1. Universitatea „Ovidius”din Constanţa
Facultatea de Teologie Ortodoxă
ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
(Sec. X-XX)
Constanţa
2010

2. 1. Schisma din 1054. Cauze
Orice schimbare unilaterală în credinţă, cult şi disciplina Bisericii fără aprobarea întregii Biserici
a dus întotdeauna la schismă sau erezie, înlăturate prin hotărâri ale sinoadelor locale sau ale celor
ecumenice. Unele dintre acestea însă au afectat profund Trupul lui Hristos, iar rezultatele lor negative
continuă să-i învrăjbească pe mulţi dintre creştini. Schisma din 1054 este un fenomen religios care
continuă să marcheze viaţa creştină. Începuturile ei se anunţau vizibil încă din secolul al IX-lea, când
s-a ajuns la neînţelegeri dogmatice, cultice şi canonice între Biserica Răsăritului şi cea a Apusului.
Unele deosebiri fuseseră semnalate de la sinodul II Trulan din 691-692, care a căutat să le înlăture prin
emiterea celor 102 canoane. Vina schismei o poartă atât latinii cât şi grecii. Cauzele acestei schisme
sunt serioase şi complicate, de ordin politico-religios.
Cauzele politice. Deosebirile de ordin politic între Răsărit şi Apus au devenit evidente din
timpul lui Diocleţian (284-30), care a organizat imperiul pornind de la observarea diferenţelor de
mentalitate, cultură şi organizare politică şi economică. Deosebirile dintre cele două părţi ale
imperiului s-au accentuat după mutarea capitalei la Constantinopol (11 mai 330), când Constantin cel
Mare a ridicat „noua Romă”. Împăratul Teodosie cel Mare (379-395) a împărţit imperiul între cei doi
fii ai săi, Honoriu şi Arcadiu. Importanţa şi influenţa politică a Constantinopolului creşte şi mai mult
după ce Imperiul Roman de Apus cade, în 476, sub loviturile topoarelor barbare. Imperiul Bizantin,
cum începe să se numească din secolul al VII-lea, devine unicul continuator al Imperiului Roman,
prestigiu pe care îl păstrează până la căderea sa sub otomani. Refacerea imperiului pentru o scurtă
perioadă, în timpul domniei lui Iustinian (527-565), nu schimbă cursul istoriei. Roma se simte tot mai
singură şi, treptat, este nevoită să-şi caute un sprijin politic în popoarele barbare. În 568, longobarzii
cuceresc cea mai mare parte din Italia şi ameninţă Roma. În anul 752, papa Ştefan al II-lea face apel la
ajutorul francilor lui Pepin cel Scurt (741-768), care distruge regatul longobarzilor, iar teritoriile
cucerite sunt dăruite papei, care îşi creează un stat terestru, „Republica romanorum”, care a durat până
la unificarea Italiei, în 1870. Statul Vatican se reînfiinţează în 1929, în urma semnării unui Concordat
cu statul italian.
Iconoclasmul s-a constituit într-o cauză majoră, deoarece mulţi dintre cei persecutaţi au găsit un
refugiu la Roma, mai cu seamă călugări, preoţi sau teologi. Măsura luată în 731 de împăratul Leon al
III-lea Isaurul (717-740) de a trece Iliricul oriental, Italia de Sud, Sicilia şi Creta sub jurisdicţia
patriarhului de Constantinopol, confiscându-le de sub jurisdicţia papei, a tensionat şi mai mult relaţiile
dintre latini şi greci. Încoronarea, la 25 decembrie 800, a lui Carol cel Mare de către papa Leon al IIIlea ca „împărat roman al Apusului”, chiar dacă nerecunoscut de Constantinopol, i-a nemulţumit pe
greci.
Cauzele religioase. În teologia apuseană, sub influenţa lui Tertulian, Biserica se organizează tot
mai mult ca o instituţie administrativ-pământească. Din teologia Fericitului Augustin se susţine,
treptat, primatul papal. Prin papa Grigorie cel Mare (590-604) este acceptată teza despre purgatoriu.
Este introdusă în cult missa romană şi este acceptată pascalia latină în locul celei alexandrine, stabilită
la sinodul I ecumenic (325).
Dezbinarea din sânul creştinismului produsă de Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451) a
îngrijorat Imperiul răsăritean, care caută de acum o împăcare religioasă cu monofiziţii. Publicarea
Henoticonului (482) pentru realizarea unităţii religioase a declanşat nemulţumirea Romei şi o schismă
religioasă ce a durat 35 de ani (484-519). Legăturile dintre Roma şi Constantinopol s-au tensionat şi
din momentul în care patriarhul Ioan al IV-lea Postitorul (582-595) şi-a luat titlul de patriarh ecumenic
(588). În semn de smerenie, papa Grigorie cel Mare s-a numit pe sine „servus servorum Dei”, dar se
considera patriarh al întregului Apus.
Apusenii îi acuzau pe greci de practici condamnate la Sinodul II Trulan. Prin Enciclica sa din
867, patriarhul Fotie aducea şi el învinuiri latinilor privind unele erori dogmatice, în special cele
referitoare la purcederea Duhului Sfânt – Filioque.

3. Sărbătoarea solemnă din Duminica I din Postul Sfintelor Paşti, din 11 martie 843 (Duminica
Ortodoxiei), când au fost condamnate toate ereziile ce au tulburat viaţa Bisericii, părea să aducă
vremuri de pace. Începutul tensiunilor, al schismei, l-a făcut numirea ca patriarh de Constantinopol a
lui Fotie (858-876; 877-886) în locul patriarhului Ignatie (847-858; 867-877). În lupta dintre cei doi,
dorind să marcheze un primat de onoare, a intervenit papa Nicolae, care l-a recunoscut pe Ignatie, iar
în cele din urmă a ajuns să-l excomunice pe Fotie. Mai mult, papalitatea obstrucţionează misionarismul
grecilor printre bulgari, lucru condamnat de Fotie în Enciclica sa din 867, în care condamnă şi alte
erori dogmatice şi cultice ale latinilor.
Readucerea pe scaunul patriarhal a lui Ignatie a fost consemnată de sinodul din 869-870, care
trece cu vederea erorile latinilor. După moartea lui Ignatie, a revenit Fotie, căruia prin sinodul din 879880 i s-a recunoscut patriarhatul. Acum se face precizarea ca simbolul de credinţă niceoconstantinopolitan să nu fie schimbat prin adaosul Filioque.
A doua fază a schismei s-a petrecut în 1054. Pe scaunul Romei se afla papa Leon al IX-lea
(1048-1054), iar patriarh era Mihail Cerularie (1043-1058), două personalităţi religioase . Imperiul era
condus de Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054), un monarh slab, care a accentuat decăderea
imperiului.
Deschiderea de către Roma a luptei împotriva normanzilor a adus statul papal în pragul
prăbuşirii. În această luptă, papa s-a aliat cu Imperiul Bizantin. În 1053 papa a fost învins la Civitate şi
închis de normanzii lui Robert Guiscard la Benevento. Tensiunile religoase erau mari, deoarece papa
desfiinţase arhiepiscopia greacă din sudul Italiei. La îndemnul patriarhului Mihail Cerularie, învăţatul
arhiepiscop Leon de Ohrida trimite o scrisoare episcopului latin Ioan de Trani, în care arată erorile
apusenilor, scrisoare care a nemulţumit pe cardinalul Humbert şi pe papa Leon al IX-lea. Stareţul
Nichita Pectoratul de la Mânăstirea Studion îi condamnă şi el pe latini. La aceste învinuiri răspunde în
câteva scrisori dure papa Leon al IX-lea. Din consideraţii politice şi religioase este convocat un sinod
la Constantinopol. Delegaţia latină a fost compusă din cardinalul Humbert, cancelarul Frederic de
Lotaringia, viitor papă, din arhiepiscopul Petru de Amalfi. Aceştia au fost găzduiţi la Mânăstirea
Studion, unde, în spiritul concilierii, Nichita Pectoratul îşi retrage acuzele.
LA 19 aprilie 1054, papa Leon al IX-lea moare. Însă la Constantinopol se dorea continuarea
discuţiilor. Fără a consulta Roma, la 16 iulie 1054, latinii aruncă anatema asupra Bisericii Răsăritului.
Grecilor le sunt aduse numeroase acuzaţii de erezie. Patriarhul Mihail a convocat un sinod care, la 24
iulie 1054, a excomunicat Biserica Romei. În acel moment nu s-a crezut că acţiunile
Constantinopolului şi ale Romei vor afecta atât de mult viaţa creştinilor. Evenimente asemănătoare mai
avuseseră loc, dar Biserica le depăşise.
Declaraţia comună din 7 decembrie 1965 făcută de patriarhul Atenagora în catedrala „Sf.
Gheorghe” a Patriarhiei Ecumenice, ca şi cea făcută de papa Paul al VI-lea în catedrala „Sf. Petru” din
Roma, au ridicat anatemele din 16 şi 24 iulie 1054. Dar se caută în continuare, prin dialog, o refacere a
unităţii.
2. Încercări de unire a Bisericii creştine în secolele XI-XIV
Cu toate că raporturile dintre creştinii răsăriteni şi apuseni începuseră să se răcească înainte de
anul 1054, totuşi, dezbinarea reală nu s-a făcut simţită decât mai târziu, mai ales în timpul şi în urma
cruciadelor.
În anul 1071, anul marii înfrângeri a armatei bizantine conduse de împăratul Roman al IV-lea
Diogen (1067–1071) de către turci la Mantzkert, bizantinii au pierdut şi baza lor italiană de la Bari,
ocupată de normanzi, iar împăratul a fost luat prizonier. Urmaşul acestuia, Mihail al VII-lea Ducas, a
cautat atunci apropierea de papa Grigorie al VII-lea, cerându-i ajutor împotriva turcilor; papa a primit
cu bucurie propunerea, dorind pe de altă parte să o căsătorească pe fiica principelui normand Robert
Guiscard (1015–1083) cu fiul bazileului bizantin, gândindu-se că astfel va fi şi mai uşoară unirea celor
două Biserici.

4. Conflictul cu normanzii din sudul Italiei şi cearta pentru învestitură (1076) cu împăratul german
l-au împiedicat pe papă să de-a bizantinilor ajutorul promis, pentru ca mai târziu să-i excomunice pe
împăraţii Nichifor Botaniacul (1078–1081) şi pe Alexios Comnen (1081–1118), deoarece aceştia se
opuneau planurilor lor.
Tratativele de unire s-au dus apoi între împăratul Alexios I Comnen şi papa Urban al II-lea
(1088–1099) care convoacă un sinod în 1098 la Bari, la care participă episcopii greci şi latini din sudul
Italiei. Aici, discuţia s-a purtat mai ales asupra lui Filioque, despre care învăţatul arhiepiscop Anselm
de Canterbury (†1109) a vorbit atât de elocvent, încât papa a spus că pronunţă excomunicarea
împotriva celor ce n-ar crede aşa. Se pare că acum o parte dintre episcopii greci din Italia s-au unit cu
Roma, dar care nu angaja Biserica Ortodoxă.
Urmatoarele tratative de unire au continuat între împăratul Alexios I Comnen şi papa Pascal al
II-lea (1099–1118). Din cauza jafurilor făcute pe teritoriul bizantin, ura confesională dintre greci şi
latini s-a mărit. Latinii îi numeau pe greci schismatici, eretici şi duşmani ai creştinătăţii, considerându-i
o piedică în calea cruciaţilor pentru eliberarea Sfântului Mormânt.
Boemond, ducele normanzilor, deveni din 1098 principe de Antiohia, cu autorizaţia papei Pascal
al II-lea, colinda în 1105 Europa pentru a organiza o expediţie contra Bizanţului, oferind papei unirea
Bisericilor prin supunerea politică a grecilor, cucerind Constantinopolul.
Prin răsunătoarea înfrângere a normanzilor la Dyrrachion (1107–1108), Boemond încheie pace
cu Alexios I Comnen, încât politica antibizantină, normandă şi papală fusese compromisă pentru mult
timp.
În anul 1113, Alexios I Comnen propune papei să i se ofere lui şi fiului său Ioan coroana
Imperiului occidental, pentru a se realiza unirea Bisericilor. Unirea nu s-a putut încheia, căci papa a
cerut bizantinilor mai întâi recunoaşterea primatului papal şi apoi discutarea diferenţelor dogmatice şi
rituale.
Polemica virulentă dintre trimisul papal Petru Chrisolan, arhiepiscopul Milanului, cu teologii
bizantini, Ioan Furnis, Eustaţiu, mitropolitul Niceii, Eftimie Zigabenul si Zonaras, pe problema
Filioque, a accentuat şi mai mult confesionalismul şi a zădărnicit unirea.
Fiul şi succesorul lui Alexios I Comnen, Ioan II Comnen (1118–1143), intra în legătură cu papii
Calist al II-lea (1119–1124), Honoriu al II-lea (1124–1130) şi Inocenţiu al II-lea (1130-1143), în
vederea unirii celor două Biserici, dar tratativele au eşuat.
Ioan al II-lea Comnen începe tratativele cu împăratul german Lothar al II-lea (1125–1137),
pentru că politica lui Roger al II-lea de Sicilia (1101–1156) devenea periculoasă pentru ambii.
În 1135, germanii îl trimit la Constantinopol pe episcopul Ansel de Havelberg, care a discutat cu
arhiepiscopul Nichita al Nicomidiei despre purcederea Duhului Sfânt, azima şi primatul papal, însă
politica agresivă normando-papală a contribuit la eşuarea tratativelor. În anul 1155, papa Adrian al IVlea (1154-1159) a trimis împuterniciţi la Bizanţ pentru unirea Bisericilor.
Împăratul Manuil I Comnen (1143–1180) dorea refacerea unităţii Imperiului universal sub
coroana lui. Astfel, în 1166 îi cere acest lucru papei Alexandru al III-lea (1159–1181), care se afla în
luptă cu împăratul german Frederic I Barbarossa (1152–1190), în schimbul unirii Bisericii. Pentru a-şi
atinge scopul, trimite bani şi trupe în Italia, reuşind să-l învingă pe împăratul german la Pavia, în 1176.
Masacrarea latinilor din Constantinopol la 1182 de către greci şi invadarea Tesalonicului în 1185
de către normanzi, care au făcut acolo un mare masacru, au înăsprit şi mai mult legăturile dintre cele
două lumi.
În timpul cruciadei a IV-a (1202–1204), papa Inocenţiu al III-lea (1198–1216) a cerut
împăratului Alexios al III-lea Anghelos (1195–1203) să ajute cruciada pentru eliberarea Ierusalimului,
dar şi să rezolve problema unirii Bisericilor. Tratativele au eşuat din cauza cavalerilor occidentali, care
au cucerit Constantinopolul în aprilie 1204.
Înfiinţarea imperiului latin de Constantinopol, alungarea patriarhului ortodox şi înlocuirea lui cu
unul latin, precum şi alungarea clericilor ortodocşi a mărit şi mai mult ura grecilor faţă de latini. Grecii

5. au organizat în Asia Mică Imperiul grec de Niceea (1204–1261), iar Patriarhia Ecumenică s-a mutat la
Niceea din 1208 până în 1261.
În timpul Imperiului grec de la Niceea, au avut loc încercări de unire, prin care împăraţii greci de
la Niceea urmăreau să obţină plecarea latinilor din Constantinopol.
Astfel, în 1234 au fost duse tratative de unire între împăratul Niceii Ioan al III-lea Ducas
Vatatzes (1222–1254) şi patriarhul grec de Niceea Gherman al II-lea (1222–1240), pe de-o parte, şi cu
papa Grigorie al IX-lea (1227–1241), pe de altă parte. Papa a trimis la Niceea doi franciscani şi doi
dominicani, dar din motive teologice şi politice nu s-a ajuns la împăcare.
De asemenea, n-au dus la nici un rezultat nici tratativele purtate în 1256 de papa Alexandru al
IV-lea (1254–1261) cu împăratul Niceii Teodor al II-lea Lascaris (1254–1258).
Dupa restabilirea Imperiului bizantin la Constantinopol, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul
(1261-1282) şi Grigorie al X-lea (1271–1276) au constituit o alianţă, pentru a evita formarea unei noi
coaliţii politice contra Bizanţului.
În acest timp, polemica marilor teologi Toma D’Aquino (†1274) şi Bonaventura (†1274) contra
grecilor era foarte violentă, căci aceştia îşi puseseră toată ştiinţa lor teologică pentru combaterea a ceea
ce ei numeau „erorile grecilor”.
Cel mai mare pericol pentru Bizanţ îl constituia atunci Carol de Anjou (1226-1285), care primise
conducerea regatului Siciliei şi prin politica sa urmărea recucerirea Bizanţului.
În timpul vacanţei pontificale dintre anii 1268–1271, pentru evitarea recuceririi Bizanţului,
împăratul Mihail al VII-lea Paleologul a iniţiat tratative de unire cu regele Franţei Ludovic al IX-lea
cel Sfânt (1266–1270), care îl împiedică pe fratele său Carol de Anjou să atace Bizanţul. Moartea lui
Luduvic al IX-lea, în 1270, în cruciada a VII-a din Tunis, i-a oferit libertate de acţiune lui Carol de
Anjou.
Unirea de la Lyon (6 iulie 1274)
Papa Grigorie al X-lea, care socotea momentul favorabil pentru a impune primatul papal şi
ortodocşilor, prezenta împăratului Mihai al VIII-lea Paleologul unirea Bisericilor ca singurul mijloc de
salvare a Bizanţului.
Patriarhul ecumenic Iosif I (1266–1275; 1282-1283) nici nu a vrut să audă de unire şi îl
însărcinează pe eruditul său hartofilax Ioan Veccos să apere doctrina Bisericii de Răsărit. Acesta îi
numeşte pe latini „schismatici” şi „eretici”.
Împaratul Mihail al VIII-lea Paleologul îl inchide, iar Veccos, prin diferite promisiuni şi
ameninţări, îşi schimbă atitudinea, afirmând acum că deosebirea dintre greci şi latini este neînsemnată
şi grecilor nu le-ar rămâne de acceptat decât trei puncte: primatul papal, dreptul papei de a primi
apeluri din întreaga Biserică şi dreptul de a fi pomenit la Liturghie şi în Răsărit.
Împăratul îl convinge pe patriarhul Iosif I să trimită la Lyon, în 1274, la al XIV-lea Conciliu
general la romano–catolici, o delegaţie alcătuită din fostul patriarh Gherman al III-lea (1265–1266),
mitropolitul Teofan de Niceea şi ministrul Gheorghe Acropolitul să încheie unirea, fără să li se impună
grecilor adaosul Filioque. Sinodul a primit condiţia pusă de împărat, iar după ce trimişii împăratului au
depus jurământul de unire, s-a socotit că unirea celor două Biserici, încheiată la 6 iulie 1274 la Lyon,
este realizată pe deplin.
La întoarcerea delegaţiilor de la Lyon, patriarhul Iosif I, conform înţelegerii avute cu împăratul,
s-a retras din scaun, iar în locul lui a fost ridicat ca patriarh Ioan Veccos (1275–1282), care era acum
cu totul favorabil unirii.
Unirea nu s-a putat realiza, deoarece era urâtă de poporul grec şi detestată până şi de unii membri
din familia imperială, ca sora împăratului şi alte rude.
Papa Grigorie al X-lea a cerut grecilor în 1276 să accepte ritul latin şi adaosul Filioque la
Simbolul credinţei, dar fără succes.

6. În anul 1278, papa Nicolae al III-lea (1277-1280) a nemulţumit clerul şi poporul grec ortodox
cerând şi mai mult decât prevederile sinodului de la Lyon din 6 iulie 1274, şi anume impunerea
credinţei catolice în Bizanţ, pretenţie pe care grecii au respins-o cu indignare.
În anul 1281, papa Martin al IX-lea (1281–1285), văzând că grecii resping unirea de la Lyon, l-a
excomunicat pe împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul, numindu-l „schismatic viclean”.
Carol de Anjou, care îşi urmărea vechiul plan de recucerire a Constantinopolului, având acum
mână liberă, concentrează forţe importante contra Imperiului Bizantin, care era sortit unei inevitabile
distrugeri. Revoluţia sicilienilor, din seara zilei de 31 martie 1282, în lunea Paştilor, numită vespera
siciliana, planuită în secret de papa Martin al IV-lea (1281-1285), de Mihail al VIII-lea Paleologul şi
de Petru al III-lea Aragon (1276-1285), când francezii au fost masacraţi în Sicilia şi Palermo, năruie
definitiv planurile lui Carol de Anjou şi salvează Imperiul Bizantin.
La 11 decembrie 1282, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (†1282) înceta din viaţă.
Succesorul său, împăratul Andronic al III-lea Paleologul (1282–1328), văzând nemulţumirea şi
opoziţia clerului şi a poporului faţă de unirea de la Lyon, renunţă la ea şi, în locul patriarhului Veccos,
partizan al unirii de la Lyon, este numit patriarh Grigorie al III-lea (1283-1289), care respinsese unirea.
Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439)
Secolul al XV-lea a fost marcat de o serie de schimbări politice şi religioase importante,
căderea Constantinopolului sub ocupaţia otomană fiind un eveniment istoric al cărui impact asupra
civilizaţiei europene este şi astăzi resimţit. Papalitatea care trecuse prin schisma papală se lovea chiar
de la începutul secolului de opoziţia sinoadelor conciliariste, care contestau autoritatea absolută a
papalităţii. Ortodocşii trăiau sub ameninţarea unui atac asupra Constantinopolului, un oraş cândva
înfloritor şi simbol al civilizaţiei bizantine, care acum era doar o umbră a ceea ce fusese cândva.
Cândva un imperiu imens, statul bizantin trăia în sărăcie şi în neputinţa de a se apăra în faţa Imperiului
otoman aflat în plină expansiune. Situaţia dificilă obliga efectiv pe bizantini să ceară ajutor statelor
europene occidentale, în primul rând episcopului Romei, singurul capabil să unească Apusul Europei
într-o cruciadă antiotomană, aşa cum mai făcuse în secolele trecute. Înfrângerea europenilor în
cruciada de la Varna a dovedit că bătălia împotriva otomanilor necesită eforturi militare excepţionale.
Papalitatea simţea că dificultatea în care se găseau bizantinii poate fi exploatată în folosul său,
impunând ortodocşilor în schimbul ajutorului militar unirea religioasă, văzută de catolici ca o supunere
a lumii ortodoxe scaunului papal. Sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) a devenit astfel
evenimentul bisericesc cel mai important din secolul al XV-lea, ale cărui hotărâri au marcat relaţiile
catolico-ortodoxe în secolele următoare. Discuţiile teologice într-un sinod erau dorite atât de ortodocşi
cât şi de catolici, cu toate că disensiunile erau majore, iar discuţiile puteau să nu ducă la niciun rezultat.
Ortodocşii trecuseră destul de greu peste încercările religioase determinate de Sinodul de la Lyon
(1274) şi peste convertirea împăratului Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391) în anul 1379. Intoleranţa
manifestată de latini în Creta şi Cipru, ocupate de apuseni, nemulţumeau pe greci, care îşi aminteau de
violenţele Cruciadei din anul 1204, care a distrus capitala bizantină1.
Bizantinii vedeau unirea mai mult ca pe un fapt formal, fără schimbări dogmatice şi liturgice.
Roma la rândul său vedea unirea mai mult ca pe un act politic influienţat de împăratul bizantin, care
conştientiza faptul că singurul sprijin pe care-l putea dobândi pentru a-şi păstra tronul era cel oferit de
papalitate. Cu deschiderea Sinodului de la Ferrara, episcopul Romei, ajutat şi de abilitatea Curiei
romane, reuşea să pună capăt discuţiile conciliariste de la Basel, episcopii fiind chemaţi să participe la
dezbaterile teologice cu ortodocşii. Sinodul de la Ferrara-Florenţa a marcat un succes relativ pentru
statul papal şi o izolare efectivă a ortodocşilor bizantini care au primit sprijin militar doar din partea
1
Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2008, p. 80-81.

7. papei, fără implicarea masivă a prinţilor apuseni. Fără să conştientizeze, statele europene, prin cădrea
Constantinopolului, au ajuns direct sub ameninţarea otomanilor pentru aproape două sute de ani.
Discuţiile teologice dintre catolici şi ortodocşi au fost trasate într-un program ce conţinea 36 de
puncte ce fusese prezentat la Conciliul de la Konstanz în 14162. Documentul pierdut a fost cu siguranţă
de mare importanţă deoarece cuprindea şi varianta bizantină a viitoarelor discuţii. Papa Martin al V-lea
(1417-1431)3 dorea realizarea unirii religioase şi considera că se poate realiza. Pentru aceasta a trimis
la Constantinopol pe călugărul franciscan Antonio de Massa, cu un program în mai multe puncte
privind unirea celor două Bisericii. Programul a fost studiat de patriarhul Iosif al II-lea (1416-1439),
care a alcătuit un răspuns prezentat de călugărul franciscan Conciliului de la Pisa, în anul 1423.
Patriarhul preciza că unirea se poate realiza numai după discutarea temeinică a problemelor
controversate într-un sinod la care să participe şi reprezentanţii patriarhiilor din Alexandria, Antiohia şi
Ierusalim, dar şi ai marilor Biserici autocefale din Peci, Ohrida şi Georgia, iar sinodul să se ţină la
Constantinopol. Scrisoarea patriarhului se încheie cu cuvintele: Urăsc oferta care pricinuieşte pagubă
şi nu voiesc o onoare care naşte dezonoare. Patriarhul Iosif dorea sincer convocarea unui sinod
canonic care să discute problemele teologice ce desbinau cele două Biserici. Atitudinea patriarhului l-a
bucurat pe Marcu Eugenicul aflat la mănăstirea din insula Antigone, care i-a trimis o scrisoare de
felicitare.
Împăratul Ioan al VIII-lea (1425-1448) spera în sprijinul Apusului şi întreprinde o călătorie la
Veneţia şi Milano, iar în anul 1424 se întâlneşte cu regele Sigismund al Ungariei. Papa Martin a trimis
la Constantinopol o delegaţie în 1426, din care făcea parte şi Andrei Chrysoberges4. Ioan al VIII-lea a
trimis în 1430, o delegaţie la Roma pentru discutarea deschiserii unui sinod în Italia. Noul papă,
Eugeniu al IV-lea (1431-1449) se lovea de reticenţa episcopilor ce contestau autoritatea papalităţii la
Conciliul de la Basel (1431-1449). Chiar înainte de moarte, papa Martin al V-lea reuşise să pună întrun proiect organizarea sinodului unionist, ce avea să se ţină într-un oraş de pe coasta de răsărit a Italiei,
cu cheltuiala scaunului papal. De asemenea chiar şi în cazul eşecului discuţiilor delegaţia bizantină ar
fi fost transportată la Constantinopol cu sprijinul autorităţilor papale. Papa Eugeniu a considerat acest
proiect ca un adevărat testament al înaintaşului său, dând curs organizării sinodului. Episcopii catolici
de la Basel au încercat să atragă de partea lor pe greci şi au emis la 7 sept. 1434 un decret care avea
aceleaşi principii ca programul papei Martin. În 1436, cele două Biserici şi-au dat acordul asupra
sinodului, împăratul invitându-i pe ierarhii răsăriteni. Cheltielile pentru invitaţii la sinod au fost
suportate de Ioan de Ragusa, reprezentantul la Constantinopol al conciliului de la Basel. Turcii nu au
permis patriarhilor răsăriteni să participe, aşa că aceştia şi-au desemnat delegaţi. Patriarhul Filotei al
Alexandriei (1425-1459) care nu putea să participe la Conciliu din cauza interdicţiei otomane, a
delegat din partea sa pe mitropolitul Antonie de Heraklea (1409-1450) şi pe călugărul Marcu
Eugenicul, patriarhul Antiohiei pe mitropolitul Iosafat de Efes şi pe duhovnicu Grigorie, iar patriarhul
Ierusalimului pe ieromonahii Dionisie şi Isidor5. Se pare că între greci şi latini era o colaborare sinceră
pentru pregătirea sinodului. În 1436, stareţul Isidor al mănăstirii Sfântul Dimitrie din Consatantinopol
şi delegat al împăratului la Conciliul de la Basel, a fost hirotonit mitropolit al Kievului şi a toată Rusia.
În toamna anului 1437, atât flota papei cât şi cea a episcopilor latini de la Basel se aflau în portul
Constantinopolului cu instrucţiuni de ai lua pe greci pentru destinaţiile fiecăreia. Deşi plecarea
delegaţiei ortodoxe s-a făcut într-o atmosferă tulbure, aceasta fiind chiar rugată să nu facă călătoria
2
La Konstanz moare, în anul 1415, Manuel Chrysoloras, un eminent profesor, retor şi filosof grec, născut la
Constantinopol la jumătatea secolului al XIV-lea, care a predat mulţi ani la Universitatea din Florenţa, dar şi la Milano şi
Pavia. La rugămintea împăratului bizantin a făcut o lungă călătorie în Anglia, Franţa şi probabil Spania. Cei mai mari
reprezentanţi ai Renaşterii s-au aflat printre discipolii săi.
3
August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor, trad. Remulus Pop, Ed. Arhiepiscopiei romano-catolice, Bucureşti,
1996, pp. 278-280.
4
Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2008, p. 83.
5
Sfântul Marcu Evghenicul, Opere, vol. I, introducere, note, traducere de Marcel Hancheş, Cristian Chivu, Cornel Coman,
Adrian Tănăsescu, Cristina Rogobete, Emanuel Dumitru, Marios Pilavakis, Caliopie Papacioc, coordonator Cristian Chivu,
Ed. Pateres, 2009, p. 36.

8. deoarece în Italia era un conflict între papă şi episcopi, împăratul nu s-a clintit în decizia sa, iar grecii
au urcat în cele din urmă pe corăbiile papei. Cei şapte sute de delegaţi greci, în frunte cu petriarhul
ecumenic şi douăzeci de mitropoliţi, au plecat spre Ferrara pe 27 noiembrie 1437 şi au ajuns la Veneţia
pe 4 februarie 1438. Papa se bucura de sosirea delegaţiei ortodoxe vâzând în acest eveniment
recunoaşterea sa ca prim patriarh al Bisericii lui Hristos şi ca pe un puternic argument împotriva
Conciliului de la Basel, care la 24 ianuarie îi ridicase orice putere pontificală, pe care o transferase
conciliului6.
Deschiderea Sinodului de la Ferrara devenea stringentă pentru catolici, dar şi pentru ortodocşi.
Delegaţia ortodoxă, foarte numeroasă şi plină de fast, avea în componenţă cei mai cunoscuţi teologi ai
momentului, dintre care mitropolitul Efesului părea a fi o personalitate excepţională7.
Marcu Eugenicul (aprox. 1392-1445), mitropolit al Efesului (1437-1445) este probabil unul
dintre cei mai reprezentativi teologi a secolului al XV-lea. Născut la Constantinopol într-o familie
înstărită a primit la botez numele de Manuil. Tatăl său care era diacon ocupa şi diferite funcţii în cadrul
Patriarhiei ecumenice, între care şi pe aceea de dascăl al şcolii patriarhale. Manuil împreună cu fratele
său Ioan, cunoscut şi el ca un bun teolog, au urmat cursurile şcolii unde tatăl lor era profesor şi
director. Rămas orfan, Manuil a continuat studiile de retorică cu vestitul dascăl Ioan C. Catasmenor
(aprox. 1370-1437) şi pe cele de filozofie cu platonicianul Gheorghe Ghemistos Plethon (aprox.13601452). Pregătirea sa enciclopedică o continuă cu Makarios Makres8.
După câţiva ani reuşeşte să-şi deschidă propria sa şcoală, strângând în jurul său mulţi elevi
dintre care se disting Teodor Agallianos şi Gheorghe Scholarios, care s-au implicat major în disputele
teologice din timpul lor, dar şi care au lăsat o serie de date şi informaţii valoroase referitoare la
activitatea şi viaţa marelui lor dascăl. Ca ritor, Manuil avea obligaţia de a explica Sfânta Scriptură în
biserica patriarhală. Îmbrăţişează monahismul în 1420 intrând în mânăstirea Schimbării la Faţă din
insula Antigona din Marea Marmara. Gestul său a fost văzut ca o dezaprobare a culturii umaniste ce
stăpânea cercurile intelectuale din Constantinopol. Din cauza ameninţărilor otomane a trebuit să
părăsească insula şi s-a refugiat la mânăstirea Sf. Gheorghe de Mangane, construită în Constantinopol
de împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055) în jurul anului 1050 şi cea de-a doua
mănăstire ca însemnătate în capitala bizantină, cu o activitate teologică de excepţie. Aici Marcu
Eugenicul a compus multe dintre lucrările sale, concentrându-se asupra Sfintei Liturghii, a vieţii
monahale şi alcătuirii de rugăciuni, canoane şi imne, semnând lucrările sale (Μαλνπει, επηεινπο
αλαγλωζηνπ) 9 . Probabil în timpul şederii sale în această mănăstire a intrat în contact cu teologia
palamită şi cu Iosif Vryennios (aprox. 1350-1430) care a trăit douăzeci de ani (1382-1402) în Creta
ocupată de veneţieni şi câţiva ani în mânăstirea Studion (1402-1406). Bryennios a fost trimis de către
patriarh în Cipru unde a petrecut zece ani, revenind în Constantinopol în jurul anului 1416, unde s-a
remarcat ca un adversar al unirii cu Roma prin fixarea în scris a teologiei palamite şi prin susţinrea
teologiei ortodoxe despre purcederea Duhului Sfânt. Bryennios a avut o mare influenţă asupra lui
Marcu Eugenicul care de altfel în socotea părinte şi sfânt. La cerinţa acestua, Eugenicul a acceptat în
1426 preoţia.
Conciliul de la Ferrara-Florenţa a marcat unul dintre cele mai fascinante capitole din istoria
creştinismului, dar a însemnat şi apogeul carierei lui Marcu Eugenicul. La neînţelegerile teologice
dintre Vest şi Est se adăugau şi diferenţele culturale, dar şi diferitele moduri de interpretare a textelor
patristice. În acest timp, Eugenicul şi studentul său Scholarios au adunat materiale pentru pregătirea
6
Ivan Ostrumov, Din istoria marii apostazii, Ed. Scara, 2002.
Vezi D. M. Nicol, Church and Society in the last Centuries of Byzantium, Cambridge, 1979.
8
Nicholas Constas, „Mark Eugenikos”, La Théologie byzantine et sa tradition, Brepols Publishers, 2002, p. 410; Sfântul
Marcu Evghenicul, Opere, vol. I, introducere, note, traducere de Marcel Hancheş, Cristian Chivu, Cornel Coman, Adrian
Tănăsescu, Cristina Rogobete, Emanuel Dumitru, Marios Pilavakis, Caliopie Papacioc, coordonator Cristian Chivu, Ed.
Pateres, 2009, p. 14-18.
9
I. Vasile Leb, „Mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului apărător al Ortodoxiei la Conciliul de la Ferrara-Florenţa (14381439)”, în Glasul Bisericii, 38 (1979), pp. 533-543.
7

9. discursurilor şi apărării teologiei ortodoxe. A studiat şi teologia latinului Nicolaus Cusanus (+1464).
Datorită morţii mitropolitului Iosif al Efesului (aprox. 1433-1437) împăratul l-a numit pe Eugenicul în
scaunul vacant al Efesului care urma în ordinea ierarhică după Constantinopol şi Cezareea. Marcu a
acceptat hirotonia în 1437, doar la stăruinţele împăratului Ioan. Cu hirotonia lui Marcu erau hirotoniţi
şi Bessarion ca mitropolit de Niceea şi Dionisie ca mitropolit de Sardica. Deoarece mitropolitul de
Cezareea nu a participat la Conciliu, Eugenicul devenea al doilea ierarh ca autoritate canonică în
delegaţia ortodoxă.
Reprezentanţii cei mai de seamă ai ortodocşilor erau Bessarion de Niceea (aprox. 1403-1472)10,
Dionisie de Sardica (1437-1438) şi Marcu Eugenicul, cel din urmă fiind văzut ca adevăratul
conducător al delegaţiei ortodoxe. După o călătorie dificilă, în primăvara anului 1438 delegaţia
ortodoxă a ajuns la Ferrara. La primele discuţii au luat parte Bessarion şi Eugenicul, iar din partea
latinilor cardinalul Giuliano Cesarini (aprox. 1398-1444) şi Ioan de Torquemada (1388-1468). Primele
discuţii s-au purtat despre purgatoriu, doctrină respinsă de Bessarion şi Eugenicul. Din cauza ciumei
discuţiile se întrerup la 17 iulie şi sunt reluate abia la 6 octombrie în capela papei din Ferrara. S-au
format două comisii pentru discuţii. Comisia latină era formată din: cardinalul Iulian Cesarini, Andrei
Chryoberghes (+1452), arhiepiscop de Rhodos, Aloysius de Perano, episcop de Froli, Ioan de
Muntenegro (Lombardia) şi Peter Perqueri, iar cea greacă din: Marcu Eugenicul, Isidor de Kiev,
Balsamon, Theodor Xantopoulos, Gheorghe Ghemistos şi Bessarion de Niceea 11. În discuţii de acum
se remarcă în mod evident Marcu Eugenicul. Discuţiile se axează asupra doctrinei „Filioque”, luând
parte în special Eugenicul şi latinul Andrei de Rhodos. La 8 decembrie 1438 Marcu pronunţă un
discurs intitulat „Epilogus adversus Latinos” (Cuvânt împotriva latinilor) în care expune credinţa
ortodoxă.
La 3 ianuarie 1439 papa mută conciliul la Florenţa din cauza ciumei, a situaţiei politice, dar şi a
lipsei de fonduri din partea papalităţii. Discuţiile sunt reluate la 26 februarie 1439. o serie de şedinţe în
care se înfruntă din nou Marcu şi Andrei de Rhodos nu duc la nici un rezultat. Susţinerea de către latini
a lui „Filioque” pe baza unor texte din Contra Eunomium a Sfântului Vasile cel Mare este dovedită de
Marku ca fiind falsă şi eretică, derivând de la mărturisirea eretică a lui Eunomiu şi a arienilor care
socoteau Sfântul Duh ca fiind creat de Fiul. Folosind texte patristice Marcu a demonstrat că purcederea
Sfântului Duh de la Fiul (εθ ηνπ Υηνύ) ca fiind eretică pentru că introduce două cauze (αηηίαη) şi două
„principii ale originii” (αξραί) în Sfânta Treime, astfel Sfântul Duh îşi are originea atât de la (εθ)
Tatăl, cât şi de la (εθ) Fiul. Eugenicul a arătat că prin Filioque se confundă atributele persoanelor şi
modul ipostatic de existenţă (ηξόπνο ππάξμεωο) al Fiului cu al Tatălui. Este compromis ipostasul
Tatălui ca singura sursă (κόλε πεγή) şi cauză a celorlalte două persoane ale Sfintei Treimi.
10
Bessarion s-a născut la începutul secolului al XV-lea la Trapezunt. Şi-a consolidat cunoştinţele la Constantinopol, unde a
studiat poeţii, oratorii şi filosofii greci. În capitala Imperiului bizantin a aflat şi de umanismul italian. La Mistra, în
Peloponez, deşi devenise călugăr, şi-a continuat studiile sub îndrumarea lui Gheorghios Ghemistos Plethon. A făcut parte
din delegaţia greacă de la Sinodul Ferrara-Florenţa, devenind treptat un adept al unirii. În timpul şederii sale în Italia s-a
alăturat curentului umanist din Italia, nefiind cu nimic mai prejos de erudiţii italieni. La întoarcerea în Constantinopol a
realizat că unirea nu poate deveni o realitate. De aceea în momentul în care a auzit că a fost numit cardinal al Bisericii
Romei, a plecat în Italia. La Roma, locuinţa lui Bessarin a devenit locul de întâlnire al umaniştilor. Dragostea sa pentru
cunoaştere la făcut să adune o bibliotecă impresionantă care cuprindea scrierile Părinţilor Bisericilor de Răsărit şi de Apus,
dar şi literatură teologică în general şi literatură umanistă. La sfârşitul vieţii sale şi-a donat biblioteca oraşului Veneţia,
devenind principalul fond al bibliotecii Sfântului Marcu (Bibliotheca Marciana). Bessarion a susţinut în toată viaţa sa
cruciada împotriva otomanilor. Activiatatea culturală desfăşurată de Bessarion în Italia a fost prodigioasă, pe lângă lucrările
teologice în care susţinea unire celor două Biserici (Un discurs dogmatic, o respingere a lui Marcu Eugenicul), ne-a lăsat
traduceri din câţiva clasici greci, precum Demostene, Xenifon şi traducerea Metafizicii lui Aristotel. Un admirator al lui
Platon, a alcătuit o lucrare Împotriva calomniatorului lui Platon, ca un elogi adus filosofiei acestuia. A alcătuit şi un elogiu
dedicat oraşului său natal, Trapezunt, o lucrare de importanţă istorică. Un contemoran, Mihail Apostolius îi aduce într-un
necrolog aprecieri hiperbolice. Renaşterea italiană a reuşit şi prin contribuţiile unor erudiţi ca Plethon, fondatorul
Academiei Platonice din Florenţa, şi Bessarion (A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, trad. şi note de IonuţAlexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurenţiu Nazâru, Ed. Poliron, Bucureşti, 2010, 686-687).
11
Vezi J. Gill, Personalities of the Council of Florence, and Other Essays, Oxford, 1964.

10. Cu toate că discuţiile nu s-au încheiat printr-un acord teologic, din cauza presiunilor politice şi
a stăruinţei împăratului pentru a obţine un ajutor militar din partea papei, la 6 iulie 1439 s-a semnat
actul de unire (Laltentur calli). Marcu Eugenicul a părăsit Florenţa fără a semna acest act, spre
dezamăgirea papei, care vedea astfel compromis întregul Conciliu.
Întors în Constantinopol, Marcu Eugenicul a fost văzut ca un campion al Ortodoxiei, după mărturia
episcopului Iosif de Methone (1491-1500) un adversar, fiind primit ca un sfânt şi prooroc, precum
Moise şi Aaron pentru că nu semnase actul de unire12. În Constantinopol gruparea ortodoxă fusese
între timp întărită de Ioan (1400-1465), fratele lui Marcu Eugenicul. Istoricul Dukas precizează că
imediat câţiva episcopi au renunţat la unire. Împăratul întristat pentru moartea soţiei şi a fiicei sale cât
timp el a fost în Italia nu a mai stăruit pentru aplicarea decretului de unire. Clerul de la Sfânta Sofia s-a
divizat în susţinători ş i adversari ai unirii.
Pentru a preîntâmpina o schismă în Biserică, în 1440 împăratul propune lui Marcu Eugenicul
scaunul vacant de patriarh al Constantinopolului, dar acesta refuză, ocupat în final de Mitrofan de
Cizic (1440-1443) un unionist înfocat. Sub presiunea acestuia, Eugenicul a părăsit Constantinopolul
pentru Prousa, apoi pentru Efes distrus încă din timpul expediţiei lui Tamerlau din 1402. Autorităţile
turceşti l-au primit cu neîncredere şi de aceea plănuieşte să se îndrepte către Muntele Athos, dar este
arestat în portul din Lerunos. Acum adresează o scrisoare enciclică către „toţi ortodocşii”, incluzând şi
pe cei din insulele aflate sub autoritatea latinilor, cerând să lupte pentru credinţa lor şi să nu coopereze
cu unioniştii. Rămâne în Lemonos doi ani până în aprilie 1442, când i se îngăduie să revină la
Constantinopol la mânăstirea sa. Deşi unul din liderii anti-unionişti, activitatea lui de acum nu mai este
cunoscută. El numeşte pe Ghenadios Scholarios noul lider (θνξπθαίνο) al partidei ortodoxe. Marcu
Eugenicul moare la 23 iunie 1445 şi este înmormântat în mânăstirea Sfântul Gheorghe Mangane de
către Scholarios care l-a declarat sfânt13. La puţin timp, fratele său Ioan a alcătuit slujba de pomenire.
Din motive necunoscute, trupul său a fost mutat la mânăstirea Sfântul Lazăr din Galata. Renumele
marelui teolog s-a datorat şi ucenicilor săi Ghenadie al II-lea Scholarios (1454-1456; 1462-1463),
Isidor al II-lea (1456-1462), Marcu al II-lea (1465-1466) şi Dionisie (1467-1502; 1504-1505), toţi
patriarhi ai Constantinopolului.
În ceea ce priveşte opera teologică şi literară a lui Marcu Eugenicul este demn de precizat că
nu există un catalog complet al acestora. Până în prezent aproximativ jumătate din lucrările sale nu au
fost publicate. Din păcate, un manuscris al acestor lucrări scris probabil chiar de Eugenicul a fost
pierdut în timpul primului război mondial. Unele din lucrările sale au fost cu siguranţă distruse de
oponenţii săi unionişti.
Dintre lucrările dogmatice, polemice şi exegetice, notăm:
1. Καηά Καζαξηεξηνπ ππξόο νκηιία α΄(prima omilie de respingere a Purgatoriului).
2. Καηά Καζαξηεξίνπ ππξόο νκηιηα β΄ (a doua omilie de respingere a Purgatoriului)
3. Απνθξίζεηο πξνο Λαηίλνπο (Răspuns latinilor despre Purgatoriu).
4. Σπιινγηζκνί δέθα δεηθπληεο όηη νπθ εζηη ππξ θαζαξηεξηνλ (Zece silogisme în respingerea
Purgatoriului).
5. Σπιινγαη πεξη ηεο εθπνξεύζεωο ηνπ Αγίνπ Πλεύκαηνο (Despre purcederea Duhului Sfânt de la
Taηăl).
6. Οκνινγία πίζηεωο (Mărturisirea de credinţă).
7. Πεξη δηαθξίζεωο Θεηαο νπζίαο θαη ελεξγείαο α΄ (Despre distincţia dintre fiinţă şi energie. Primul
tratat antieretic împortriva lui Manuel Kalekas).
8. Πεξη δηαθξίζεωο Θεηαο νπζίαο θαη ελεξγείαο β΄ (Despre distincţia dintre fiinţă şi energie. Cel de al
doilea tratat împotriva lui Manuel Kalekas).
9. Δμεγεζηο ηεο εθθιεζηαζηηθήο αθνινπζίαο (Eplicarea Sfinte Liturghii).
10. Πεξη κπζηηθνύ δείπλνπ (Despre Cina cea de Taină).
12
13
Nicholas Constas, „Mark Eugenikos”, în La Théologie byzantine et sa tradition, Brepols Publishers, 2002, p. 420.
Ibidem, p. 421.

11. 11. Πεξη ηωλ θαξπώλ ηνπ Πλεύκαηνο (Despre fructele Sfântului Duh).
12. Πεξη ηωλ αγγέιωλ (Despre Sfinţii Îngeri).
13. Πεξη αλαζηάζεωο (Despre Înălţare).
Scrisori
1. Δπηζηνιή εγθύθιηνο (Scrisoare enciclică).
2. Πξνο ηνλ απηνθξάηνξα Ιωαλλελ ηνλ Παιαηνινγνλ (Către împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul).
3. Πξνο Ιζηδωξνλ Κηεβνπ (Către Isidor al Kievului).
4. Πξνο ηνλ νηθνπκεληθόλ παηξηάξρελ (Către patriarhul ecumenic).
5. Καλωλ εηο ηνλ παηξηάξρελ Δπζύκηνλ (Canon pentru patriarhul Evtimie).
6. Σπλαμάξηνλ Σπκεώλ κεηαθξαζηνπ (Sinaxar la Simeon Metafrastul).
Miscellanee
1. Πεξη ηεο ηνπ Ιεζνύ επρήο (Despre rugăciunea lui Iisus).
2. Δπρή εηο ηνλ Βαζηιέα (Rugăciune către Domnul).
3. Δπρή πεξηεθηηθή εηο ηελ δωνπνηνλ Τξηάδα (Rugăciunea către de viaţă făcătoare Sfântă Treime).
Există un număr foarte important de lucrări care nu au fost publicate (opere dogmatice, polemice,
exegetice, scrisori, imne şi rugăciuni). Dintre acestea prezentăm câteva:
1. Γηαηη ε ζενηεο κνλαο θαη ηξηαο εζηη (Că Divnitatea este atât Monadă cât şi Triadă).
2. Λύζεηο πξνο ηηλα απνξεζαληα
3. Λαηίλωλ ελζηαληηο κεηα ξωκαϊθώλ ιύζεωλ (Obiecţiile latinilor cu răspunsurile ortodoxe).
4. Πεξη ηνπ άδπκνπ (Despre azimă).
Doctrina
Marcu Eugenicul învaţă despre Sfânta Treime şi în particular răspunde doctrinei catolice „Filioque”.
Tratează în mod riguros într-o lucrare de referinţă Capitole Silogistice împotriva latinilor referitoare la
purcederea Sfântului Duh (56 silogisme) problema purcederii Sfântului Duh. Lucrări asemănătoare are
şi referitor la Purgatoriu s-au împotriva lui Akindin. În argumentaţia sa teologică citează de multe ori
din Sfinţii Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa şi Ioan Gură de Aur sau din Evanghelia Sfântului
Apostol Ioan. În ceea ce priveşte purcederea Sfântului Duh el susţine teologia tradiţională ortodoxă a
purcederii numai de la Tatăl. Principiul a fost bine fundamentat teologic de patriarhul Fotie al
Constantinopolului în secolul al IX-lea şi reluat de Eugenicos care a precizat că Sfântul Duh purcede
atât din eternitate, cât şi esenţial dintr-o singură sursă: principiu sau cauză. El se opune pentru a se
introduce două cauze în Sfânta Treime care să ducă la confuzia proprietăţilor ipostatice ale Tatălui şi
ale Fiului. De asemenea, se compromite şi monarhia Tatălui care este singura sursă (κόλε πεγή). Dacă
Sfântul Duh purcede din puterea comună (πξνβιεκαηηθή δύλακηο) a Tatălui şi Fiului se pune
întrebarea ce este aceasta, este natura divină (θύζηο) comună a Tatălui şi a Fiului sau altceva?
Latinii argumentau că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh în actul creării lumii formează împreună o
singură putere creatoare, cu toate acestea creaţia nu are trei, ci un singur principiu cauzal al existenţei:
Sfânta Treime. Deci Tatăl şi Fiul pot fi văzuţi ca formând o singură putere creatoare (πξνβνιή) şi
principiu al existenţei (αξρή) Sfântului Duh. Eugenicos răspunde că pe baza acestei teologii Sfântul
Duh este trecut în rândul creaturilor şi deci cei care o susţin sunt luptători împotriva Sfântului Duh
(πλεπκαηνκαρία). Între cele două extreme lumina (raiul) şi întunericul (iadul) nu există un loc
intermediar – purgatoriul (al treilea loc – ηξίηνο ηόπνο) datorită inexistenţei unei relaţii neutre cu
Dumnezeu. Eugenicos argumentează că teoria latină a satisfacţiei impune limite dragostei lui
Dumnezeu14.
Participarea bizantinilor la Sinodul de la Ferrara-Florenţa a fost impresionantă, pe lângă
patriarhul Iosif, fiind prezent şi împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul. De la Sinodul al IV-lea
ecumenic de la Calcedon nu se mai văzuse o participare atât de numeroasă la un sinod. Din nefericire,
latinii nu erau pregătiţi să facă vreo concesie de ordin teologic bizantinilor. Liderul teologilor greci s-a
dovedit a fi mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului. Deşi la stăruinţele împăratului, unirea s-a
14
Ibidem, p.

12. semnat, aceasta devenea inutilă după ce la Varna armatele creştine erau înfrânte categoric de otomani.
Ca o speranţă în ajutorul Occidentului, împăratul Constantin al XI-lea a proclamat în 1452, în mod
public, în catedrala Sfânta Sofia, unirea cu Roma, numele papei fiind trecut în diptice. Marele teolog,
Marcu Eugenicul a condus partida celor care se opuneau acestei uniri de conjunctură, fiind totodată şi
unul dintre cei ce ne-au lăsta o serie de lucrări teologice de mare valoare15.
Decretul de unire al Sinodului de la Ferrara-Florenţa (1438-1439)
“Reuninde-se latinii şi grecii în acest venerabil şi sfânt sinod ecumenic s-au străduit şi unii şi
alţii cu mare zel ca împreună cu alte puncte să fie discutat cu toată grija şi cu o cercetare asiduă şi acel
articol despre dumnezeiasca purcedere a Sfântului Duh.
După ce am adus în faţă mărturii din Dumnezeiasca Scriptură şi foarte multe locuri din Sfinţii
Părinţi răsăriteni şi apuseni, unii spunând că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul, iar alţii
spunând că purcede de la Tatăl prin Fiul, toţi înţeleg acelaşi lucru exprimat prin cuvinte diferite, grecii
au afirmat că ceea ce spun ei, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl, nu o zic cu intenţia de a exclude pe
Fiul, ci pentru că li se părea lor, spun ei, că latinii afirmă că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la
Fiul ca de la două principii şi două suflări, de aceea s-au abţinut sa spună că Sfântul Duh purcede şi pe
Tatăl şi pe Fiul. Iar latinii au afirmat că ei spun că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi Fiul nu cu
intenţia de a nega că Tatăl este izvorul şi principiul întregii Dumnezeiri, adică al Fiului şi al Sfântului
Duh; sau că dacă Duhul Sfânt purcede de la Fiul, Fiul nu are (aceasta) de la Tatăl; sau că ei spun că
sunt două principii şi două suflări; ci ca să arate că este un singur principiu şi numai o singură suflare a
Sfântului Duh, după cum au afirmat până acum. Iar pentru că din toate acestea reiese unul şi acelaşi
înţeles al adevărului, în cele din urmă au căzut de acord în acelaşi sens şi în acelaşi spirit şi s-au înţeles
cu sfânta şi lui Dumnezeu plăcuta unire care urmează mai jos.
Aşadar, în numele Sfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, având aprobarea
acestui sfânt sinod ecumenic din Florenţa, hotărâm pentru ca acest adevăr de credinţă să fie crezut şi să
fie primit de toţi creştinii şi astfel toţi să mărturisească că Duhul Sfânt este veşnic de la Tatăl şi Fiul şi
că esenţa Lui şi fiinţa subzistentă o are totodată de la Tatăl şi de la Fiul şi că purcede de la amândoi în
mod veşnic ca de la un singur principiu şi dintr-o singură suflare.
Declarând ceea ce spun Sfinţii Părinţi şi învăţători, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl prin
Fiul, duce la aceeaşi înţelegere că prin aceste (cuvinte) se arată că şi Fiul este la fel ca şi Tatăl, după
greci, cauza, iar după latini, principiul existenţei Sfântului Duh. Şi pentru că toate câte sunt ale Tatălui,
Tatăl însuşi le-a dat Fiului Său Unul Născut la naştere, în afară de a fi Tată, acest fapt, că Duhul Sfânt
purcede de la Fiul, Fiul însuşi îl are veşnic de la Tatăl de la Care S-a născut din veşnicie.
Hotărâm iarăşi că explicaţia acelor cuvinte <<şi de la Fiul>> (Filioque), a fost adăugată la
simbol în mod legal şi raţional pentru a face mai clar adevărul, din cauza unei necesităţi atunci urgente.
De asemenea, în azimă sau în pâine de grâu dospită Trupul lui Hristos se preface cu adevărat,
iar preoţii trebuie să prefacă Trupul Domnului în una sau în alta, fiecare potrivit cu obiceiul Bisericii
sale, fie Apuseană, fie Răsăriteană.
Iarăşi, dacă cei care se pocăiesc cu adevărat şi mor în dragostea lui Dumnezeu, mai înainte de a
fi săvârşit roade vrednice de pocăinţă pentru cele ce au păcătuit ca şi pentru cele ce au omis, sufletele
acestora sunt curăţate după moarte prin pedepse curăţitoare; ca să se uşureze ele de astfel de pedepse,
le sunt folositoare ajutoarele credincioşilor vii, adică jertfele liturgice şi rugăciunile şi milosteniile şi
celelalte fapte de credinţă, care se obişnuiesc să se facă de către credincioşi pentru alţi credincioşi,
după rânduielile Bisericii.
Iar sufletele acelora care după ce au fost botezaţi nu au căzut absolut deloc în întinăciunea
păcatului, ca şi sufletele care după ce s-au pângărit cu întinăciunea păcatului au fost curăţate, fie în
15
Vezi J. Gill, The Council of Florence, Cambridge, 1961.

13. trupurile lor, fie după ce au părăsit trupurile, după cum s-a spus mai înainte, sunt primite îndată în cer
şi contemplă în mod clar pe Însuşi Dumnezeu unul, întreit în Persoane, aşa cum este, unul mai
desăvârşit totuşi decât altul, potrivit cu vrednicia vieţii fiecăruia.
Că sufletele acelora care mor în starea de păcat de moarte actual sau numai în păcatul
strămoşesc coboară îndată în iad unde vor fi pedepsite cu pedepse, totuşi, neegale.
De asemenea, hotărâm că sfântul scaun apostolic şi Arhiereul (Pontiful) roman deţin primatul
în toată lumea; că acest Arhiereu roman este urmaş al Fericitului Petru, corifeul Apostolilor şi
adevăratul locţiitor al lui Hristos şi capul întregii Biserici şi că este tatăl şi învăţătorul tututor
creştinilor şi lui, prin Fericitul Petru, i s-a dat de către Iisus Hristos puterea deplină de a paşte, de a
conduce şi de a guverna Biserica universală după cum se arată în hotărârile sinoadelor ecumenice şi în
sfintele canoane.
Pe lângă aceasta, reînnoind şi ordinea păstrată în canoane a celorlalţi venerabili Patriarhi,
(hotărâm) ca Patriarhul Constantinopolului să fie al doilea după Preasfinţitul Papă al Romei, al treilea
să fie cel al Alexandriei, al patrulea să fie cel al Antiohiei şi al cincilea să fie cel al Ierusalimului, fiind
păstrate adică toate privilegiile şi drepturile.
S-a dat în Florenţa în şedinţă sinodală publică ţinută în mod sărbătoresc în biserica cea mare. În
anul Întrupării Domnului una mie patru sute treizeci şi nouă, în ziua a şasea a lunii iulie, în anul al
nouălea al arhieriei noatre”16.
Participarea bizantinilor la Sinodul de la Ferrara-Florenţa a fost impresionantă, pe lângă
patriarhul Iosif, fiind prezent şi împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul. De la Sinodul al IV-lea
ecumenic de la Calcedon nu se mai văzuse o participare atât de numeroasă. Din nefericire, latinii nu
erau pregătiţi să facă vreo concesie de ordin teologic bizantinilor. Liderul teologilor greci s-a dovedit a
fi mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului. Deşi la stăruinţele împăratului, unirea s-a semnat, aceasta
devenea inutilă după ce la Varna armatele creştine erau înfrânte categoric de otomani. Ca o speranţă în
ajutorul Occidentului, împăratul Constantin al XI-lea a proclamat în 1452, în mod public, în catedrala
Sfânta Sofia, unirea cu Roma, numele papei fiind trecut în diptice. Marele teolog, Marcu Eugenicul a
condus partida celor care se opuneau acestei uniri de conjunctură, fiind totodată şi unul dintre cei ce
ne-au lăsta o serie de lucrări teologice de mare valoare.
3. Biserica după Carol cel Mare. Luptele pentru învestitură
Perioada domniei lui Carol cel Mare (799-814) a fost strălucită pentru Evul Mediu, fiindcă în
această perioadă arabii au fost dominaţi şi ţinuţi în frâu; lumea occidentală a ajuns la o oarecare
stabilitate politică şi religioasă asigurată: puterea civilă era autoritară, iar cea spirituală, a Papei,
ascultată de toată lumea. O dată cu moartea împăratului, în 814, marele „Sfânt Imperiu Roman” a fost
împărţit în trei regate guvernate de cei trei fii ai săi, intriganţi, care desfăşurară lupte sângeroase unul
împotriva celuilalt pentru putere şi, în acelaşi timp, împotriva papalităţii, care voia să-i apere şi să-i
ajute. Împărţirea imperiului lui Carol cel Mare a fost stabilită definitiv prinTratatul de la Verdun, din
anul 843.
Carol Pleşuvul a fost declarat rege al Franţei;Lothar îşi asigura Italia, iarLudovic al II-lea
Germania. Ludovic al II-lea era pretendent şi asupra teritoriului statului papal, căci, în 844, trece în
Italia. Papa Sergiu al II-lea, pentru a evita un război, acceptă o pace cu unele compromisuri. Părea că
totul va fi calm, dar, în 895,Arnulf al Germaniei ocupă Roma şi iniţiazăSecolul de fierîn istoria
Bisericii (880-1050), când puterea statului şi cea a papilor decade.
După controversele cu Fotie şi atitudinea dârză a Papei Nicolae I faţă de împăratul Lothar al IIlea – care, voind să-şi părăsească soţia legitimă, Teutberge, şi s-o înlocuiască cu Walrade, este
16
Ştefan Alexe, „Sinodul de la Ferrara-Florenţa”, în Ortodoxia, nr. 4/1989, p. 27-28.

14. excomunicat, fiind silit să se împace cu soţia şi impunându-i-se pocăinţă –, urmaşii carolingieni, prin
luptele pentru putere, neglijează apărarea Bisericii. Prin abuzuri, se amestecă la completarea scaunului
papal, rămas vacant, asociindu-se cu unele familii nobile italiene, cu care aleg ca papi partizani de-ai
lor, şi astfel se întâmplă că sunt aleşi doi sau mai mulţi papi, din care numai unul era cel adevărat, iar
ceilalţi – antipapi. Adesea au ajuns să aibă cuvânt în alegerea papilor şi unele femei: Teodora, soţia lui
Teofilact din Toscana, şi fiicele sale, Marosie şi Teodora. Recordul în alegerea papilor l-au avut
partidele din Tuscia şi Spoleto. Protestanţii, duşmanii de mai târziu ai Bisericii, au pus decăderea
Bisericii şi pe seama acestui amestec al femeilor în afacerile superioare bisericeşti şi au inventat o
legendă despre aşa-zisa Papesă Ioana, acceptată bucuros de către duşmanii Bisericii. Numai că aceasta
este o curată născocire, fiindcă, după ei, această femeie, papesa Ioana, ar fi domnit pe scaunul papal
imediat după Leon al IV-lea, timp de trei ani şi jumătate, însă adevărul istoric este că, după Papa Leon
IV (†27 iulie 855), a urmat în scaunul papal Papa Benedict al III-lea, pe care îl aflăm gravat pe o
medalie cu împăratul Lothar I (†28 sept. 855).
Învestitura a apărut ca urmare a decăderii puterii papale: împăraţii, profitând de aceasta, au
abuzat de dreptul primit de la Biserică, drept recunoştinţă pentru înzestrarea ei cu bunuri materiale, şi
au început să înscăuneze ei pe episcopi, dându-le inelul şi toiagul arhieresc ca semnal puterii de a
conduce diecezele respective. Aceasta procedură (învestitură) a produs adesea scandal în rândul
poporului credincios, care s-a îndoit de dreptul şi de puterea Bisericii, crezând că şi puterea
bisericească derivă din cea lumească (civilă) şi că Papa nu mai are nici o putere.Abuzurile s-au
diversificat, unii principi vânzând scaunele episcopale pe bani (simonie). Mulţi erau episcopi numai cu
numele. Ba se întâmpla că era numit episcop câte un mirean căsătorit, care nici nu mergea pe la
reşedinţa episcopală, pretinzând doar să i se trimită veniturile. Exemplul rău al clerului înalt se
întinsese ca o pecingine şi în clerul de jos, care era ignorant, desfrânat şi simoniac. Aceasta este „epoca
de fier” (880-1050) a Bisericii.
Din această decadenţă şi întunericmoral, Biserica a fost ridicată prin clerul monahal, care, pe
lângă practicarea virtuţilor şi a faptelor bune, se ocupa cu studiul şi cu ştiinţele. Mânăstirile s-au
grupatîntr-o organizaţie, la Cluny, în anul 910, la care au aderat treptat 2.000 de mânăstiri. Călugării
aceştia cu viaţă sfântă îndemnau credincioşii sănu se ducă la slujbele oficiate de clericii destrăbălaţi,
nici să ceară administrarea Sfintelor Taine de la cei simoniaci. Superstiţiile epociiau fost condamnate
de sinoadele vremii.Clement al II-lea (1046-1047), într-un Conciliu din Roma. Decreta: „Cine va primi
bani pentru sfinţire de biserici, hirotoniri de clerici, conferirea unui beneficiu sau a unei demnităţi
bisericeşti sau abaţii să fie lovit de anatemă;Sfântul Leon al IX-lea (1048-1054), în conciliile din
Roma, Mayence şi Reims, a cerut ajutorul regilor în combaterea simoniei şi a concubinajului;Sfântul
Petru Damian, episcop şi cardinal, în predicile sale, condamnă păcatele sociale ale clerului,
concubinajul, simonia, reuşind să fondeze la MilanoAsociaţia „Pataria” şi obţinând de laArhiepiscopul
Guido şi subalternii lui promisiunea de a renunţa la simonie şi concubinaj.
Papa Grigore al VII-lea (Hildebrand – 1073-1085) a fost omul providenţial care a desfăşurat
lupta pentru purificarea moravurilor şi restaurarea vechii discipline sănătoase în Biserica lui Hristos,
ducând-o la biruinţă. Fiu de meseriaş sărac, Hildebrand (numele de călugăr) a crescut în spiritul
mânăstirii Cluny, a fost călugăr benedictin şi sfetnic secretar sub cinci papi, timp de 25 de ani,
ajungând astfel să cunoască temeinic viaţa Bisericii ca nimeni altul. A fost ales papă prin voinţa
tuturor, căci erau convinşi că el este omul de care este nevoie. Şi-a îndeplinit misiunea cu curaj şi
înţelepciune, având idealul „monarhia Christi” – împărăţia lui Hristos, Biserica; acesteia să i se închine
popoare şi conducători. El susţinea superioritatea puterii preoţeşti asupra celei regale, care este numai
de origine omenească şi se exercită numai asupra lucrurilor omeneşti.
,,Când Dumnezeu i-a dat fericitului Petru puterea de a lega şi dezlega, n-a exceptat pe nimeni,
deci nimeni nu se poate sustrage acestei puteri” – scria papa episcopului Hermann de Metz în 1081.
Lupta a început-o prin suspendarea preoţilor simoniaci şi concubinari, oprindu-i de a mai face
serviciile divine şi interzicând credincioşilor să participe la slujbele lor.

15. A dus apoi război împotriva investiturii, excomunicându-i pe cei ce cumpărau cu bani oficiile
bisericeşti, folosindu-se şi de hotărârile unor sinoade şi de mai multe decrete papale. Dezrădăcinarea
acestui rău s-a făcut cu greu şi anevoie, căci însuşi împăratul Germaniei, Henric al IV-lea, nu voia să
renunţe la investitură, din care avea venituri mari. Papa Grigore al VII-lea, printr-un decret promulgat
în Conciliul roman din februarie 1075, declară exclus sub pedeapsa excomunicării din sânul Bisericii
orice cleric care ar primi episcopat sau abaţie de la orice laic, împărat, rege, marchiz, conte sau orice
persoană laică. Împăraţii şi principii au fost opriţi să numească episcopi, iar episcopii să primească
numirea lor prin investitură. Întrucât împăratul Henric al IV-lea nu a renunţat la investitură, papa
Grigore al VII-lea l-a excomunicat. Henric al IV-lea a reacţionat convocând un conciliu al episcopilor
simoniaci (numiţi de el şi excomunicaţi de papă) la Worms, în ianuarie 1076; din acest conciliu l-a
provocat pe papă scriindu-i: „Lui Hildebrand, nu pontifului, ci falsului călugăr, îţi zic... Eu, Henric, din
mila lui Dumnezeu împărat, vorbesc către tine cu toţi episcopii mei: coboară-te, lasă scaunul uzurpat al
lui Petru, altul să ocupe tronul apostolic”. Când a venit trimisul împăratului cu această scrisoare, a fost
mare tulburare la Roma. A trebuit însuşi papa să-l ia în apărare deosebită, atât de mare era indignarea
poporului împotriva împăratului şi a delegatului său care a îndrăznit să-l numească pe Grigore al VIIlea, în plin conciliu, „lup răpitor”.
Fruntaşii împărăţiei germane, nemulţumiţi de stăpânirea lui Henric al IV-lea, excomunicat –
care, conform dreptului german, îşi pierdea tronul , l-au somat să se împace cu Biserica timp de un an;
de nevoie, împăratul şi-a luat nevasta şi copilul, însoţit de câţiva oameni, a trecut iarna Alpii, coborând
în Italia.La Canossa, în 24-28 februarie 1075, unde se afla papa, împăratul s-a plimbat timp de trei zile
între zidul al doilea şi al treilea al cetăţii, îmbrăcat în obişnuitul veşmânt de păr al penitenţilor publici,
rugându-l pe papă să-l ierte şi să-i ridice excomunicarea. Unii istorici colorează această scenă ca să
arate tirania papei. Adevărul este că Papa Grigore al VII-lea se afla într-o situaţie neplăcută. Apelând
împăratul la inima de bun creştin şi mai ales de preot a papei, acesta l-a iertat. A prevenit însă, prin
aceasta, hotărârea adunării naţionale de la Augsburg, care avea să-şi spună şi ea cuvântul în această
chestiune. Dar Henric al IV-lea a fost nevrednic de bunătatea şi generozitatea papei. Dezlegat de
afurisenie, el strânge armata, vine la Roma şi incendiază biserica „Sf. Petru”, silindu-l pe papa Grigore
al VII-lea să se refugieze în castelul San Angelo, de unde îl salvează după un asediu de şapte luni,
Robert de Guiscard, regele normanzilor, convertit de puţin timp la creştinism; dar şi aceştia jefuiesc
Cetatea Eternă. Papa se retrage la Salerno (1083), unde, înainte de a muri (18 mai 1085), rosteşte
cuvintele: „Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea, pentru aceasta mor în exil”.
Grigore al VII-lea a fost unul dintre marii papi ai Bisericii universale. Dacă există în Apus un
cler necăsătorit, independent de autorităţile civile, trăind exclusiv pentru o înaltă misiune religioasă,
aceasta se datorează în primul rând lui. Istoricul protestant Gregorovius pune biruinţa fără arme a
călugărului Hildebrand mai presus de faptele de arme ale lui Alexandru cel Mare, Iuliu Cezar sau
Napoleon.
Sfârşitul lui Henric al IV-lea a fost şi mai trist. Părăsit de nevastă, de proprii copii şi urgisit de
toţi, moare pe neaşteptate în 1106. Urmaşii lui Grigore al VII-lea poartă însă cu vrednicie lupta
împotriva investiturii.Papa Calixt al II-lea încheie, la 1122, Concordatul de la Worms, în baza căruia
împăratul renunţă la investirea episcopilor prin inel şi toiag arhieresc, acestea fiind însemne bisericeşti
şi, ca semn al puterii lumeşti, le dă numai o cârjă. Începutul l-a făcutîmpăratul Henric al V-lea. Acest
Concordat din 1122 a fost întărit de Conciliul IX din Lateran (Roma, 1123). Era un semn că viaţa
bisericească şi culturală, de aici înainte, se dezvoltă mai mult în Apus.
Culmea puterii papale
Un timp, Concordatul de la Worms a fost respectat. Împăratul Frederic I, numit şi „Barbă Roşie”
(Barbarossa, 1152-1190), crescut la curtea bizantină, a reluat lupta începută de Henric al IV-lea. El era
de părere că are dreptul să numească nu numai episcopi, ci şi papi, că oraşele italiene, chiar şi statul
papal, nu sunt decât feude ale sale. Încercările lui se frâng de împotrivirea papilor şi a oraşelor din

16. Lombardia. Cu aceasta se începe lupta dintre papi şi aderenţii lor (guelfi), pe de o parte, şi împăraţii
hohenstaufeni şi partizanii lor (ghibelini), pe de altă parte. Această a luptă ţinut aproape 100 de ani,
făcând mult rău tuturor ţărilor, mai ales Italiei. De şase ori a trecut Barbă Roşie Alpii şi a încercat să
cucerească Italia, dar tot de atâtea ori încercările lui sunt zădămicite de papa Adrian al IV-lea mai întâi,
iar apoi de papa Alexandru al III-lea mai. Armata împăratului, doborâtă de ciumă, este zdrobită de
alianţa lombardă de la Legano (1176), după care papa şi Barbă Roşie se întâlnesc la Veneţia. Împăratul
cade la pământ înaintea papei, în pragul bisericii San Marco din acest oraş. Alexandru al III-lea, mişcat
până la lacrimi de smerenia lui Barbarossa, îl ridică de jos şi-l îmbrăţişează frăţeşte. În 1179 se ţine la
Lateran Conciliul al XI-lea, ce hotărăşte, între altele, că papa trebuie ales cu două treimi din voturile
cardinalilor. Tot în acest sinod se declară Cruciada contra albigenzilor. Împăratul îşi trăieşte ultimii ani
ai vieţii ca bun creştin, fiind credincios al Bisericii. În numele ei, conduce Cruciada a III-a împotriva
turcilor, dar se îneacă într-un râu din Asia Mică. Fiul şi urmaşul lui, Frederic Barbă Roşie, reia lupta
pentru învestitură, încercând să domine papalitatea prin sudul Italiei, dar moare la 32 de ani şi
proiectele lui se prăbuşesc.
În Anglia, Henric al II-lea Plantagenetul, numindu-l pe ministrul Thomas Beckett, arhiepiscop de
Canterbury, dar publicând apoi Constitution de Clarendon (1164), prin care suprima privilegiul forului
ecleziastic şi atribuia regelui alegerea episcopilor în eparhiile vacante, se loveşte de rezistenţa
arhiepiscopului Thomas Beckett, fapt pentru care îl declară trădător. Acesta se refugiază în Franţa,
unde este bine primit de regele Ludovic al VII-lea. După un an se reîntoarce în Anglia printr-o
reconciliere aparentă, dar este ucis în propria catedrală de cavalerii trimişi din ordinul regelui. Mustrat
de conştiinţă, face un pelerinaj la mormântul martirului, se autoflagelează şi jură să respecte libertatea
Bisericii.
Inocenţiu al III-lea(1198-1216) reprezintă culmea puterii politice a papilor. Odraslă a unei familii
nobile, după studii strălucite, ajunge papă la vârsta de 37 de ani. Mai întâi pune ordine în statul papal,
apoi introduce reforme în întreaga Biserică creştină. În Roma, magistratura formată din senator şi
prefect, dependentă de Imperiul Romano-German, este înlocuit cu persoane care jură supunere papei
Inocenţiu al III-lea; la fel, baronii conducători ai statelor din patrimoniul Sfântului Petru, din întreaga
Italie, jură supunere papei, întreaga Peninsulă Italică redevenind astfel italiană şi papală. În politică, el
este în tot locul apărătorul catolicismului. În Anglia, îl sileşte pe Ioan Fără de Ţară să accepteMagna
Chartaimpusă de nobilime ca bază a libertăţilor naţiunii engleze, inclusiv a Bisericii Catolice. În
Germania, îl excomunică pe Otto de Brunswick, luând apărarea lui Frederic al II-lea, lăsat în îngrijirea
sa. Pe regii Franţei, ai Austriei şi Aragonului (Spania) îi înduplecă să-şi reprimească soţiile părăsite,
respectând legea căsătoriei creştine. „Sfântul Scaun nu poate lăsa femeile persecutate fără apărare;
demnitatea regală n-o puteţi pune deasupra cerinţelor unui creştin”, îi scria regelui Franţei Filip-August
(ianuarie 1200). În Spania, pregăteşte marea biruinţă asupra maurilor, la Tulosa (1212). În Ungaria îi
împacă pe fraţii certaţi pentru domnie, Emeric şi Andrei. El avea planuri mari de a întemeia o mare
alianţă creştină, care să dezrobească Răsăritul creştin de sub turci. Împărăţia latină din Constantinopol
(1204-1261) a fost numai o verigă din lanţul înfăptuirilor sale, năzuind să împlinească acea „monarhia
Christi” pe care o visase Grigore al VII-lea. În 1215 prezidează Conciliul al XIV-lea de la Lateran, cea
mai importantă adunare a Occidentului Medieval. Aici s-a hotărât, între altele, ca fiecare creştin să se
împărtăşească cel puţin o dată pe an, la Paşti, şi au fost luate hotărâri privitoare la căsătoria creştină; sa definit doctrina transsubstanţiaţiei şi au fost combătute ereziile împotriva Sfintei Euharistii. Au
participat 404 episcopi, între care, pentru prima dată, şi cei din noile regiuni catolice: Boemia, Ungaria,
Polonia şi Estonia. Acest conciliu (1215) a hotărât că nici un impozit asupra clerului nu poate fi impus
fără aprobarea papei, măsură înţeleaptă pentru a proteja Biserica de pretenţiile exagerate ale fiscalităţii.
Deşi atât de puternic, Inocenţiu al III-lea era de o rară modestie. Hrănea la curtea lui câte 3.000
de săraci. Primea şi stătea de vorbă cu oricine. Puterea şi bogăţia lui le socotea „ancoră sigură celor
lipsiţi de ajutor, purificatoarea puterilor pământeşti, mângâietoarea suferinţelor omeneşti”.
Frederic al II-lea este un alt reprezentant al cezaro-papismului. Om cu mintea ageră şi cu însuşiri
politice reale, dar lipsit de caracter, devine admirator al culturii arabe şi duşman al creştinismului. A

17. făgăduit tutorelui său, Inocenţiu al III-lea, că nu va uni Sicilia cu Imperiul German şi va conduce o
cruciadă, dar nu s-a ţinut de cuvânt. Când bătrânul papă Grigore al IX-lea îl excomunică, el nu ia în
seamă legile Bisericii. De nevoie pleacă într-o cruciadă, dar rezultatul ei nu mulţumeşte pe nimeni.
Ajuns în Egipt, refuză pacea oferită de sultan, dar acesta îl asediază şi îl constrânge să se retragă
ruşinos, cruciada a V-a terminându-se lamentabil. Reîntors, ocupă statul papal şi împiedică ţinerea
Conciliului al XV-lea. Cu toate acestea, conciliul are loc la Lyon, în 1245, sub conducerea papei
Inocenţiu al IV-lea, care arată că Biserica sângerează, ca şi Trupul lui Hristos, din următoarele cauze:
Palestina ocupată de turci; Constantinopolul aproape ocupat; Ungaria pustiită de tătari; Biserica suferă
din cauza duşmanilor ei interni, mai ales din cauza păcatelor clerului. Împăratul Frederic al II-lea îl
persecută pe papă. Conciliul îl excomunică pe împăratul Frederic al II-lea, considerându-l sperjur,
tulburător al păcii şi suspect de erezie. Acesta se răzbună cumplit. Ucide episcopi, arde pe rug călugări,
distruge biserici, prigoneşte pe catolici. Însă după cinci ani (1250), moare părăsit şi uitat de toţi, fiind
însoţit la mormânt doar de câţiva prieteni. Dante Alighieri, marele poet creştin al Renaşterii, îl aşază în
opera sa Divina Comedie în Infern, pentru păcatele lui grele.
Prăbuşirea cezaro-papismului. Papa dăruieşte Sicilia ca feudă lui Carol de Anjou, care, în
1268, cu tot protestul papei, îl decapitează pe Conradino, fratele Sfântului Ludovic, ultimul
Hohenstaufen, în piaţa din Napoli. Aşa se încheie lupta dintre papi şi Hohenstaufeni. Cu aceşti
împăraţi se prăbuşeşte ideea imperiului creştin. Deşi reprezentanţii acestei împărăţii erau uneori buni
creştini, totuşi mentalitatea lor degenerase în cezaro-papism, care, fatal, i-a adus decăderea.
Papii în Avignon. Schisma occidentală. Idealul monarhiei creştine al lui Grigore al VII-lea,
Inocenţiu al IIl-lea şi Inocenţiu al IV-lea l-a nutrit şi Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303), om învăţat,
energic, dar lipsit de tactul şi înţelepciunea marilor lui înaintaşi. De aceea, şi-a făcut mulţi duşmani,
printre care şi puternica familie de Colonna, partizana Casei de Aragon în Sicilia, ordinul călugăresc al
Sfântului Francisc de Assisi, poetul Dante Alighieri şi alţii. Cel mai puternic duşman al său a fost însă
Filip al IV-lea cel Frumos (1258-1314), regele Franţei, care întrebuinţa veniturile bisericeşti în scopuri
personale, dar refuza să plece într-o cruciadă împotriva turcilor. Turcii ocupaseră ultimul bastion al
creştinilor, cetatea Accra. Papa îl cheamă pe rege în faţa sinodului, dar el refuză să se prezinte,
interzicând şi episcopilor francezi să se ducă. Papa încearcă să-l convingă că este un supus al Bisericii.
În bula sa Unam sanctam (1302), papa Bonifaciu al VIII-lea spune că cele două săbii, ale puterii
spirituale şi ale puterii politice, trebuie întrebuinţate în folosul şi nu spre stricăciunea Bisericii, fiindcă
şi regele, dacă greşeşte (ralione peccati), stă sub controlul Bisericii. Când era să-l excomunice, ostaşi
ai regelui îl atacă pe papă în cetatea Agnani (1303), dar papa scăpă, însă din cauza emoţiilor avute
moare. La alegerea noului papa,Filip al IV-lea ştie să anuleze toate hotărârile anterioare potrivnice lui şi
să fie ales un papă francez, Clement al V-lea, care, tot la dorinţa lui, îşi mutat reşedinţa la Avignon.
Acesta este exilul papilor la Avignon, cunoscut sub numele de „robia babilonică a papilor”, de aproape
70 de ani (1309-1377), timp ruşinos şi cu grave urmări pentru Biserică, De acum, papii de la Avignon
trăiesc sub influenţa regilor Franţei (absolutismul regal), fapt ce determină unele popoare să privească
cu neîncredere deciziile papale, ca fiind părtinitoare. În statul papal izbucneşte anarhia şi se fac abuzuri
chiar în Curia papală. Papii, fiind oaspeţi, trebuie să le tolereze. Exemplul papilor de a petrece în afara
teritoriului reşedinţei lor îl urmează mulţi episcopi şi clerici. Astfel, problemele vitale ale Bisericii
stagnează. Aflat sub totală dependenţă de regele Filip al IV-lea, Papa Clement al V-lea convoacă un
Conciliu la Vienne (sudul Franţei) în octombrie 1311, în care, după unele refuzuri, cedează şi, la
stăruinţa lui Filip al IV-lea, desfiinţează ordinul cavalerilor Templieri, care mai înainte îl apărau pe
papă împotriva regelui. Astfel, Filip al IV-lea pune mâna pe averile acestui ordin. Ucide 54 de cavaleri
şi apoi încă 25, iar pe marele maestru Jacques de Molai îl arde de viu pe o insulă a Senei, templierii
fiind învinuiţi de erezie. După 14 ani de la aceste fapte grave, printr-un blestem dumnezeiesc, nimic nu
se alege din familia lui Filip al IV-lea. Urmaşii lui Clement al V-lea, influenţaţi de regii Franţei, s-au
certat cu pretendenţii la tronul Germaniei. Ca urmare, în 1338, adunarea naţională a acestei ţări declara
că împăratul, odată ales, e împărat prin însuşi votul alegerii, fără încoronarea papei. Scriitori ca
franciscanul Guilelm de Occam, îi atacă nu numai pe papi, ci însăşi instituţia papalităţii. Sufletele cele

18. mai alese ale timpului încearcă să îndrepte această situaţie nenorocită. Ceea ce nu pot marele scriitor
Petrarca şi împăratul Carol al IV-lea reuşeşte călugăriţa dominicană Sfânta Ecaterina de Sienna, care,
datorită diplomaţiei sale, îl determină pe papa Grigore al XI-lea să părăsească Avignonul şi să se
reîntoarcă la Roma, fiind primit triumfal de populaţia entuziasmată, în 17 ianuarie 1377.
Schisma papală. Abia sosit la Roma, Grigore al XI-lea moare, iar cardinalii francezi vor să
aleagă un papă francez, ca să se reîntoarcă la Avignon, dar cei italieni, sprijiniţi de popor, vor un papă de
naţionalitatea lor, pe italianul Urban al VI-lea, episcop de Bari. Francezii vor un papă la Avignon, pe
francezul Clement al VII-lea. Aşa se ajunge la doi papi, unul la Roma, altul la Avignon, situaţie care
durează 39 de ani, cunoscută sub numele de Schisma occidentală (1378-1417), creştinătatea fiind
adânc dezbinată şi tulburată. De papa de la Roma ascultau toate ţările, cu excepţia Franţei, Portugaliei,
Spaniei şi Scoţiei, care ascultau de papa de la Avignon. Unii clerici, voind sistarea schismei, au
convocat Conciliul de la Pisa, care l-a caterisit atât pe papa de la Roma, cât şi pe cel de la Avignon.
alegând un al treilea papă, pe Alexandru al V-lea (1409), urmat de Ioan al XXIII-lea, având reşedinţa
la Pisa. Aceşti trei papi (Biserica tricefală) nu numai că se afurisesc unul pe altul, dar produc mari
tulburări între creştini. În locurile vacante de episcopi erau numiţi câte trei candidaţi, de fiecare papă câte
unul, căci fiecare se considera papă adevărat. Ca să pună capăt acestei stări anarhice, la stăruinţa
împăratului Sigismund al IV-lea de Luxemburg al Germaniei, a fost convocat Conciliul de la Konstanz
(1414-1418), în care a fost osândit ereticul ceh Jan Hus, adeptul ereticului John Wicliff, profesor la
Oxford (1328-1384). Acesta afirma că omenirea este împărţită în două grupe: prima a predestinaţilor,
care sigur se vor mântui, şi a doua a osândiţilor, care sigur vor fi condamnaţi la Infern. Ereticul John
Wicliff, în opera sa De ecclesia (1378), învăţa despre existenţa unei Biserici militante invizibile,
formată din oamenii predestinaţi la mântuire, opusă celei vizibile, conduse ierarhic de papă, prelaţi,
preoţi şi călugări, care nu se ştie dacă se vor mântui sigur şi, ca atare, însuşi papa nu e conducător
universal, ci cade sub verdictul tuturor. Neagă valabilitatea indulgenţelor, a minunilor, a sfinţilor, a
moaştelor, necesitatea pelerinajelor, tot ce venera Evul Mediu. Afirmă supremaţia regalităţii de origine
divină asupra Bisericii de stat. Căsătorindu-se Richard al II-lea, regele Angliei, cu prinţesa Ana, fiica
regelui Boemiei, au sosit mulţi studenţi de la Oxford la Universitatea din Praga, aducând erezia lui
Wicliff, pe care şi-o însuşeşte Jan Hus. Aceste erezii au pregătit luteranismul. Aufost osândite de acest
conciliu. Prin înţelepciunea împăratului Sigismund, papa Grigore al XII-lea (1406-1417), şi antipapii
Benedict al XIII-lea de la Avignon şi Ioan al XXIII-lea de la Pisa au renunţat la papalitate, învoindu-se
cu toţii la alegerea lui Odon Colonna Martin al V-lea (1417-1431), care prezida conciliul. Noul papă
refuză recunoaşterea teoriei conciliare conform căreia papa ar trebui să asculte de conciliu, făcând din
Biserică un fel de democraţie, şi demonstrează că decretul conciliar este o teză relativă, un act de
excepţie impus de împrejurări pentru a termina schisma, proclamând apoi că papa este deasupra
conciliilor iar Biserica este o monarhie în care Suveranul Pontif deţine jurisdicţia supremă.
Condamnând simonia (cumul de beneficii bisericeşti), papa Martin decretează închiderea Conciliului
de la Konstanz. Schisma încetează. Conciliul de la Konstanz a fost strălucit, căci, în cei patru ani ai
conciliului, s-au perindat 18.000 de clerici şi delegaţi străini şi peste 100.000 de mireni. Însuşi
împăratul a citit Evanghelia, îmbrăcat în odăjdii de diacon, la Liturghia oficiată de Ioan al XXIII-lea.
La acest conciliu au participat şi delegaţiile de români: 30 de moldoveni trimişi de Alexandru cel Bun
(1400-1432), în frunte cu Grigore Ţamblac, şi cea trimisă de Mircea cel Bătrân (1386-1418), cu
boierul muntean Dragomir, însoţit de o solie. Din Ardeal a participat voievodul Ştibor. Astfel dispar
antipapii, chiar dacă la conciliul din Basel (1431-1439) s-a încercat să se aleagă un antipapă. La
dorinţa răsăritenilor, conciliul de la Basel s-a mutat în 1439 la Florenţa, prin decretul papei Eugeniu
IV.
Cruciadele
Urmând pilda Sfintei Elena, mama lui Constantin cel Mare, mulţi creştini plecau, în fiecare an,
să vadă locurile sfinte unde a trăit şi a pătimit Mântuitorul şi să se închine acolo, cu toată evlavia. Dar

19. musulmanii, voind să facă din Ierusalim centrul credinţei lor, şi cum Templul lui Solomon distrus de
romani era locul „sacrificiului lui Avram”, considerat de musulmanii arabi strămoşul lor, au ocupat pe
neaşteptate Ierusalimul în 691 şi au construit pe Stânca Templului o moschee, zisă a lui Omar, numele
califului care a construit-o. După o legendă musulmană, Mahomed ar fi fost înălţat la cer de pe acea
stâncă, unde Allah va veni să-i judece pe credincioşi. De aceea, Ierusalimul a devenit obiectul de ceartă
între creştini şi musulmani, motivul războaielor religioase dintre aceştia, numite cruciade. Când, în
anul 1009, turcii selgiucizi, fanatici, distruseseră Biserica Sfântului Mormânt al lui Iisus, toată lumea
creştină s-a sensibilizat, iar Papa Sergiu al IV-lea a hotărât imediata reconstruire a basilicii, ceea ce
musulmanii au acceptat, dar cu condiţia să-şi construiască şi ei o moschee în Constantinopol.
Pelerinajele la Ierusalim continuă, atât din partea creştinilor, cât şi din partea turcilor musulmani, dar
aceştia, geloşi pe creştini că deţin hegemonia, trec la asasinate. În anul 1064, peste 7.000 de germani
pelerini la Ierusalim sunt prinşi, mulţi ucişi, încât abia 2.000 se reîntorc. Cei întorşi acasă, în frunte cu
Petru de Amiens, dezvăluie cruzimea turcilor.Papa Urban al II-lea, conducând Conciliul de la Piacenza
şi Clermont-Ferrand, îi însufleţeşte pe creştini pentru o expediţie cruciadă (1095), iar poporul, mai ales
francezii, izbucnesc în strigăte cu cuvintele: „Dumnezeu vrea să recucerim Mormântul Sfânt”. Petre
Eremitul de Amiens predica, sub ascultarea Papei, îndemnul la cruciadă, şi chiar pleacă în fruntea unui
mare grup de entuziaşti; dar, fiind prost pregătiţi şi dezorganizaţi, expediţia sfârşeşte lamentabil.
La 15 august 1096, prima Cruciadă era pregătită şi formată din 600.000 de soldaţi şi 100.000 de
cavaleri, condusă de Gottfried de Bouillon şi de fratele său Baldouin, de Robert Normandul, fiul
regelui Angliei şi alţii. Republica Pisa le dădu 120 de nave şi Genova alte 30. Prima etapă a marşului
cruciaţilor a fost Constantinopolul, unde aceştia au fost bine primiţi de împăratul Alexis Comnenul.
Continuând marşul, cruciaţii reuşiseră mereu să-i învingă pe turci, asediindu-i în Antiohia, dar apărură
ciuma, foametea, setea, care făcură multe victime. După aspre bătălii, cruciaţii îi înving în sfârşit pe
turcii din Ierusalimul asediat şi drumul este deschis, cetatea cucerită, iar deasupra moscheii lui Omar
pusă Crucea. O armată de 200.000 mahomedani încearcă recucerirea Ierusalimului, dar este respinsă
de cruciaţi. Gottfried de Bouillon, duce de Lotharingia, fondează Regatul Latin al Ierusalimului, dar
moare subit după un an, la 1100. Sosiră noi întăriri din Europa, cca. 500.000 de oameni. Aceştia căzură
toţi masacraţi, încă înainte de a ajunge în Ierusalim, în prăpastiile muntoase ale Turciei. Şi astfel, turcii
obţin o mare victorie în 1144: cetatea Edessa, stâncă puternic întărită a creştinilor, cade în mâna lor.
Ierusalimul era grav ameninţat. Gottfried de Bouillon nu acceptă în 1097 să fie rege şi se intitula,
modest, „apărător al Sfântului Mormânt”, căci Iisus acolo purtase cununa de spini, nu coroana de aur
cu diamante.
Cruciada a II-a a fost predicată de papa Eugeniu III şi de către predicatorul Sfântul Bernard de
Chiaravale, reuşind să recruteze 350.000 dc soldaţi şi 150.000 de cavaleri, fiind condusă de Conrad III,
regele Germaniei şi Ludovic VII, regele Franţei (1147-1149). De data aceasta, împăratul Manuil
Comnenul le-a refuzat ajutorul şi le-a dat călăuze trădătoare, iar fără aprovizionare, trupele germane
fură masacrate lângă Doriteo. Ludovic VII, ajuns la Ierusalim, cu mare parte din armată distrusă in
Anatolia, nu reuşi să menţină mult cucerirea Ierusalimului. În 1187, sultanul Saladin îşi propune
distrugerea Regatului Latin al Ierusalimului şi, în 3 octombrie 1187, cetatea Ierusalimului cade în
mâinile lui.
Cruciada a III-a (1189-1192) a fost predicată de papa Grigore VIII; primul a plecat Frederic
Barbarossa al Germaniei şi a fost primit bine de bizantini, dar, la traversarea unui râu, Cydnus, în Asia
Mică, se înecă. Richard Inimă de Leu, regele Angliei, îi învinse pe mahomedani la Emaus (lângă
Ierusalim), dar trebui să se întoarcă în ţară, căci fratele lui voia să-i ocupe tronul. Filip August al
Franţei învinse pe turci la Sfântul Ioan de Accra, dar probleme politice îl reîntoarseră în patrie. Sfântul
Mormânt rămase în mâinile lui Saladin, creştinii obţinând doar dreptul să poată intra pelerini în Sfânta
cetate, fiind recunoscuţi stăpâni pe vechea Fenicie şi principatul Antiohiei. La reîntoarcere, Richard
cuceri Ciprul, fondând aici regatul latin prosper.
Cruciada a IV-a (1202-1204), predicată de papa Inocenţiu III, susţinută de Veneţia cu flota, avu
intenţia de a cuceri Orientul pentru comerţul ei. Ajunşi la Constantinopol, cruciaţii ocupară tronul

20. împăratului bizantin şi fondară Imperiul Latin de Răsărit (1204-1261) sub Baudouin de Flandra,
împărat, şi veneţianul Tomas Morosino, patriarh latin, ceea ce făcu să crească duşmănia dintre greci şi
italieni, încât bizantinii erau mai bucuroşi sub stăpânire turcească decât latină.
Cruciada copiilor, considerată ca o ispăşire pentru ticăloşiile unor cruciaţi, plecă din Marsilia, în
1212, cu toată împotrivirea papei şi a episcopilor. Stăpânii vaselor îi făcură pe copii să creadă că-i vor
duce în Ţara Sfântă, dar mulţi muriră de mizerie pe mare, iar mulţi fura vânduţi în Egipt ca sclavi.
Câţiva ani mai târziu, papa Grigore al IX-lea cinsti memoria lor, la Saedegna, zidind Biserica „Noilor
Nevinovaţi”.
Cruciada împotriva Albigenzilor. Aceştia erau eretici care susţineau că tot ceea ce are legătură cu
materia e spurcat: căsătoria, consumul de carne, proprietatea privată; duşmani ai Sfintei Euharistii,
refuzau jurământul şi serviciul militar; duşmani ai statului şi nobilimii. Se numeau şi bogomili în
Bulgaria, publicani în Anglia. Socoteau Biserica în slujba Satanei. împotriva lor s-a desfăşurat o luptă
continuă, cu biruinţă în 1229, dar nu a fost deplină.
Cruciada a V-a (1217-1221), predicată de Inocenţiu III şi realizată sub urmaşul său Honoriu III,
condusă de Andrei II, regele Ungariei, şi Jean de Brienne, regele Ierusalimului, a cucerit o parte a
Egiptului până la Cairo, dar musulmanii au distrus ecluzele şi digurile de pe Nil şi cruciaţii au fost siliţi
să părăsească Damieta, reîntorcându-se acasă învinşi.
Cruciada a VI-a (1228-1229) a fost promisă şi condusă de împăratul Frederic II Germanul,
însoţit de Sfântul Francisc de Assisi. Ajunşi în Egipt. sultanul le oferi pace, obţinând cedarea Locurilor
Sfinte pe timp de zece ani, reconstituind vechiul regat al Ierusalimului fără vărsare de sânge. După
zece ani, în 1239 Ierusalimul recăzu sub puterea musulmanilor.
Cruciada a VII-a (1248-1254) a fost condusă de Ludovic al IX-lea cel Sfânt, regele Franţei, care,
reluând planul cruciadei a V-a, recuceri Damieta la gurile Nilului (1249), dar, când voi să înainteze
spre Cairo, a fost oprit la fortăreaţa Mansourah şi obligat să se retragă, fiind făcut prizonier şi eliberat
cu preţul unei mari răscumpărări. Se reîntoarse în Franţa în 1254.
Cruciada a VIII-a (1270) a fost întreprinsă de acelaşi rege francez, Ludovic al IX-lea cel Sfânt.
Sfătuit de fratele său, Carol de Anjou, regele Neapolului, se îndreptă spre Tunis pentru a converti pe
sultan şi a-l atrage în alianţă, dar muri de ciumă în 25 august 1270.
În 1291 căzu sub musulmani cetatea Sfântul Ioan de Accra şi, pe rând, toate cuceririle realizate
în curs de două secole, rămânând în mâinile creştinilor doar insula Cipru. Cruciadele întreprinse de
Frederic II şi Andrei II au fost mai mult farse.
Cauzele cruciadelor:
a) Dezacordul continuu şi lupta interminabilă între regii diferitelor state ale Europei.
b) Necolaborarea împăraţilor bizantini şi sabotarea unor acţiuni ale cruciaţilor.
c) Ferocitatea musulmanilor şi indiscutabila lor superioritate militara.
d) Mijloacele de comunicaţie anevoioase, cruciaţii înfrânţi de oboseală, foame, sete şi boli, pe
când turcii fiind acolo, pot apăra cuceririle lor şi pot uşor înlocui pe cei căzuţi.
Urmările Cruciadelor:
a) Ele au deschis o lume necunoscută până atunci: Răsăritul. Fără ele nu ne putem închipui
călătoriile pentru descoperirea Indiilor şi Americii.
b) Unele oraşe se îmbogăţesc prin transportarea cruciaţilor (Veneţia, Genova; Florenţa etc.) şi se
fac legături mai dese între ele şi Răsărit.
c) Au împiedicat pentru multă vreme înaintarea musulmanilor în Europa.
d) Au trezit dorul descoperirilor şi au dezvoltat artele, ştiinţele şi industria.
e) Au sărăcit mulţi feudali, îmbogăţindu-se burgurile (oraşele) şi, astfel, a apărut pătura
comercianţilor şi meşteşugarilor.
f) Au trezit solidaritatea creştină.
g) Au promovat cultul sfinţilor şi dragostea pentru locurile sfinte şi pocăinţa prin pelerinaj.
h) Au declanşat adevărate pogromuri în rândul evreilor.

21. ______________________________________________________________________
Poruncile privitoare la evrei ale regelui Richard I Inimă de Leu (1194)
Regele Angliei Richard I Inimă de Leu (1189-1199), a nesocotit politica predecesorului său, Henric
al II-lea, în materie de organizare fiscală şi administrativă, fiind mai mult interesat de participarea la o
a treia cruciadă (1189-1192) decât de guvernarea regatului. Luat prizonier de ducele Austriei, Richard
a fost eliberat în 1194, după ce a plătit suma, uriaşă pentru acea vreme, de 150.000 de mărci.
Necesităţile financiare stringente au impus emiterea unei hotărâri prin care se urmărea înregistrarea
tuturor proprietăţilor şi veniturilor evreilor din regat, actul precizând totodată condiţiile în care aceştia
mai puteau face afaceri cu creştinii. Politica de taxare a evreilor a fost continuată şi de urmaşul lui
Richard, Ioan Fără Ţară (1199-1216).
Toate datoriile, zăloagele, împrumuturile, pământurile, casele, chiriile şi posesiunile evreilor să fie
înscrise. Evreul care va tăinui vreuna din acestea îşi va pierde în favoarea regelui dreptul asupra
trupului său şi a lucrului tăinuit; pe lângă acestea, [va pierde] toate posesiunile şi bunurile, şi nici nu va
fi legiuit să-şi ia înapoi lucrul tăinuit.
La fel, să fie şase sau şapte locuri în care evreii să-şi poată încheia toate înţelegerile, iar acolo vor fi
numiţi doi avocaţi creştini şi doi avocaţi evrei, precum şi doi notari, iar înţelegerile să se facă înaintea
lor şi a pisarilor lui William de la Biserica Sfânta Maria şi ai lui William din Chimilli.
Şi să fie făcute zapise ale înţelegerilor lor, în două exemplare. Şi unul va rămâne la evreu, sigilat cu
sigiliul aceluia căruia I se împrumută, iar celălalt va rămâne în sipetul comun, care va avea trei lacăte
şi trei chei, iar doi creştini vor ţine o cheie, iar cei doi evrei o alta; o a treia o vor ţine pisarii lui
William de la Biserica Sfânta Maria şi cei ai lui William din Chimilli. Mai mult, sipetul va avea trei
sigilii, iar cel ce le păstrează trebuie să le pună acolo.
Mai mult, pisarii numiţilor William [din Chimilli] şi William [de la Biserica Sfânta Maria] vor ţine
un sul cu copiile tuturor zapiselor şi, dacă acestea se vor strica, să rămână în locul lor sulul. Pentru
fiecare zapis se vor plăti trei penny, o jumătate de către evrei, iar cealaltă jumătate de cel căruia I se
împrumută banii; cei soi, care scriu actul, vor avea doi penny, iar un penny [se va da] păstrătorului
sulului.
Şi de acum înainte nici o înţelegere nu va mai fi făcută cu evrei, nici o plată şi nici o schimbare nu
va mai fi făxută în zapise, decât în prezenţa acestor persoane sau a celor mai mulţi dintre ei, dacă nu
pot fi toţi de faţă. Iar mai sus zişii creştini vor păstra un sul cu datoriile sau cu chitanţele plăţilor, care
vor fi făcute evreilor de acum înainte, iar evreii vor păstra unul, iar păstrătorul sulului va ţine şi el unul.
Pe deasupra, fiecare evreu va jura pe sulul său că toate datoriile, zăloagele, chiriile şi toate bunurile
şi posesiunile sale vor fi înscrise şi că nu va tăinui nimic, aşa cum s-a spus. Şi dacă el va afla că unii
tăinuiesc ceva, pe aceştia să-I dezvăluie în taină judecătorilor regelui trimişi la ei, ca aceştia să-I dea pe
faţă pe toţi falsificatorii şi plăsmuitorii zapiselor şi pe hoţii de bani, oriunde şi oricând ăi vor afla, şi la
fel [să facă cu] toate zapisele plăsmuite.
______________________________________________________________________
Ordinele cavalereşti sunt un fel de congregaţii, societăţi religioase şi militare, născute din
nevoia de a lupta pentru dezrobirea locurilor sfinte. În vederea atingerii acestui scop, cavalerii dădeau
atenţie deosebită educaţiei fizice, care, în educaţia clericală, era neglijată. Învăţământul cavalerilor se
face mai mult în limba naţională, nu în latină. Ei trebuiau să ştie crea versuri. Promovarea cavalerilor
se făcea cu mare solemnitate la Sfânta Liturghie, cu spovedanie şi împărtăşanie, Idealurile lor erau:
1 – apărarea credinţei faţă de oricine, mai ales faţă de necredincioşi;
2 – fidelitate faţă de stăpân;
3 – ocrotirea celor slabi şi neputincioşi (bătrâni, femei, copii); aveau şi cultul femeii;
4 – sfinţenia cuvântului, mai ales a jurământului dat;
5 – cinstea, această chintesenţă a virtuţilor omeneşti.

22. Aşa avea să fie armata lui Hristos (militia Christi). Membrii acestor ordine duceau, în acelaşi
timp, viaţă de călugări şi de militari. Cavalerul nu putea alege decât între moarte sau biruinţă. Laşii
erau înlăturaţi din ordin. Cavalerii au mari merite, nu numai pentru apărarea locurilor sfinte şi a
pelerinilor, ci şi pentru îngrijirea bolnavilor. Ţineau mult la onoare şi eroism. Ordine cavalereşti
importante au fost:
1. Ordinul cavalerilor Sfântului Ioan sau al Ospitalierilor (1048). Datoria lor era găzduirea şi
îngrijirea pelerinilor şi bolnavilor. După cucerirea Ierusalimului, ajutau şi îngrijeau bolnavii militari.
După pierderea pământului sfânt s-au stabilit în Cipru şi apoi în Malta.
2. Ordinul Templierilor (1118) francezi, numiţi după templul lui Solomon, locul unde s-au
aşezat mai întâi. A fost întemeiat de francezi şi a adus mari servicii creştinătăţii, care l-a recompensat
dându-i mari moşii, de care a fost deposedat de Filip IV cel Frumos, care a distrus ordinul.
3. Ordinul Teutonilor (1190), fondat de germani într-un spital militar, şi-a început activitatea
sub SalzaHermann, prin convertirea prusienilor la catolicism. Acest ordin a luptat împotriva Cumanilor
pe pământul românesc, fiind chemaţi în 1211 de Andrei II, regele Ungariei, care i-a aşezat în jurul
Braşovului. Au fost alungaţi de acelaşi rege, când au vrut să-şi întemeieze un adevărat stat teuton. De
la ei ne-au rămas cetăţile Bran şi Neamţului. Trecând maestrul lor, Albrecht de Brandenburg, la
Reformă, în 1525, provincia lor bisericească devine laică. Tot de la ei ne-a rămas „cloasterul” de la
Câmpulung-Muscel, prima clădire de piatră acolo.
Călugării erau soldaţi ce purtau un costum special. Dedesubtul armurii de cavaler, ospitalierii
purtau roba călugărească cu o cruce albă, templierii roba albă cu o cruce roşie, iar teutonii robă albă cu
o cruce neagră. Fiecare ordin avea drept conducător un mare maestru. Posedau în Europa mari
proprietăţi donate de credincioşi. Aceste bunuri le întrebuinţau pentru atingerea scopului lor. Bunurile
erau administrate de comandori. Instrucţia şi educaţia se făceau în limba naţională.
Ereziile medievale
Ereziile medievale au, cele mai multe, un caracter social: se ridică săracii împotriva bogaţilor,
între care se numărau şi clericii, care nu duceau o viaţă cucernică. Din această pricină se ivesc unii, ca
Arnold de Brescia, care spun că averile nu sunt bune, ele fiind spre stricăciunea Bisericii şi nimeni
dintre cei bogaţi nu se poate mântui.
Valdenzii, numiţi după negustorul Petru de Vaux (Waldes) din Lyon, citeau Sfânta Scriptură şi se
credeau că au chemare să vestească cuvântul Domnului. Doi câte doi cutreierau ţara, osândind Biserica
şi Sfintele Taine, slujbele, preoţii etc. Nu voiau să ştie nici de serviciul militar activ. Ei spuneau că
Sfintele Taine primite de la preoţii păcătoşi nu au nici o valoare.Conciliul din Lateran din 1179 îi
osândi şi curând dispar.
Albigenzii şi bogomilii; primii se numesc după oraşul AlbidinFranţa de Sud. Ei reînvie erezia lui
Manes, maniheismul, socotindu-se „curaţi”, iar Biserica în slujba Satanei. Tot în slujba Satanei era
socotit şi statul. În Franţa se mai numesc şi bulgari (bougres), în Anglia publicani şi populitani, în
Italia patarini şi pauliciani, iar în Peninsula Balcanică bogomili sau temători de Dumnezeu. S-au
răspândit şi printre români; dovadă stau o mulţime de legende despre zidirea lumii, Sfântul Sisoe,
Avestita, aripa Satanei, apocalipsul Sfântului Pavel ş.a., pe care le-a copiat, la începutul secolului al
XVII-lea, popa Grigore din Mâhaciu, judeţul Turda (azi Cluj). În Franţa s-au extins având oraşele şi
cetăţile lor şi sute de castele. Papa Inocenţiu al III-lea se plângea că Manes are mai mulţi închinători
decât Iisus. În Bulgaria s-au răspândit puternic şi au dus la pieirea primului ţarat bulgar. După încercarea
neizbutită aSfântului Dominic de a-i converti,Simion de Monfort începe un război lung de 20 ani (12091229) împotriva lor, primul război religios. Conciliul din Tolouse din 1229 condamnă dogmatic
această erezie.
Inchiziţia. Ca instituţie bisericească, se găseşte în Apus, mai întâi organizată în Conciliul din
Toulouse (1229), la sfârşitul războiului împotriva albigenzilor. În conformitate cu hotărârile acestui