Mediterane, la Ugarit (azi, Ras Şamra), iar apoi la
Byblos.
72 Marc Van De Mieroop, op. cit., p. 15.
73 Alexandru Diaconescu, op. cit., p. 23.
74 Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, op. cit., loc. cit.
75 Actualmente, această aşezare este o movilă de 500 x 300 m, înaltă de 17 m.

31
În ceea ce priveşte partea opusă Anatoliei, sud-estul Semilunii: în mileniul al VI-lea
comunităţi umane au trecut dincolo de limitele sale şi au început lucrări de agricultură, populând
pentru prima dată Mesopotamia.
http://www.bu.edu/mzank/Jerusalem/mp/fertilecrescent.jpg
Zonele albastre erau favorabile agriculturii celei mai timpurii, zonele verzui sunt câmpiile
aluvionare, unde oamenii au făcut şi sisteme de irigaţii, iar zonele roşiatice sunt deşerturi.
Din punct de vedere al industriei, în această perioadă apare o „industrie” incipientă de
materiale de construcţie: bolovani de calcar sunt arşi în cuptoare gigantice, apoi ghipsul şi varul
sunt folosiţi pentru pereţii şi podelele locuinţelor din aşezările din nordul Siriei.
Ca rezultat al creşterii numerice a comunităţilor, pe planul dezvoltărilor sociale apar
diferenţieri, cum ar fi centralizarea puterilor şi a funcţiilor, apar elite care deţin controlul asupra
resurselor agricole, apar ştampile de lut, care erau folosite pentru a sigila vasele cu provizii ale
clanurilor, pachetele sau lăzile, se ivesc şefi de clan care au însemne de statut, de genul cuţitelor
sacrificiale şi al anumitor podoabe, mai ales din materiale importate, conducătorii comunităţilor
au locuinţe mai mari sau structurate diferit.

32
Privitor la religiozitatea din această perioadă, au fost descoperite „structuri construite de
dimensiuni considerabile, care serveau reuniunilor comunităţii şi cultului morţilor”, cranii ale
strămoşilor expuse în încăperile principale, fie pictate, fie „decorate cu lut şi scoici pe post de
ochi şi gură”.76
III. NEOLITICUL TÂRZIU: 6.500 – 4.500 Î.E.N.
A. Migraţii
În epoca de piatră timpurie, zona aflată la nord de Golful Persic era mlăştinoasă; nu
putem şti cât de întinsă spre nord era zona mlăştinoasă. În neolitic, în prima jumătate a mileniului
al VI-lea, în partea nordică a Mesopotamiei a fost fondată așezarea Tepe Gawra, la 20 km nord-
est de Ninive, în regiunea care astăzi este Kurdistanul irakian. Vasele ceramice decorate produse
aici aveau o structură delicată.
Din aşezarea Tepe Gawra au emigrat oameni care au fondat alte aşezări săteşti, care sunt
incluse în cultura denumită Hassuna, dezgropată în situl Tell Hassuna, la sud de oraşul modern
Mosul. Aşezarea Tepe Gawra este importantă nu numai pentru că din ea a originat cultura
Hassuna, ci şi pentru că din ea a iradiat cultivarea plantelor din zona Mesopotamiei.
O altă cultură care ilustrează neoliticul mesopotamian este Samarra (5.500 – 4.500). Din
această cultură face parte şi aşezarea de la Çoga Mami şi importanta aşezare de la Tell es-Sawan.
De menţionat faptul că aceste aşezări trec dincolo de izohieta de 200 mm precipitaţii medii
anuale, şi ele cultivau grâul şi secara, plantă care are nevoie de irigaţii.

33
Imagine preluată de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Halaf_culture
Aici trebuie să abordăm puţin chestiunea irigaţiilor. „La sud de izohieta de 200 mm
precipitaţii medii anuale clima este atât de aridă încât agricultura nu se poate realiza decât prin
irigaţii. Odată însă pus la punct sistemul, productivitatea muncii devine foarte mare.”77 Pentru a
putea cultiva în sudul izohietei, locuitorii din neoliticul nordului mesopotamian au trebuit să pună
la punct, deci, sisteme de irigaţii. Nu exista alternativă, întrucât inundaţiile fluviilor Tigru şi
Eufrat
…nu aveau un efect benefic, ca în Egipt, ci erau neregulate şi devastatoare. Cele două fluvii nu
purtau un mâl roditor ca Nilul, ci doar sfărâmături de rocă bazaltică din zona Munţilor Armeniei
şi Antitaurus, pe care le depuneau la revărsare.
Din această cauză, în Mesopotamia agricultura nu se baza pe îndiguiri, ci pe aducerea apei printr-
un canal principal, de la care porneau radial canale secundare, până la ogorul avut în vedere. În
rest, căldura aproape permanentă şi solul roditor au făcut ca în „Ţara dintre cele două fluvii”
productivitatea muncii agricole să fie foarte ridicată.78
77 Ibid., p. 28.
78 Ibid., p. 28.

34
B. Artă și religiozitate
Săpăturile efectuate în Çatal-Hüyük la nivelul X (cca. 5.750 î.e.n.) au revelat faptul că în
fiecare casă exista câte un sanctuar, o încăpere de 4 x 5 m, care demonstra existenţa cultului
fertilităţii: au fost descoperite bucranii, capete de taur, ale căror coarne simbolizau forţa creatoare
masculină şi, de-asemenea, multe figuri feminine, posibile zeiţe al fertilităţii, statuete ale triadei
zeiţa-mamă – zeiţa-fiică – pruncul divin sau figuri ceramice în poziţie de naştere.
Faptul că nu există un templu comun pentru întreaga aşezare, ci fiecare locuinţă are
sanctuarul sau lăcaşul său de cult demonstrează că societatea era încă gentilică şi nu este nici
măcar proto-urbană.
IV. FAZA HALAF79
Tell Halaf este un sit arheologic din nord-estul Siriei, aproape de graniţa turcă. El aparţine
de cultura neolitică, dăinuind de prin 6.100 până în 5.400 î.e.n., dar a dat numele său unei culturi
răspândite, care a dăinuit până prin 4.500 – 3.750 î.e.n., când această cultură halafiană a coborât
în nordul Mesopotamiei, manifestându-se şi prin cultura Ubaid/ Obeid.
A. Artă și religiozitate
Legat de faza halafiană trebuie neapărat să menţionăm ceramica de-aici; ea era cu mult
superioară celei din așezările din alte părţi ale Asiriei. De fapt, standardul acestei manufacturi şi
design-ul ceramicii halafiene nu au mai fost vreodată atinse în antichitate.80 Se produceau vase
rafinate şi fragile, arse în cuptoare închise, la foc intens şi supravegheat. Ele erau pictate frumos,
cu motive diverse, geometrice sau animaliere. Bolurile erau adesea decorate în interior cu
reprezentări de plante, animale şi oameni.
Imagine preluată de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Halaf_culture
79 A se vedea http://ancientneareast.tripod.com/Halaf_Culture.html
80 R.K. Harrison, Old Testament Times – A Social, Political and Cultural Context, Baker Books, Grand Rapids,
Michigan, USA, 2005, p. 38.

35
O descoperire de excepţie a fost cea a unei vaze pe care era reprezentată o caretă cu roată
spiţată, fapt care arată marea vechime a transporturilor pe roţi.
Figurinele umane descoperite aici reprezentau, în general, femei nude, cu caracteristici
sexuale exagerate, amintind de aurignacianul timpuriu.
Zeiţă-Mamă, figurină de pământ ars, descoperită în Çatal Hüyük,
nivelul al II-lea (cca. 5750-5700 î.e.n.)
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Ankara_Muzeum_B19-36.jpg
Mircea Eliade scrie:
Cultura zisă de la Tell Halaf (…) apare în momentul dispariţiei culturilor din Anatolia. Ea
cunoaşte cuprul şi pare să fie creaţia unei populaţii coborând din nord, poate din fugarii de la
Hacilar şi Çatal Hüyük. Complexul religios de la Tell Halaf nu diferă prea mult de culturile care
ne-au reţinut până in prezent. Morţii erau îngropaţi însoţiţi de ofrande, printre care figurine din
lut. Taurul sălbatic era venerat ca epifanie a fertilităţii masculine. Imagini de tauri, bucranuri
[motive ornamentale figurând capete de taur descărnate — nota trad.], capete de berbeci şi
securea dublă aveau, desigur, un rol cultual, în legătură cu zeul furtunii, atât de important în toate
religiile Orientului Apropiat antic. Totuşi nu s-au găsit figurine masculine, în timp ce imagini ale

36
zeiţei abundă; întovărăşită de porumbei, cu sâni exageraţi, reprezentată de multe ori în poziţie
ghemuită, e greu să nu recunoaştem imaginea exemplară a Zeiţei-Mame (…).81
Bucranii http://en.wikipedia.org/wiki/Çatalhöyük
V. FAZA UBAID/ OBEID: SCHIMBĂRI SOCIALE ŞI RELIGIOASE
Cultura Ubaid (5.300 – 3.500 î.e.n.) a fost descoperită lângă cetatea antică Ur. „Această
cultură reprezintă, de fapt, începuturile aşezării sumerienilor în Mesopotamia, căci primul nivel
de locuire într-o serie de viitoare oraşe-state ca Eridu, Ur, Nippur sau Uruk (Warka) se
încadrează în cultura Obeid”, ne spune profesorul Diaconescu82.
Profesorul Marc Van De Mieroop scria că, după anul 5.300 î.e.n., periodizarea istoriei
sumerienilor se orientează în funcţie de „…distincţii arheologice bazate pe modificări stilistice
din rămăşiţele materiale care au o valoare istorică redusă. În termenii politici, această perioadă ar
trebui privită ca fiind o unitate, etalând aceleaşi caracteristici de bază pentru întreaga sa durată.”83
81 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase,vol. I, p. 48.
83 Marc Van De Mieroop, A History of the Ancient Near East, ca. 3000 – 323 BC, Blackwell Publishing, Oxford,
UK, second edition, 2007, p. 42.

37
Academicianul Emil Condurachi mai face nişte precizări:
Continuând tradiţiile economice mai vechi, purtătorii acestei culturi mai practică încă vânătoarea
şi pescuitul. Încetul cu încetul, însă, agricultura şi creşterea vitelor capătă o pondere din ce în ce
mai mare în viaţa lor economică. Sunt aclimatizate câteva din plantele cele mai caracteristice
regiunii mesopotamiene – alacul, spre exemplu. Sunt, de asemenea, domesticite unele animale
(…). Ceramica pictată, lucrată cu mâna şi împodobită cu figuri de animale şi păsări, ca şi
ţesăturile simple, satisfăceau nevoile încă modeste ale acestei străvechi populaţii, care
întrebuinţează deocamdată foarte rar obiectele de aramă. Câteva topoare plate de aramă, oglinzi şi
ace cu gămălie din acelaşi metal dovedesc totuşi că, în timpul acestei faze, populaţia
mesopotamiană trecuse în perioada aramei, denumită de arheologi perioada eneolitică.84
Mai jos, sub formă de studii de caz, vom puncta istoria şi religiozitatea aşezărilor
menţionate de profesorul Diaconescu, dar nu înainte de a scrie câteva cuvinte despre faza
chalcoliticului şi de a face o comparaţie între religiozitatea oamenilor din „preistorie” şi spusele
Sfintelor Scripturi.
VI. FAZA CHALCOLITICULUI: 4.500 – 3.300 Î.E.N.
Termenul „chalcolitic” provine din cuvintele greceşti chalkos, cupru şi lithos, piatră. În
perioada chalcolitic piatra este treptat înlocuită cu cuprul. Trebuie semnalat faptul că metalurgia
nu apare acum, ci acum ea doar capătă proporții. Henry M. Morris, apud Cyril Stanley Smith,
face observaţia că „Cele mai vechi obiecte de metal, modelate artificial, sunt nişte mărgele de
aramă descoperite în nordul Irakului, datând de la începutul mileniului al 9-lea î.d.Cr.”, iar apoi îi
citează pe Halet Campbel şi Robert Braidwood: „…Înainte de anul 7.000 î.d.Cr., oamenii din
Cayönü Tepesi nu numai că cunoşteau metalul, dar chiar modelau obiecte din cupru autohton
prin şlefuire şi ciocănire.”85
84 Emil Condurachi, op. cit., pp. 9-10.
85 Henry M. Morris, op. cit., pp. 424, 425.

38
CAPITOLUL AL III-LEA
HOMO RELIGIOSUS DIN „SEMILUNA FERTILĂ”
ÎN PERIOADA PREISTORIEI
Dacă am dori să studiem religiozitatea oamenilor din perioada „preistorică” din
„Semiluna fertilă” pe baza pattern-ului de mai sus (p. 10), atunci aplicabilitatea sa ar fi extrem de
limitată: nu avem acces la izvoarele orale ale oamenilor trăitori în preistorie – deci studiul
efectuat prin prisma antropologiei culturale ne este refuzat. Nu putem studia comunităţile de
„preistorici” nici din perspectiva istoriei religiilor, întrucât nu au fost descoperite textele lor
sacre: ştiinţa spune că respectivele comunităţi nu cunoşteau scrisul, erau pre-literate – vom mai
vorbi despre acest lucru. „Terenul de cercetare” aparţine, deci, unui spaţiu şi unor timpuri de mult
apuse. Pe vremuri, Rudolf Otto vorba despre un fior sau chiar un cutremur lăuntric, mistic, al
închinătorilor, un mysterium tremendum et fascinosum… Noi nu avem acces la cunoaşterea
„tainei cutremurătoare”, şi nu cunoaştem nici onirismul şi nici măcar visele lor, fie în stare de
veghe, fie cele din timpul somnului. Avem aceeaşi problemă cu „dublul” lor: „Această structură
mentală reflectă convingerea că trupul material al fiinţei umane este dublat de un element
independent şi imaterial (dublu, spirit, suflet etc.)” 86 Nu cunoaştem, aşadar, concepţiile
preistoricilor despre acestea şi despre imaginarul lor. „…Credinţele şi ideile nu sunt
fosilizabile87”.
Ceea ce avem, concret, sunt nişte „documente” preistorice constând din oseminte umane,
mai ales cranii, unelte de piatră, pigmenţi, îndeosebi ocru roşu, hematit, gravuri, picturi rupestre,
pietre pictate, statuete sculptate în os şi în piatră. Însă ele, spune Mircea Eliade la un moment dat,
par să fie „opace” semantic88 şi chiar şi încercarea de a le încadra într-un sistem de semnificaţii
nu are foarte mult succes pentru interpretarea lor.
Singurul element incontestabil e faptul că la temelia existenţei acestor „documente” se
poate identifica o religiozitate. De unde vine ea? Cum spuneam, răspunsurile sunt foarte diferite,
dar există o constantă: lumea academică repudiază persoanele care afirmă că religiozitatea este
dată de Dumnezeu, astfel încât un istoric al religiilor de calibrul lui Mircea Eliade a găsit o altă
formulare:
„Sacrul” este un element în structura conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. La
nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci
alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi, sau mai degrabă a
deveni omînseamnă a fi religios.89
86 Lucian Boia, op. cit., p. 30.
87 Mircea Eliade, op. cit., p. 6.
88 Ibid., pp. 6, 4-5.
89 Ibid., p. VIII.

39
Şi, în altă parte, acelaşi istoric contesta evoluţia gândirii abstracte de tip religios a omului:
„Homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens şi religiosus.”90
Aşa cum am spus, marele istoric lăsa să se înţeleagă faptul că religiozitatea este în esenţa
omului, prezentă încă de la apariţia sa. Este ceea ce Florin Georgescu denumea „teza coincidenţei
dintre începuturile fiinţei umane şi a originii credinţelor religioase”.91
Alexandru Stan şi Remus Rus, doi profesori care provin din spaţiul teologic creştin,
afirmă aceeaşi idee:
Departe de a fi o dimensiune dobândită de-a lungul unei perioade de timp, religia apare în istoria
omului ca fiind co-extensivă cu el. Descoperirile arheologice relevă faptul că acolo unde au
existat fiinţe umane au existat şi practici care atestă existenţa de credinţe religioase.92
Convingerea noastră, bazată pe Sfintele Scripturi, este, cum spuneam mai sus, că omul
este creat de Elohim, Dumnezeul creator despre care vorbeşte întreaga Biblie, chiar începând cu
Genesa, 1:1. Când a creat omul, antropogeneză consemnată în cartea Facerea, capitolele 1 şi 2,
Făcătorul a pus în el „trei nevoi fundamentale: nevoia de transcendent, nevoia de semnificaţie şi
nevoia de comunitate. (…) Cele trei nevoi definesc dependenţa lui de Dumnezeu, valoarea lui
derivată, respectiv natura lui comunitară.”93 Creat de Dumnezeire, omul a fost întotdeauna un
homo religiosus, a avut înzidită în sine nevoia de a crede în Dumnezeu şi de a I se închina.
Apologetic vorbind, omul „va rămâne de-a pururi un subiect credincios.”94
Pe aproximativ aceeaşi linie discursivă se deplasează şi istoricul Lucian Boia. În tratarea
pe care o face ansamblurilor sau structurilor arhetipale „susceptibile (…) să acopere esenţialul
unui imaginar aplicat evoluţiei istorice”, profesorul Boia vorbeşte despre „Conştiinţa unei
realităţi transcendente”, pe care o precizează ca fiind: „realitate invizibilă, insesizabilă, dar cu
atît mai semnificativă faţă de realitatea evidentă şi tangibilă. Este domeniul supranaturalului şi al
manifestărilor sale perceptibile care compun miraculosul. Supranaturalul poartă cel mai adesea
amprenta sacrului”, iar apoi încheie evidenţiind: „Tot acest complex defineşte o caracteristică
mentală universal prezentă, intrinsecă condiţiei umane.”95
Întrebarea care se ridică acum este: cum s-a obiectivat nevoia de transcendent a grupurilor
umane din „Semiluna fertilă” din epoca preistorică, relaţionate la Genesa, capitolele 1-11?
Tocmai acesta este momentul în care Sfintele Scripturi ne vin în ajutor cu desluşiri
semnificative: ele ne arată faptul că după Căderea în păcat din Genesa, 3:1-6, nevoia de
transcendent din om a fost, într-adevăr, desfigurată, dar a continuat să-şi revendice dreptul la
existenţă:
90 Ibid., p. 7.
91 Florin Georgescu, Societate şi religie, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 11,12.
92 Pr. conf. dr. Alexandru Stan, prof. dr. Remus Rus, op. cit., p. 15.
93 John Stott, apud Beniamin Fărăgău, Genesa – Un nume legat de Dumnezeu, ori de „cărămizile şi smoala”
realizărilornoastre?,Risoprint, Cluj-Napoca, 2009, ed. a doua revizuită, p. 46.
94 Florin Georgescu, op. cit., p. 9.
95 Lucian Boia, op. cit., p. 28.

40
Atunci li s-au deschis ochii, şi-au dat seama că sunt goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-
au făcut învelitori cu ele.
Genesa, 3:7.
Termenul ħagor (Strong 2290) tradus aici drept „învelitori” semnifică mai degrabă
„acoperitori”. O dată ce proto-părinţii noştri, Adam şi Eva, şi-au dat seama de goliciunea lor, ei
au încercat s-o acopere şi să revină la Dumnezeu conform planului născocit de gândirea lor şi
prin propriile lor forţe.
Să spunem lucrurile altfel: după ruperea de Dumnezeu, născocirea unui plan pentru
acoperirea şi „cârpirea” dezastrului, pentru apropierea de Dumnezeu prin eforturi proprii
şi nevoinţă personală în vederea mântuirii, semnifică primele manifestări ale religiei
antropocentrice păgâne care-l mână pe om spre truda deznădăjduită şi falimentară de a se
mântui prin fapte!
Apogeul acestei religii antropocentrice păgâne, rod al răzvrătirii, este format din două
culmi: prima culme este aceea a politeismului, iar cealaltă este cea a persecutării – într-o formă
sau alta – a celor care au credinţe religioase diferite.
Cartea Genesa confirmă în câteva locuri prima culme a acestei religii antropocentrice
păgâne:
3
După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare (Sau: o jertfă pentru păcat.)
din roadele pământului.
4
Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor.
Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui;
5
dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare, şi i s-a posomorât
faţa.
6
Şi Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-aimâniat, şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?
7
Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui
se ţine după tine, dar tu să-lstăpâneşti.”
8
Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haidem să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a
ridicat împotriva fratelui său Abel, şi l-a omorât.
Genesa, 4:3-8.
8
Cuş a născut şi pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ.
9
El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător
înaintea Domnului.”
10
El a domnit la început peste Babel, Erec,Acad şi Calne, în ţara Şinear.
11
Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah
12
şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare. –
Genesa, 10:8-12.
1
Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşicuvinte.
2
Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear; şi au descălecat acolo.
3
Şi au zis unul către altul: „Haidem! să facem cărămizi, şi să le ardem bine în foc.” Şi cărămida
le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var.
4
Si au mai zis: „Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul, şi să ne facem
un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului.”

41
5
Domnul S-a pogorât să vadă cetatea şiturnul, pe care-lzideau fiii oamenilor.
6
Şi Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor, şi toţi au aceeaşi limbă; şi iată de ce s-au apucat;
acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând.
7
Haidem! să Ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii
altora.”
8
Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului; aşa că au încetat să zidească cetatea.
9
De aceea cetatea a fost numită Babel (adică: Împărţire), căci acolo a încurcat Domnul limba
întregului pământ, şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.
Genesa, 11:1-9.
Ulterior, credinţa monoteistă a fost pervertită în diferite moduri: „Puţin câte puţin, prin
degenerescenţa constantă a umanităţii, idolatria a proliferat în diverse forme”96: prin ateism97,
prin rebeliune făţişă98, politeism99, spiritism, magie şi vrăjitorie100, henoteism101 şi idolatrie102.
YHWH a lăsat toate popoarele să umble pe căile lor, deşi a păstrat mărturia Sa depre Sine Însuşi,
mărturie pe care latinii o denumeau Vestigium Dei103. După cum scriam la început, susţinem
concepţia denumită „protomonoteism”: monoteismul primitiv a degenerat treptat, lăsând numai
fiinţe supreme foarte risipite şi nişte mari zei, recuperaţi în variate tipare religioase şi în încercări
de încropire a unor sisteme teologice.
În ceea ce priveşte a doua culme a acestei religii antropocentrice păgâne, rod al răzvrătirii,
spuneam că ea este demascată de persecuţiile aplicate de păgâni celor care aveau alte credinţe
religioase. Cititorii care doresc să afle mai multe despre formele de manifestare ale păgânismului
au la dispoziţie o multitudine de surse, printre care se află şi istoria Bisericii (sau, mai bine scris,
a „Bisericii”), unde pot analiza sutele de mii de crime pe care această instituţie le-a săvârşit de-a
lungul veacurilor.
La secole după aceste întâmplări, unul din mai-marii partidei „nazarinenilor”, rabinul
Şa’ul din Tarsul Ciliciei, căruia creştinii îi spun apostolul Pavel, încapsula în câteva versete nişte
adevăruri inspirate şi majore:
19 … ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căciDumnezeu le-a arătat.
20 De la crearea lumii, însuşirile Lui invizibile – puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui – au fost
percepute clar, fiind înţelese din ceea ce a fost creat,pentru ca ei să fie fără scuză,
21 pentru că, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu L-au slăvit ca Dumnezeu şi nici nu I-au
mulţumit, şi astfelgândirea lor a devenit fără folos, iar mintea lor nesăbuită s-a întunecat.
96 J. B. Agus,Evoluţia gândirii evreieşti,Hasefer, Bucureşti, 1998, trad. A. şi M. Boiangiu, p. 6.
97 Perioada din Genesa, 4:16-25; Psalmii, 10:4; 14:1.
98 Genesa, 4:8; 6:2,5, 11; 10:9; 11:4; 19:5.
99 Exodul, 5:2; 12:12; Isaia, 36:18.
100 Deuteronomul, 18:9-14.
101 Ezechiel, 8:3 ş.urm.
102 Isaia, 2:18, 20; 10:10; Romani, 1:22,23,25.
103 Fapte, 14:16, 17; 17:23, 26-28; Epistola către romani, 1:19 etc.

42
22 Pretinzând că sunt înţelepţi, au înnebunit
23 şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o imagine făcută după asemănarea omului
muritor, a păsărilor, a patrupedelor şi a animalelor mici104
.
24 De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, ca să urmeze poftele inimilor lor, dezonorându-
şi astfel trupurile între ei.
25 Ei au schimbat adevărul lui Dumnezeu într-o minciună şi s-au închinat şi au slujit creaţiei în
locul Creatorului, Care este binecuvântat în veci, amin!105
Epistola lui Pavel către romani, 1:19-25.
Redăm un scurt comentariu privitor la căderea în păcat şi derapajul spre politeism,
comentariu scris de mitropolitul ortodox Irineu Mihălcescu:
Dar prima pereche de oameni ieşită din mâna lui Dumnezeu a călcat voia Lui şi s-a înstrăinat de
El. Ca urmare a acestui păcat numit originar, mintea li s-a întunecat, inima s-a pervertit şi voinţa li
s-a slăbit. Aceste triste urmări ale păcatului au mers crescând, încât omenirea străveche a ajuns în
scurtă vreme într-o stare de decădere generală. În această stare, oamenii au uitat că Dumnezeu este
Unul, că este Duh şi că este Creatorul şiPronietorul şi, cu mintea lor întunecată şi rătăcită,şi-au făcut
mai mulţi dumnezei şi i-au înfăţişat sub chip omenesc şi de animale sau, ceea ce este şi mai grav,
au îndumnezeit şi ceea ce era neînsufleţit în jurul lor sau deasupra capului lor, ca: râuri, lacuri,
izvoare, mare, arbori, stânci, vântul, ploaia, fulgerul, tunetul, soarele, luna, stelele, lumina,
întunericul etc. Aşa s-a ajuns de la monoteismul primitiv curat şi spiritual, la politeismul cu toate
formele lui: zoolatrie, fiziolatrie, astrolatrie,la animism şi fetişism (…)106
Însă Elohim, maiestuosul Creator, are şi numele de YHWH, care arată faptul că Îşi asumă
şi rolul de Mântuitor şi, atât în Genesa, 3:21, cât şi în tot restul Bibliei şi al istoriei, El Însuşi face
acoperirea sau, altfel spus, ispăşirea păcatului: mai întâi El acoperă perechea omenească cu piei
de animale (probabil miei), apoi acoperă/ispăşeşte păcatul prin intermediul sistemului sacrificial
din Pentateuh şi, finalmente, ispăşind/ştergând păcatul prin crucificarea Fiului Său, adevăratul
Miel de jertfă. Altfel spus, în locul religiei antropocentrice şi păgâne a răzvrătirii omeneşti, în
care omul însuşi se apropie de Dumnezeu cu jertfa închircitoare a faptelor sale, îmbrăcat cu straie
de frunze de smochin, Făcătorul Însuşi pune religia teocentrică a harului îndreptător pe care El îl
dăruieşte celor căzuţi în păcat.
În ceea ce priveşte religiozitatea preistoricilor, există date concrete pe care le deţine atât
comunitatea academică ne-creştină, cât şi noi. Desigur, grila noastră interpretativă diferă.
Datele concrete în posesia cărora suntem sunt următoarele:
104 1:23 Sau: animalelor care mişună; sau: animalelor care se târăsc; termenul ebraic tradus în greacă face referire la
toate celelalte animale mai mărunte, distincte de vite şi de animalele sălbatice mari; de asemenea, termenul poate
include şi insectele (vezi Gen. 1:24 şi nota). N.tr.
106 Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare,ed.a doua, Edit. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, p. 19.

43
1. În preistorie, exista o preoţie patriahală: clanurile se închinau zeilor în general
reprezentate de capul familiei extinse, patriarhul clanului, care avea rol mediator;
2. exista un cult al sexualităţii şi fertilităţii (manifestat sub forma de statuete ale Zeiţei-
Mamă, ale falusurilor, bucraniilor, ale închinării la tauri şi, mai târziu, la ţapi);
3. exista ofiolatrie (închinarea la şerpi);
4. exista un tratament special aplicat morţilor, în diverse forme;
5. exista un cult al plantelor agricole şi al agriculturii;
6. exista un studiu al legităţilor aştrilor (astronomie), un discurs elaborat despre ei
(astrologie) şi, întrucât aştrii erau zei, exista o închinare adusă lor (astrolatrie). Pe
planul imediat, concret, exista calendarul, în funcţie de care se prăznuiau sărbătorile
religioase peste care, frecvent, se suprapuneau şi cele agricole.
În rândurile care urmează noi propunem citirea datelor existente prin următoarea grilă
interpretativă personală.
I. PREOŢIA PATRIARHALĂ PREISTORICĂ
A. DEFINIREA PREOŢIEI ARHAICE.
Ce se înţelege, de fapt, prin termenul „preot”? Cine erau preoţii? De unde proveneau?
Cine îi selecta şi pe ce criterii? Ce funcţii aveau sau ce slujbe trebuiau să îndeplinească preoţii?
Pentru a răspunde acestor întrebări, vom porni de la următoarea axiomă: fiecare clan sau
trib locuieşte împreună şi are o anumită deschidere spre sacru şi „puterile sacre”, fie ele strămoşi,
spirite, zei protectori sau Dumnezeu.107
Pe baza unor anumite criterii (vocaţie mistică, experienţă şi/ sau vârstă înaintată), obştea,
identifică, selectează, iniţiază în preoţie (prin alţi preoţi) şi consacră un membru al său. După
îndeplinirea acestor acţiuni, preotul slujeşte comunităţii.
Se poate ca preotul să fie chiar patriarhul clanului. În acest caz, el acţionează având puteri
depline, deţinând funcţii de conducere pe plan familial, administrativ, politic, militar şi medical-
religios. „În cele mai multe cazuri, cultul religios e considerat de primitivi ca o chestiune de
familie înainte de a fi o chestiune interesând grupul.”108
Rolul patriarhului-preot este în primul rând cel mediatorial, de „constructor de punţi”109
între „puterile sacre” şi oameni. În această calitate de interfaţă, el se apropie de „puteri” cu
rugăciuni, la care adaugă ofrande vegetale (grâu, miere, făină, pâine, plăcinte, legume, fructe,
curmale, smochine); băuturi şi libaţii (ulei, lapte, vin, bere, limonadă); jertfe animale (oi, capre,
porci, păsări, peşti, mai rar boi), precum şi haine, parfumuri, vase, giuvaeruri, figurine şi statuete
care, în mod obişnuit, îi reprezintă chiar pe cei care le dedică şi care, prin procedeu cu substrat
107 După S.A. Tokarev, Religia în istoria popoarelor lumii, Edit. Politică, Bucureşti, 1974, trad. I. Vasilescu-Albu, p.
333.
108 Nicolae Petrescu, Primitivii: organizare – instituţii,credinţe – mentalitate,EFES, Cluj-Napoca, 2001, p. 312.
109 Pontifex (lat.).

RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIAT ÎN EPOCA PRE-MOZAICĂ RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIAT ÎN EPOCA PRE-MOZAICĂ

RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIAT ÎN EPOCA PRE-MOZAICĂ RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIAT ÎN EPOCA PRE-MOZAICĂ

Recomendados

Recomendados

Más contenido relacionado

Destacado

Destacado (7)

Similar a RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIAT ÎN EPOCA PRE-MOZAICĂ RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIAT ÎN EPOCA PRE-MOZAICĂ

Similar a RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIAT ÎN EPOCA PRE-MOZAICĂ RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIAT ÎN EPOCA PRE-MOZAICĂ (20)

Más de messianicrestorer

Más de messianicrestorer (20)

RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIAT ÎN EPOCA PRE-MOZAICĂ RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIAT ÎN EPOCA PRE-MOZAICĂ