294887871 drept-procesual-penal

DRAGU CREŢU CONSTANTIN TĂNASE
- PARTEA SPECIALĂ -
Editura Fundaţiei Academice „Danubius” Galaţi
2014

2
Copyright 2007
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului
Editura Fundaţiei Academice „Danubius” este recunoscută
Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111)
Tipografia Zigotto Galaţi
Tel.: 0236.477171
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CREŢU, DRAGU
Drept procesual penal – Partea specială/
Dragu Creţu – Galaţi: Editura Fundaţiei Academice
„Danubius”, 2008
Bibliogr.
ISBN 978-973-1746-68-5

3
ABREVIERI
A.S.U.I., S.J. Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I.Cuza”
Iaşi, Ştiinţe Juridice
alin. Alineat
B.J Casaţie şi Justiţie Buletinul Jurisprudenţei Curţii Supreme de
Justiţie şi al Înaltei Curţi de Justiţie
C.D. Culegeri de decizii ale Tribunalului Suprem
C.pen. Codul penal
C.proc.pen. Codul de procedură penală
C.S.J. Curtea Supremă de Justiţie
C.E.D.O. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C.A. Curtea de apel
Dec. Decizie
Dec.de îndrumare Decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem
Î.C.C.J. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
J.N. Justiţia Nouă
L.P. Legalitatea populară
R.A.P.J.P 1 Repertoriu alfabetic de practică judiciară în
materie penală pe anii 1975 - 1980
P.L. Pro lege
R.D.P. Revista de Drept Penal
R.R.D. Revista Română de Drept

5
Titlul I
URMĂRIRE PENALĂ
Capitolul I
Dispoziţii generale
Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal, fiind
reglementată în cadrul Titlului I din Partea Specială în dispoziţiile art.285-
341.
Activitatea de urmărire penală ocupă un loc central în cadrul fazelor
procesului penal datorită complexităţii actelor şi măsurilor ce pot fi luate
pe parcursul desfăşurării ei.
Faza urmăririi penale prezintă o importanţă deosebită şi pentru
cunoaşterea împrejurărilor săvârşirii infracţiunii, a identificării
făptuitorului, strângerea probelor, stabilirea răspunderii în vederea
trimiterii în judecată.
Necesitatea luptei contra fenomenului infracţional, a determinat
realizarea reprimării prin existenţa unor organe judiciare cu funcţii şi
atribuţii specifice acestei faze procesuale.
Urmărirea penală, cuprinde un ansamblu de acte şi măsuri procesuale
şi procedurale efectuate în ordinea şi în formele prevăzute de lege, de către
autorităţile judiciare, părţile, subiecții procesuali principali și alți subiecți
procesuali din proces, îndeplinind un obiect limitat în realizarea scopului
procesului penal1
.
Procesul penal are drept scop constatarea la timp şi în mod complet a
faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Sub acest aspect, procesul penal constituie o formă de combatere a
fenomenului infracţional prin mijloace de drept penal.
1
Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.36.

6
În viziunea noului Cod de procedură penală, urmărirea penală are
drept unic scop strângerea de probe care sunt necesare procurorului
competent, pentru a dispune trimiterea în judecată sau a soluţiei de
netrimitere în judecată.
Urmărirea penală va fi concepută ca având două etape, etapa de
investigare a faptei şi etapa de investigare a persoanei.
Etapa de investigare a faptei va începe prin sesizarea organelor
judiciare competente (poliţia judiciară sau procurorul) şi se va încheia prin
inculparea unei persoane determinate, care se va realiza printr-un act
formal.
În această etapă, persoana cu privire la care, din investigaţii, rezultă
bănuiala rezonabilă că a săvârşit o infracţiune și se va începe urmărirea
penală împotriva ei purta denumirea de suspect.
Etapa de investigare a persoanei va începe prin începerea urmăririi
penale urmată de decizia de inculpare a unei persoane (inculpat), care se
realizează prin punerea în mişcare a acţiunii penale, atunci când, din
cercetările efectuate, rezultă motive verosimile de a crede că această
persoană a săvârşit fapta investigată.
Noul Cod de procedură penală, reglementează soluţiile alternative la
urmărire, date în competenţa procurorului, respectiv a renunţării la
urmărire, cu sau fără aplicarea unei sancţiuni, în cazuri în care gravitatea
infracţiunii este redusă, măsura este proporţională cu gravitatea învinuirii,
iar aplicarea unei sancţiuni este suficientă pentru a pune capăt tulburării
provocate de infracţiune şi a realiza îndreptarea inculpatului.
Renunţarea la urmărirea dispusă de către procuror, cu aplicarea unor
sancţiuni, va fi supusă confirmării judecătorului, pentru a respecta
principiul potrivit căruia judecătorul este garantul libertăţilor
fundamentale.
Noul Cod de procedură penală, reglementeză strict cazurile în care se
începe urmărirea penală şi instituie o procedură preliminară de verificare a
legalităţii şi temeiniciei rechizitorului, denumită procedura de cameră
preliminară, astfel încât, dacă nu sunt suficiente probe, instanţa
judecătorească să nu fie încărcată inutil cu o cauză care nu poate conduce
la o condamnare.
Procurorul ca titular al acţiunii penale, va trebui să dovedească
acuzarea, prin administrarea de probe.

7
Secţiunea I
Obiectul urmăririi penale
Urmărirea penală constituie prima din cele trei faze ale procesului
penal român, potrivit reglementării date în Titlul I al Părţii Speciale a
Codului de procedură penală.
În redactarea iniţială a Codului de procedură penală din 1936,
urmărirea penală constituia o activitate exercitată de către procuror sau
partea vătămată prin care se punea în mişcare acţiunea penală în faţa
instanţei de judecată.
Codul de procedură penală din 1936, reglementa urmărirea penală sub
denumirea de „Primele cercetări, urmărirea şi instrucţia”.
Dispozițiile privind primele cercetări, reglementau activitatea de
strângere a probelor pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, finalizată
de către procuror prin trimiterea în judecată a învinuitului sau sesizarea
judecătorului de instrucţie, în vederea efectuării instrucţiei prealabile.
Astfel sesizat, judecătorul de instrucţie efectua instrucţia prealabilă,
activitate ce consta în evaluarea probatoriilor, finalizată prin ordonanţa de
trimitere în judecată sau de scoaterea de sub urmărire.
În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 3 din 4 aprilie 1956,
cabinetele de instrucţie şi-au încetat activitatea, urmărirea penală
desfăşurându-se sub forma cercetării penale şi anchetei penale.
Cercetarea penală era efectuată de către organele de poliţie (fosta
miliţie) iar ancheta penală era instrumentată de procurori.
Urmărirea penală a primit numeroase definiţii, apropiate ca sens şi
conţinut2
, din care rezultă că aceasta constă în activitatea desfăşurată de
organele de urmărire penală în care se strâng şi se verifică probele cu
privire la săvârşirea infracţiunii, se descoperă făptuitorul stabilindu-se
răspunderea acestuia în vederea trimiterii în judecată.
Legiuitorul a definit obiectul urmăririi penale în art.285 din Codul de
procedură penală ca fiind strângerea probelor necesare cu privire la
existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o
infracțiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se
constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
2
V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală. Partea specială, vol.IV, ed. a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed. All
Beck, Bucureşti, p.23.

8
Prin „strângerea probelor necesare” cu privire la învinuirea adusă unei
persoane se înţelege atât descoperirea probelor cât şi evaluarea lor de către
organele de cercetare penală, dacă sunt suficiente pentru a se dispune
trimiterea în judecată sau eventual clasarea sau renunțarea la urmărirea
penală.
Prin expresia „existenţa infracţiunilor” legiuitorul a avut în vedere
orice infracţiune indiferent de faza sau modalitatea de săvârşire (tentativă,
infracţiune consumată, infracţiune continuă, etc.).
Expresia „identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune” are
în vedere aflarea datelor necesare cunoaşterii făptuitorilor (autori,
instigatori, complici), atât ca persoane fizice, cât şi ca identitate3
.
Prin ”stabilirea răspunderii penale” se înţelege că, probatoriul
administrat a lămurit cauza sub toate aspectele, în latura penală, existând
temeiuri pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului.
Identificarea persoanei vătămate, face parte din obiectul urmăririi
penale4
şi prezintă importanţă în legătură cu rezolvarea acţiunii civile a
cauzei.
Organul de urmărire penală are obligația de a strânge probele necesare
pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în
vederea justei soluţionări a acesteia.
Pentru finalizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare
penală îşi concretizează activitatea în acte de urmărire penală, care pot fi
acte procesuale şi acte procedurale prin care sunt aduse la îndeplinire
dispoziţiile cuprinse în actele procesuale5
.
Actele procesuale sunt dispuse de procuror (de ex. punerea în mişcare
a acţiunii penale, luarea unora dintre măsurile de preventive, trimiterea în
judecată) iar actele procedurale ca acte de urmărire penală sunt realizate în
general de organele de cercetare penală (de ex. ridicarea de obiecte şi
înscrisuri, efectuarea percheziţiilor, instrumentarea rechizitorului).
Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cazurile
pe cale le supraveghează (art.324 alin.(2) C.proc.pen.) şi să delege, prin
ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire
penală în cazurile în care efectuiază urmărirea penală potrivit legii (art. 324
alin.(3) Cod procedură penală).
3
V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C.Bulai, N.Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală român. Partea generală, vol.II, ed. a II-a, Ed. Academiei Române Bucureşti,
1976, p.25.
4
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1999,
p.10; I.Neagu Tratat de procedură penal, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p.339.
5
Idem

9
Secţiunea a II-a
Limitele urmăririi penale
În timp, urmărirea penală ca fază a procesului penal, îşi are limitele
fixate între momentul începerii urmării penale şi momentul finalizării
activităţii de urmărire penală, marcat de dispunerea unei soluţii care poate
fi trimitere în judecată, clasarea sau renunțarea la urmărirea penală.
Soluţia de netrimitere în judecată nu are însă caracter definitiv,
existând posibilitatea plângerii la judecătorul de cameră preliminară
potrivit art. 340 și 341 Cod de procedură penală.
Limitele urmăririi penale sunt fixate prin însăşi competenţa
funcţională şi materială a organelor de cercetare penală.
Depăşirea acestor limite sub aspectul competenţei atrage incidenţa
unor sancţiuni procedurale penale.
Secţiunea a III –a
Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale
În afara regulilor fundamentale ale procesului penal, urmărirea
penală se desfăşoară pe baza unor trăsături specifice fazei respective.
Dintre acestea, în doctrină6
se apreciază că pot fi considerate
specifice fazei de urmărire penală: subordonarea ierarhică în efectuarea
actelor de urmărire penală; lipsa de publicitate a urmăririi penale;
caracterul necontradictoriu al urmăririi penale şi caracterul preponderent al
formei scrise.
§1. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor
de urmărire penală
Spre deosebire de faza judecăţii în care potrivit art.124 din
Constituţie, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, în faza
de urmărire penală, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului
6
I. Neagu, op.cit.p.401

10
legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea
ministerului justiţiei7
.
Procurorul are printre atribuţiile sale, înscrise în art.61 alin.(1) şi art.63
alin.(1) din Legea nr.304/2004 de organizare judecătorească, şi pe aceea de
supraveghere a activităţii de cercetare penală efectuată de organele de
poliţie judiciară şi de alte organe de cercetare penală.
Astfel, potrivit art.303 alin. (1) C.proc.pen., procurorul poate să dea
dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală.
Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de
cercetare penală, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de
lege în constatarea infracţiunilor8
.
În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos, de către
organul de cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va
sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în
termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse.
§2. Lipsa de publicitate a urmăririi penale
Această trăsătură cunoscută anterior sub denumirea de „caracterul
secret al urmăririi penale”, şi aceasta nu în sensul că participanţii din
cauza penală nu aveau cunoştinţă despre anumite activităţi efectuate de
organele de cercetare penală9
, ci în sensul că actele aflate în cauza
respectivă puteau fi cunoscute numai de către anumiţi subiecţi oficiali,
cauza nefiind publică.
Modificările şi completările aduse Codului de procedură penală de la
1968, au diminuat această trăsătură a fazei de urmărire penală, fără însă a
o transforma într-o fază cu caracter public10
.
Prin 285 alin. (2) din noul Cod de procedură penală s-a consacrat
regula potrivit căreia procedura din cursul urmăririi penale este ne publică.
Desfăşurarea activităţilor de urmărire penală în condiţii de publicitate
ar îngreuna aflarea adevărului, ridicând dificultăţi de administrare a
probatoriilor.
Spre deosebire de reglementarea actuală, noul Cod de procedură
penală, dă posibilitatea procurorului de a restricţiona motivat şi pentru o
7
Art.132 (1) din Constituţia României.
8
Art.219 (2) Cod de procedură penală.
9
Învinuitul cunoştea anumite lucrări, martorii aveau cunoştinţă despre declaraţiile date.
10
Art.171 Cod procedură penală, „învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător
în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la
cunoştinţă acest drept”.

11
perioadă determinată de timp dreptul de a consulta actele dosarului, dacă se
aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale.
§3 Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale
În literatura de specialitate se susţine că lipsa de contradictorialitate în
faza urmăririi penale este determinată de faptul că un singur organ judiciar,
şi anume procurorul întruneşte în persoana sa funcţiile procesuale de
învinuire, apărare şi de soluţionare a cauzei penale11
.
Cu toate acestea, contradictorialitatea este posibilă în faza urmăririi
penale, ca de exemplu în cazul confruntării;12
în cazul arestării inculpatului
de către instanţa de judecată, după ascultarea sa etc.
Absenţa contradictorialităţii conferă urmăririi penale, celeritate în
rezolvarea cauzelor.
§4. Caracterul preponderent al formei scrise
Actele procesuale şi procedurale ale organelor de urmărire penală se
realizează în forma scrisă.
Pentru activitatea de urmărire penală această formă devine
preponderentă, căpătând eficacitate şi relevanţă juridică numai actele care
sunt cuprinse în dosar sub forma scrisă13
iar pe de altă parte pe parcursul
urmăririi penale părţile nu pot acţiona decât în scris prin cerere şi memorii
scrise.
Forma preponderent scrisă nu trebuie înţeleasă în sensul excluderii
posibilităţii limbajului oral între participanţii în cauza penală.
Secţiunea a IV-a
Organele de urmărire penală
Actualul Cod de procedură penală, reglementează prin prevederile
înscrise în art. 30 și 55-59, organele de urmărire penală care realizează
activităţile ce au loc în această fază procesuală.
11
Gr. Theodoru, op.cit.p.51
12
M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea specială, vol.II, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1999.
13
Traian Pop, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p.113.

12
Potrivit art. 55 alin. (1) C.proc.pen., organele de urmărire penală
sunt: procurorul; organele de cercetare penală ale poliției judiciare și
organele de cercetare penală speciale.
În cadrul organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare14
funcţionează lucrători specializați (ofiţeri şi agenţi de poliţie) din cadrul
Ministerului Afacerilor Interne anume desemnați în condițiile legii
speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul
procurorului desemnat în acest sens și îşi desfăşoară activitatea sub
autoritatea procurorului general15
.
Organele de cercetare penală speciale sunt menţionate în art.55 alin.
(5) C.pr.pen.: ofiţerii anume desemnaţi în condițiile legii, care au primit
avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție.
În scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de
descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie, în cadrul Direcţiei
Naţionale Anticorupţie funcţionează ofiţeri de poliţie, constituind poliţia
judiciară a Direcţiei Naţionale Anticorupţie16
.
Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară funcţionează şi în cadrul
structurilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism17
.
Organele de urmărire penală sunt obligate să strângă probele necesare
pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în
vederea justei soluţionări a acesteia18
, adunând probele atât în favoarea cât
şi în defavoarea suspectului sau inculpatului.
Rolul activ al organelor de urmărire penală, trebuie să se manifeste
chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta.
Tot în virtutea rolului activ, organul de urmărire penală, este obligat să
explice învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi drepturile
lor procesuale.
Sub acest aspect exemplificăm: obligaţia încunoştinţării suspectului
sau inculpatului, înainte de a fi ascultat despre acuzaţia adusă; dreptul de a
fi asistat de un apărător când asistenţa juridică este obligatorie; dreptul de a
14
Legea nr.364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, publicată în M.Of. nr.869
din 23 septembrie 2004.
15
Alin.(3) al art.201, a fost modificat prin O.U.G. nr.60/2006.
16
Art.10 din O.U.G. nr.43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, modificată prin Legea
nr.54/2004.
17
Art.27 din Legea nr.508/2004.
18
Art.306 alin.(1) Cod de procedură penală.

13
nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi
folosit şi împotriva sa.
În art.6 paragraful 3 lit. a din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului se prevede în mod expres dreptul acuzatului „să fie informat în
termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege, şi în mod amănunţit,
asupra naturii şi cauzei acuzaţiei împotriva sa”.
Într-o speţă19
, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a constatat că
informaţiile conţinute în actul de acuzare s-au caracterizat prin imprecizie
cu privire la detalii esenţiale, precum locul şi data comiterii infracţiunii
imputate, acestea fiind de nenumărate ori contrazise şi schimbate în cursul
procesului, scurgându-se o lungă perioadă de timp între momentul
inculpării şi data trimiterii în judecată, contrastând cu rapiditatea derulării
fazei de judecată. Deci echitaţia ar fi impus să se ofere reclamantului
(inculpat în cauza penală) mai multe posibilităţi şi facilităţi pentru a-şi
organiza apărarea în mod concret şi efectiv, ceea ce nu s-a făcut.
Într-o altă cauză 20
referitoare la „recalificarea juridică a faptei
imputate celui acuzat”, constând în schimbarea încadrării juridice din
„deturnare de fonduri” (la prima instanţă), în „escrocherie” (în instanţa de
apel), reclamantul a invocat faptul că această recalificare juridică l-a
împiedicat să-şi exercite dreptul la apărare, nefiind informat din timp cu
privire la noua calificare juridică a faptei pentru care a fost trimis în
judecată.
În practica judiciară21
, s-a decis că nesocotirea dispoziţiilor art.306
C.pr.pen, alături de alte încălcări ale dispoziţiilor legale care reglementează
desfăşurarea urmării penale şi sesizarea instanţei, determină refacerea
urmăririi penale şi a actului de sesizare, fiind incidente prevederile art.334
Cod procedură penală.
În desfăşurarea urmăririi penale, organele de urmărire penală dispune
asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă si formulează
propuneri prin referat (art. 286 alin. 4).
Ordonanţa trebuie motivată, iar conţinutul acesteia este fixat de
art.286 alin.(2) C.proc.pen.
19
A se vedea CEDO, decizia din 25 iulie 2000, în cauza Mattoccia contra Italiei, paragraful 61, în
“Recueil 2000- IX”, p.71, citată în, Proces echitabil – jurisprudenţa comentată a Curţii Europene
a Drepturilor Omului, V. Pătulea, Ed. I.R.D.O., Bucureşti 2007, p.219
20
A se vedea CEDO, decizia din 1 martie 2001, în cauza Dolles contra Ungariei, paragraful 48, în
Recueil 2001- II”, op.cit.p. 220
21
Codul de procedură penală comentat, N. Volonciu, A. Tuculeanu, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2007, p.8, ICCJ, Secţia penală, decizia nr.1168/2004, în Al. Vasiliu, Nulităţile în procesul penal.
Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2006, p.122.

14
Ordonanţele organului de urmărire penală sunt acte procedurale şi
atestă aducerea la îndeplinire a sarcinilor ce decurg din actele sau măsurile
procesuale22
.
Întrucât ordonanţa este un act procedural complet, neobservarea
condițiilor legale de întocmire atrage sancțiuni în legătură cu acest act de
dispoziţie23
.
Potrivit art. 306 alin.(5) C.proc.pen., când organul de cercetare penală
consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri
motivate.
Propunerile se concretizează prin referate24
, alteori procese-verbale25
.
Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală să fie
încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror, un exemplar al
ordonanţei sau al actului procesual rămâne la procuror.26
Capitolul II
Competenţa organelor de urmărire penală
A stabili competenţa unui organ de urmărire penală înseamnă a
verifica dacă un organ are drepturi şi obligaţii de a proceda la efectuarea
urmăririi în cauza respectivă.
Pentru delimitarea sarcinilor ce revin fiecărui organ de urmărire
penală, în Titlul III, capitolul II al părţii generale a Codului de procedură
22
Gh. Mateuţ, Procedura penală. Partea specială, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.115.
23
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, 2007, p.530.
24
Art.259-260 Cod procedură penală: referatul de terminare a urmăririi penale; referatele cu
propuneri pentru luarea unor măsuri preventive (art.138 Cod procedură penală); referat pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale (art.234 Cod procedură penală).
25
Procesul-verbal în cazul cercetării la faţa locului (art.131 Cod procedură penală) al confruntării
(art.88 Cod procedură penală), procesele- verbale întocmite de organele de cercetare (art.214).
26
Alineatele (2) şi (3) ale art.205 au fost introduse prin art.I pct.115 din Legea nr.356/2006 pentru
modificarea şi completarea Codului de procedură penală.

15
penală, este reglementată competenţa materială, competenţa teritorială şi
competenţa funcţională.
Actele de cercetare penală sunt acte procedurale şi constau în
procedeele probatorii prin care se obţin mijloacele de probă27
.
În compunerea organelor de urmărire penală intră procurorul, organele
de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.
Secţiunea I
Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare
Organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare este reglementată de
Legea nr. 364/2004, potrivit căreia poliţia judiciară este organizată şi
funcţionează în cadrul structurilor specializate ale Ministerului Afacerilor
Interne.
Conform art.2 din Legea nr.364/2004, poliţia judiciară este constituită
din ofiţeri şi agenţi de poliţie specializaţi în efectuarea activităţilor de
constatare a începerii urmăririi penale şi de cercetare penală.
Ofiţerii şi agenţii specializaţi au calitatea de organe de cercetare ale
poliţiei judiciare.
Aşadar, nu toţi lucrătorii de poliţie sunt organe de cercetare penală.
În ceea ce priveşte competenţa organelor de cercetare penală, art.207
Cod procedură penală, prevede că organele de cercetare ale poliţiei
judiciare efectuează urmărirea penală, pentru orice infracţiune care nu este
dată, în mod obligatoriu, în competenţa altor organe de cercetare penală.
Prin urmare, putem spune că organele de cercetare ale poliţiei
judiciare au o competenţă materială generală.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare nu sunt competente în cazul
infracţiunilor pentru care urmărirea penală se efectuează în mod
obligatoriu de procuror şi în cazurile în care cercetarea penală se
efectuează în mod obligatoriu de organele de cercetare penală speciale.
Cercetarea penală, în anumite condiţii poate fi efectuată şi de poliţiştii
care nu fac parte din poliţia judiciară, cu obligaţia pentru aceştia de a
încunoştinţa de îndată procurorul sau organele de cercetare ale poliţiei
judiciare cu privire la cele constatate şi de a le înainta, actele încheiate28
.
27
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.528
28
Art.3 din Legea nr.364/2004.

16
Organele Serviciului Român de Informaţii29
, nu pot efectua acte de
cercetare penală, dar la cererea organelor competente pot acorda sprijin la
realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind
siguranţa naţională.
În privinţa competenţei teritoriale, potrivit art.45 C.proc.pen.,
dispoziţiile prevăzute în art.30-36 C.proc.pen., se aplică în mod
corespunzător şi în cursul urmăririi penale.
Secţiunea a II-a
Competenţa organelor de cercetare speciale
Potrivit legii, în anumite cazuri, dată fiind natura infracţiunii săvârşite
sau având în vedere calitatea făptuitorului, urmărirea penală se efectuează
de către organele de cercetare speciale.
Organele de cercetare penală specială efectuiază acte de urmărire
penală numai în condițiile prevăzute de lege, corespunzător specializării
structurii din care fac parte,în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari
sau în cazul săvârșirii infracșiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de
Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă
fapta a pus sau a putut pune țn pericol siguranța navei sau a navigației ori a
personalului.
Cei care fac demersurile şi cei desemnaţi au o competenţă de cercetare
obligatorie şi exclusivă30
cu privire la infracţiunile şi persoanele la care se
referă art.54 alin.(2) Cod procedură penală.
Secţiunea a III-a
Competenţa procurorului în faza urmăririi
Din dispozițiile art. 56 Cod procedură penală, rezultă că urmărirea
penală poate fi efectuată de procuror în orice cauză penală, neexistând
dispoziţii care să-i interzică acestuia îndeplinirea în totul sau în parte a unei
asemenea activităţi.
Legea stabileşte cazurile în care urmărirea penală este obligatorie
pentru procuror.
29
Art.13 din Legea nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii,
cu modificările şi completările ulterioare.
30
N. Volonciu, A. Ţuculeanu, op.cit.p.209

17
Cazurile date în mod obligatoriu în competenţa de urmărire penală a
procurorului sunt stabilite în raport cu gravitatea infracţiunii cât şi a
calității persoanei.
Urmărirea penală se efectuiază, în mod obligatoriu,de către procuror:
a)în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă
instanță aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel;
b) în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 188-191, art. 279 și art.
289-294 din Codul penal;
c) în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut
ca urmare moartea unei persoane;
d) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua
urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se
efectuiază, în mod obligatoriu, de procurorul militar.
Procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua în
vederea efectuării urmăririi penale cauze de competenţa parchetelor
ierarhic inferioare prin dispoziţia conducătorului parchetului ierarhic
superior când:
a) imparţialitatea procurorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor
cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor;
b) una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv
printre procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii
judiciari ori grefierii instanţei;
c) există pericolul de tulburare a ordinii publice;
d)urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită
complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului
care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
În cazurile preluate de parchetele ierarhic superioare în grad,
procurorii pot infirma actele şi măsurile luate de procurorii din parchetele
ierarhic inferioare, dacă sunt contrare legii.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, poate emite ordine cu
caracter intern31
.
31
Art.76 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

18
Printr-un astfel de ordin, procurorul general poate dispune ca
efectuarea urmăririi penale să fie făcută în mod obligatoriu de către
procuror şi în alte cauze.
În privinţa limitelor controlului ierarhic, Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, prevede că dispoziţiile procurorului ierarhic superior
sunt obligatorii dacă sunt date în scris şi în conformitate cu legea.
Aceste dispoziţii nu privesc soluţii date de procuror în cursul urmăririi
penale şi nici concluziile pe care le susţine procurorul în cazurile aflate pe
rolul instanţelor judecătoreşti.
Intervenţiile procurorului ierarhic superior, în orice formă, pot fi
contestate la Consiliul Superior al Magistraturii.
Secţiunea a IV-a
Condiţii pentru realizarea urmăririi
penale de către procuror
Urmărirea penală efectuată de procuror se realizează în principiu în
aceleaşi condiţii ca şi activitatea de cercetare penală desfăşurată de
organele de cercetare penală32
. Unele din actele procurorului care
efectuează urmărirea penală au nevoie de acordul anumitor organe
superioare33
( de exemplu, verificarea rechizitoriului, potrivit art. 328 alin.
(1) Cod de procedură penală).
Verificările efectuate de procurorul ierarhic superior, în temeiul
principiului controlului ierarhic, implică, după caz, aprobarea actului sau
infirmarea acestuia34
.
Potrivit art. 23 alin.(3) din Legea nr.303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, soluţiile procurorilor stagiari trebuie
contrasemnate de procurorii care îi coordonează.
Secţiunea a V-a
Dispoziţii speciale privind competenţa
organelor de cercetare penală
În ceea ce priveşte competenţa teritorială a organelor de urmărire
penală, se aplică după caz, regulile privitoare la competenţa infracţiunilor
32
N. Volonciu, Tratat de drept procesul penal, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 2001, p.21
33
Idem
34

19
săvârşite în ţară (art.41 C.proc.pen.), sau cele privitoare la infracţiunile
săvârşite în străinătate (art.42 C.proc.pen.).
Dispoziţiile menţionate sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii
absolute (art. 281 alin.(1) lit. b) Cod de procedură penală), organul de
urmărire penală fiind obligat să-şi verifice competenţa după ce a fost
sesizat.
Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să
efectueze cercetarea, va trimite de îndată cauza procurorului care exercită
supravegherea, în vederea sesizării organului competent.
Când lipsa de competenţă este constatată de procuror, acesta îşi va
declina competenţa în favoarea procurorului competent, prin ordonanţă.
Dispoziţiile art. 59 C.proc.pen., permit o extindere limitată a
competenţei organelor de cercetare penală, în cazurile în care actele de
cercetare nu suferă amânare.
Cercetările efectuate prin intermediul comisiei rogatorii sau a delegării
trebuie realizate numai în cazul actelor procedurale sau prin apelare la un
organ ierarhic inferior35
.
Secţiunea a VI-a
Actele încheiate de unele organe de constatare
Codul de procedură penală, reglementează prin art. 61 şi art. 62,
categoriile de organe de constatare ce pot încheia acte de constatare în
cazul săvârşirii de infracţiuni.
Sunt organe de constatare, potrivit art.214 C.proc.pen., organele
inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităților
publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public
pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor
a căror respectare o controlează potrivit legii; organele de control și cele de
conducere ale autorităților administrației publice, instituții publice sau ale
altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în
legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor;
35

20
organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile
constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.
De exemplu: actele încheiate de inspectorii pentru protecţia muncii şi
calităţii produselor, actele de constatare privind infracţiunile silvice, din
regimul vamal, fiscal, etc.
O altă categorie o constituie organele de control şi cele de conducere
ale administraţiei publice, ale altor instituții ori pesoane juridice de drept
public pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în
subordinea ori sub controlul lor; de exemplu: actele de constatare întocmite
de organele de specialitate ale administraţiei publice centrale în materia
Codului aerian (Legea nr.29/1997).
Au atribuţii de constatare a infracţiunilor ofiţerii şi subofiţerii din a
cadrul Jandarmeriei Române36
.
Organele arătate au obligația să ia măsuri de conservare a locului
săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale
de probă. În cazul infracțiunilor flagrante, au dreptul de a face percheziții
corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de
îndată organelor de urmărire penală. Actele încheiate împreună cu
mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de
urmărire penală.
Obligaţiile şi drepturile menţionate le au şi următoarele persoane:
- comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe
acestea, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în
afara porturilor sau a aeroporturilor;
- agenţii de poliţie de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră;
Organele mai sus arătate au dreptul de a efectua percheziţii corporale,
de a verifica lucrurile pe care le are făptuitorul şi de a prinde chiar pe
făptuitor şi a-l preda de îndată procurorului.
Procesele verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de
probă.
Fiind sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate, Curtea
Constituţională a statuat că prevederile art.215 alin.(1) C.proc.pen., sunt
constituţionale şi nu contravin dispoziţiilor art.21 alin.(3) din Constituţia
României, care consacră dreptul părţilor la un proces echitabil, chiar dacă
sunt încheiate de alte organe decât cele de urmărire penală37
.
36
Legea nr.550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, publicată în M.Of.
nr.1175 din 13 decembrie 2004.
37
Curtea Constituţională, decizia nr.509 din 15 iunie 2006, publicată în M.Of. nr.597 din 11 iulie
2006.

21
Capitolul III
Supravegherea exercitată de procuror
în activitatea de urmărire penală
Supravegherea exercitată de către procuror în activitatea de urmărire
penală reprezintă principala sarcină a acestuia38
având în vedere că marea
majoritate a infracţiunilor sunt instrumentate de către organele de cercetare
penală.
Supravegherea realizată de procuror urmăreşte realizarea scopului
general al procesului penal, în condiţiile respectării dispoziţiilor
constituţionale şi a ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor omului.
Dispoziţiile legale referitoare la supravegherea urmăririi penale sunt
înscrise în art.299-304 Cod procedură penală, dar şi în alte acte normative,
precum Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, Legea
nr.364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare.
Secţiunea I
Obiectul supravegherii urmăririi penale
Conţinutul obiectului supravegherii exercitate de procuror în faza
urmăririi penale este dat de conţinutul dispoziţiilor art.299 C.proc.pen., dar
şi de alte reglementări cuprinse în alte acte normative.
Potrivit art.299 alin.(1) C.proc.pen., în exercitarea supravegherii
respectării legii în activitatea de urmărire penală, procurorul veghează ca
orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere
penală şi nicio persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii
temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
În literatura de specialitate39
, s-a arătat că procurorul, ca organ de
supraveghere, are îndatorirea să vegheze ca cercetarea penală să fie
38
Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979,
p.202; N.Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I, Ed. Paideia, Bucureşti,
p.29.
39
Gr. Theodoru, opt.cit.p. 547

22
efectuată cu celeritate40
, în mod complet şi cu respectarea dispoziţiilor
legii.
Potrivit art.6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi
într-un termen rezonabil, a cauzei sale....”.
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul
acestui termen, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest
moment este „data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării
instanţei competente potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau o „dată
anterioară” (data deschiderii anchetei preliminare, data arestării sau orice
altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante.
Curtea Europeană, face precizarea că noţiunea de „acuzaţie penală,” în
sensul art.6 alin.1 din Convenţie, semnifică „notificarea oficială” care
emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă
penală41
.
O altă subliniere făcută de Curte se referă la „criticile după care se
apreciază termenul rezonabil al unei procedurii penale”, statuându-se că
acestea sunt: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului
(inculpatului) şi comportamentul autorităţilor42
.
Procurorul veghează la respectarea libertăţii individuale, astfel că nicio
persoană să nu fie reţinută sau asistată decât în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de legea penală.
Într-o formulare de sinteză, procurorul supraveghează ca urmărirea
penală să fie efectuată complet, temeinic şi operativ, ca actele de urmărire
penală să fie efectuate potrivit dispoziţiilor legale, să fie luate toate
măsurile necesare pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni43
.
Obiectul supravegherii de către procuror a activităţii de urmărire
penală diferă faţă de supravegherea activităţii altor organe, cum sunt cele
de punere în executare a sancţiunilor aplicate.
Astfel, procurorul exercită supravegherea de pe poziţia de conducător
al urmăririi, cu drept de intervenţie şi de decizie asupra oricăror acte de
urmărire penală efectuate de organele aflate sub supravegherea sa:
supravegherea este permanentă şi completă, în sensul că se exercită din
40
I.Neagu, Tratat de drept procesul penal. Partea generală. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2006,
p.105
41
A se vedea CEDO, decizia din 25 mai 1998, în cauza Hozee contra Olandei, paragraf 43, în
“Recueil....” 1998 – III- citată în, Proces echitabil- jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a
Drepturilor Omului, p.cit.,p163.
42
A se vedea CEDO, decizia din 31 martie 1998, paragraf 97, apud. C. Bârsan, op.cit.p.539.
43
Gr. Theodoru, op.cit.p.549.

23
momentul începerii urmăririi penale şi până la finalizarea ei, cuprinzând
toate aspectele legalităţii şi temeiniciei44
.
Supravegherea se exercită, ca şi urmărirea penală, nepublic,
necondradictoriu şi în formă scrisă45
.
Secţiunea a II-a
Procurorul competent să exercite
supravegherea urmăririi penale
În art. 55 alin.(2) Cod procedură penală, se prevede că este competent
să exercite supravegherea asupra activităţilor de cercetare penală,
procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii,
judecă în primă instanţă cauza respectivă.
Spre exemplu, un procuror din cadrul parchetului de pe lângă
judecătorie nu va putea supraveghea cercetarea penală efectuată de
organul de poliţie competent, dacă infracţiunea este de competenţa de
judecată în primă instanţă a tribunalului.
În aceeaşi modalitate se determină supravegherea urmăririi penale şi
în cauzele de competenţa instanţelor militare.
Supravegherea actelor de cercetare penală în cauzele de competenţa
secţiilor maritime şi fluviale ale judecătoriilor şi tribunalelor se exercită de
procurorii de la secţiile maritime şi fluviale ale parchetelor
corespunzătoare instanţei care judecă în primă instanţă cauza.
Pentru situaţia prevăzută în art. 56 alin.(3) Cod procedură penală, în
care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror,
în literatura de specialitate au fost exprimate puncte de vedere diferite.
Potrivit unor opinii, în cazul prevăzut de art. 56 alin.(3) Cod
procedură penală, nu ar exista o activitate de supraveghere a actelor de
cercetare46
.
Potrivit unei alte opinii47
, în cauzele în care urmărirea penală se
efectuează de către procurori, supravegherea se exercită de către primul-
procuror al parchetului din care face parte, de către adjunctul acestuia sau
de procurorul şef de secţie în baza regulamentului de ordine interioară.
Potrivit aceleiaşi opinii, dacă urmărirea penală este efectuată de primul
procuror, supravegherea se exercită de către procurorul ierarhic superior.
44
Idem
45
Idem
46
I.Neagu, opt.cit.p.47
47
Gr.Theodoru, op.cit.p. 550

24
Considerăm că supravegherea este posibilă chiar dacă urmărirea
penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror, ea rezultând atât
din verificarea rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-
procurorul parchetului sau după caz de procurorul ierarhic superior.
Secţiunea a III-a
Exercitarea supravegherii
Potrivit art. 302 alin.(1) Cod procedură penală, procurorul poate să
dispună după necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie
efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt
asemenea organ.
Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală se dispune
de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza
propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza după
încunoştinţarea procurorului care exercită supravegherea acesteia.
În literatura de specialitate48
s-a susţinut că o asemenea măsură se
impune pentru a asigura rezolvarea cauzei în condiţii de obiectivitate sau
operativitate.
O asemenea măsură poate fi luată atunci când s-a formulat o cerere de
abţinere sau recuzare, ori administrarea probelor s-ar putea face cu
întârziere.
Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul, presupune
că, atât organul de cercetare de la care se ia cauza, cât şi cel la care se
trece, să se afle sub supravegherea aceluiaşi procuror.
În cauzele în care urmărirea penală se efectuează de procuror acesta
poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către
organele de poliţie judiciară.
48
N. Volonciu, op.cit.p.30

25
Secţiunea a IV-a
Modalităţi de exercitare a supravegherii
Pentru asigurarea respectării dispoziţiilor înscrise în art.131 alin.(3)
din Constituţia României potrivit cărora, parchetele conduc şi
supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, art. 300
alin.(1) Cod procedură penală, reia într-o formulare mai cuprinzătoare,
arătând că, procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de
cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare specială.
Totodată, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să
fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
Pentru ca procurorul să-şi poate îndeplini atribuţiile de supraveghere a
activităţii de cercetare penală, este necesară cunoaşterea cauzelor aflate în
curs de soluţionare.
Ca urmare, organele de cercetare penală sunt obligate să
încunoştinţeze de îndată pe procuror despre infracţiunile de care au luat la
cunoştinţă.
După ce a fost încunoştinţat, procurorul supraveghează activitatea de
cercetare penală având la îndemână următoarele mijloace:
- poate să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală sau să-
l efectueze personal;
Participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală
asigură respectarea legii şi, prin capacitatea sa profesională poate da
eficienţă mai mare actului efectuat49
.
- verificarea lucrărilor de cercetare penală.
În exercitarea supravegherii urmăririi penale procurorul procedează la
verificarea lucrărilor de cercetare penală, prin solicitarea, în vederea
consultării, a dovezilor de la dosarul de cercetare penală, acesta fiind
obligat să le trimită, cu toate actele, materialele şi datele referitoare la
faptele care formează obiectul cercetării.
Procurorul verifică actele de cercetare penală şi cu ocazia solicitării de
către organul de cercetare penală a unei autorizaţii prealabile, a unei
încuviinţări, a unei confirmări, atunci când legea prevede aceasta50
(de ex.,
în cazul în care organul de cercetare penală propune procurorului punerea
în mişcare a acţiunii penale, înainte de a se pronunţa, procurorul trebuie să
verifice actele care au stat la baza propunerii).
49
50
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.27

26
Autorizaţia este prealabilă efectuării actului de urmărire penală (de
exemplu, percheziţia domiciliară nu poate fi efectuată fără autorizaţia
prealabilă a judecătorului care poate fi solicitată de procuror).
Încuviinţarea se referă la acte a căror efectuare este atribuţia
organelor de cercetare penală, însă valabilitatea actului este supusă
aprobării procurorului (de exemplu, exhumarea în vederea constatării
cauzelor morţii se face cu încuviinţarea procurorului)
În literatura juridică51
se susţine că aprobările date de procuror, în
conformitate cu art. 303 alin.(1) C.proc.pen., încuviinţarea, autorizarea,
confirmarea anumitor acte de cercetare penală, reprezintă mijloace de
exercitare a supravegherii.
Potrivit art. 303 alin. (1) C.proc.pen., procurorul poate să dea
dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală.
Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de
cercetare penală.
În cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii în mod defectuos de către
organul de cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va
sesiza conducătorul organelor de cercetare penală, care are obligaţia ca în
termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse.
Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a
organului de urmărire penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor
legale, o infirmă prin ordonanţă.
După infirmare, procurorul poate dispune refacerea actului de către
organul de cercetare penală sau îl poate reface personal.
Actele sau măsurile procesuale vor fi infirmate numai în măsura în
care se constată că au produs o vătămare, iar nelegalitatea nu poate fi
înlăturată decât prin anularea acestora conforma art.197 Cod procedură
penală.
Potrivit art.64 alin.(3) din Legea nr.304/2004 privind organizarea
judiciară, soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către
procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale52
.
În redactarea sa iniţială, textul art. 64 prevedea posibilitatea ca
procurorul să conteste măsura de infirmare la instanţa de judecată.
51
I.Neagu,op.cit.p.50; N. Volonciu, op.cit.p.29; Gr.Theodoru, op.cit.p.552
52
Alin.(3) al art.64, a fost modificat prin art.V din OUG nr.60/2006. Referitor la alin.(3) al art.64,
precizăm că acesta a mai fost modificat anterior prin O.U.G. nr.50/2006, şi s-a constatat ca fiind
neconstituţională teza a doua a acestui alineat, prin Decizia Curţii Constituţionale nr.345 din 18 aprilie
2006.

27
Aceste ultime prevederi au fost abrogate prin O.U.G. nr.50/2006, fiind
declarate neconstituţionale, deoarece se aflau în conflict cu dispoziţiile
art.132 din Constituţia României.
Capitolul IV
Efectuarea urmăririi penale
Secţiunea I
Sesizarea organelor de urmărire penală
Declanşarea activităţii de urmărire penală, presupune, săvârşirea unei
fapte penale şi informarea organului de urmărire penală.
Investirea organelor de urmărire penală şi începerea cercetărilor nu se
poate face în lipsa unei sesizări legale.
Sesizarea este un act dinamizator care poate declanşa urmărirea
penală53
.
Sesizarea conţine atât elementul de informare, cât şi temeiul legal de
declanşare a activităţii procesuale54
.
Prin mod de sesizare a organului de urmărire penală, în literatura
juridică se înţelege mijlocul prin care acesta ia cunoştinţă, în condiţiile
legii, despre săvârşirea unei infracţiuni, determinând obligaţia acestuia de a
se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale referitoare la acea
infracţiune55
.
Modurile de sesizare ale organelor de urmărire penală sunt variate în
literatura de specialitate, fiind avute în vedere diferite criterii de
clasificare56
.
Sub aspectul sursei informative din care provine, sesizarea poate fi
externă şi internă.
53
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.Stănescu, Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală. Partea generală, vol. II Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p.36.
54
E. Ionăşescu, Procedura începerii urmării penale, Ed. Militară, Bucureşti, , 1979, p.70.
55
Gr.Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.82
56
A se vedea, I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p.417-418; N.
Volonciu. Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.55;
Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială. Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.83.

28
Sesizarea externă se face prin plângere sau denunţ, menţionate în
doctrină ca moduri obişnuite de sesizare, precum şi prin unele moduri
speciale de sesizare, întâlnite în situaţia în care anumite persoane au
obligaţia să informeze despre săvârşirea unei infracţiuni, aceste moduri
fiind denumite şi referinţe obligatorii57
.
Sub acest aspect sesizarea poate fi primară şi complementară58
.
Sesizarea este considerată primară, în ipoteza în care încunoştinţarea
despre săvârşirea unei infracţiuni a ajuns pentru prima oară în faţa
organului de urmărire penală.
Sunt sesizări primare, plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu.
Sesizarea este complementară în cazul în care cauza a trecut anterior
prin faţa unui alt organ de urmărire penală (de exemplu, în cazul în care un
organ de urmărire penală îşi declină competenţa altui organ).
În unele situaţii, sesizarea trebuie să se facă într-un anumit mod,
deoarece organele de urmărire penală nu pot începe urmărirea penală.
Sub acest aspect, art.288 alin.(2) C.proc.pen., prevede că, atunci când
punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă
ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea
penală nu poate începe în lipsa acestora59
.
57
V. Rămureanu, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului Cod de procedură
penală, în R.R.D. nr.3/1969, p.26
58
I.Neagu, op.cit.p.51.
59
Codul penal prevede că acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate în cazul următoarelor infracţiuni: art.180, art.181, art.184 alin.1 şi 3, art.192 alin.1,
art.196, art.197 alin.1, art.210, art.2093
, art.213, art.214, art.217 alin.1, art.305, art.307, art.320. Unele
infracţiuni supuse plângerii prealabile sunt prevăzute în legi cu dispoziţii penale ( de ex. Legea
nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art.27 alin.(2) şi (4). În practica
judiciară s-a susţinut că, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr.31/1990 republicată privind
societăţile comerciale, exercitarea acţiunii în răspundere se face la sesizarea adunării generale a
acţionarilor societăţii. Un alt punct de vedere, în sensul că acţiunea penală se exercită din oficiu în
cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr.31/1990 a fost exprimat în literatura de specialitate,
susţinându-se că exercitarea acţiunii în răspundere nu se confundă cu exercitarea acţiunii penale.
Controversa a fost rezolvată legislativ prin Legea nr.441/2006 pentru modificarea Legii nr.31/1990
republicată şi a Legii nr.26/1990 privind registrul comerţului, republicată; Potrivit art.2821
din legea
nr.31/1990, text introdus prin Legea nr.441/2006, acţiunea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în
prezenta lege se pune în mişcare din oficiu; N. Volonciu, Al Ţuculeanu, Codul de procedură penală
comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p.222.

29
§ 1. Plângerea
Potrivit art.289 alin.(1) C.proc.pen., plângerea este încunoştinţarea
făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o
vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.
Plângerea ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală nu poate
fi confundată cu plângerea prealabilă, aceasta din urmă fiind în acelaşi
timp o condiţie de pedepsibilitate şi procedibilitate60
.
În timp ce plângerea poate fi suplinită printr-un denunţ sau sesizare
din oficiu, plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu nici un alt mod de
sesizare.
Pentru ca plângerea să fie considerată un mijloc legal de sesizare
trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea
şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul,
codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de
înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrși ul
persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori
convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea
făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă.
Plângerea nu trebuie să conţină încadrarea juridică a faptei61
.
Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie
să fie special iar procura rămâne ataşată plângerii.
În ceea ce priveşte forma sa, plângerea poate fi făcută în scris, situaţie
în care trebuie să fie semnată de petiţionar.
Lipsa semnăturii nu va putea împiedica organul de urmărire penală să
ţină seama de ea, putând fi considerată fie denunţ anonim, fie o sesizare
din oficiu.
Plângerea poate fi făcută şi oral, caz în care se face consemnarea
într-un proces-verbal de organul care o primeşte.
În ceea ce priveşte persoanele care pot formula plângere, legea a
reglementat următoarele categorii:
a) personal de către cel căruia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune:
pentru persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă plângerea se va face de
către părinţi, tutore, curator;
b) prin mandatar, mandatul trebuie să fie special;
60
I. Neagu, op.cit.p.419
61
Idem

30
c) prin substituiţi procesuali (au calitatea de substituiţi procesuali ai
persoanei vătămate: unul dintre soţi pentru celălalt şi copilul major pentru
părinţi;
d) prin reprezentanţii legali, pentru persoanele lipsite de capacitate de
exerciţiu (minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă sub
interdicţie).
Plângerea penală greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la
instanţa de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar
competent.
§ 2. Denunţul
În conformitate cu art. 290 C.proc.pen., denunţul este încunoştinţarea
făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei
infracţiuni.
Spre deosebire de plângere, denunţul este un act de sesizare făcut de
către o altă persoană decât persoana vătămată prin infracţiune.
Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la
combaterea infracţiunilor prin atragerea acestora în sesizarea organelor de
urmărire penală despre infracţiunile de a căror săvârşire au luat la
cunoştinţă şi despre cei care le-au comis62
. Potrivit art. 410 şi art. 267 Cod
penal, denunţul este obligatoriu, textele de lege prevăzând în mod expres
aceasta.
De exemplu, potrivit art. 410 Cod penal, nedenunțarea unor infracțiuni
contra securității naționale, din cele prevăzute în art. 394-397, art. 399-403
și art. 406-409 constituie infracțiune.
În anumite cazuri legea penală prevede că denunţul poate fi făcut de
însuşi cel care a săvârşit infracţiunea, echivalând cu recunoaşterea faptei.
De exemplu, potrivit art. 290 alin.(3) Cod penal, mituitorul nu se
pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte cu organul de
urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.
Orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate, sau cu atribuţii
de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea
unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de
cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile
delicte şi orice alte mijloace de probă.
62

31
Obligaţiile menţionate mai sus revin şi oricărui funcţionar care a luat
la cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în
cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.
Omisiunea sesizării organelor de urmărire penală atrage răspunderea
penală, potrivit art. 267 Cod penal.
Potrivit art.13 din Legea nr.508/2004, persoanele cu atribuţii de
conducere sau de control au obligaţia de a sesiza Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism cu privire la orice
date sau informaţii din care rezultă că s-a săvârşit una dintre infracţiunile,
date prin lege, în competenţa acestei instituţii.
Din interpretarea art. 267 Cod penal, rezultă că obligaţia sesizării
revine persoanelor cu funcţie de conducere sau cu atribuţii de control, din
unitatea în care îşi desfăşoară activitatea şi care în exercitarea atribuţiilor
de serviciu iau cunoştinţă de aceste infracţiuni.
Prin urmare, dacă aceste persoane iau cunoştinţă despre săvârşirea
unor infracţiuni în afara locului de muncă, pot sesiza organele de urmărire
penală prin formularea unui denunţ, în condiţiile art. 290 Cod procedură
penală.
Sub aspectul conţinutului, art.290 alin.(2) C.proc.pen., prevede că
denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea.
§3. Sesizarea din oficiu
Când organul de urmărire penală află despre săvârşirea unei
infracţiuni în mod direct şi nu pe calea unui denunţ sau plângere, are loc o
sesizare din oficiu.
Modalităţile prin care organul de urmărire penală află despre
săvârşirea unei infracţiuni sunt variate: prin intermediul mijloacelor de
informare în masă, denunţuri anonime, zvonul public, cercetarea altor
fapte, din activitatea serviciilor de informaţii, etc.
§4. Plângerea prealabilă
Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu, deşi au luat
cunoştinţă de săvârşirea unor infracţiuni prin mijloace proprii de informare,
dacă este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

32
Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată
printr-o infracţiune îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală
făptuitorul, act fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale şi, ca
urmare, nu începe şi nici continua urmărirea penală63
.
Potrivit art. 295 alin.(1) C.pr.pen., în cazul infracţiunilor pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei
plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri
înlătură răspunderea penală. Plângerea prealabilă se adresează organului de
cercetare penală sau procurorului. Termenul de introducere a acesteia este
de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei.
Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni
curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea
faptei. În cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal al persoanei
vătămate minor sau incapabil, termenul de 3 luni curge de la data numirii
unui nou reprezentant legal.
Plângerea prealabilă greșit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost
introdusă în termen la organul judiciar necompetent. Plângerea prealabilă
greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată
se trimite pe cale administrativă, organului judiciar competent.
La primirea plângerii prealabile, organul de cercetare penală verifică
dacă aceasta îndeplinește condițiile de formă și dacă a fost depusă în
termenul prevăzut de lege. În cazul în care organul de cercetare penală
costată tardivitatea plângerii prealabile înaintează procurorului actele
încheiate împreună cu propunerea de clasare.
Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală se constată
că este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală chiamă
persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere. În caz
afirmativ, organul de urmărire penală continuă cercetarea. În caz contrar,
înaintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare.
În caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să
constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatarea
infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală chiamă persoana vătămată și,
dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală. În caz
contrar, organul de cercetare penală înintează procurorului actele încheiate și
propunerea de clasare.
63
Gr. Theodoru, op.cit.p.561

33
Secţiunea a II-a
Desfăşurarea urmăririi penale
§1. Începerea urmăririi penale
Fiind sesizat prin modalităţile prevăzute de lege organul de urmărire
penală dispune începerea urmăririi.64
Urmărirea penală cuprinde mai multe etape procesuale, iar fiecare
etapă este compusă din stadii procesuale65
, prima dintre acestea fiind
începerea urmăririi penale.
Începerea urmăririi penale constituie un moment de maximă
importanţă pentru că determină limita în timp a declanşării procesului
penal şi poziţia procesuală a participanţilor fixându-le drepturile şi
obligaţiile66
.
Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute
în art. 288 dispune prin ordonanță începerea urmăririi penale, când din
cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu
rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii
penale prevăzute în art.16 alin. (1).
Ordonanța va cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a),
c) și g), data şi ora la care s-a dispus începerea urmăririi penale şi va fi
înregistrată într-un registru special, stabilindu-se astfel momentul începerii
urmării penale.
Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile de
împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.16 alin.
(1), organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu
propunerea de clasare.
În cazul în care procurorul constată că propunerea nu este întemeiată
restituie actele67
organului de urmărire penală pentru începerea urmăririi
penale.
64
I. Gorgăneanu, op.cit.p.37
65
66
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993
p.64.
67
Potrivit art.220 Cod procedură penală, infirmarea se dispune prin ordonanţă.

34
Dacă procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin
ordonanță motivată.
Potrivit noii reglementări, în cazul infracţiunii de audienţă, începerea
urmăririi penale nu mai poate fi dispusă prin procesul- verbal întocmit de
preşedintele completului de judecată, ci prin încheierea instanţei de
judecată.
Începerea urmăririi penale marchează momentul de pornire a
activităţilor care formează obiectul urmăririi penale, dar şi a procesului
penal68
.
Copie de pe ordonanță se comunică persoanei care a făcut sesizarea,
precum şi, după caz, persoanei faţă de care s-a început urmărirea penală.
În procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei
juridice, potrivit art.4797
Cod de procedură penală, organul judiciar
comunică organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi
organului care a înregistrat persoana juridică, începerea urmăririi penale,
punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a persoanei
juridice.
Comunicarea învinuirii, dacă persoana cercetată nu a aflat în alt mod
despre acuzaţiile ce i se aduc, marchează momentul de la care începe să
curgă termenul privitor la durata rezonabilă a procesului penal69
.
§2. Suspectul
Urmărirea penală începe „in rem” pentru declanşarea cercetărilor
nefiind necesară cunoaşterea făptuitorului.
Când acesta devine cunoscut70
apare posibilitatea începerii urmăririi
penale „in personam,” adică împotriva făptuitorului.
Acţiunea penală se exercită numai „in personam,” tragerea la
răspundere penală având o persoană certă.
Persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte
suspect până la punerea în mişcare a acţiunii penale.
Când suspectul a fost cunoscut, organul de urmărire penală are
obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, fapta
pentru care este cercetat şi încadrarea juridică, drepturile procesuale
68
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op.cit.,p.40.
69
N. Volonciu, A. Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p.228;
C.E.D.O., cauza Hozee c. Olandei, hotărârea din 22 mai 1998, în C. Bârsan, op.cit.p.12
70
Acţiunea penală nu se poate pune în mişcare decât în contra unei persoane identificate, V.
Dongoroz, op.cit.p.256.

35
prevăzute la art. 83 C.pr.pen. (drepturile inculpatului), încheindu-se în ac.st
sens un proces-verbal.
Totodată, au obligaţia să încunoştinţeze pe suspect, înainte de a i se
lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător
consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare.
Omisiunea organului de urmărire penală de „a duce la îndeplinire
aceste garanţii ale dreptului al apărare, constituie o încălcare a art. 10 Cod
procedură penală, dar şi a art.6 din Convenţia Europeană de Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale71
şi atrage incidenţa prevederilor
art. 281 alin. (1) (4) lit. f) Cod procedură penală.
§3. Renunțarea la urmarirea penală
În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedapsa amenzii sau
pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea
penală când, în raport cu conținutul faptei, cu modulși mijloacele de
săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu
urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii,
constată că nu există interes public în urmărirea acesteia.
Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt
avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută
anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau
diminuarea consecințelor infracțiunii.
Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a
inculpatului ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre
următoarele obligații:
a)să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă
ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;
b) să ceară public scuze persoanei vătămate;
c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o
prestperioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din
cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;
d) să frecventeze un program de consiliere.
71
C.E.D.O., cauza Edwards c. Regatului Unit, hotărârea din 16 decembrie 1992, în C. Bârsan,
op.cit.p.505; C.E.D.O., cauza Imbrioscia c. Elveţiei, hotărârea din 24 noiembrie 1993, în G. Antoniu,
A. Vlăsceanu, A. Barbu, op.cit.p.8.

36
În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să
îndeplinească una sau mai multe obligații din cele enumerate, stabilește
prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care
nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligațiile asumate prin
acord de mediere cu partea civilă și care curge de la comunicarea
ordonanței.
Ordonanța de renunțare la urmărirea penală cuprinde mențiunile
prevăzute la art. 286 alin. (2) C.pr.pen. și dispozițiile privind măsurile
dispuse, dintre cele prevăzute la alin. (3) al art. 318. Ordonanța se
comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului,
inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate.
§4. Punerea în mişcare a acţiunii penale
Acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în
cursul urmăririi penale, de îndată ce se constată că există probe din care
rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu
există vreunul dintre cazurile de împiedicare, prevăzute la art. 16 alin. (1).
Prima condiție cerută de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii
penale este aceea a existenței unor probe din care să rezulte presupunerea
rezonabilă, adică rațională sau acceptabilă, că o persoană a săvârșit o
infracțiune. A doua condiție are în vedere inexistența vreunui caz de
împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se comunică inculpatului de către
organul de urmărire penală care îl chiamă pentru a-l audia. La cerere se
eliberează inculpatului o copie a ordonanței prin care s-a dispus măsura.
Dacă apreciază a fi necesar, procurorul îl audiază personal pe inculpat și îi
eliberează un exemplar al ordonanței. Dacă inculpatul lipsește nejustificat,
se sustrage ori este dispărut, organul de urmărire penală continuă urmărirea
fără a-l audia.
Când sunt mai mulţi suspecți şi mai multe infracţiuni, ordonanţa
trebuie să se refere la toate persoanele inculpate şi la toate faptele reţinute.
§5. Arestarea preventivă a inculpatului
Dacă în cursul urmăririi penale, procurorul apreciază că sunt întrunite
condiţiile prevăzute de art. 223 alin.(1) C.proc.pen.,propune motivat luarea

37
măsurii arestării preventive față de inculpat, cu indicarea temeiului de
drept.
Propunerea, împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de
drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece
cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia
în a cărei circumscripție se află locul de reținere, locul săvârșirii
infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a
întocmit propunerea.
Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat stabilește termenul de
soluționare a propunerii de arestare preventivă, fixând data și ora la care
soluționarea va avea loc.
În cazul incuplatului aflat în stare de reținere, termenul de soluționare
a propunerii de arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei
reținerii. Ziua și ora se comunică procurorului, care are obligația de a
asigura prezența inculpatului în fața judecătorului de drepturi și libertăți.
De asemenea, ziua și ora se aduc la cunoștința avocatului inculpatului,
căruia, la cerere, i se pune la dispoziție dosarul cauzei pentru studiu.
Inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat.
Termenul se aduce la cunoștința procurorului și avocatului inculpatului,
acestuia din urmă acordându-i-se, la cerere, posibilitatea de a studia
dosarul cauzei.
Soluționarea propunerii de arestare preventivă se face numai în
prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat,
este dispărut, se sustrage ori din cauza stării de sănătate, din cauză de forță
majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în fața
judecătorului. În toate cazurile, este obligatorie asistența juridică a
inculpatului de către un avocat, ales sau numit din oficiu. Participarea
procurorului este obligatorie.
Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpatul prezent
despre fapta de care este acuzat și despre motivele pe care se întemeiază
propunerea de arestare preventivă formulată de procuror.
Înainte de a proceda la audierea inculpatului, judecătorul de drepturi și
libertăți îi aduce la cunoștință infracțiunea de care este acuzat și dreptul de
a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi
folosit împotriva sa.
Dacă judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că sunt întrunite
condițiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului și dispune
arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată. Arestarea
preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile. Durata

38
reținerii nu se deduce din durata arestării preventive. După luarea măsurii,
inculpatului i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege,
motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă.
Dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru
arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți
respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând
punerea în libertate a inculpatului reținut. Dacă sunt întrunite condițiile
prevăzute de lege, judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune
aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit.
b)-d) (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la
domiciliu).
Împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a
dispus asupra măsurii arestății, inculpatul și procurorul pot formula
contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la
comunicare. Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți
care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul
cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic
superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Prin dispoziții speciale au fost prevăzute şi unele condiţii ce se cer a fi
îndeplinite pentru luarea măsurii reţinerii şi arestării preventive a unor
categorii de persoane precum, senatorii şi deputaţii, judecătorii, procurorii,
magistraţii- asistenţi, membrii Guvernului României.
Potrivit art.72 din Constituţia României, deputaţii şi senatorii nu pot fi
reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea camerei din care fac parte şi numai
după ascultarea lor.
Judecătorii şi procurorii, precum şi magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi
sau arestaţi numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al
Magistraturii72
.
Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale poate fi prelungită în
condiţiile art. 234 Cod procedură penală, revocată sau înlocuită potrivit
art. 242 din acelaşi Cod.
§6. Continuarea cercetărilor penale cu inculpat în cauză
După aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor privind punerea în mişcare
a acţiunii penale şi a celor privind arestarea preventivă, cercetările penale
72
Art.95 din Legea nr.303/204 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.

39
vor fi continuate, cu excepţia situaţiei în care intervine o cauză de
suspendare a urmăririi penale.
În această etapă, procurorul are obligaţia ascultării inculpatului, în
prezenţa unui apărător ales sau din oficiu, de a-i aduce la cunoştinţă
învinuirea şi drepturile pe care le are, conform metodologiei prezentate
anterior.
Dacă inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se va face potrivit
normelor de drept internaţional aplicabile în relaţia cu statul solicitat.
În absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul
juridic internaţional aplicabil o permite, citarea se va face prin scrisoare
recomandată.
La stabilirea termenului pentru înfăţişarea inculpatului aflat în
străinătate, se va ţine seama de normele internaţionale aplicabile în relaţia
cu statul pe teritoriul căruia se află inculpatul, iar în lipsa unor asemenea
norme, de necesitatea ca citaţia să fie primită cel mai târziu cu 40 de zile
înainte de ziua stabilită pentru înfăţişare.
În cursul urmăririi penale, apărătorul inculpatului are dreptul să asiste
la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau
prezenţa inculpatului, poate formula cereri şi depune memorii.
Persoana arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-
se confidenţialitatea convorbirilor.
Cercetările penale vor continua până la lămurirea cauzei sub toate
aspectele.
Dacă cercetările penale nu au fost finalizate în perioada de 30 de zile
pentru care s-a luat măsura arestării preventive a inculpatului, iar privarea
de libertate se impune în continuare, procurorul care supraveghează
urmărirea penală, poate face propunere de prelungire a duratei arestării
preventive cu încă 30 de zile.
§7. Extinderea urmării penale sau schimbarea încadrării juridice
Dacă în cursul urmăririi penale organul de urmărire penală constată
fapte noi în sarcina suspectului sau inculpatului ori împrejurării noi care
pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus
începerea urmăririi penale ori s-a pus în mişcare acţiunea penală sau date
cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei,
dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice.
Organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale
sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror

40
cu privire la măsura dispusă, propunând, după caz, punerea în mișcare a
acțiunii penale.
Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau
schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre
faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea.
În cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai
multe persoane, organul de urmărire penală are obligația să le aducă la
cunoștință calitatea de suspect, fapta sau faptele pentru care sunt suspectați,
încadrarea juridică, drepturile procesuale, încheindu-se în acest sens un
proces-verbal.
Extinderea cercetării penale implică administrarea de probe cu privire
la alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii, astfel încât
acţiunea penală fiind pusă în mişcare, nu ridică alte probleme.
În cazul în care se descoperă alte fapte ce urmează a fi reţinute în
sarcina inculpatului, iar acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, se va
proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale şi extinderea cercetărilor.
Referitor la încadrarea juridică a faptei pentru care a fost pusă în
mişcare acţiunea penală, în literatura de specialitate s-a susţinut că dacă
noua încadrare juridică atrage competenţa altui organ, cauza va fi trimisă
acelui organ73
.
„Încadrarea juridică a faptei”, înseamnă stabilirea textului de lege care
o prevede şi sancţionează, iar „schimbarea” încadrării juridice înseamnă
constatarea că un alt text de lege prevede şi sancţionează fapta care
formează obiectul cercetărilor74
.
Secţiunea a III-a
Suspendarea urmăririi penale
Desfăşurarea urmăririi penale în bune condiţiuni presupune ca
suspectul sau inculpatul să participe efectiv la administrarea probatoriilor,
astfel încât să-şi organizeze o apărare eficientă.
Când prezenţa suspectului sau inculpatului nu poate fi asigurată
urmare a unor fapte obiective, neimputabile acestuia, activitatea de
urmărire penală trebuie întreruptă.
73
N. Volonciu, op. cit., p.203; Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea specială, vol.I. Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1997, p.103.
74
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op. cit., p.88.

41
Din examinarea conţinutului art. 312 alin. (1) Cod procedură penală,
rezultă că principala împrejurare obiectivă care l-ar împiedica pe învinuit
sau inculpat să ia parte la urmărire este starea de boală gravă75
.
Boala suspectului sau inculpatului trebuie să fie constatată printr-o
expertiză medico-legală, nefiind suficientă prezentarea unei adeverinţe
medicale sau a unui certificat medical.
Suspendarea urmăririi penale se dispune și în situația în care există un
impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față
de o persoană.
Dacă se constată că suspectul sau inculpatul suferea de o boală gravă
şi la momentul săvârşirii infracţiunii, de natură a atrage iresponsabilitatea
sa, se va dispune clasarea în baza art.16 alin. (1) lit.d) Cod procedură
penală (existenţa unei cauze de neimputabilitate).
Suspendarea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă,
care trebuie să cuprindă menţiunile arătate în art. 286 alin. (2), datele
privitoare la persoana suspectului sau inculpatului, fapta de care este
învinuit, cauzele care au determinat suspendarea şi măsurile luate în
vederea însănătoşirii suspectului sau inculpatului76
.
Ordonanţa de suspendare a urmăririi penale se comunică în copie,
suspectului sau inculpatului şi persoanei vătămate77
.
În timpul cât urmăririi penală este suspendată, organul de cercetare
penală continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este
împiedicată de situaţia suspectului sau inculpatului.
Organul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic dacă
mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmării penale.
La reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot
fi refăcute, dacă este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului.
75
În practică, s-a decis că suspendarea procesului penal se poate dispune chiar dacă starea de boală
gravă în care se află inculpatul este rezultatul propriei sale activităţi. Cazul de suspendare a urmăririi
penale prevăzut de art.239 Cod de procedură penală, nu trebuie confundat cu cea reglementată de
art.711
din acelaşi cod, text introdus prin Legea nr.356/2006, care se referă la întreruperea audierii
învinuitului sau inculpatului când acesta acuză simptomele unei boli în cursul ascultării care i-ar putea
pune viaţa în pericol, iar organul judiciar ia măsuri pentru ca acesta să fie consultat de un medic.
Ascultarea se reia imediat ce medicul decide că viaţa învinuitului sau inculpatului nu este în pericol.
76
Măsurile luate în vederea însănătoşirii învinuitului sau inculpatului nu trebuie confundate cu
măsurile de siguranţă prevăzute în art.162 C.proc.pen., ci ele au în vedere internarea învinuitului sau
inculpatului într-o instituţie spitalicească sau chiar tratament la domiciliu.
77
În conformitate cu dispoziţiile art.19 alin.(3) Cod de procedură penală, persoana vătămată care s-a
constituit parte civilă poate să pornească acţiunea în faţa instanţei civile. Reluarea urmării penale
suspendate în această situaţie, deschide din nou posibilitatea celui vătămat de a părăsi calea civilă
separată şi de a reveni în procesul penal în calitate de parte civilă.

42
§1. Soluţiile care pot fi dispuse de procuror pe
parcursul sau la terminarea urmăririi penale
Practica a demonstrat că în multe cauze urmărirea penală se
finalizează cu trimiterea inculpatului în judecată în vederea tragerii lui la
răspundere penală, însă există şi posibilitatea constatării unor impedimente
de natură a împiedica exercitarea acţiunii penale.
Cercetările pot ajunge la concluzia că fapta nu constituie infracţiune
sau că a fost comisă de o altă persoană, după cum este posibil să intervină
amnistia, retragerea plângerii prealabile ori împăcarea părţilor, situaţii în
care se dispune clasarea.
Soluţia poate fi dată atât pe parcursul desfăşurării urmăririi penale
cât şi la terminarea acesteia.
Soluţia clasării la finalizarea urmăririi penale, poate fi determinată
de necesitatea administrării de probe care să formeze convingerea
organelor de urmărire penală că se impune o asemenea rezolvare a cauzei.
Soluţiile de neurmărire penală nu capătă autoritate de lucru judecat.
Secţiunea a IV-a
Clasarea
Soluţia clasării presupune neexercitarea acțiunii penale ori stingerea
acesteia atunci când se constată că a intervenit vreunul din cazurile
prevăzute de art.16 alin. (1) C.proc.pen.
Dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi suspecți sau inculpaţi ori dacă
mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, clasarea se face numai cu
privire la suspecții sau inculpaţii ori la faptele pentru care există cazul de
clasare.
Clasarea poate fi totală, când împrejurările determină o stingere în
întregime a cauzei penale (de exemplu, existând o singură faptă, în legătură
cu aceasta intervine un motiv de împiedicare a exercitării acţiunii penale;
sau deşi sunt mai multe fapte intervine moartea unicului suspect sau
inculpat)78
.
Clasarea este parţială dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi suspecți sau
inculpaţi, ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleeaşi cauze iar cazul de
împiedicare a exercitării acţiunii penale priveşte numai pe unul dintre
susecți sau inculpaţi ori numai anumite fapte.
78
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1999,
p.83

43
Când în aceeaşi cauză, se constată atât existenţa unor cauze ce
constituie temeiuri de achitare, cât şi a unor cazuri ce constituie temeiuri de
clasare, instanţa trebuie să ia în considerare cazurile de achitare, excluzând
pe cele de încetare a procesului penal, prioritate având cazurile de
achitare79
.
Când se constată că există mai multe cazuri ce constituie temeiuri de
achitare sau mai multe cazuri de clasare, instanţa trebuie să respecte
ordinea prevăzută în art.16 alin.(1) C.proc.pen., în sensul că va face
aplicarea celui dintâi caz de împiedicare prevăzut în ordinea din textul
menţionat, cu excluderea celor următoare care ar fi indicate în cauză.
Dispoziţiile privind prescripţia răspunderii penale au întâietate asupra
prevederilor graţierii dacă temeiul de prescripţie a răspunderii penale s-a
împlinit pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care pedeapsa a fost
graţiată.
În acest caz, se va dispune clasarea constatându-se intervenită
prescripţia răspunderii penale.
În cazul în care se constată existenţa vreunei cauze de nepedepsire
prevăzute de lege, pe parcursul urmării penale, nu se dispune clasarea, dacă
suspectul sau inculpatul cere continuarea procesului penal.
Organul de cercetare penală, când constată existenţa vreunuia dintre
cazurile prevăzute de art.16 alin.(1), va înainta procurorului dosarul
împreună cu propuneri de clasare.
Procurorul se pronunţă asupra propunerii prin ordonanţă.
Dacă suspectul sau inculpatul este arestat, procurorul este obligat să se
pronunţe asupra clasării în aceiaşi zi în care a primit propunerea.
Procurorul va întocmi un referat în care va menţiona cazurile de
încetare a urmăririi penale şi va cere judecătorului de drepturi și libertăți
revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Ordonanţa de clasare trebuie să cuprindă pe lângă menţiunile arătate în
art. 286 alin. (2) , datele privind persoana la care se referă clasarea, precum
şi arătarea temeiurilor de fapt şi de drept pentru care se dispune această
măsură.
De asemenea, procurorul are obligaţia sesizării instanţei civile cu
privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris,80
a cheltuielilor
judiciare, stabilind cuantumul acestora, cine trebuie să le suporte, ordonând
încetarea lor, restituirea continuării în cazurile prevăzute de lege.
79
ICCJ, Completul de 9 judecători, decizia nr.608 din 8 decembrie 2003, B.J. 2003,p.721-732
80
A se vedea, Decizia nr.XV din 21 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile
Unite, publicată în M.Of. nr.119 din 8 februarie 2006.

44
Copie de pe ordonanţa prin care procurorul dispune încetarea urmăririi
penale se comunică persoanei care a făcut sesizarea, suspectului sau
inculpatului şi, după caz, altor persoane interesate.
În cazul în care inculpatul este arestat preventiv, judecătorul de
drepturi și libertăți comunică prin adresă administraţia locului de detenţie,
dispoziţia de a-l pune în libertate pe învinuit sau inculpat.81
Dacă procurorul constată că nu este cazul să dispună clasarea,
restituie dosarul organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua
cercetarea.
Ordonanţa dată de procuror trebuie motivată şi să precizeze actele de
cercetare care mai trebuie efectuate.
Secţiunea a V-a
Terminarea urmăririi penale
Când urmărirea penală este terminată, orgamul de cercetare înaintează
dosarul procurorului însoțit de un referat.
Referatul trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (4),
precum și date suplimentare privitoare la mijloacele materiale de probă și
măsurile luate cu privire la ele în cursul cercetării penale, precum și locul
unde acestea se află. Când urmărirea penală privește mai multe fapte sau
mai mulți inculpați, referatul trebuie să cuprindă aceste date cu privire la
toate faptele și la toți inculpații și, dacă este cazul, trebuie să se arate
pentru care fapte ori făptuitori se propune clasarea sau renunțarea la
urmărire.
În termen de 15 zile de la primirea dosarului, procurorul procedează la
verificarea lucrărilor urmăririi penale și se pronunță asupra acestora.
Rezolvarea cauzelor în care sunt arestați se face de urgență și cu precădere.
Când procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că
nu a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale, restituie cauza
organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării sau
refacerii urmăririi penale sau trimite cauza la alt organ de cercetare penală
dacă apreciază că urmărirea trebuie să se facă acesta (art. 302). Când
completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire
la unele fapte sau la unii inculpați, iar disjungerea nu este posibilă,
81
Alin.(2) al art.246, a fost modificat prin Legea nr.480/2004 pentru modificarea şi completarea
Codului de procedură penală (M.Of. nr.1088 din 23 noiembrie 2004)

45
procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze la organul de
cercetare penală.
Restituirea sau trimiterea dosarului se dispune prin ordonanță care
trebuie să cuprindă, pe lângă datele prevăzute la art. 286 alin. (2), indicarea
actelor de urmărire penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau
împrejurărilor ce urmează a fi constatate și a mijloacelor de probă ce
urmeză a fi administrate.
Capitolul V
Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței
Secţiunea I-a
Rezolvarea cauzelor
Cînd constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează
aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele
necesare și legal administrate, procurorul:
a)emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din
materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de
inculpat și că acesta răspunde penal;
b) emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărirea penală,
potrivit dispozițiilor legale.
Trimiterea în judecată reprezintă ultimul moment al fazei de urmărire
penală.
De îndată ce trimiterea în judecată se realizează, urmărirea penală este
complet epuizată, iar organele de urmărire penală se dezinvestesc82
.
Singurul organ îndreptăţit să dispună trimiterea în judecată este
procurorul, întrucât acesta este titularul acţiunii penale.
Trimiterea în judecată este un act procesual aflat în atribuţiile
procurorului83
.
Codul de procedură penală din 1936, consacra instituţia judecătorului
de instrucţie, acordul acestuia, pe lângă procuror, dreptul de a emite o
82
V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală, vol.II, p.62
83
Gr. Theodoru, op.cit., p.611

46
ordonanţă de trimitere în judecată, care constituia astfel un act
jurisdicţional de sesizare a instanţei de judecată.
Noul cod de procedură penală instituie și procedura de cameră
preliminară de verificare a legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului, astfel
încât, dacă nu sunt suficiente probe, instanţa de judecată nu va fi sesizată.
Procurorul ca titular al acţiunii penale, va trebui să dovedească
acuzarea, prin administrarea de probe.
Judecătorul de cameră preliminară va fi responsabil de verificarea
legalităţii şi temeiniciei actului de trimitere în judecată.
Noul cod de procedură penală a introdus principiul oportunităţii
exerciţiului acţiunii penale.
În virtutea acestui principiu, procurorul poate să renunţe la urmărire
în cazul în care aceasta nu este justificată de existenţa unui interes public.
Urmând modelul german, în cazul infracţiunilor de o gravitate redusă,
procurorul are posibilitatea de a renunța la urmărirea penală.
Totodată, noul cod, propune instituţia „acordului de recunoaştere a
vinovăţiei”, în cazul unor infracţiuni de o gravitate redusă pedepsite cu
închisoarea până la un anumit cuantum.
În legislaţia anglo-saxonă, trimiterea în judecată se face printr-un act
al unui juriu, constituit ca o instanţă de trimitere în judecată.
După primirea dosarului, procurorul este obligat ca în termen de 15
zile, să procedeze la verificarea lucrărilor de urmărire penală şi să se
pronunţe asupra acestora.
Verificarea lucrărilor de urmărire penală84
constă în: regularitatea
sesizării sale, competenţa organului de cercetare penală, caracterul complet
al urmăririi penale, respectarea dispoziţiilor legale referitoare la aflarea
adevărului, strângerii probelor necesare soluţionării cauzei şi legalităţii
administrării probelor.
Termenul de 15 zile sub aspectul naturii juridice este un termen de
recomandare, nerespectarea lui nu atrage sancţiuni cu caracter disciplinar.
În cauzele cu arestaţi, rezolvarea acestora se va face de urgenţă şi cu
precădere.
84
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op.cit., p.64

47
Secţiunea a II-a
Procedura trimiterii în judecată
Trimiterea în judecată se dispune prin rechizitoriu, care constituie un
act procedural scris, în care se consemnează actul de dispoziţie al
procurorului de trimitere în judecată85
.
Rechizitoriul86
se întocmeşte de procurorul de la parchetul de pe lângă
instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, fie că a
supravegheat personal activitatea de urmărire penală a organului de
cercetare penală, fie că a efectuat personal urmărirea penală.
Potrivit art. 327 C.proc.pen., dacă procurorul constată că au fost
respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că
urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal
administrate, emite rechizitoriul și dispune trimiterea în judecată sesizând
instanța competentă.
În raport cu prevederile legale, rezultă că procurorul poate dispune
prin acelaşi rechizitoriu, atât soluţia de trimitere în judecată, cât şi o
soluţie de netrimitere în judecată.
Secţiunea a III-a
Rechizitoriul
Condiţiile de fond şi de formă privind procedura întocmirii
rechizitoriului, sunt prevăzut în art. 328 C.proc.pen..
Rechizitoriul este un act procedural în care se consemnează dispoziţia
procurorului (actul procesual) de trimitere în judecată a inculpatului,
instanţa de judecată fiind sesizată cu judecarea faptei şi persoanei din actul
de sesizare.
Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a
efectuat urmărirea penală.
85
Gr. Theodoru, op.cit., p.612
86
Termenul de “rechizitoriu” este tradiţional în legislaţia noastră şi este proprie şi unor sisteme
procesuale străine. Cuvântul îşi are originea în verbul latinesc Requiro-ere-sevi-situm = a cere, a căuta,
întreabă, cerceta, urmări. În reglementarea din 1936 procurorul putea redacta: rechizitoriul introductiv,
prin care sesiza jurisdicţia de instrucţie, rechizitoriu definitiv, atât după efectuarea instrucţiei şi
rechizitoriu direct, prin intermediul căruia se trimitea în judecată, fără a mai avea loc instrucţia în
cauza respectivă (Tr. Pop op.cit. vol.IV, p.266, 274 etc.- citat în N. Volonciu, Tratat de procedură
penală. Partea specială, Ed.Paideia, 1999, p.101).

294887871 drept-procesual-penal

294887871 drept-procesual-penal

Recomendados

Recomendados

Más contenido relacionado

La actualidad más candente

La actualidad más candente (20)

Destacado

Destacado (20)

Similar a 294887871 drept-procesual-penal

Similar a 294887871 drept-procesual-penal (20)

Más de exodumuser

Más de exodumuser (20)

294887871 drept-procesual-penal